Drept MD

Acasă » Universul Juridic.ro » Insolvenţă » Principiile scriptice ale procedurii insolvenței

Principiile scriptice ale procedurii insolvenței

Statistică

  • 3.793.257 vizite

Principiile “pe care se bazeaza” Legea insolventei nr. 85/2014 sunt expuse limitativ la art. 4. Acest text legal consacra drept principii ale procedurii insolventei unele declaratii de intentie fara corespondent in realitatea normativa sau practica, unele sloganuri si unele reguli aplicabile unui tip foarte sofisticat de afaceri, rarisim in practica. Acest lucru este derutant pentru interpret, dar, in plus, face dintr-un text legal, destinat consolidarii caracteristicilor principiale ale insolventei, un text scriptural, artificial si dogmatic, care exclude adevaratele reguli de baza, lasand larg deschisa fereastra oportunitatii abandonarii sau ignorarii lor. Pe de alta parte, cele 13 asa-zise principii “pe care se bazeaza” legea insolventei sunt ilogic ierarhizate sau ordonate numeric, unele dintre ele se repeta (“principiul” 1 are un continut care, cel putin partial, se suprapune cu “principiul” 11, din moment ce ambele “principii” vorbesc de valorificarea activelor), altele se refera numai la o anumita modalitate a procedurii (principiul 2, care vorbeste de “acordarea unei sanse”, nu are nicio aplicabilitate in procedurile simplificate de faliment, unde nu exista nici proceduri de preventie, nici posibilitatea de reorganizare, ci numai inexorabilul faliment) sau numai unui anumit tip de entitati debitoare (principiul 12 se refera la grupul de societati, in conditiile in care marea majoritate a debitorilor supusi procedurii insolventei sunt entitati individuale, neafiliate unor grupuri) ori numai unui anumit tip de activitati, foarte rar antrenate in procedurile de insolventa (principiul 7 se refera la riscul sistemic generat de unele operatiuni cu instrumente financiare derivate si cu garantii financiare).

În cele ce urmeaza (pct. 1-13), vom analiza cateva aspecte reliefate de cele 13 “principii” setate de art. 4 din Legea insolventei.

Maximizarea gradului de valorificare a activelor si de recuperare a creantelor

În legatura cu acest principiu se pune, in primul rand, problema de a identifica intelesul exact al notiunii de “valorificare a activelor”. Intrucat nu se face referire la lichidarea sau vanzarea activelor, inseamna ca notiunea de “valorificare” este mai larga, incluzand, pe langa vanzare si lichidare, inchirierea, darea in folosinta pe termen limitat (inclusiv cu titlu gratuit) sau in uzufruct etc. O inchiriere sau o dare in folosinta, chiar cu titlu gratuit, poate fi utila debitorului si creditorilor, intrucat activele pot necesita costuri mari de conservare si administrare, costuri care pot fi transferate la locator sau utilizator, cu consecinta reducerii poverii creditorilor care, altfel, ar trebui sa suporte toate aceste costuri de conservare si administrare. Cu toate acestea, valorificarea activelor debitorului se face, de regula, prin lichidare sau vanzare, iar aceste modalitati de valorificare sunt proprii procedurii falimentului, fiind rare in faza de observatie sau chiar in procedura reorganizarii. Iar valorificarea activelor prin inchiriere sau dare in folosinta are, prin natura sa, un caracter exceptional, fiind determinata de necesitati urgente si de situatii extraordinare in care creditorii si managerii procedurii ajung la concluzia ca este preferabila antrenarii sau continuarii unor costuri prea mari de conservare. Asadar, nu e clar motivul pentru care lista de principii incepe, totusi, cu valorificarea activelor, activitate marginala in faza de observatie sau in procedura de reorganizare, dar proprie fazei falimentului.

Termenul de “recuperare a creantelor” este generator de confuzie, putand avea un dublu sens, de realizare a creantelor debitorului contra propriilor debitori sau de “recuperare” a creantelor contra debitorului. Concluzia ca principiul maximizarii se refera la creantele debitorilor contra propriilor debitori si nu la creantele contra debitorului (cele inscrise in tabelul creantelor) ar putea fi determinata usor de faptul ca recuperarea creantelor este enuntata separat de valorificarea activelor (desi, in mod evident, creantele care fac parte din patrimoniul debitorului sunt, ele insele, elemente de active ale acestuia), fiind supusa, totusi, cerintei maximizarii, laolalta cu celelalte elemente de activ al debitorului.

Dar se poate interpreta si ca principiul 1 se refera, de fapt, la maximizarea gradului de recuperare a creantelor contra debitorului. Daca aceasta a fost intentia legiuitorului, atunci trebuie observat, in primul rand, ca notiunea de “recuperare a creantelor” nu are acelasi sens cu notiunea de “acoperire a creantelor”, la care se refera art. 2, care stabileste scopul procedurii. Acoperirea creantelor semnifica stergerea sau regularizarea in orice mod a creantelor contra debitorului, inclusiv reducerea sau stergerea lor prin planul de reorganizare sau prin descarcarea de datorii consecutiva inchiderii unui faliment scuzabil. “Recuperarea” creantelor este numai un mod de acoperire a acestora, asa ca maximizarea gradului de recuperare nu poate fi un adevarat principiu al procedurii. In al doilea rand, creantele anterioare deschiderii procedurii se achita sau se acopera, de regula, in procedura reorganizarii, conform programului de plati, sau in procedura falimentului, in urmarea lichidarii, prin planul de distributie. Nu se pot face plati ale unor creante anterioare deschiderii procedurii in alte modalitati procedurale sau la alte termene; in perioada de observatie nu se fac astfel de plati (a nu se confunda cu creantele curente, care se achita la scadenta, conform documentelor din care rezulta).

O alta posibila confuzie poate rezulta din comparatia acestui principiu cu cerinta maximizarii averii debitorului, care este un principiu al activitatii administratorului judiciar sau a lichidatorului, fiind si criteriul de continuare sau, dupa caz, de intrerupere a unor contracte ale debitorului. Daca cele doua principii ale maximizarii au acelasi inteles, atunci maximizarea averii se confunda cu maximizarea gradului de valorificare (ceea ce inseamna o dubla reglementare, interzisa de art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativa). Daca, de fapt, maximizarea gradului de valorificare a activelor este un principiu care nu priveste numai administratorul judiciar sau numai lichidatorul, ci si debitorul si creditorii, deopotriva, atunci o chestiune de oportunitate si de management al activitatii debitorului (asupra careia numai creditorii se pot pronunta, nu si judecatorul sindic, care are atributii exclusiv judiciare si de legalitate a procedurii), asa cum sunt mentinerea sau denuntarea unor contracte, incheierea unora noi sau extinderea valabilitatii altora, se transforma intr-o chestiune de legalitate, ceea ce ar putea insemna o nedorita intarire a rolului judecatorului-sindic, dar si un prejudiciu adus celeritatii procedurii si, implicit, sanselor creditorilor de a-si vedea creantele acoperite sau regularizate intr-un timp rezonabil.

Acordarea unei sanse debitorilor de redresare eficienta si efectiva a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolventei, fie prin procedura de reorganizare judiciara

Desi acest al doilea principiu al procedurii vorbeste de “acordarea unei sanse”, nu rezulta cine trebuie sa acorde aceasta sansa. Ne putem intreba daca este vorba de judecator, de administratorul judiciar, de creditori sau de autoritatile statale care, nefiind implicate direct intr-un caz concret de insolventa, au totusi interesul generic ca intreprinderile viabile, dar aflate in dificultate, sa fie salvate de la colaps. Desigur, ar putea fi vorba de toti acestia, laolalta, dar problema, intr-o asemenea varianta de interpretare, este ca o obligatie fara subiect pasiv concret si fara sanctiune are putine sanse sa fie luata in serios, de unde concluzia ca acest principiu este, de fapt, un simplu slogan. De altfel, el este si contrazis de modul in care sunt reglementate recunoasterea, plata ori sanctiunea neplatii datoriilor curente ale debitorului: conform art. 75 alin. (3)-(4) si art. 77 alin. (6) din Legea insolventei, recunoasterea unor datorii curente, urmata de neplata acestora in termen de 60 de zile (marfuri sau servicii, altele decat utilitatile, precum si taxe si impozite curente) sau 90 de zile (utilitati) poate duce la falimentul debitorului, daca exista o astfel de cerere a titularului acelor creante curente. In practica, fiscul cere, de regula, urgentarea trecerii la faliment. Iar statistica demonstreaza ca peste 96% din cazurile de insolventa sunt, de fapt, cazuri de faliment, ceea ce probeaza, inca odata, lipsa de realism a acestui “principiu”.

In alta ordine de idei, trebuie sa ne intrebam daca nu cumva acest “principiu” transforma preventia insolventei sau reorganizarea judiciara in modalitati prioritare ale procedurii de acoperire a creantelor. Daca raspunsul este afirmativ (o motivatie suplimentara putand fi recentul proiect de directiva europeana a insolventei, care enunta aceasta idee a prioritatii salvarii intreprinderii debitorului), atunci trebuie vazut care ar fi modalitatea de punere in practica a acestui principiu si care ar fi sanctiunea incalcarii sale. Asa cum am spus mai sus, nu exista o indicatie privitoare la persoanele sau entitatile carora le-ar incumba o asemenea obligatie de a da prioritate ideii de salvare a intreprinderii debitorului si, mai ales, nu exista o sanctiune. Cu toate acestea, interpretand textul legal in sensul in care sa se aplice si nu in sensul in care sa nu se aplice, am putea imagina o sanctiune pentru abuzul de drept de vot in adunarea creditorilor (abuz care, in legea societatilor, este sanctionat, anularea votului abuziv putand duce la nulitatea hotararii adunarii generale a actionarilor) sau pentru abuzul de pozitie dominanta a administratorului judiciar care, in ciuda evidentei, a ignorat sansele de reorganizare, canalizand procedura catre un faliment nejustificat. In plus, s-ar putea imagina o inlocuire a administratorului judiciar pentru motivul temeinic de a nu fi observat aceste sanse, de a fi ratat termene procedurale, de a fi omis sa informeze creditorii (spre exemplu, in raportul asupra cauzelor insolventei) cu privire la posibilitatea si modalitatile unei reorganizari a intreprinderii debitorului etc.

Cel mai preocupant este ca, intrucat nu exista explicatii normative, trebuie decelat ce anume inseamna redresare eficienta si efectiva. De vreme ce, conform art. 36 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legisaltiva, redactarea textelor legale se face prin folosirea cuvintelor in intelesul lor curent din limba romana moderna, inseamna ca definitiile si explicatiile care se dau in DEX cuvintelor “eficient” si “efectiv” sunt  chiar cele avute in vedere de legiuitor[1]. Eficient, conform DEX, inseamna ceva folositor, ceva care isi produce efectul. Efectiv, conform DEX, inseamna ceva real, concret, adevarat, care se intampla in fapt.

Din acest punct de vedere, redresarea eficienta si efectiva inseamna ceva util, real si concret pentru participantii la procedura. O astfel de redresare poate asigura un viitor predictibil si consolidat al afacerii debitorului, dar si o repozitionare pe piata (prin inchiderea unor activitati pentru a se concentra pe cele eficiente si de viitor si prin deschiderea unora noi, capabile sa ofere sens si oportunitati creditorilor), o schimbare la nivelul managementului si al actionariatului si o reasezare financiara a afacerii debitorului. Spre exemplu, daca afacerea debitorului nu poate continua in conditiile contemporane deschiderii procedurii, cand existau un actionariat si un management incapabili sa faca fata competitiei, atunci ea va putea fi cesionata sau separata de debitor. O astfel de masura poate fi, cu siguranta, un tip de redresare eficienta si efectiva.

Desi este evident ca in conceperea si derularea procedurilor de redresare se tine cont si de interesul debitorului si al titularului initial al afacerii insolvente, supravietuirea intreprinderii, sub controlul debitorului, cu aceiasi manageri de jure sau de facto, nu este un scop in sine. De cealalta parte a baricadei, e intelept sa se accepte ca acoperirea intr-un grad cat mai mare a creantelor anterioare deschiderii procedurii este un imbold util al redresarii, dar nu decisiv. Este necesar ca creditorii sa fie incredintati ca o astfel de intreprindere are viitor si ca sacrificiile facute pentru a permite salvarea acesteia vor putea fi rascumparate intr-un viitor predictibil de un debitor onest, capabil sa faca fata competitiei si sa isi respecte angajamentele viitoare, fara a mai genera alte tulburari ale mediului de afaceri in care va opera. Altfel, orice redresare ar putea fi considerate ineficienta si non-efectiva.

In orice caz, trebuie retinut ca termenul de “redresare” este mai larg decat cel de reorganizare judiciara, el fiind utilizat pentru a cuprinde si procedurile de preventie, precum si eventualele proceduri accelerate de reorganizare, cum ar fi cea de insolventa “pre-ambalata” (pre-packed) sau cea de preluare cu efect de levier (leveraged buy out).

Asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate de comunicare si derulare a procedurii intr-un timp util si rezonabil, intr-o maniera obiectiva si impartiala, cu un minim de costuri

Cel de-al treilea principiu “pe care se bazeaza” legea insolventei are in vedere aspectul judiciar, procesual al insolventei. O procedura judiciara este eficienta daca ea isi produce efectul, daca este folositoare. Efectul scontat al procedurii insolventei, scopul acesteia, este cel prevazut de art. 2 din Legea nr. 85/2014, adica acoperirea pasivului debitorului, si, cand e posibil, acordarea unei sanse de redresare a activitatii debitorului[2]. Este de observat ca, in plus, organele procedurii (instantele, judecatorul-sindic, administratorul judiciar si lichidatorul) au, conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, obligatia de a asigura desfasurarea cu celeritate a actelor si operatiunilor antrenate de procedura insolventei, precum si pe aceea de a asigura realizarea drepturilor si obligatiilor participantilor la procedura. In functie de stadiul procedurii, precum si de modalitatile de derulare a acestora, aceste efecte pot fi mediate de ale scopuri, mai concrete sau mai vizibile. Daca vorbim de procedurile de preventie a insolventei, scopul acestora este evitarea insolventei. Asadar, o procedura de preventie este eficienta daca, evitand, propriu-zis, insolventa, se realizeaza cu celeritate drepturile si obligatiile creditorilor si ale debitorului. Daca vorbim de reorganizare judiciara, aceasta este eficienta daca, evitandu-se falimentul, se acopera pasivul debitorului, in masura cuantificata in programul de plati, agreata de creditori si confirmata de judecatorul-sindic, iar debitorul isi continua activitatea curenta fara a periclita sansele de continuitate a afacerilor proprii sau ale principalilor creditori. In caz de faliment, scopul imediat al insolventei (nu secundar) este eliminarea din campul relatiilor de afaceri a debitorului falit, in intentia de a nu mai permite tulburarea pe viitor a acestui mediu[3], acoperirea pasivului debitorului imbracand forma descarcarii de datorii pentru falimentul scuzabil sau a raspunderii nelimitate a persoanelor vinovate de cauzarea falimentului fraudulos.

Exista o multitudine de situatii practice concrete generate de reglementari legale confuze sau opace, care neaga acest principiu al eficientei procedurii insolventei. Un prim astfel de exemplu este chestiunea scindarii artificiale a procedurii de confirmare a planului de reorganizare in doua faze, una “dedicata” valabilitatii adunarii creditorilor care voteaza planul, si o a doua, dedicata confirmarii propriu-zise a planului de reorganizare. Din punct de vedere normativ si in conformitate cu principiul eficientei si cu cel al celeritatii, intr-o singura sedinta de confirmare a planului, judecatorul-sindic ar trebui sa solutioneze atat chestiunile de legalitate a adunarii creditorilor, cat si pe cele de legalitate si de fezabilitate ale planului, iar acest lucru ar trebui sa se deruleze in maxim 15 zile de la luarea hotararii de aprobare a planului prin votul creditorilor, asa cum rezulta din art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 (acest text avand un corespondent identic in vechea Lege a insolventei, respectiv, art. 101 alin. (1), actualmente abrogat). In realitate, in practica, se formuleaza contestatii contra hotararii adunarii creditorilor, iar pana la judecata definitiva a acestora (care dureaza cca un an, in cazuri complexe durata fiind si de 2-3 ani) chestiunea confirmarii planului este suspendata, de facto, ceea ce inseamna o nedorita prelungire a perioadei de observatie. De altfel, un al doilea exemplu de negare a principiului eficientei este amanarea momentului in care trebuie depus proiectul planului de reorganizare (30 de zile dupa data afisarii tabelului definitiv al creantelor). Mult prea frecvent, in practica se formuleaza contestatii la tabel, cu sau fara indreptatire si legitimitate, cu efectul amanarii sine die a definitivarii tabelului creantelor. Si in acest caz “opereaza” o nedorita prelungire a perioadei de observatie, perioada care, declarativ, ar trebui sa dureze maxim 12 luni de la data deschiderii procedurii.

In orice caz, eficienta insolventei ca procedura judiciara nu trebuie transformata intr-un scop in sine. Fiind vorba de o multitudine de procese judiciare reunite in dosarul unic al procedurii de insolventa sau ratasate acestuia ca extensii sau ca dosare conexe, este evident ca in numele eficientei si utilitatii nu pot fi sacrificate drepturile procesuale ale participantilor la procedura si ale partilor in aceasta multitudine de procese.

Procedura insolventei, ca proces civil[4] sau ca forma speciala de executare silita[5], presupune reguli de procedura civila, unele dintre ele fiind prevazute ca atare in Legea insolventei, celelalte (cele mai multe) fiind prevazute in Codul de procedura civila.

Modul in care sunt citati sau notificati participantii la procedura, precum si modul in care se efectueaza comunicarile de acte procesuale si informatii in cadrul procedurii insolventei sunt simplificate si dematerializate. Notificarile si comunicarile se efectueaza prin Buletinul Procedurilor de Insolventa (BPI), publicatie electronica gestionata de Registrul comertului. Oricine se poate informa cu privire la o procedura de insolventa, inclusiv – sau mai ales – cu privire la o eventuala insolventa a unui partener de afaceri, printr-un simpla cautare in aceasta baza de date. O inovatie benefica a vechii legi a insolventei, citarea, notificarea si comunicarea de acte procesuale prin BPI a fost criticata in practica, reglementarea fiind supusa controlului Curtii Constitutionale pe motiv ca ar incalca dreptul de liber acces la justitie al persoanelor contra carora s-ar introduce actiuni aferente procedurii insolventei, dupa deschiderea procedurii. Curtea Constitutionala a statuat, in 2007, ca dispozitiile din fostul art. 7 din Legea nr. 85/2006 (actualmente abrogata) care prevedeau notificari, citari si comunicari prin BPI catre persoane complet straine de procedura si care nu fusesera anterior citate conform cerintelor procedurale ale liberului acces la justitie, este contrara Constitutiei[6]. Din acest motiv, Lege insolventei nr. 85/2014, actualmente in vigoare, a statuat, la art. 42 alin. (4), ca prima citare sau comunicare actelor de procedura facute acestor persoane se efectueaza conform dispozitiilor Codului de procedura civila, restul citarilor si comunicarilor fiind facute prin BPI, ca si pentru ceilalti participanti la procedura.

In plus, celelalte cerinte fundamentale ale procesului civil se aplica si insolventei privita ca proces civil. Codul de procedura civila este, indubitabil, dreptul comun in materie de insolventa, atunci cand Legea insolventei nu cuprinde norme speciale, adica in caz de lacuna de reglementare a legii speciale (specialia generalibus non derogant), putand fi inlaturate de la aplicare doar in prezenta unei norme din Legea insolventei care deroga de la normele generale ale codurilor.

Cu toate acestea, formula legala utilizata de principiul 3 din art. 4 din Legea nr. 85/2014 pentru a exprima dubla cerinta a eficientei si a celeritatii, respectiv, “derularea procedurii intr-un timp util si rezonabil”, pare, totusi, a fi in contradictie cu art. 6 C. pr. civ., conform caruia orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, in termen optim si previzibil, de catre o instanta independenta, impartiala si stabilita prin lege. In acest scop instanta este datoare sa dispuna toate masurile permise de lege si sa asigure desfasurarea cu celeritate a judecatii.

Relatia dintre Legea insolventei si Codul de procedura civila ar trebui sa fie una simpla, de tipul lege speciala – lege generala. Numai ca, in conformitate art. 342 alin. (1) din Legea insolventei, dispozitiile acesteia se completeaza “in masura in care nu contravin”, cu cele ale Codului civil si cu cele ale Codului de procedura civila. Cel putin la nivel de aparenta, nu este suficient ca Legea insolventei sa reglementeze prin norma speciala o derogare de la legea generala, fiind necesar ca norma speciala sa contravina normei generale[7]. Tocmai de aceea, ne putem intreba daca cerinta derularii procedurii insolventei intr-un “timp util si rezonabil”, impusa de principiul 3, inlatura de la aplicare cerinta procesului echitabil, judecat intr-un termen optim (=cel mai bun) si predictibil.

Desi procedura insolventei este, prin natura sa, o procedura judiciara, nu tot ceea ce se intampla in insolventa este un proces sau o chestiune care sa necesite un control judiciar. Procedura civila este inaplicabila, fiind lipsita de obiect, de fiecare data cand actele, faptele si operatiunile efectuate de debitor sau de ceilalti participanti la procedura nu releva un proces civil si nici nu necesita un control judiciar al procedurii. Spre exemplu, activitatea curenta a debitorului este in afara oricarei proceduri judiciare, conform regulii continuitatii in afaceri. La fel, organizarea interna si functionarea organelor de conducere a debitorului – persoana juridica, pactele si negocierile intre creditori sau intre creditori si administratorul judiciar sau lichidator, cesiunile de creante, inclusiv cele litigioase etc. In asemenea situatii nu se impune procedura birocratica a comunicarii actelor de procedura si a citatiilor (nici chiar in modalitatea rapida si simplificata a Buletinului Procedurilor de Insolventa), ci numai cerinta minimului de costuri si cea a timpului util si rezonabil. De asemenea, nu se pune problema, in aceste situatii, a aplicabilitatii principiilor procedurii civile, reglementate, printre altele, de art. 6 C. pr. civ., mai sus citat. In rest, in cadrul fiecarui proces in parte, precum si in cadrul controlului judiciar al procedurii, este evident ca procedura civila este pe deplin aplicabila, nefiind admisibila o abandonare sau o renuntare la exercitiul drepturilor procesuale ale partilor in prezenta unei proceduri judiciare guvernata de principiul liberului acces la justitie. Afirmatia este valabila chiar si in cazul procedurilor accelerate sau simplificate de redresare, de tipul insolventei pre-ambalate sau al preluarii pe credit a afacerii debitorului insolvent, intrucat acestea sunt menite a atenua consecintele negative ale formalismul procedural, si nu a neutraliza liberul acces la justitie si exercitiul drepturilor procesuale ale partilor.

Cele doua principii care par a veni in contractie sau a se suprapune urmeaza a se interpreta in sensul in care sa se aplice in mod coordonat, si nu in sensul in care sa nu se aplice sau sa se excluda reciproc. Asadar, derularea procedurii intr-un timp util[8] si rezonabil (principiul 3 al insolventei) nu va putea exclude caracterul echitabil al procesului si nici independenta si impartialitatea instantei (art. 6 C. pr. civ.), iar notiunea de “timp util si rezonabil” va fi interpretata in sensul dat de procedura civila notiunii de “termen optim si rezonabil”, celeritatea neputand infrange drepturile procesuale ale partilor, inclusiv cel la aparare.

Asigurarea unui tratament egal al creditorilor de acelasi rang

Procedura insolventei este o procedura concursuala, dar egalitara, cel putin teoretic. Nu exista, insa, un concurs intre creditorii de ranguri diferite. In categoria creditorilor beneficiari de garantii sau de alte tipuri de drepturi de preferinta, concursul nu exista, prin definitie, intrucat dreptul de preferinta exclude alti creditori de la impartirea fondurilor rezultate din lichidarea bunului grevat. Creditorul beneficiar al dreptului de preferinta, daca ramane cu un rest de creanta neacoperit, se metamorfozeaza in creditor chirografar. Concursul egalitar se refera, in principiu, la creditorii chirografari, dar si in privinta acestora pot aparea cel putin doua tipuri de diferenta de tratament: (i) unii creditori chirografari sunt considerati subordonati celorlalti, data fiind pozitia acestora fata de debitor (spre exemplu, actionarul debitorului, pentru imprumuturile acordate acestuia, precum si pentru dividende sau pentru surplusul ramas dupa lichidare, isi poate recupera creantele numai dupa plata tuturor celorlalti creditori chirografari) sau calitatea creantei lor (creditori rezultati din acte cu titlu gratuit sau co-contractantii de rea-credinta ai debitorului caruia i s-a anulat un act juridic incheiat in perioada suspecta); (ii) creditorii esentiali[9], ridicati la acest rang data fiind calitatea relatiei lor juridice si economice cu debitorul, pentru continuitatea afacerii caruia fiind esentiali, dar si din ratiuni de facilitare a aprobarii unui plan de reorganizare. Pe de alta parte, ponderea creantei poate crea drepturi suplimentare titularului creantei de valoare mare. De exemplu, votul in adunarea creditorilor al unui creditor care detine majoritatea ca valoare a creantelor poate fi decisiv (in consecinta, un administrator judiciar sau un lichidator pot fi desemnati de acest creditor majoritar); un creditor care detine o creanta care, ca valoare, se situeaza pe primele 20 de locuri in “top”, poate fi numit in comitetul creditorilor (prezenta in comitetul creditorilor inseamna, implicit, accesul rapid si facil la informatii relative la procedura si la afacerea debitorului); un creditor care detine cel putin 30% din valoarea creantelor poate decide soarta unui plan de reorganizare si poate convoca o adunare a creditorilor etc. Unele dispozitii legale sunt, insa, de natura a nega aceasta egalitate a creditorilor din aceeasi clasa. Spre exemplu, ca urmare a procedurii re-evaluarii garantiilor aferente creantelor beneficiare de drepturi de preferinta, se ajunge frecvent la dislocarea sau chiar la covarsirea clasei creditorilor chirografari cu valoarea restului de creanta ramasa neacoperita de bunul grevat de garantie. Fiind mult mai mica decat valoarea agreata in contractul initial de garantie, valoarea bunului grevat de garantie determina aparitia unui rest de creanta neacoperit, metamorfozat in creanta chirografara, care va face ca intreaga clasa a creditorilor chirografari să curbeze sub efectul gravitational al acestei noi si neprevazute concurente “egalitare”, facand ca asa-numita cota falimentara, in valoare absoluta, sa fie mult mai mica decat cea preconizata initial de creditorii inscrisi la masa credala in aceasta categorie.

Asigurarea unui grad ridicat de transparenţă si previzibilitate in procedura

Transparenta priveste acele informatii pe care administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa le insereze in rapoartele de la inceputul procedurii si in cele curente, precum si acele informatii care sunt puse la dispozitia creditorilor in vederea votului in adunarea creditorilor. Transparenta nu se refera la chestiunile care tin de secretele comerciale sau de serviciu si nici la informatiile care, conform legislatiei pietei de capital, sunt confidentiale sau privilegiate. Dar transparenta priveste persoana si remuneratia administratorului special, costurile procedurii, masurile luate de debitor sau de administratorul judiciar ori de lichidator referitoare la afacere, activele propuse spre externalizare, restructurarile de personal, mersul planului de reorganizare, inclusiv sub raportul eventualelor proceduri de vanzare de active sau fractiuni ale intreprinderii, precum si al altor modalitati de restructurare.

Previzibilitatea este un deziderat. In practica, sunt prea multe tipuri de tabele ale creantelor, prea multe rectificari ale acestora, un regim incert al creantelor curente si ulterioare, care pot canaliza o procedura aparent previzibila de salvare a intreprinderii catre falimentul acesteia, o raspundere a administratorului judiciar si a lichidatorului care se confunda sau se contrazice cu raspunderea administratorului special, un regim de-a dreptul bulversant al acestei institutii a administratorului special in raport de pastrarea (debtor in possession) sau ridicarea dreptului de administrare a afacerii proprii de catre debitor etc.

Recunoasterea drepturilor existente ale creditorilor si respectarea ordinii de prioritate a creantelor, avand la baza un set de reguli clar determinate şs uniform aplicabile

Coerenta si uniformitatea in recunoasterea drepturilor pre-existente ale creditorilor si a ordinii de preferinta sunt deziderate ale procedurii insolventei intrucat, oricum, insolventa este o incercare de organizare a consecintelor unui scandal. In practica, aceste deziderate sunt rareori atinse sau macar urmarite. In plus, acest principiu scriptic al procedurii ar fi trebuit analizat impreuna cu cel de la pct. 4 (egalitatea in cadrul aceleasi clase de creditori).

Limitarea riscului de credit si a riscului sistemic asociat tranzactiilor cu instrumente financiare derivate prin recunoasterea compensarii cu exigibilitate imediata in cazul insolventei sau al unei proceduri de prevenire a insolventei unui cocontractant, avand ca efect reducerea riscului de credit la o suma neta datorata intre parti sau chiar la zero atunci cand, pentru acoperirea expunerii nete, au fost transferate garantii financiare

Acest principiu este artificial si arbitrar. In practica, sunt foarte rare situatiile in care se pune problema tratamentului instrumentelor financiare derivate, a netting-ului si a clearing-ului. In plus, grija si insistenta legiuitorului pentru acest risc de credit si acest risc sistemic sunt nejustificate, din moment ce, oricum, aceste riscuri sunt imprastiate in costurile creditului (cost cu lichiditatea, cost de risc de tara, comision de risc, comision de rezerva minima obligatorie etc.), iar cursul de schimb si dobanda sunt preturi macro, generice, si nu preturi concrete, care sa poata fi identificate pentru a putea pune problema unei actiuni in anulare. De fapt, toata aceasta grija exagerata si toata aceasta insistenta nejustificata a legiuitorului este ghidata de o singura idee – aceea a irevocabilitatii operatiunilor cu instrumente financiare derivate, a celor de clearing si de netting si a garantiilor financiare. Efortul nu se justifica, mai ales ca exista legi speciale care, oricum, ar fi inlaturat de la aplicare dispozitiile din legea insolventei relative la actiunea in anulare (dispozitii care au pozitia de norma generala fata de acele norme speciale, derogatorii).

Asigurarea accesului la surse de finantare in procedurile de prevenire a insolventei, in perioada de observatie si de reorganizare, cu crearea unui regim adecvat pentru protejarea acestor creante

Acesta asa-zis principiu al procedurii este, de fapt, un simplu deziderat. Reglementarea relativa la finantarea in cadrul perioadei de observatie sau in cadrul unei reorganizari judiciare este prolixa si greu de aplicat. Este “simplu” de inteles acest principiu daca se incearca citirea chiar si superficiala a art. 87 alin. (4) in comparatie cu art. 161 pct. 2 din Legea insolventei nr. 85/2014. Pentru o astfel de finantare este necesara o aprobare prealabila a adunarii creditorilor (in timp ce, pentru alte acte juridice neobisnuite ale debitorului este suficienta o decizie a comitetului creditorilor), iar pentru a obtine acordul finantatorului, care nu se va multumi cu super-privilegiul instituit in favoarea sa de art. 161 pct. 2 (aplicabil post factum, in perioada falimentului, adica dupa ce dezastrul se va fi produs deja), va fi necesara o garantie special conceputa, care fie va greva bunuri libere de sarcini ale debitorului (greu de gasit), fie va greva bunuri deja grevate in favoarea unor creditori care au deja garantii si sunt de acord sa isi subordoneze rangul creantei in favoarea noului-venit (si mai greu de imaginat). In plus, exista si pericolul pentru debitor si pentru principalii creditori ca finantatorul sa fie un vanator de control care sa preia astfel intreprinderea debitorului, iar acest vanator de control poate fi chiar un actionar minoritar sau unul dintre creditori.

Fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal intre creditorii de acelasi rang, a recunoasterii prioritatilor comparative si a acceptarii unei decizii a majoritatii, urmand sa se ofere celorlalti creditori plati egale sau mai mari decat ar primi in faliment

Nu se vede de ce aceasta regula, care priveste doar votul creditorilor in procedura aprobarii si conformarii planului de reorganizare, ar fi un principiu al intregii proceduri, din moment ce preventia si reorganizarea sunt doar “sanse” ce ar urma sa fie acordate debitorului, si nu proceduri prioritare de acoperire a creantelor, preferabile falimentului.

Favorizarea, in procedurile de prevenire a insolventei, a negocierii/renegocierii amiabile a creantelor si a incheierii unui concordat preventiv

Acest al 10-lea principiu scriptic al procedurii insolventei este o idee buna, dar nerealist reglementata. Fiscul si creditorii cu creante mari pot bloca aceasta negociere oricand, in mod discretionar, fie printr-o executare silita pornita in ciuda existentei acestei negocieri, fie prin votul contra unui proiect de concordat.

Valorificarea in timp util si intr-o maniera cat mai eficienta a activelor

Acest “principiu” reia, practic, principiul nr. 1 care, oricum, este conceput si prioritizat gresit. Valorificarea in timp util si in maniera eficienta a activelor nu poate privi, la modul generic, intreaga procedura, ci numai procedura de faliment si, in mod exceptional, cazurile in care, fie din necesitati procedurale, fie la cererea creditorilor cu garantii, sunt externalizate active ale debitorului.

In cazul grupului de societati, coordonarea procedurilor de insolventa, in scopul abordarii integrate a acestora

Regula este incompleta, intrucat in cadrul insolventei grupului de societati nu se pune doar problema coordonarii a doua sau mai multe procedurii de insolventa individuale deschise fata de entitati afiliate ale aceluiasi grup de societati, ci si problema unei insolvente unice a grupului, care inseamna un singur dosar, un singur judecator-sindic, un singur administrator judiciar sau lichidator, o singura colectivitate de creditori fata de doua sau mai multe entitati cu personalitate juridica ce fac parte din acel grup de societati.

Administrarea procedurilor de prevenire a insolventei si de insolventa de catre practicieni in insolventa si desfasurarea acestora sub controlul instantei de judecata

Termenul “administrare” a procedurii este gresit ales, intrucat practicianul in insolventa nu administreaza procedura. Mai ales in cazul in care insolventa este judiciara, a spune ca o procedura judiciara este administrata de un practician in insolventa inseamna a incalca atribtiile de administrare a justitiei conferite CSM si MJ… In realitate, practicianul in insolventa o intermediaza in procedura, ca o adevarata interfata, intre debitor si creditori, dar si intre acestia si judecatorul sindic. In plus, practicianul in insolventa controleaza si supravegheaza activitatea debitorului supus procedurii. Afacerea debitorului poate fi condusa de practicianul in insolventa numai cand debitorului i se va fi ridicat dreptul de a-si conduce afacerea proprie. Dar controlul judiciar al practicianului in insolventa este, intr-adevar, important. Ar mai fi fost de adaugat si controlul de oportunitate al afacerii debitorului, care apartine creditorilor.


[1] Chiar daca, pentru juristi, o asemenea afirmatie ar putea parea bizara, adevarul este ca dictionarul explicativ al limbii romane modern (DEX) are valoare normativa in Romania. Legile se redacteaza nu pentru experti, ci pentru mireni. Redactarea legii este subordonata dezideratului intelegerii cu usurinta a textului sau de catre destinatari (art. 36 alin. (4), teza a doua, Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativa). Termenii utilizati nu pot fi echivoci, utilizarea neologismelor sau a termenilor in limbi straine este permisa numai daca exista sinonime usor de inteles sau termeni echivalenti in limba romana, iar utilizarea unor termeni tehnici de specialitate este permisa numai daca acei termeni sunt consacrati in domeniul de activitate la care se refera reglementarea (art. 36 alin. (1)-(3), Legea nr. 24/2000).

[2] A se observa ca nu e vorba de redresare in sine, ci de acordarea unei sanse de redresare.

[3] In practica romaneasca a insolventei, in ultimii 15 ani, se ajunge la acest efect al eliminarii de pe piata a agentilor economici generatori de turbulente pe piata mai devreme decat ne-am astepta si in contra dezideratelor proiectelor “optime” ale UE. Cei mai multi astfel de agenti economici nu merita o a doua sansa. Dar poate ca unii debitori sau, mai ales, stakeholders-ii intreprinderilor respective, ar merita aceasta a doua sansa.

[4] Insolventa nu este un proces civil in sine, mai precis, nu este un singur proces si nu este un proces obisnuit, ci o infinitate de procese relative la deschiderea si inchiderea procedurii, trecerea la reorganizare sau la faliment, tabelul creantelor, persoana administratorului judiciar sau a lichidatorului, anularea actelor juridice incheiate de debitor in perioada suspecta, antrenarea raspunderii persoanelor care au cauzat insolventa etc.

[5] Lichidarea presupusa de faliment se deruleaza, in genere, dupa regulile executarii silite. In mod expres, Codul de procedura civila prevede aplicabilitatea la faza executarii silite a principiului procesului echitabil, derulat in termen optim si predictibil (art. 6 alin. (2) C. pr. civ.).

[6] A se vedea dec. nr. 1137/2007, publicata in M. Of. nr. 31/2008, precum si aici.

[7] A deroga inseamna a se abate in mod exceptional de la o lege, in temeiul unei alte legi. Pentru ca este vorba de o situatie speciala, norma speciala, derogatorie, se aplica numai in cazul special, fara a putea fi extins la celelalte cazuri, chiar similare. O norma generala nu poate inlatura de la aplicare o norma speciala (generalia specialibus non derogant). A contraveni inseamna a se abate, a incalca, a nesocoti. A contraveni nu se confunda cu a deroga. Este evident ca terminologia este nefericit aleasa. Intelesul pe care art. 342 alin. (1) il da expresiei “a contraveni” este, de fapt, a fi contrar cu, a deroga de la… O lege nu poate calca sau stirbi o alta lege, ci poate doar deroga de la aceasta, in situatii special reglementate de legea derogatorie.

[8] In afara de problema intelesului ingenuului “timp util”, care pare a fi imprumutat din limbajul tehnic, ingineresc, se poate pune si problema identitatii beneficiarului procedurii care trebuie sa se deruleze in acest timp util, caci ceea ce este util ca timp organelor procedurii nu concorda intotdeauna cu utilitatea timpului pentru debitor sau creditori.

[9] In dreptul anglo-saxon, acestia sunt denumiti “critical lenders and essential suppliers”. Pozitia acestora este fie de furnizori esentiali, pentru care debitorul este consumator captiv, fie de imprumutatori de maxima importanta, continuarea afacerii cu acestia fiind o conditie a continuitatii afacerii debitorului si a reusitei unui plan de reorganizare.

Avocat prof. dr. Gheorghe Piperea

PIPEREA & ASOCIATII

%d blogeri au apreciat asta: