Drept MD

Acasă » Drept » Consideraţii privind infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare

Consideraţii privind infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare

Statistică

  • 3.714.705 vizite

Florin Radu

I. Aprecieri introductive

Așa cum inițiatorul său – Guvernul României – arată în „Expunerea de motive”, noul Cod penal al României apare ca un moment de o importanță deosebită în evoluția legislativă a statului român și a societății noastre. Având rolul de a compensa deficiențele reglementărilor penale existente anterior, acesta își propune să creeze un cadru legislativ modern, în concordanță cu sistemele juridice penale din țările cu tradiție în acest domeniu (Italia, Germania, Franța, Spania), să reunească în cadrul lui reglementări de natură penală din actualele legi speciale, să asigure o cât mai mare respectare a principiului accesibilității și previzibilității legii.

Atât cât poate fi evaluat un nou Cod penal înainte de a intra în vigoare, putem afirma că, în mare măsură, scopul inițiatorului și a specialiștilor ce au contribuit fundamental la elaborarea sa a fost atins, fiind realizate dezideratele îndrăznețe ale acestora. Rămâne, bineînțeles, ca trecerea timpului, modul în care se va reflecta în practica judiciară și impactul pe care îl va avea în domeniul criminalității să ne arate cu adevărat dacă este așa sau nu.

În concret, la pct. 2.61 din Expunere, se arată că, „Infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare a fost reglementată pornind de la regândirea actualei infracțiuni de denunțare calomnioasă, care nu se mai regăsește în cuprinsul proiectului”. Rațiunea acestei modificări are în vedere faptul că denunțarea calomnioasă în forma de bază, deși reglementată ca o infracțiune contra înfăptuirii justiției, nu reprezintă altceva decât o formă specială a infracțiunii de calomnie, urmarea evidentă a acestei fapte fiind afectarea reputației unei persoane căreia i se impută, în mod nereal, săvârșirea unei infracțiuni. În plus, în cuprinsul proiectului nu se mai regăsește incriminată infracțiunea de calomnie astfel că denumirea marginală nu mai putea fi menținută.

În realitate, sesizările mincinoase, fie că invocă săvârșirea unor fapte inexistente, fie imputarea unor fapte reale unei persoane nevinovate, reprezintă mijloace insidioase prin care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigații ori să desfășoare anumite proceduri de verificare a veridicității acestora ceea ce presupune o risipă de timp, energie, personal și resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eșecului (spre exemplu se reclamă uciderea unei persoane aflate în viață, sustragerea ori distrugerea unui bun inexistent etc. – fapte care în prezent nu sunt incriminate).

Mai mult, ele pot determina chiar efectuarea unor acte procedurale care presupun restrângerea exercitării unor drepturi (de pildă, o sesizare care reclamă în mod neadevărat existența unui cadavru într‑o locuință, fără a imputa vreo faptă penală unei anume persoane, poate duce la efectuarea unei percheziții în acea locuință – faptă de asemenea neincriminate în prezent).

Pornind de la aceste considerente, infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare reglementează, atât sesizarea neadevărată cu privire la o faptă prevăzută de legea penală, cât și atribuirea pe nedrept a comiterii unei fapte reale unei persoane nevinovate.

O altă modificare adusă se referă la înlocuirea actualei cauze de reducere a pedepsei, cu o cauză de nepedepsire, în scopul de a încuraja persoanele care comit această infracțiune să comunice organelor judiciare dacă denunțul, plângerea sau probele produse sunt neadevărate pentru a nu mai continua investigațiile și a nu se produce vreo vătămare drepturilor ori intereselor unor persoane inocente, cauza de impunitate putând interveni numai până la reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s‑a făcut denunțul sau plângerea ori s‑au produs probele”.

II. Conținutul legal

Conform art. 268 (cu titlul marginal „Inducerea în eroare a organelor judiciare”, situat în Titlul IV, „Infracțiuni contra înfăptuirii justiției”, din Legea nr. 286/2009 (noul Cod penal al României):

„Sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s‑a făcut denunțul sau plângerea ori s‑au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale”.

III. Condiții preexistente

A) Obiectul infracțiunii

a) Obiectul juridic generic îl reprezintă – dată fiind situarea infracțiunii în titlul dedicat ocrotirii desfășurării activităților specifice justiției – relațiile sociale referitoare la apărarea, prin mijloace de natură penală, a unei bune administrări a justiției, ca activitate fundamentală într‑un stat de drept. Într‑adevăr, Constituția României, în art. 124‑134, acordă o importantă atenție acestei „puteri în stat” – autoritatea judecătorească. Adăugăm la aceasta Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, dar și normele jurisprudențiale, cu caracter obligatoriu, emise de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când a analizat, cu diferite ocazii și din cele mai diverse unghiuri de vedere, complexa problematică a justiției, îndeosebi accesul liber la aceasta.

b) Obiectul juridic special. Este reprezentat de totalitatea relațiilor sociale ce se nasc și se desfășoară în legătură cu necesitatea de a nu exista situații în care anumite persoane să formuleze acte de sesizare a organelor judiciare cu privire la fapt nereale, precum și la producerea ori ticluirea unor probe nereale.

c) Obiectul material. Infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare nu are obiect material, asupra căruia să se răsfrângă acțiunile incriminate. Probele nereale, la care se referă textul incriminator nu pot constitui obiect material al infracțiunii, ci doar, eventual, obiect al măsurii de siguranță a confiscării speciale, potrivit art. 112 C. pen.

B) Subiectul infracțiunii

a) Subiectul activ. Subiect activ al infracțiunii este persoana care răspunde din punct de vedere penal. Putem afirma că ne aflăm în prezența unui subiect activ necalificat, deoarece nu se cere o calitate specială acestuia pentru a răspunde în baza art. 268 C. pen.

O problemă interesantă – în contextul noilor reglementări ale răspunderii penale a persoanei juridice – este aceea de a ști dacă poate fi subiect activ al acestei infracțiuni o persoană juridică. Conform art. 135 NCP, persoana juridică, cu excepția statului și a autorităților publice, răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. În alin. (2), se arată că instituțiile publice nu răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea unei activități ce nu poate face obiectul domeniului privat. Așadar, apreciem că, generic vorbind, s‑ar putea susține că persoanele juridice – cu excepțiile amintite mai sus – ar putea răspunde penal pentru această infracțiune.

S‑a concluzionat în sensul sprijinirii curentului european, de neexceptare de la răspunderea penală a instituțiilor și autorităților publice pentru infracțiunile săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce nu au legătură cu domeniul public al statului, care nu implică componenta imperium a autorității statale.

Cu privire la posibila răspundere penală a statului, s‑a considerat întemeiat că putem discuta despre o astfel de răspundere doar în domeniul dreptului internațional, în care statele acționează ca actori distincți, titulari de drepturi și obligații la nivel internațional, pentru săvârșirea faptelor denumite infracțiuni internaționale. Angajarea răspunderii penale a statelor s‑ar realiza pe același model prin care este angajată răspunderea penală a entităților colective, fără a fi exclusă răspunderea persoanelor fizice implicate.

Tradițional, instituția modernă a răspunderii penale a persoanei juridice a fost creată pentru a rezolva situațiile în care societățile comerciale comit infracțiuni. Însă în literatura juridică s‑a concluzionat în mod unanim că instituția răspunderii penale a persoanelor juridice privește, atât societățile comerciale, cât și celelalte persoane juridice de drept privat.

Angajarea răspunderii penale, atât a persoanelor juridic cu scop lucrativ, cât și a celor cu scop nelucrativ, se fundamentează pe principiul egalității în fața legii penale.

În dreptul român se recunoaște răspunderea penală a sindicatelor, dar cu unele limitări în ceea ce privește aplicarea anumitor categorii de sancțiuni penale. Astfel, potrivit art. 141 alin. (1) NCP, nu se poate aplica pedeapsa complementară a dizolvării sau suspendării activității, printre alte entități enumerate, sindicatelor.

Teza conform căreia răspunderea penală incumbă doar persoanelor juridice stricto sensu, a fost criticată, întrucât exclude grupurile de societăți care, fără a avea personalitate juridică, reprezintă un potențial economic și criminogen considerabil. Existența personalității juridice potrivit legii civile nu trebuie să fie o condiție sine qua non a angajării răspunderii penale a entităților colective. Condițiile pentru ca o entitate colectivă să poată răspunde penal ar trebui să fie, calitatea de subiect autonom a entității colective și organizația instituțională, fără a fi necesar ca modul de organizare să respecte toate cerințele legii pentru constituirea unei persoane juridice, lipsa îndepliniri unor atare formalități neputând înlătura răspunderea penală.

Prin urmare, nu numai entitățile colective dotate cu personalitate juridică, ci și alte colectivități care prezintă caracterul unor entități autonome și organizate trebuie să intre în sfera de incidență a răspunderii penale, ele urmând a fi individualizate prin lege și deci asimilate legal persoanelor juridice.

În literatura juridică s‑a pus și problema angajării răspunderii penale a persoanei juridice străine. Principiul teritorialității legii penale române este consacrat în art. 8 alin. (1) C. pen., care dispune că legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României. Aplicabilitatea legii penale române în baza acestui principiu este exclusivă și necondiționată, în cazul în care persoana juridică străină, săvârșește pe teritoriul român o infracțiune.

Totodată, este de discutat dacă răspunderea persoanei juridice se cumulează cu răspunderea (tot penală) a persoanei fizice care a realizat elementul material al infracțiunii. Acest aspect este tranșat de art. 135 alin. (3) NCP, care arată că răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte. Așadar, pe lângă răspunderea persoanei juridice, se poate angaja și răspunderea persoanei fizice.

În ceea ce ne privește, însă, ne raliem curentului (minoritar, se pare, în doctrină, dar quasi-majoritar printre practicienii dreptului penal) care nu agreează conceptul de „răspundere penalăa persoanei juridice”.

Nu negăm necesitatea ca și persoanele juridice să fie pedepsite, cu sancțiuni specifice (cum ar fi: suspendarea temporară a activității, interzicerea participării la licitații publice, amenzi etc.). Însă, a considera că aceste sancțiuni sunt de natură penală, ni se pare total neadecvat, de vreme ce întregul dreptul penal a fost creat și apoi dezvoltat pentru a se adresa persoanei fizice, și nu celei juridice, care este o entitate fictivă, nu are capacitate de acțiune sau vinovăție (element subiectiv) și nu poate resimți efectele unei pedepse.

Particularizând aceste scurte argumente, putem lesne observa că infracțiunea ce o analizăm este incompatibilă cu săvârșirea ei de către o persoană juridică.

b) Subiectul pasiv principal este statul, ca administrator al justiției, a cărei activitate a fost pusă în pericol prin sesizările nereale, apte a duce la adoptarea unor soluții injuste de către organele judiciare.

Subiectul pasiv secundar este reprezentat de persoana învinuită în mod mincinos prin aceste sesizări.

Dacă dihotomia mai sus arătată este rodul doctrinei clasice în materie, credem că ar fi de discutat dacă, nu cumva, subiectul pasiv principal este persoana învinuită în mod mincinos prin sesizările penale, statul rămânând doar un subiect pasiv secundar.

În ceea ce privește participația, aceasta este posibilă. Participația proprie este posibilă în forma autoratului, a instigării și complicității. În privința coautoratului, apreciem că și acesta este posibil, fiind îndeplinite exigențele legale privind reținerea acestui atunci când sesizarea mincinoasă este redactată de mai mult de o persoană ori când probele false sunt produse ori ticluite de mai multe persoane.

Participația improprie în modalitatea intenției și culpei este posibilă. Modalitatea intenției și lipsa de vinovăție poate subzista, de asemenea, dacă autorul se află într‑una dintre cauzele justificative ori de neimputabilitate (de exemplu: starea de necesitate, constrângerea fizică și cea morală, intoxicația, eroarea).

Legea nu prevede condiții speciale de loc ori de timp pentru săvârșirea infracțiunii. Ele vor fi, eventual, luate în considerare la individualizarea răspunderii.

IV. Conținutul constitutiv

A) Latura obiectivă

a) Elementul material. Constă în acțiunea de a formula o plângere ori un denunț, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, respectiv, în producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană.

O primă problemă ce se poate ridica este aceea de a ști dacă va subzista infracțiunea în cazul în care sesizarea organului judiciar se face printr‑o plângere penală prealabilă. Apreciem că răspunsul este afirmativ, deoarece, pe de o parte, și plângerea penală prealabilă este un mod de sesizare a organelor judiciare penale, iar pe de altă parte, ar fi inechitabil și în contra unei logici juridice să considerăm că, dacă autorul sesizează organele judiciare prin denunț sau plângere, comite această infracțiune, pe când, dacă le sesizează prin plângere prealabilă, este apărat de pedeapsă, nerăspunzând penal.

Se poate întâmpla ca denunțul, plângerea (prealabilă) să nu respecte condițiile formale impuse de lege (art. 289, 290 și 295 C. pr. pen.), situație în care – potrivit art. 294 alin. (2) C. pr. pen. – organul judiciar restituie petiționarului plângerea sau denunțul, pentru a le completa. De asemenea, dacă din cuprinsul plângerii sau denunțului rezultă că în cauză este incident un caz dintre cele prevăzute în art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune clasarea.

În ambele ipoteze menționate mai sus, nu se va putea reține infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, fiind imposibil a se trage concluzia că petiționarul a săvârșit una dintre acțiunile incriminate, de vreme ce plângerea ori denunțul au fost clasate anterior administrării unor minime probe, din care să rezulte că fapta reclamată este vădit nereală, iar petiționarul știa despre aceasta.

În cazul în care acuzația mincinoasă se face atât prin depunerea actului de sesizare, cât și prin producerea sau ticluirea de probe, nu se va reține un concurs de infracțiuni între cele două variante normative, ci o unitatea naturală de infracțiune.

Nu este necesar pentru reținerea variantei din alin. (2) al art. 268, ca producerea sau ticluirea de probe mincinoase să fi fost făcută de persoana care a formulat plângerea sau denunțul calomnios. Dacă faptele incriminate la cele două alineate ale art. 268 sunt comise de două sau mai multe persoane, fiecare va răspunde pentru actele sale materiale, eventual, cu reținerea coautoratului, a instigării ori a complicității.

Potrivit textului incriminator, autorul sesizării trebuie să privească o faptă nereală, ceea ce înseamnă fie că fapta este inexistentă, fie că fapta, deși există, ea nu este infracțiune.

Dacă autorul sesizării menționează că fapta reprezintă o anumită infracțiune, însă pe parcursul cercetărilor, se decide că încadrarea juridică este alta, autorul nu va putea răspunde penal pentru infracțiunea în discuție, deoarece s‑a dovedit că învinuirea este reală, în sensul că ea întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Prin sintagma „săvârșirea unei infracțiuni” vom înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată ori ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice (art. 174 C. pen.).

Prin „producerea” de probe mincinoase se înțelege depunerea, la organul judiciar, a unor probe în privința cărora adevărul este alterat, care nu reprezintă realitatea.

Prin „ticluire” se va înțelege crearea, printr‑un aranjament abil, a unei aparențe care să fie luată în considerare drept probă. Aceste ticluiri pot consta, spre exemplu, în crearea de echimoze, răniri, ruperi de haine, spargeri ale unor obiecte, așezarea unor bunuri într‑o anumită poziție sau într‑un anumit loc etc.

Dacă o persoană face declarații mincinoase într‑o cauză penală deschisă independent de voința sa, va săvârși doar infracțiunea de mărturie mincinoasă, nicidecum cea de inducere în eroare a organele judiciare.

În unele situații, infracțiunea supusă analizei va putea fi reținută în concurs real cu alte infracțiuni, cum ar fi, spre exemplu, infracțiuni de fals (atunci când autorul formulează o plângere penală mincinoasă și totodată falsifică un înscris, pe care îl depune alături de plângere).

Pentru ca sesizarea să fie îndreptată împotriva „unei persoane”, nu este necesar să fie menționat numele întreg și exact al acesteia, fiind suficient să existe elemente care să ducă la identificarea sa (prin indicarea poreclei, domiciliului, funcției deținute etc.).

b) Urmarea imediată. Urmarea imediată periculoasă o poate reprezenta o stare de pericol pe care o creează fapta. Aceasta înseamnă că infracțiunea este una de pericol.

c) Raportul de cauzalitate. Relația de cauzalitate trebuie să existe între fapta subiectului activ și rezultat și va rezulta ex re.

B) Latura subiectivă

Forma de vinovăție cu care poate fi săvârșită această infracțiune este intenția directă, calificată prin scop în cazul celei de‑a doua variantă normativă. Apreciem, de asemenea, că și intenția indirectă ar fi posibilă – autorul nu a urmărit rezultatul acțiunii sale, dar a acceptat totuși posibilitatea producerii acestuia.

În ceea ce privește culpa, este imposibil de imaginat săvârșirea infracțiunii în această modalitate. În altă odine de idei, nu se poate concepe ca făptuitorul să prevadă rezultatul, dar să nu îl accepte, sperând că nu se va produce ori să nu prevadă rezultatul, deși trebuia și putea să îl prevadă [a se vedea art. 16 alin. (4) NCP], de vreme ce acțiunile ce constituie elementul material constau în acțiuni volitive, conștiente și chiar premeditate.

Mobilul nu este prezent în textul de incriminare, nefiind deci un element constitutiv al acestei fapte penale. Mobilul poate consta, în esență, într‑o dorință interioară a autorului de a face rău unei persoane, prin formularea împotriva ei a unei plângeri ori a unui denunț, cu rea credință.

Scopul este un element constitutiv al infracțiunii, în forma prevăzută de art. 268 alin. (2), el constând în dovedirea existenței unei fapte penale ori în dovedirea săvârșirii acesteia de către subiectul pasiv. Acest scop va trebui să fie dovedit în cadrul unui proces penal.

Fiind vorba de elemente intelective, intrinseci persoanei, dovada se va face analizând faptele materiale, condițiile în care au fost săvârșite, conținutul exact al lor, experiența de viață, studiile, vârsta autorului faptei etc.

V. Forme. Modalități. Sancțiuni. Aspecte procesuale

a) Forme. Actele pregătitoare, deși posibile, nu sunt incriminate de lege și, deci, nici pedepsite. Forma tentată, de asemenea, nu este pedepsită, deși considerăm că ar putea fi posibilă, mai ales în ceea ce privește a doua variantă normativă.

Infracțiunea se consumă în momentul în care acțiunile incriminate au fost realizate și se poate înfățișa sub forma infracțiunii simple.

Cât privește forma infracțiunii continue, apreciem că, în principiu, ea nu este posibilă, acțiunea infracțională (iter criminis) neputând a se prelungi în timp.

Infracțiunea poate îmbrăca forma continuată, atunci când, la diverse intervale de timp, autorul, în baza aceleiași rezoluții infracționale și împotriva aceluiași subiect pasiv, acționează pentru realizarea elementului material al faptei. Dacă nu se va putea stabili, în concret, unitatea de rezoluție infracțională, vom putea fi chiar în prezența a unui concurs real (omogen) de infracțiuni.

b) Modalități. Infracțiunea se prezintă sub două modalități normative de bază, fără a exista modalități agravate, dar se poate prezenta sub multiple modalități faptice de săvârșire.

c) Sancțiuni. Săvârșirea infracțiunii este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la trei ani sau cu amendă (prima variantă normativă), respectiv, între unu și cinci ani (a doua variantă normativă). Amenda va avea limitele între 120 și 240 de zile‑amendă, conform art. 61 alin. (1), (2), (3) și (4) lit. b) NCP, pentru persoanele fizice și între 120 și 240 zile‑amendă, potrivit art. 137 alin. (1), (2), (3), (4) lit. b) din același act normativ, pentru persoanele juridice.

Alin. (3) al at. 268 cuprinde o cauză specială de nepedepsire: „Nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s‑a făcut denunțul sau plângerea ori s‑au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale”. Declarația trebuie să fie făcută în fața organelor judiciare care instrumentează dosarul penal.

În vechea reglementare penală, art. 259 prevedea o cauză de reducere a pedepsei, potrivit art. 76 VCP.

Sub acest aspect, noua reglementare este criticabilă, deoarece lasă nepedepsită o faptă gravă și chiar oferă autorului sesizării posibilitatea „legală” de a formula în mod perfect conștient și premeditat o sesizare mincinoasă, urmând ca ulterior să anunțe organele judiciare despre acest lucru și rămânând nesancționat, în condițiile în care prin depunerea sesizării a produs deja un prejudiciu moral important persoanei vizate.

d) Aspecte procesuale. În cazul acestei infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, neexistând nicio normă legală care să precizeze contrariul, respectiv, că ar fi necesară o plângere penală prealabilă.

Plângerea ori denunțul se adresează organelor de urmărire penală, conform art. 289, respectiv art. 290 NCPP. Instanța competentă să judece cauza în fond este judecătoria [potrivit art. 35 alin. (1)], hotărârea pronunțată de aceasta fiind supusă căii de atac a apelului, iar apoi a recursului în casație [art. 408, coroborat cu art. 38 alin. (2), art. 40 alin. (3), art. 434 alin. (1) și (2)]. Desigur, recursul în casație va putea fi exercitat doar în condițiile restrictive și limitative ale art. 438.

VI. Concluzii

Norma incriminatorie, analizată mai sus, alături de celelalte infracțiuni din titlul rezervat justiției, are rolul de a ocroti activitatea de realizare a justiției.

Sub nicio formă nu se poate accepta ca o persoană să încerce – prin intermediul unei sesizări false adresate organelor judiciare ori prin producerea de probe nereale – să producă unei alte persoane un prejudiciu incomensurabil, constând într‑o posibilă arestare preventivă, ori chiar a unei condamnări.

Chiar dacă, poate, această faptă penală ridică anumite dificultăți în ceea ce privește dovedirea acesteia, apreciem că incriminarea ei este binevenită, având rolul, mai întâi de toate, de a atenționa pe cei care ar avea intenția să comită asemenea fapte.


* Articol publicat în volumul „Noi instituții ale dreptului penal și dreptului procesual penal în dialogul interprofesional între judecători și avocați”, coord. Rodica Aida Popa, Ed. Universul Juridic, București, 2015.

%d blogeri au apreciat asta: