Drept MD

Acasă » Drept » Insolvenţa străinului în România (I)

Insolvenţa străinului în România (I)

Statistică

  • 3.714.705 vizite

Ioan ChelaruLuisa ChelaruSursa: UniversulJuridic.ro

Ioan Chelaru,

1. Noțiuni introductive

Una dintre cele mai importante instituții ale dreptului având o reglementare bivalentă, atât internațională, cât și internă, este cea care privește insolvența.

Pe plan internațional, statele au depus eforturi intense, menite să asigure în materia insolvenței norme uniforme, pentru a înlocui regulile naționale, ceea ce, în timp, s‑a concretizat în convenții, tratate, legi model și altele asemenea. În ultimii ani, domeniul a fost reglementat de regulamentele europene, statele membre ale Uniunii Europene considerând că o piață comu­nitară impune ca procedurile de faliment transfrontalier să aibă coordonare și eficiență, inhibând tendința debitorilor de a deplasa activele sau procedurile dintr‑un stat în alt stat pentru a‑și ameliora situația juridică. În aceste condiții, raporturile juridice ale străinului în România, în această materie, au o reglementare stabilită pentru viitor, (respectiv începând cu data de 26 iunie 2017), de Regulamentul (UE) nr. 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului privind procedurile de insolvență. Acesta va înlocui și, totodată, va extinde reglementarea în domeniu[1], începând cu data mai sus amintită, apreciind că, deși regulamentul anterior a funcționat, în general, bine, a fost necesară îmbunătățirea aplicării unor dispoziții ale acestuia în vederea perfecționării administrării efective a procedurilor transfrontaliere de insolvență, urmărindu‑se reformarea lui, inclusiv în sensul clarității textelor.

S‑a plecat de la ideea că Uniunea Europeană și‑a stabilit ca obiectiv instituirea unui spațiu de liberate, securitate și justiție. Drept urmare, buna funcționare a pieței interne (comunitare) impune ca procedurile transfrontaliere să funcționeze eficient și efectiv, realizându‑se, în final, atingerea unui obiectiv atât de dorit cum este cel al cooperării judiciare în materie civilă.

Se consideră, practic, că activitățile întreprinderilor au, din ce în ce mai des, efecte transfrontaliere și trebuie să fie reglementate, într‑o măsură tot mai mare, de dreptul Uniunii Europene. Acest lucru impune, în mod obligatoriu, coordonarea măsurilor ce urmează a fi stabilite în privința activelor unui debitor insolvent în principal.

În preambulul reglementării europene, s‑a specificat că este necesară, pe cât posibil, evitarea încercării părților, de a transfera active sau chiar proceduri judiciare dintr‑un stat membru într‑altul, în încercarea, destul de des întâlnită în practică, de a obține o situație juridică mai favorabilă în detrimentul masei credale.

Se apreciază[2], în mod judicios, că Regulamentul adoptă, în ceea ce privește competența internațională în materia procedurii insolvenței, un sistem mixt, care îmbină sistemul unității și universalității procedurii insolvenței cu cel al pluralității și teritorialității, prin faptul că permite o corelare între procedura principală și procedurile secundare de insolvență. Sistemul unității procedurii insolvenței este prioritar, el nefiind afectat de nicio condiție.

Art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 848/2015 consacră prioritatea mai sus amintită. Astfel, „Competența de a deschide procedura de insolvență (denumită în continuare „procedura prin­cipală de insolvență”) revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului. Centrul intereselor principale (s.n. – I.C., A.L.C.) este locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți”.

În ceea ce privește raporturile cu state terțe, în prezent, în România sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență care, în titlul III, intitulat „Insolvența transfrontalieră”, se referă la reglementarea raporturilor de drept internațional privat în domeniul falimentului. De asemenea, Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice este aplicabilă tuturor categoriilor de persoane fizice, indiferent dacă sunt cetățeni români, străini sau apatrizi.

2. Reglementarea europeană. Domeniul de aplicare al Regu­la­mentului (UE) nr. 848/2015

Art. 1 stabilește domeniul de aplicare al Regulamentului la procedurile colective publice, care se întemeiază pe legislația privind insolvența, bazate pe insolvabilitatea debitorului ce antrenează indisponibilizarea parțială sau totală a acestuia și desemnarea unui practician în insolvență, indiferent dacă debitorul este persoană fizică sau juridică, comerciant sau necomer­ciant, însă acesta trebuie să aibă centrul principalelor interese într‑un stat membru. Sunt excep­tate, așa cum se va vedea, întreprinderile de asigurare, instituțiile de credit, societățile de valori mobiliare și organismele de plasament colectiv, pentru care există alte norme speciale.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Regulament, competența pentru deschiderea procedurii de insolvență revine instanței statului pe al cărui teritoriu este situat centrul intereselor principale ale debitorului. În doctrină[3], s‑a observat că, pentru persoana fizică, acest criteriu se referă la domiciliul profesional sau, în lipsă, la reședința sa obișnuită, iar în cazul persoanelor juridice, centrul principalelor interese ale debitorului este prezumat a fi locul unde se află sediul social. Mai mult chiar, centrul intereselor principale este locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și este verificabil de către terți.

Alin. (2) al art. 3 din Regulamentul invocat conține un criteriu de apreciere, stabilind că: „Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de‑al doilea stat membru”.

În cazul în care a fost deschisă o procedură de insolvență cu respectarea prevederilor art. 3 alin. (1), orice procedură de insolvență deschisă ulterior, cu respectarea alin. (2) al art. 3, este considerată o procedură secundară de insolvență. Nu este posibil un conflict pozitiv de competență, deoarece art. 19 obligă la recunoașterea jurisdicției care a deschis prima procedură.

Instanța sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență este obligată să examineze, din oficiu, dacă are competența respectivă și să pronunțe în acest sens o hotărâre de deschidere, hotărâre care poate fi atacată în instanță de către creditor sau de către celelalte părți.

Privitor la legea aplicabilă procedurii de insolvență, art. 7 din Regulament (art. 4 din Regulamentul nr. 1346/2000) stabilește că legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura (denumit în continuare „stat de deschidere”). Această lege trebuie să prevadă condițiile în care se deschide, se desfășoară și se închide procedura, în special:

a) debitorii împotriva cărora se poate deschide o procedură de insolvență în raport cu calitatea acestora;

b) activele care fac parte din masa bunurilor obiect al insolvenței și regimul aplicabil activelor dobândite de debitor ulterior deschiderii procedurii de insolvență;

c) atribuțiile debitorului și ale practicianului în insolvență;

d) condițiile de opozabilitate a compensării;

e) efectele procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare la care debitorul este parte;

f) efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare;

g) creanțele care urmează să fie înregistrate la masa bunurilor care face obiectul insolvenței debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență;

h) normele care reglementează prezentarea, verificarea și admiterea creanțelor;

i) normele care reglementează distribuirea încasărilor rezultate din vânzarea bunurilor, rangul creanțelor și drepturile creditorilor care au obținut o satisfacere parțială, după deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unui drept real sau ca efect al unei compensări;

j) condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat;

k) drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență;

l) cui îi revine sarcina costurilor și cheltuielilor procedurii de insolvență;

m) normele privind nulitatea, anularea sau inopozabilitatea actelor juridice prejudiciabile masei credale.

De la principiul fundamental al aplicării lex concursus, Regulamentul prevede mai multe excepții:

1. art. 8 – drepturile reale ale terților. Deschiderea procedurii nu afectează asemenea drepturi, constituite în favoarea terților sau a creditorilor anterior deschiderii procedurii, asupra bunurilor corporale sau necorporale, mobile sau imobile, individual determinate sau constituite în universalități, aparținând debitorului și care se găsesc pe teritoriul unui alt stat la momentul deschiderii procedurii;

2. art. 9 – compensarea. Dreptul creditorului de a o invoca este recunoscut în cadrul proce­durii de insolvență deschisă în alt stat, în baza legii aplicabile creanței debitorului insolvent, iar ca excepție, în cazul acțiunilor în constatarea nulității, în anulare sau inopozabilitate, și care prejudiciază drepturile creditorilor, aceste acțiuni vor fi guvernate de legea insolvenței;

3. art. 10 – rezerva dreptului de proprietate. Deschiderea procedurii împotriva cumpără­torului unui bun (unui activ) nu afectează drepturile vânzătorului acelui bun întemeiate pe rezerva dreptului de proprietate, dacă bunul se găsește, la momentul deschiderii procedurii, pe teritoriul unui alt stat decât statul de deschidere; de asemenea, deschiderea procedurii împotriva vânzătorului unui bun, ulterior predării acestuia, nu constituie o cauză de rezoluțiune sau de denunțare a vânzării și nu împiedică dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului de către cumpărător, dacă bunul respectiv se găsește, la momentul deschiderii procedurii, pe teritoriul unui alt stat decât statul de deschidere;

4. art. 11 – contractele având ca obiect bunuri imobile. În cazul acestor contracte, efectele procedurii asupra lor sunt determinate exclusiv de legea statului pe teritoriul căruia se găsește bunul imobil;

5. art. 12. – sisteme de plată și piețe financiare. Efectele excluzând posibilitatea încălcării prevederilor art. 8, mai sus menționat, efectele procedurii de insolvență asupra drepturilor și obligațiilor participanților la un sistem de plată sau decontare ori la o piață financiară sunt reglementate exclusiv de legea statului membru aplicabilă acelui sistem sau acelei piețe;

6. art. 13 – contracte de muncă. În ceea ce privește contractele de muncă sau alte raporturi de muncă, efectele procedurii sunt guvernate exclusiv de legea aplicabilă contractului sau raportului de muncă;

7. art. 14 – efectele asupra drepturilor supuse înscrierii. În legătură cu drepturile debitorului asupra unui bun imobil, o navă sau o aeronavă, supuse înscrierii într‑un registru public, efectele procedurii sunt guvernate de legea statului sub autoritatea căruia este ținut registrul;

8. art. 17 – protecția terților dobânditori. Referitor la validitatea actelor de dispoziție cu titlu oneros, încheiate de debitor după deschiderea procedurii de insolvență cu privire la un bun imobil, o navă sau aeronavă supusă înscrierii într‑un registru public sau valori mobiliare a căror existență presupune înscrierea acestora într‑un registru legal, competentă este legea statului pe teritoriul căruia se găsește bunul imobil sau unde se păstrează registrul;

9. în sfârșit, art. 18 – efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor în justiție sau asupra procedurilor de arbitraj în desfășurare. Sub aspectul efectelor procedurii asupra proceselor în curs de soluționare și care au ca obiect un bun sau un drept de care debitorul este sesizat, competentă este legea statului în care acest proces se află în curs sau în care instanța de arbitraj își are sediul.

Cu privire la recunoașterea și punerea în executare a procedurii de insolvență, noul regulament european stabilește o procedură concretă. Astfel, capitolul II, intitulat „Recunoaș­terea procedurii de insolvență”, începe cu art. 19, conform căruia „ (1) Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru compe­tentă în temeiul art. 3 este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere”. Aceeași recunoaștere se asigură, potrivit prevederilor art. 32 din Regulament, hotărârilor referitoare la desfășurarea și închiderea unei proceduri de insolvență pronunțate de instanța a cărei hotărâre de deschidere a procedurii este recunoscută potrivit art. 19, precum și concordatului sau planului de reorganizare confirmat de acea instanță. În consecință, nu sunt necesare formalități suplimentare de recunoaștere, există o recunoaștereipso iure, prin efectul legii, fără intervenția unei autorități sau vreo altă autorizație, exequator ori altă formalitate.

Regulamentul nr. 848/2015 face trimitere, în art. 32, în ceea ce privește executarea hotărârii privind procedura insolvenței, la art. 32‑44 și art. 47‑57 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Deci, hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară vreo procedură specială [art. 36 alin. (1)]. O asemenea hotărâre, care este executorie în statul în care a fost pronunțată, este executorie și în celelalte state membre, fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării. În scopul executării într‑un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, reclamantul furnizează autorității competente de executare două documente: o copie a hotărârii, care trebuie să îndeplinească condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității acesteia și un certificat eliberat în conformitate cu prevederile art. 53[4], care să ateste că hotărârea este executorie și care conține un rezumat al hotărârii, precum și, dacă este cazul, informații relevante cu privire la cheltuielile de judecată recuperabile și la calcularea dobânzii.

În ceea ce privește efectele deschiderii procedurii, acestea vizează:

– potrivit art. 20 alin. (1) din Regulament, hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență produce, fără îndeplinirea vreunei formalități suplimentare, în orice alt stat membru, efectele pe care i le atribuie legea statului de deschidere. Face excepție situația existenței unor dispoziții contrare cuprinse în regulament, însoțite de eventuala deschidere a unei alte proce­duri. Aceste efecte se referă la suspendarea acțiunilor și urmăririlor individuale, la dezînvestirea debitorului și numirea unui practician în insolvență;

– în cazul procedurii secundare, recunoașterea înseamnă că efectele acestei proceduri nu pot fi contestate în celelalte state membre, dar orice limitare a drepturilor creditorilor, precum și suspendarea judecării cererilor și acțiunilor individuale ori remiterea datoriilor rezultând din această procedură poate fi opusă, în ceea ce privește bunurile situate pe teritoriul unui alt stat membru numai creditorilor care și‑au exprimat acordul [art. 20 alin. (2)].

Recunoașterea, așa cum este ea definită în regulament, are și limite:

– în cazul procedurilor secundare recunoscute, nu se împiedică deschiderea unei proceduri secundare de către o instanță a unui alt stat pe teritoriul căruia debitorul își are sediul;

– ordinea publică de drept internațional privat este o limită, dacă recunoașterea sau execu­tarea ar contraveni în mod manifest acesteia, în special principiilor generale, ori drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în Constituție, situație greu realizabilă, ținând cont de dispozițiile speciale prevăzute de art. 54 privind obligația de informare a creditorilor și oferirea oportunității de a lua parte la procedură (art. 33 din Regulament);

– art. 84 reglementează aplicarea în timp a Regulamentului, menționând că dispozițiile acestuia nu se aplică debitorului înainte de intrarea sa în vigoare (26 iunie 2017), procedurile continuând să fie reglementate de legea aplicabilă acestora la data la care au fost îndeplinite;

– art. 32 alin. (2) stabilește că recunoașterea și executarea altor hotărâri decât cele referitoare la deschiderea și închiderea unei proceduri de insolvență nu sunt obligatorii pentru instanțe, dacă ele ar avea ca efect limitarea libertății individuale sau a secretului corespondenței. Mai menționăm că reglementarea europeană, așa cum a fost ea succesiv modificată, cuprinde și aspecte privind procedurile secundare de insolvență, atribuțiile practicianului în insolvență, reguli uniforme de drept substanțial privind instituirea registrelor de insolvență, informarea creditorilor și dreptul de acces al acestora, precum și procedurile privind insolvența, aplicabile membrilor unui grup de societăți (capitolul V din regulament).


*Extras din lucrarea Străinii în România, Ioan Chelaru, Ana-Luisa Chelaru, Ed. Universul Juridic, București, 2016.

[1] Regulamentul nr. 848/2015, prin prevederile art. 91, abrogă regulamentul actual, nr. 1346/2000. Totuși, apreciind că există foarte multe situații tranzitorii, procedura de insolvență fiind una de durată, prevederile art. 84 detaliază punerea în aplicare. Astfel, „(1) Dispozițiile prezentului regulament se aplică numai procedurilor de insolvență care sunt deschise după 26 iunie 2017. Actele îndeplinite de un debitor înainte de data menționată continuă să fie reglementate de legea aplicabilă acestora la data la care au fost îndeplinite”. Această prevedere este completată și explicitată de alin. (2), care atenționează că „În pofida prevederilor art. 91 din prezentul regulament, Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 continuă să se aplice procedurilor de insolvență care intră în domeniul de aplicare al respectivului regulament și care au fost deschise înainte de 26 iunie 2017”. Regulamentul nr. 848/2015 a fost publicat în JOUE seria L, nr. 141 din 5 iunie 2015, p. 19‑72.

[2] D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional. Tratat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2008, p. 603.

[3] D. Ungureanu, Falimentul internațional, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p. 66.

[4] Potrivit art. 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, „La cererea oricărei părți interesate, instanța de origine poate emite certificatul utilizând formularul prevăzut în anexa I”.

%d blogeri au apreciat asta: