Drept MD

Acasă » Universul Juridic » Principiul pacta sunt servanda – mit sau realitate?

Principiul pacta sunt servanda – mit sau realitate?

Statistică

  • 3.714.705 vizite

Sache Neculaescu

Articol UJ Premium

1. Actualitatea discuției. Privită izolat, dispoziția de la art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, pare a continua elogiul adus libertății contractuale, creatoare de drept, reînnodând astfel tradiția teoriei clasice a autonomiei de voință. O asemenea percepție este confirmată de o parte a doctrinei noastre, care, comentând noua reglementare a contractului, afirmă că, „dincolo de textul legii, noul Cod civil își sprijină dispozițiile în materie de contract pe teoria autonomiei de voință (…), proclamând că doar voința particularilor creează dreptul (…)”[1]. În aceeași cheie de interpretare, inițiatorul actualului Cod civil, afirma la intrarea acestuia în vigoare, că este „un Cod al libertății, pentru că împlinește în sfera dreptului ideea superioară de libertate”[2].

În ce ne privește, examinând noua reglementare a contractului, ne îngăduim să constatăm că niciodată libertatea contractuală nu s-a văzut mai îngrădită decât astăzi, când, potrivit actualului Cod civil, părților le sunt impuse tot mai multe obligații (până ieri, simple îndatoriri), precum buna-credință, atât în cadrul negocierilor cât și în timpul executării obligațiilor (art. 1170), obligație reluată cu obstinație în materia specială a negocierilor (art. 1183), confidențialitatea acelorași negocieri (art. 1184), la care se adaugă lărgirea considerabilă a anulabilității contractului și pentru eroarea privind simplele motive ale încheierii acestuia sau pentru eroarea de drept, instituirea unor noi vicii de consimțământ (leziunea, starea de necesitate), denunțarea unilaterală a contractului, la care, nu în ultimul rând, se adaugă reglementarea impreviziunii, subiect care ilustrează semnificativ poziționarea noului legiuitor față de forța obligatorie a contractului încheiat (art. 1271), subiect căruia îi rezervăm un spațiu special în finalul acestui studiu.

Chiar dacă sintagma tradițională „contractul părților este legea părților” are o valoare preponderent metaforică, în condițiile în care doar contractul „legal încheiat” este asimilat legii, noile codificări, cât și majoritatea proiectelor de codificare a contractelor, evită totuși să mai considere contractul ca lege a părților. Astfel, potrivit art. 1434 din Codul civil Quebec, „contractul valabil format obligă pe cei care l-au încheiat nu doar pentru ce ei au exprimat dar și pentru ceea ce decurge după natura contractului, potrivit uzanțelor, echității și legii”. Dintre codificările mai recente, Codul civil al Portugaliei, promulgat prin Decretul-lege nr. 47344 din 25 noiembrie 1966, nu conferă contractului puterea de lege ci definește noțiunea de libertate contractuală prin raportarea la limitele prevăzute de lege. Dacă ne raportăm la proiectele franceze de reformă a dreptului obligațiilor, vom observa că doar Anteproiectul Catala, mai sensibil la tradiții, conservă formula clasică de la art. 1134 C. civ. fr.[3], în timp ce Proiectul guvernamental de reformă a dreptului contractelor (elaborat de echipa condusă de François Terré), definește libertatea contractuală în același mod ca și Codul civil din Quebec. Celelalte proiecte de codificare a dreptului contractelor (Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale, Principiile Dreptului European al Contractelor, Proiectul Cadrului Comun de Referință – DCFR, elaborat de echipa condusă de profesorul Christian von Barr), nu-i mai conferă contractului puterea de lege. Cum nuanțele limbajului juridic sunt importante, mai ales într-o materie atât de importantă precum limitele libertății de voință în contracte, credem că textul pe care îl analizăm ar fi putut fi armonizat cu noile tendințe europene.

2. Evoluția concepției despre libertatea contractuală. Potrivit teoriei autonomiei de voință, omul se naște fundamental liber, astfel că nu poate fi obligat față de altul, decât urmare a propriei voințe. Societatea însăși era văzută ca un contract social, după teoria lansată de J.J. Rousseau. Legitimitatea oricărei obligații o dă voința, concepție care l-a determinat pe Alfred Fouillée să afirme „qui dit contractuel dit juste”[4]. Reflex juridic al liberalismului economic exprimat de formula „laisser faire, laisser passer”, teoria autonomiei de voință consideră că fiecare „contractant este cel mai bun judecător și deci cel mai bun legiuitor al propriilor sale interese”[5], nimeni neputându-l obliga să se lege juridic prin contract. Odată încheiat, contractul trebuie însă respectat întocmai, nefiind nevoie ca o altă normă să autorizeze producerea efectelor.

Conform aceleași teorii, contractul este obligatoriu și pentru judecător, supranumit „ministru al voinței părților”[6], care, chemat să-l interpreteze, este obligat să se raporteze la intenția comună a celor care l-au încheiat. Pentru aceleași motive, judecătorul nu poate interveni în contract, nu-l putea modifica sau revizui, chiar dacă s-au schimbat condițiile avute în vedere la încheierea lui. Prin urmare, voința omului este, atât sursa, cât și măsura drepturilor dobândite și a obligațiilor asumate. Paradigmă juridică a epocii iluministe, guvernată de motto-ul individualist kantiansapere aude, al cărui corolar în drept pacta sunt servanda, face elogiul libertății individuale, creatoare de drept.

Teoria autonomiei de voință n-a fost avută în vedere de codificatorii francezi, nefiind comentată în lucrările pregătitoare ale Codului Napoleon. Așa se explică de ce, formulând principiul pacta sunt servanda, Portalis avea să impună ideea că libertatea de voință nu poate fi nelimitată și că ea trebuie supusă ordinii publice și bunelor moravuri[7]. Tocmai de aceea, enunțul de la art. 1134 C. civ. fr. are în vedere, nu orice convenții, ci doar pe cele „legal formate”, formulă preluată de vechiul nostru Cod civil la art. 969, care sugerează că forța obligatorie a contractului n-o dă voința părților, ci doar legea, cea care îi conferă această valoare.

La puțină vreme de la intrarea în vigoare a Codului civil francez, s-a putut constata cum liberalismul transpus în drept, avea să reprezinte o veritabilă utopie sau chiar mai mult, „o himeră”, motiv pentru care, acestor jaloane primordiale ale voinței în contract, doar sumar schițate de-a lungul celor două veacuri de evoluție socială, au fost imaginate tot mai multe limite și condiționări, impuse de o serie de imperative morale, din ce în ce mai nuanțate, astfel că însăși denumirea principiului a fost contestată.

3. Un nou fundament al contractului? În evoluția concepției despre fundamentul contractului, un moment important l-a reprezentat apariția în gândirea politică a solidarismului, curent îndeobște legat de personalitatea omului politic Léon Victor Auguste Bourgeois, autorul lucrării „Solidarité”, apărută în anul 1896, a cărui analiză pleacă, nu de la individ, ca titular al unor drepturi abstracte, ci de la raporturile dintre oameni, „legați unii de alții în timp și spațiu”[8]. Dacă autonomia de voință, de expresie liberală, consideră că oamenii se nasc liberi și egali, solidarismul vede oamenii inegali, de facto. Omul nu se naște liber pentru că, trăind într-o societate dată, nu poate trăi fără ea. El se naște „debitor al contemporanilor, al societății, fără de care nu poate trăi”[9]. Scopul declarat al autorului era acela de a prefigura un „vast sistem de asigurare colectivă vizând prevenirea și mai ales repararea, prin punerea în operă a unei datorii sociale de solidaritate, a consecințelor nefaste rezultate din survenirea unor riscuri sociale”[10]. În timp ce după Revoluția franceză din 1789, concepția dominantă situa politicul înaintea socialului, curentul solidarist pleacă întotdeauna de la social, fiindu-i subordonat factorul politic. Dukheim în sociologie și Léon Duguit în drept, văd normele de drept ca expresii ale unor realități de fapt, și nu ale voinței politice a guvernanților.

Evoluția ulterioară a acestei doctrine n-a fost spectaculoasă, așa cum era de așteptat. După al doilea război mondial, asemenea reflecții au rămas circumscrise în special, discursului politic, ca simple referințe rituale.

În drept, contestarea autonomiei de voință s-a făcut simțită în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, când doctrina pozitivistă pune accent pe dreptul obiectiv[11], constatând că, în condițiile acumulărilor de capital, părțile din contract nu mai sunt egale, că partea mai slabă a contractului are nevoie de protecție juridică. Contractul nu mai apare ca expresie a raportului de forțe, ci ca o uniune de interese echilibrate, instrumente de cooperare loială și de executare cu bună-credință a obligațiilor asumate. Rudolf von Ihering a lansat avertismentul potrivit căruia „a spune că acordul de voință este, în mod necesar just, înseamnă a da permis de vânătoare unor briganzi”[12]. În aceste condiții, ordinea publică și bunele moravuri sunt tot mai des invocate printr-o serie de reglementări imperative. Excesele individuale sunt nivelate astfel de intervenția judecătorului în contracte, menită a restabili echilibrul prestațiilor.

Referindu-se la interpretarea în contracte, la începutul secolului al XX-lea, Raymond Saleilles, susținea că trebuie avut în vedere „scopul social al acestui instrument al solidarității juridice și nu fantezia fiecărei părți”[13], iar Louis Josserand, cel care a teoretizat abuzul de drept, susține ideea că drepturile subiective se cer exercitate conform finalității lor sociale[14]. Prin urmare, solidarismul transpus în drept vede contractul ca un fapt social care exprimă relații solidare între indivizi.

René Demogue, autorul monumentalului tratat despre obligații în general, consideră că orice contract este încheiat sub imperiul unei necesități sociale[15], expresie a diviziunii tot mai accentuate a muncii. Pentru el, finalitatea dreptului nu este individul, ci societatea. „Dreptul trebuie să aibă în vedere, nu doar omul, ale cărui drepturi trebuie respectate, ci mai ales oamenii, aflați în situații juridice diverse, bogați sau săraci, mai ales săraci”[16], astfel că fundamentul forței obligatorii a contractului nu stă în voință, ci în utilitatea socială pe care o are orice contract[17].

Tema solidarismului în contracte a fost reactualizată odată cu amploarea mișcării de protecție a consumatorilor, când triada „loialitate, solidaritate, fraternitate” tinde să devină o nouă deviză[18], înlocuind celebra formulă a lui Fouillé, qui dit contractual dit juste cu cea potrivit căreia entre le fort et le faible, c’est la liberté qui asservit, le juge qui affranchit[19], exprimare care legitimează intervenția judecătorului în contracte pentru restabilirea echilibrului contractual încălcat, așa cum se întâmplă la leziune, impreviziune, clauza penală, adaptarea contractului etc. Autorul recunoaște că totuși, contractul n-a devenit încă locul sociabilității și solidarității, motiv pentru care afirmă că „încă nu este serios să pretindem că am intrat într-o eră a contractului-providență”[20].

Alteori, noua viziune solidaristă capătă accente patetice, ceea ce face ca, atunci când se analizează sensul bunei-credințe în contracte, să se vorbească despre loialitate, colaborare etc., toate subsumate unei „legături puternice de sociabilitate și prietenie”[21] între părți, legătură asimilată iubirii, o „iubirea ca de frate”[22]. Alteori, solidarismul contractual este folosit într-un sens mai restrâns, recunoscând că termenul „fraternitate” este expresia unei viziuni prea idilice și deci nerealiste despre natura umană și raporturile contractuale”[23].

Cum era de așteptat, reacția civiliștilor n-a întârziat. Nume de prestigiu nu ezită să manifeste rezerve față de acest nou principiu, așa cum este el uneori înțeles, întrebându-se dacă nu cumva partea mai slabă a contractului va fi prea mult favorizată, dictând propria-i lege. Este motivul pentru care se afirmă că mult discutata „criză a contractului”, este de fapt criza solidarismului, refuzat ca fundament al contractului”[24]. Concomitent, Jean Carbonnier, cu ironia care îl caracterizează, constată că „într-o perioadă în care căsătoria a devenit excesiv transformată în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie…”[25].

Autorii manualelor de obligații civile au poziții nuanțate: fie resping solidarismul înțeles ca iubire de aproapele nostru, afirmând că „a contracta nu înseamnă a intra într-o religie”[26] și că, în realitate, interesele părților care se leagă prin contract sunt, de cele mai multe ori, divergente, chiar dacă, pe aspecte punctuale, ele pot fi convergente. Potrivit acestora, dacă vom subordona contractul unei asemenea viziuni utopice, vom asista la un „menaj în trei”, judecătorul putând interveni de fiecare dată în contract, substituindu-se părților, ceea ce n-ar putea însemna altceva decât o reîntoarcere la dirijism.

Alți autori evită cu discreție acest subiect, continuând a se raporta la voința părților, „o voință controlată, fundament al contractului”[27].

Dezbaterea este departe de a se fi încheiat. Colocviul organizat de Facultatea de drept din La Rochelle în anul 2002 intitulat „Solidarismul contractual, mit sau realitate?”, la care au participat principalii susținători ai acestei teorii, a evidențiat atât argumentele care o susțin, cât și pe cele care o contrazic, toate fiind ulterior publicate[28].

La argumentele deja înfățișate, au fost alăturate și alte rezerve formulate de profesorul Laurent Leveneur, dintre care mai importante sunt următoarele[29]:

– solidaritatea evocată de adepții acestui curent nu are suport în realitate. Termenul ambiguu „fraternitate” ține de o viziune idilică sau sentimentală și deci nerealistă în raporturile contractuale;

– același autor se întreabă în ce ar consta uniunea părților în cazul contractului de vânzare cumpărare, principalul contract civil, în condițiile în care interesele lor sunt structural divergente: vânzătorul și-ar dori să vândă bunul la un preț cât mai ridicat, contrar intereselor cumpărătorului. Aceeași contrarietate se manifestă și în celelalte contracte civile cât și în contractele între profesioniști, așa că „dreptul contractelor trebuie conceput în funcție de om, așa cum este și nu cum el ar trebui să fie”[30];

– obligațiile precontractuale de informare pot fi autonom fundamentate, fără a avea nevoie de teoria solidarismului care să le explice. Georges Ripert, care n-a fost adept al solidarismului, menționează, pe bună dreptate, că „fiecare parte contractantă este gardianul propriilor interese și trebuie, prin consecință, să se informeze el însuși. Nu este culpabil cel care nu dă celeilalte părți informațiile pe care ea însăși le putea procura. Situația se schimbă doar când reticența devine culpabilă uneia dintre părți, abuzând de ignoranța celeilalte”[31];

– obligațiile de informare și de consiliere pe care o au părțile în cursul executării contractului, deși pot fi calificate drept expresii ale solidarității care caracterizează epoca noastră, își au totuși temeiul în prevederi exprese ale legii sau contractului;

– cerându-le contractanților să formeze o uniune care să aibă o țintă comună, în temeiul bunei-credințe, este un obiectiv mult prea imprecis. Nu se poate face drept cu concepte atât de generale și de echivoce;

– „loialitate, solidaritate, fraternitate”, noua formulă clamată de Denis Mazeaud, reprezintă trei directive vagi care lasă loc arbitrariului în detrimentul securității contractanților. Încă din anul 1937 Eugène Gaudement avertiza că o asemenea concepție solidaristă „riscă să suprime libertatea în convenții și să conducă la un socialism de stat”[15], în condițiile în care legitimează tot mai mult intervenția statului în spațiul de voință al părților[32];

– autorul mai sus citat afirmă că obiectivul solidarismului de a institui „un drept al relațiilor contractuale inegale” care să asigure protecție părții mai slabe a contractului este nerealist și de aceea nu subscrie unui asemenea proiect deși, privit în sine, este corect. El poate fi atins doar făcând apel la instrumentele clasice ale dreptului, construind o legislație aptă să împiedice orice abuz al puterii economice. Dacă trebuie reprimate manevrele neloiale, nu este necesară încurajarea sentimentalismului.

La toate acestea se adaugă scepticismul declarat chiar de unul dintre promotorii acestui curent de gândire, potrivit căruia solidarismul, nefiind perceput ca un instrument de emancipare individuală, contravine ideologiei drepturilor fundamentale ale omului[33].

Având a se pronunța asupra esenței contractului, doctrina de drept civil românească afirmă că „voința părților contractante nu lipsește și nu poate lipsi, liberă sau constrânsă, dintre fundamentele contractului; un contract este de neconceput fără să existe voința părților contractante. Esența contractului este alcătuită din două elemente inseparabile: voința părților contractante și interesul contractual al fiecăruia dintre ele. Numai că părțile contractante sunt ținute să respecte și legea imperativă”[34].

Acest nou raport între libertatea de voință și nevoia de asigurare a echilibrului contractual este o orientare pe care o regăsim în toate proiectele europene de codificare a dreptului contractelor, preluată și de noul nostru Cod civil printr-un set de soluții juridice noi, atât pentru faza precontractuală, cât și pentru formarea și executarea contractului, menite a tempera excesele părților de orice natură.

4. Impreviziunea. De la intangibilitatea contractului până la revizuirea acestuia de către judecător în vederea restabilirii echilibrului între prestațiile convenite de părți, se consumă o întreagă evoluție doctrinară și jurisprudențială. Teoria impreviziunii s-a născut ca răspuns la schimbările intervenite în executarea contractului, de natură a rupe echilibrul dintre prestațiile la care s-au obligat părțile. Asemenea modificări ale împrejurărilor în care a fost încheiat contractul pot privi, atât pe creditor, a cărui creanță este depreciată ca urmare a scăderii prețurilor, cât și pe debitor, care se vede obligat să suporte efectele inverse, obligații cu mult mai oneroase decât cele asumate prin contract. Dacă intangibilitatea contractului putea fi clamată în perioade de stabilitate economică, schimbările spectaculoase în evoluția prețurilor, mai ales în perioade de crize economice, a generat un conflict între două imperative juridice: principiul pacta sunt servanda și justiția contractuală. Conflictul presupune o opțiune de principiu. Dacă nimic nu oprește părțile să redimensioneze obligațiile reciproce printr-un nou acord de voință, dificultățile apar când soluțiile amiabile nu sunt posibile. Poate judecătorul interveni în contract, reașezând drepturile și obligațiilor părților? Este o întrebare la care doctrina clasică răspunde negativ, având drept argument principiul autonomiei de voință, potrivit căruia, odată încheiat, contractul trebuie întocmai respectat, garanție a stabilității și predictibilității acestuia. Orice modificare a acordului de voință nu putea fi concepută în afara părților, singurele autorizate să-și redimensioneze drepturile dobândite și obligațiile asumate prin contract. Judecătorul, privit ca „servitor al contractului”, putea doar să-l interpreteze potrivit voinței exprimate sau prezumate a părților, fiind excluse intervențiile externe, considerate a fi contrare celor trei valori fundamentale fondatoare ale contractului: libertate, egalitate, fraternitate, cele care au dat contur ambianței ideologice în care a fost plămădit Codul civil Napoleon. Noul val de moralizare a dreptului contractual generează soluții juridice noi, printre care redistribuirea echitabilă a pierderilor și beneficiilor în raport de schimbările intervenite în timpul executării contractului.

4.1. Noțiunea impreviziunii. Impreviziunea este asociată cu regula rebus sic stantibus, potrivit căreia obligațiile asumate prin contract sunt condiționate de menținerea situației existente la încheierea contractului (contractus qui habent tractum successivum vel dependentia del futuro rebus sic stantibus intelliguntur). Ori de câte ori aceste condiții se schimbă în mod substanțial, se prezumă voința părților de a renegocia executarea contractului.

Terminologia folosită în materie este departe de a fi unitară. Pentru desemnarea aceleiași realități sunt folosiți termeni precum: „schimbarea circumstanțelor” (art. 6:111 din Principiile Dreptului European al Contractelor și art. III. -1:110 DCFR), „clauza de hardship”[35] (Secțiunea a 2-a din Capitolul 6, Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale), „frustration of purpose” (în dreptul anglo-saxon), „Wegfall der Geshäftsgrundlage” (în dreptul german), „eccesiva onerosità” (în dreptul italian).

De regulă, impreviziunea este definită de doctrina românească de drept civil din perspectiva efectelor pe care le produce, afirmându-se că ea este „prejudiciul pe care îl suferă una dintre părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și ale celeilalte părți, în cursul executării contractului, dezechilibru cauzat de conjunctura economică, mai ales de fluctuații monetare”[36]. În opinia noastră, prejudiciul suferit de una dintre părțile contractului este doar o condiție de revizuire a contractului, și nu impreviziunea propriu-zisă. Ca și în cazul leziunii, preocuparea principală a noii reglementări o constituie reechilibrarea prestațiilor. De aceea, ambele soluții ni se înfățișează ca veritabile remedii ale contractului, așa cum sunt calificate de Proiectul Gandolfi în art. 156-157, fiind menite, în principal, să salveze contractul și nu să-l desființeze, potrivit regulii potius valeat quam ut pereat. Doar in extremis, contractul este desființat, când partea al cărui consimțământ a fost viciat prin leziune are interesul de a cere anularea sau, în cazul impreviziunii, când judecătorul apreciază că este unica soluție în raport de condițiile prevăzute la alin. (3) al art. 1270. Spre deosebire de leziune, unde disproporția valorică între prestații există încă de la momentul încheierii contractului, în cazul impreviziunii schimbarea raportului între prestații are loc în timpul executării obligațiilor, neputând fi prevăzută la data încheierii contractului. Ea este concretizată într-un disproporție vădită între prestații, de natură să afecteze grav echilibrul contractual, prejudiciind pe debitorul obligației de executat.

Autorii francezi au în vedere teoria impreviziunii, caz de revizuire a contractului[37].

În ce ne privește, vom defini impreviziunea prin ce este ea în realitate, anume situația juridică în care se plasează părțile unui contract sinalagmatic și comutativ, confruntate cu o schimbare excepțională a datelor esențiale ale acestuia, survenită în timpul executării obligațiilor și care nu putea fi prevăzută la încheierea contractului, concretizată într-un disproporție vădită între prestații, de natură să afecteze grav echilibrul contractual, prejudiciind pe debitorul obligației de executat.

Teoria clasică respinge ideea revizuirii contractului, ca fiind contrară autonomiei de voință a părților, cele care puteau anticipa la încheierea contractului posibilitatea schimbării fundamentale a circumstanțelor stipulând o clauză de revizuire a contractului. Astăzi, toate proiectele europene, inclusiv cele franceze, cunoscute pentru conservatorismul lor, avansează soluția de revizuire a contractului.

4.2. Condițiile impreviziunii. Reglementarea impreviziunii dată de actualul Cod civil impreviziunii a fost inspirată, atât de Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale[38], cât și de Principiile Dreptului European al Contractelor[39]. Potrivit textului de la art. 1271 C. civ., pentru a declanșa mecanismul de adaptare sau de încetare a contractului, sunt necesare următoarele condiții:

– existența unei schimbări excepționale a condițiilor avute în vedere la încheierea contractului. Această condiție rezultă din chiar definiția legală a impreviziunii de la alin. (2) al art. 1271. Este vorba de acele schimbări care determină ca executarea obligațiilor să devină cu mult mai oneroasă decât la data încheierii contractului datorită unor circumstanțe obiective legate, în principal, de evoluția prețurilor. Așa cum s-a remarcat însă, „problematica impreviziunii nu trebuie redusă la chestiunea inflației”[40]. Creșterea costurilor executării obligațiilor poate avea și alte cauze, dar ele trebuie să fie străine voinței debitorului[41];

– o altă condiție care rezultă din însăși definiția impreviziunii este aceea ca executarea prestațiilor în noile condiții să fi devenit vădit injustă. Prin urmare, nu este suficientă existența schimbărilor excepționale a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, ci se cere ca executarea obligației de către debitor să afecteze grav echilibrul contractual de natură a pune în discuție ideea de justiție contractuală;

– schimbarea împrejurărilor în care a fost încheiat contractul trebuie să survină după încheierea contractului, așa cum dispune textul de la art. 1271 alin. (3) lit. a). Dacă disproporția dintre prestații a intervenit la momentul încheierii contractului, ne aflăm în fața leziunii;

– potrivit prevederii de la lit. b al aceluiași text, schimbările împrejurărilor și întinderea lor să nu fi fost prevăzute și nici să fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la data încheierii contractului. Este vorba de spiritul normal de prevedere care caracterizează orice ins rezonabil;

– condiția impusă de prevederea de la alin. (3) lit. c) a textului pe care îl comentăm impune ca debitorul să nu-și fi asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici să nu fi putut fi în mod rezonabil considerat că și-a asumat acest risc. Libertatea contractuală permite încheierea oricărui contract care nu încalcă ordinea publică sau bunele moravuri, prin asumarea riscurilor pe care le presupune schimbarea condițiilor avute în vedere de părți la momentul acordului de voință. Asumarea unui asemenea risc trebuie să rezulte explicit, la fel cum poate fi și prezumată prin apelul la același standard al spiritului de prevedere care caracterizează orice om rezonabil.

4.3. Schimbările survenite în timpul executării contractului. Potrivit prevederii de la alin. (1) al art. 1271 C. civ., contractul trebuie respectat, chiar dacă executarea acestuia ar prejudicia, fie pe creditor, fie pe debitorul obligației de executat, datorită creșterii costurilor propriei obligații sau a obligațiilor celeilalte părți a contractului. Încheierea oricărui contract cu executare succesivă presupune asumarea riscului deprecierii în timp a prețurilor, fenomen care poate prejudicia ambele părți ale contractului. Stabilitatea contractului face ca el să nu poată fi pus în discuție la orice schimbare a condițiilor în care a fost încheiat, presupunându-se că părțile au avut în vedere o asemenea perspectivă. Spre deosebire de leziune, în cazul căreia dezechilibrul între prestații exista încă de la încheierea contractului, impreviziunea presupune ca această disproporție să survină în timpul executării contractului.

Prin excepție de la prima regulă, textul normativ de la alin. (2) prevede că, în situația în care executarea obligațiilor a devenit excesiv de oneroasă pentru debitorul obligației de executat, datorită unor schimbări excepționale a împrejurărilor ce ar face vădit injustă obligarea acestuia la executarea obligațiilor, pot fi luate măsuri de adaptare a contractului sau de încetare a acestuia, în condițiile prevăzute de textele subsecvente. Prin urmare, nu ne aflăm în fața unui principiu al revizuirii contractului, ci doar în situația unei excepții în care revizuirea poate fi operată pentru motive cu totul speciale, când executarea obligațiilor în noile condiții ar deveni vădit injustă. Apelul pe care noua reglementare îl face la executarea „vădit injustă” se înscrie în preocuparea acesteia de a asigura justiția contractuală. Așa cum, potrivit art. 1227 C. civ., imposibilitatea inițială a executării obligației nu afectează contractul încheiat, afară de cazurile prevăzute de lege, tot astfel, nu orice dezechilibru între prestații poate declanșa adaptarea sau încetarea contractului ci doar unul semnificativ.

4.4. Fundamentul impreviziunii. Pentru fundamentarea impreviziunii, au fost emise mai multe teorii (regula rebus sic stantibus, îmbogățirea fără justă cauză, abuzul de drept, forța majoră, echilibrul contractului, solidarismul contractual)[42]. Potrivit unei opinii de autoritate, revizuirea „își găsește fundamentul teoretic și juridic în principiul bunei-credințe la care se asociază și principiul demonstrativ al solidarității contractuale” [43]. Ar urma să considerăm că măsura sancționează atitudinea de rea-credință a părții care, în mod nejustificat, refuză să accepte reașezarea prestațiilor.

În ce ne privește, credem că revizuirea contractului este o măsură impusă de cauze obiective, motiv pentru care constituie un remediu pentru situația injustă în care se află partea prejudiciată, ca urmare a schimbărilor excepționale a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul. Este aceeași explicație obiectivă pe care o vedem aplicabilă și în cazul leziunii[44].

  1. 5. Efecte. Potrivit textului de la alin. (2) al art. 1271, instanța poate dispune următoarele măsuri legale:

– adaptarea contractului prin redistribuirea echitabilă a pierderilor și beneficiilor rezultate din schimbarea împrejurărilor menționate de textele precedente. Spre deosebire de leziune, unde art. 1222 alin. (3) C. civ. prevede posibilitatea „menținerii contractului”, dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații, în cazul impreviziunii textul prevede posibilitatea „adaptării contractului”, ceea ce readuce în discuție unitatea terminologică a actualului Cod civil. Așa cum am remarcat, în cazul leziunii[45], sintagma „adaptarea contractului” este exprimarea preferabilă și nu „menținerea contractului”;

–încetarea contractului la momentul și în condițiile pe care le stabilește. Este ultima soluție pe care o poate pronunța instanța în condițiile eșuării încercării de adaptare a contractului. Deși acest caz nu este prevăzut printre cauzele de încetare a contractului prevăzute la art. 1321 C. civ., el poate fi integrat în sintagma „orice alte cauze prevăzute de lege” din finalul textului menționat.

5.1. Observații. În opinia noastră, textele normative rezervate impreviziunii sunt susceptibile de câteva rezerve.

5.1.1. „Schimbările excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației” este o exprimare insuficient de clară. Nu poate fi vorba de orice „împrejurări” în care s-ar afla debitorul la momentul când trebuie să execute contractul, ci doar de circumstanțele obiective și relevante, străine de voința acestuia, neimputabile lui, aflate în afara puterii de influențare a acestuia. Într-o exprimare juridică, asemenea împrejurări nu pot fi denumite decât evenimente.

Comentând noile prevederi în această materie, autorul unui manual de obligații, remarcă faptul că „termenii folosiți de noul Cod civil sunt prea generali pentru a putea fi circumstanțiați cu exactitate de principiu”[46]. Potrivit aceluiași autor, „falimentul sau scăderea puterii economice a debitorului, datorate doar modalității în care el își gestionează (prost) afacerile, nu vor fi considerate schimbări excepționale, pe motiv că le lipsește elementul de exterioritate”[47].

În acord cu această opinie, apreciem că textul de la art. 6.2.2 din Principiile Unidroit, care vizează „evenimente care alterează fundamental echilibrul contractului care exclud voința debitorului”, desemnează mai bine contextul obiectiv care trebuie avut în vedere în definirea impreviziunii.

5.1.2. Termenul „impreviziune”, denumirea marginală a textelor pe care le analizăm, desemnează doar principala caracteristică a schimbării survenite în executarea contractului, aceea de a nu fi fost prevăzută de părți. Așa cum se remarcă de doctrina franceză de drept civil, impreviziunea este doar cauza fenomenului, în timp ce adevăratul temei al adaptării sau încetării contractului este „dezechilibrul obiectiv dintre prestații”[48], avut în vedere de Principiile Lando prin sintagma „schimbarea circumstanțelor” (obiective, am adăuga noi). Nu impreviziunea determină revizuirea contractului, ci schimbarea contextului obiectiv în care are loc executarea prestațiilor. Iar dacă sintagma „schimbarea circumstanțelor obiective” ar putea părea mai puțin potrivită pentru desemnarea temeiului revizuirii, clauza de hardship, folosită de aceleași Principii Unidroit ar putea fi o soluție preferabilă celei actuale. Perspectiva edificării unui drept european al contractelor face ca termenii juridici importați să nu ne mai trezească aceleași frisoane, în condițiile în care majoritatea noilor prevederi normative sunt preluate din reglementări străine. Important rămâne ca traducerea să nu denatureze sensul termenilor, așa cum se întâmplă uneori.

5.1.3. Deși textele sunt inspirate consistent de prevederile de la art. 6. 111 din Principiile Lando, traducerea lor este selectivă. În varianta actualului Cod civil, lipsește obligația impusă părților de a negocia adaptarea contractului, omisiune care pune în cauză respectul datorat de lege și judecător voinței suverane a părților. Înainte ca adaptarea contractului să fie realizată de instanță, părțile ar fi trebuit obligate ca, ele însele, să-și reașeze prestațiile contractuale în raport de noile realități survenite. O asemenea succesiune a operațiilor de adaptare a contractului, mai întâi de către părți, și apoi de către instanță, este prevăzută de art. 6:111 alin. (2) din Principiile Lando[49], cât și de Principiile Unidroit, art. 6.2.3 alin. (3), text potrivit căruia „în cazul în care nu se ajunge la o înțelegere într-o perioadă de timp rezonabilă, fiecare parte poate apela la instanța de judecată”. Aceeași ordine de preferință este prevăzută și de Proiectul Catala[50]. Deși noua reglementare nu prevede obligația părților de a negocia adaptarea contractului, textul normativ de la alin. (3) lit. d) condiționează aplicarea noilor dispoziții de încercarea debitorului de negociere a adaptării, ceea ce presupune că o asemenea procedură prealabilă a fost avută în vedere, fapt care justifică, o dată mai mult, propunerea pe care o formulăm.

Sub un alt aspect, dacă prin refuzul nejustificat al renegocierii contractului sau întreruperea intempestivă a negocierii a fost cauzat un prejudiciu celeilalte părți, noua reglementare ar fi trebuit să rezerve părții astfel vătămate, dreptul de a pretinde despăgubiri, soluție prevăzută de Principiile Lando, la art. 6:111, ultimul alineat.

5.1.4. Este de presupus că textul de la art. 1271 alin. (3) C. civ. potrivit căruia „schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia (s.n.) nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului”, este o variantă necorectată, pentru că sintagma „întinderea acesteia” nu se poate referi la împrejurări, nesusceptibile de a fi măsurate. Doar prestațiile la care s-au obligat părțile pot avea întindere, numai că ele nu sunt nominalizate în textele anterioare. Prin urmare, nu se înțelege despre a cui „întindere” ar putea fi vorba, astfel că textul se cere, de îndată revăzut.

6. Scurte concluzii. Fără a nega oportunitatea reglementării impreviziunii, susținem, atât nevoia de reelaborare a prevederilor legale de la art. 1271 C. civ., conform propunerilor mai sus avansate, cât și renunțarea la formula rituală referitoare la puterea de lege a contractului legal încheiat, din definiția forței obligatorii a contractului de la art. 1270 C. civ., evitându-se astfel omagierea formală a principiului pacta sunt servanda.


*Studiu publicat în revista Dreptul nr. 12/2015 (Considerații critice în legătură cu fundamentul contractului, în lumina Codului civil actual și a doctrinei europene moderne).

[1] P. Vasilescu, Drept civil. Obligațiile, în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 313.

[2] C. Predoiu, Declarație de presă 1 Octombrie 2011 -1 Octombrie 2011 –privind intrarea în vigoare a noului Cod civil,Hotnews, 1 octombrie 2011.

[3] Art. 1134. Les conventions légalement formées tiennent lieu de loi à ceux qui les ont faites.

Elles ne peuvent être modifiées ou révoquées que de leur consentement mutuel, ou pour des raisons que la loi autorise. Elles doivent être exécutées de bonne foi.

[4] Sensul acestei formule celebre face obiect de dispută în doctrină. Dacă majoritatea autorilor consideră că ea este expresia cea mai legitimă a autonomiei de voință, sunt și autori potrivit cărora acest dicton, atât de mult invocat, ar privi de fapt, contractul social, singura cale de a ajunge la justiție, și nu contractul juridic, considerat ab initio just și deci demn de respect absolut. În acest sens, a se vedea Cr. Jamin, Le procès du solidarisme contractuel: brève réplique, în volumul Le solidarisme contractuel, op. cit. p. 160.

[5] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, 2013, p. 33.

[6] Ibidem.

[7] Portalis, Discours préliminaire pronounce lors de la presentation du Conseil d’ Etat du projet de la commission du gouvernement, apud V. Pătulea și Gh. Stancu, Dreptul contractelor, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 21.

[8] L. Bourgeois, Solidarité, Paris, Armand Colin, 1896, reeditată în anul 1998, Ed. Presses Universitaires du Septentrion, p. 33.

[9] Ibidem, pp. 38-39.

[10] Ibidem, p. 25.

[11] A se vedea A.S. Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractuel, Paris, Litec, 2006.

[12] R. Ihering, La lutte pour le droit, citat de J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 1. L’acte juridique,14-e éd. Dalloz, 2010, p. 89.

[13] R. Saleilles, De la déclaration de volonté, Paris, Pichon, 1901, p. 229.

[14] L. Josserand, De l’abus des droits, Paris, Rousseau, 1905.

[15] R. Demogue, Notions fondamentales de droit privé. Essai critique, Paris, A. Rousseau, 1911, p. 169.

[16] Ibidem.

[17] R. Demogue, Traité des obligations en général, Sources des obligations, Paris, A. Rousseau, 1923, t. I, nr. 23, p. 69.

[18] D. Mazeaud, Loyauté, solidarité, fraternité: la nouvelle devise contractuelle?, in L’avenir du droit, Mélange en homage à François Terré, Presses Universitaires de France, 1999, nr. 6, p. 608.

[19] Formula completă este Entre le fort et le faible, entre le riche et le pauvre, entre le maître et le serviteur, c’est la liberté qui opprime et la loi qui affranchit. Aparține avocatului francez, prelat și orator, Henri Lacordaire (1802-1861).

[20] D. Mazeaud, op. cit., p. 609.

[21] A. Sériaux, Droit des obligations, 2 édition, Éd. Presses Universitaires de France, 1998, nr. 55.

[22] Ibidem.

[23] Cr. Jamin, Pledoyer pour le solidarisme contractual, in Le contrat au début de XXI-e siècle. Études offerts à Jacques Ghestin, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2001, p. 441.

[24] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4e edition, Paris, Éd. Defrénois, 2009, p. 369.

[25] Jean Carbonnier, Les obligations, 22e éd., Paris, Éd. Presses Universitaires de France, 2000, p. 227.

[26] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 47.

[27] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Paris, Éd. Litec, 2007, nr. 75, p. 55.

[28] Sous la direction de L. Grynbaum, M. Nicod, Le solidarisme contractuel, Paris, Éd. Economica, 2004.

[29] L. Leveneur, Le solidarisme contractuel: un mythe, in Le solidarisme, op. cit., pp. 173-191.

[30] Apud Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 49.

[31] G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, 4e edition, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1949, p. 89.

[32] Théorie générale des obligations, 1937, p. 31, apud L. Leveneur, op. cit., p. 187.

[33] M. Mekki, L’intérêt général et le contrat, Paris, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004, pp. 258-369.

[34] Cr. Jamin, Le solidarisme contractual: un regard Franco-Québécois, http://www.themis.umontreal.ca.

[35] L. Pop, op. cit., p. 76.

[36] Pentru detalii, a se vedea Cr. E. Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006.

[37] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, op. cit., pp. 534-535.

[38] J. Flour, J-L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 381.

[39] PU: Art. 6.2.3 (Efectele cazului de hardship)

(1) În caz de hardship, partea dezavantajată este îndreptățită să ceară renegocieri. Cererea va fi făcută imediat și va indica temeiurile pe care se bazează.

(2) Cererea de renegociere nu îndreptățește partea dezavantajată să suspende executarea contractului.

(3) În cazul în care nu se ajunge la o înțelegere într-o perioadă de timp rezonabilă, fiecare parte poate apela la instanța de judecată.

(4) Dacă instanța de judecată stabilește că există un caz de hardship, aceasta poate, dacă este rezonabil:

(a) să considere contractul încetat la o dată și în condiții ce urmează a fi fixate,

(b) să adapteze contractul având în vedere restabilirea echilibrului prestațiilor.

[40] PDEC. Article 6:111: Changement de circonstances (1) Une partie est tenue de remplir ses obligations, quand bien même l’exécution en serait devenue plus onéreuse, soit que le coût de l’exécution ait augmenté, soit que la valeur de la contre-prestation ait diminué.

(2) Cependant, les parties ont l’obligation d’engager des négociations en vue d’adapter leur contrat ou d’y mettre fin si cette exécution devient onéreuse à l’excès pour l’une d’elles en raison d’un changement de circonstances (a) qui est survenu après la conclusion du contrat, (b) qui ne pouvait être raisonnablement pris en considération au moment de la conclusion du contrat, (c) et dont la partie lésée n’a pas à supporter le risque en vertu du contrat.

(3) Faute d’accord des parties dans un délai raisonnable, le tribunal peut (a) mettre fin au contrat à la date et aux conditions qu’il fixe, (b) ou l’adapter de façon à distribuer équitablement entre les parties les pertes et profits qui résultent du changement de circonstances. Dans l’un et l’autre cas, il peut ordonner la réparation du préjudice que cause à l’une des parties le refus par l’autre de négocier ou sa rupture de mauvaise foi des négociations.

[41] Cr. E. Zamșa, Noul Cod civil. Comentarii pe articole, op. cit., p. 1331.

[42] G. Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român și în dreptul comparat, în Dreptul nr. 7/2000, p. 2.

[43] Pentru detalii, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 538-541.

[44] Ibidem.

[45] S. Neculaescu, Leziunea – viciu de consimțământ sau dezechilibru contractual?, în Revista română de drept privat nr. 3/2010.

[46] A se vedea S. Neculaescu, Izvoarele obligațiilor în Codul civil (art. 1164-1395). Analiză critică și comparativă a noilor texte normative, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 232.

[47] P. Vasilescu, op. cit., p. 457.

[48] Ibidem, p. 458.

[49] J. Ghestin, Traité de droit civil. Les effets du contrat, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1994, p. 345.

[50] PECL. Art. 6 :111 : Changement de circomstances

(1) Une partie est tenue de remplir ses obligations, quand bien même l’exécution en serait devenue plus onéreuse, soit que le coût de l’exécution ait augmenté, soit que la valeur de la contre-prestation ait diminué.

(2) Cependant, les parties ont l’obligation d’engager des négociations en vue d’adapter leur contrat ou d’y mettre fin si cette exécution devient onéreuse à l’excès pour l’une d’elles en raison d’un changement de circonstances.

[51] Pr. Catala : Art. 1135-1. Dans les contrats à exécution successive ou échelonnée, les parties peuvent s’engager à négocier une modification de leur convention pour le cas où il adviendrait que, par l’effet des circonstances, l’équilibre initial des prestations réciproques fût perturbé au point que le contrat perde tout intérêt pour l’une d’entre elles.

Art. 1135-2. A défaut d’une telle clause, la partie qui perd son intérêt dans le contrat peut demander au président du tribunal de grande instance d’ordonner une nouvelle négociation.

%d blogeri au apreciat asta: