Drept MD

Acasă » Articole Premium » CODUL ADMINISTRATIV – ÎNTRE LEGE FERENDA SAU GAFĂ LEGISLATIVĂ (sau despre încercarea disperată de a codifica dreptul administrativ) (I)

CODUL ADMINISTRATIV – ÎNTRE LEGE FERENDA SAU GAFĂ LEGISLATIVĂ (sau despre încercarea disperată de a codifica dreptul administrativ) (I)


În termeni generali, dar şi ţinînd cont de părerile vehiculate în legătură cu importanţa operei de codificare a dreptului pentru evoluţia generală a civilizatiei şi a culturii, se poate constata faptul că, dacă pentru legislaţia civilă sau cea penală, eforturile de codificare s-au soldat cu succes, acestea fiind determinate de aplicarea celor două principii nulla poena sine lege şi nulla crimen sine lege, atunci dreptul administrativ, actualmente, nu poate  îmbrăca o asemenea formă.

Dreptul administrativ apare ca un drept autonom, diferit de alte ramuri de drept. Diferenţa se verifică prin aşa numitele „caractere tehnice” ale dreptului administrativ şi mai în profunzime, prin principiile fundamentale care îl călăuzesc.

Potrivit bunelor practici europene, efortul de codificare a dreptului administrativ întreprins în Franţa în 1948, nu a dat rezultatul scontat. Cu titlu de incursiune în trecut, observăm că, printr-un decret din 10 mai 1948 s-a dispus codificarea normelor de drept administrativ, dar nu s-a reusit decât să se elaboreze un Cod al administraţiei comunale, Codul sănătăţii publice, etc. În Portugalia, deşi s-a elaborat un cod intitulat Cod administrativ, acesta nu conţinea decât norme de organizare comunală şi judeţeană.

În speţă, elaborarea unui Cod administrativ pentru RM, ar pretinde ca în domeniile în care s-ar aplica, să aibă o cuprindere de ansamblu, organizată logic, completă şi coerentă.

Este evident că în orice structură statală se adoptă legi succesive şi fragmentate pe domenii, pe raporturi sociale, fiind legate de anumite circumstanţe şi necesităţi. Foarte rar aceste legi rămân o perioadă mai îndelungată în vigoare, fiind supuse unor transformări succesive, uneori uitându-se până şi de principiile şi motivele care au stat la baza edictării lor. Din aceste consideraţiuni, există riscul ca în RM, orice încercare de codificare a dreptului administrativ să rămână fără obiect.

Diversitatea domeniilor în care acţionează administraţia publică, impune în permanenţă anumite modificări şi completări într-un ritm rapid, din cauza instabilităţii şi/sau a tranziţiei relaţiilor sociale pe care le oglindesc, normele juridice administrative avînd o dispersie legislativă mult mai mare.

Urmărind evoluţia dreptului administrativ în contextul celorlalte ramuri ale dreptului unitar, se constată că acesta este un drept tânăr, acesta având o mobilitate pronunţată faţă de celelalte ramuri ale dreptului.

Aceasta ţine de specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează precum şi de dimensiunea transformărilor sociale. Dreptul administrativ nu este codificat şi nu poate fi codificat datorită caracterului de mobilitate amintit supra.

Realizarea unei codificari nu s-ar putea decât asupra principiilor generale şi a celor speciale, lucru ce ar fi insuficient pentru pretenţia unei codificari.

Contrar celor menţionate anterior, la 17 august 2018, în Monitorul Oficial nr. 309-320, a fost publicat Codul Administrativ al Republicii Moldova, act normativ care se vrea a asigura o „reglementare a raporturilor administrative şi a controlului judecătoresc asupra acesteia”.

Dincolo de toate, Codul Administrativ nu reglementează mai nimic, dimpotrivă, conţine doar norme juridice vagi, care nu se referă la nimic şi care, inter alia, încalcă flagrant atât drepturile omului cât şi imperativele Curţii Constituţionale în materia interesului public.

Astfel, chiar din conţinutul art. 3, legiuitorul menţionează că scopul legislaţiei administrative are drept scop „…ţinându-se cont de interesul public…”, asta în ciuda faptului că instaţa constituţională a declarat sintagma de „interes public” neconstituţională. Este adevărat, unii vor menţiona că textul hotărârii se referă în exclusivitate la prevederile Codului Penal, însă şi acest argument este combătut de faptul că prevederile Curţii Constituţionale nu vor fi interpretate stricto sensu, ori, exact acelaşi interes public care a fost urmărit în Codul Penal, se urmăreşte şi în Codul Administrativ.

Ori, Curtea a notat că garanțiile instituite în Constituţie impun ca legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective a infracțiunii, să fie cert definită, dar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală. O astfel de modalitate de aplicare poate genera interpretări abuzive[1].

Prin analogia celor menţionate de Curte, se pot reţine şi argumentele potrivit cărora prevederile art. 3 din Codul Administrativ, în temeiul căreia se evaluează in concreto interesul public în fiecare caz, nu stabilesc expressis verbis „interesul public” ca valoare socială care poate fi evaluată. Ea constituie o noţiune generică ce nu poate fi utilizată, iar aplicarea ei ar duce la interpretări foarte vagi cu urmări negative destul de mari pentru drepturile omului.

În acelaşi timp, nu poţi utiliza şi aplica în practică ceva ce nu poţi defini şi evalua, la caz legea referindu-se la ambiguu, lăsând loc pentru abuziv din partea autorităţilor statului.

La fel, legiuitorul face pentru prima dată, distincţie, în mod absolut neîntemeiat şi nefondat, dintre cerere, sesizare şi propunere, în conţinutul art. 6 al legii. Trebuie să menţionăm în context că orice cerere înglobează cele 3 elemente pe care legiuitorul le distinge, ori prin cerere poţi sesiza şi propune în acelaşi timp, prin sesizare poţi solicita şi propune concomitent. Nici un act administrativ, normativ sau autoritate publică, nu poate dicta condiţiile de fond (în afară de consimţământ şi capacitate de exerciţiu) pe care o cerere, adică un act juridic unilateral, să le întrunească, excepţie făcând în acest sens diferitele adresări în instanţa de judecată sau către alte organe jurisdicţionale, care impun anumite condiţii de fond şi de formă, pentru examinarea acestora (de exemplu: cererea de chemare în judecată trebuie să conţină în mod obligatoriu elemente de drept şi de fapt, însă nici la acest capitol, Codul de Procedură Civilă nu reglementează modul de redare a acestora, consecutivitatea precum şi anumite formule de adresări).

Considerăm la acest capitol că legiuitorul a delimitat în mod absolut nejustificat cererea de sesizare şi propunere, ori natura juridică a acestora derivă una din alta, precum şi se referă la aceleaşi condiţii de fond şi formă. Mai mult ca atât, modul de adresare a celor 3 acte juridice către instituţiile publice este acelaşi, fapt care vine să susţină cele spuse, iar art. 52 al Constituţiei nu delimitează elementele petiţiei şi nici nu face vreo disticţie între ele, Constituţia operând doar cu sintagma de „petiţie”.

În acest sens, este de reţinut şi comentariul oficial al Constituţiei RM, care menţionează că noţiunea petiţie este cuprinzătoare, prin ea înţelegându-se[2]:

  • cerere – adresare privind realizarea dreptului sau interesului legal, neavând legătură cu încălcarea lor;
  • reclamaţie – adresare, prin care se cere, se pretinde sau se revendică ceva, se aduc anumite învinuiri împotriva cuiva sau a ceva;
  • propunere – adresare, prin care se atenţionează asupra imperfecţiunii organizării, activităţii sau reglementării într-o anumită sferă și se indică modul de înlăturare a lacunelor;
  • sesizare – adresare către persoane (organe) oficiale în vederea verificării legalităţii unor acte (acţiuni) sau a cercetării unui anumit caz (efectuării unui control).

Potrivit aceluiaşi text interpretativ, nu este exclus ca în aceeași petiţie să se găsească toate formele enunţate de adresări, acest lucru nefiind interzis[3].

În continuarea celor expuse, considerăm că pot fi aduse critici şi asupra art. 10 alin. (1) al Codului Administrativ, în partea ce ţine de definirea actului administrativ individual, unde legiuitorul menţionează că acesta este orice dispoziție, decizie sau altă măsură oficială întreprinsă de autoritatea publică pentru reglementarea unui caz individual în domeniul dreptului public, cu scopul de a produce nemijlocit efecte juridice, prin nașterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de drept public.

Probabil legiuitorul a dorit să menţioneze faptul că actele administrative emise în privinţa unei persoane, izvorăsc de la o autoritate publică, care deţine astfel de prerogative. În acest caz, era oportun a se defini actul normativ individual ca fiind o manifestare de voință care creează, modifică sau stinge drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate. Nu este cazul să ne referim aici la dreptul public, ori, spre exemplu, ordinele de angajare se referă la dreptul muncii, care, în partea ce vizează relaţiile de muncă în raport cu un salariat, sunt relaţii de drept privat întrucât nu se referă la o comunitate sau la un grup anume de persoane, precum şi nici nu modifică sau sting raporturi în virtutea unui interes public, ci doar se referă la relaţia angajator – salariat, ori la acest capitol observăm gafa legiuitorului, care ţine să evidenţieze, absolut nefondat, dreptul public.

La fel, întru susţinerea celor expuse anterior, actul administrativ individual se execută în baza unui act normativ (care este obligatoriu pentru toţi). Actele individuale nu pot încălca actele normative[4]. În ceea ce privește formalitățile, actul administrativ individual poate avea și forma orală spre deosebire de actele administrative normative care trebuie să îmbrace în mod obligatoriu forma scrisă. Aceste argumente, vin să suţină ideea că actul administrativ individual se supune unui regim de drept privat, unde, spre exemplu, salariatul şi angajatorul, convin asupra unor raporturi juridice.

Important este să amintim şi faptul că referitor la întinderea efectelor juridice produse de actele administrative, trebuie făcută diferența între actele administrative normative care, în principiu, produc toate categoriile de efecte, fiind și izvoare ale dreptului și actele administrative individuale care se prezintă, în principiu, ca fapte juridice ce dau naștere la raporturi de drept administrativ, dar și la alte categorii de raporturi[5].

Critici dure va suporta, pe cale de consecinţă, art. 18 al Codului, care, într-o manieră destul de tupeistă, defineşte într-o oarecare măsură interesul public, ascunzând de fapt definirea propriu-zisă, sub elementele care ar îmbrăţişa acest interes, legiuitorul făcând trimitere la faptul că interesul public vizează ordinea de drept, democrația, garantarea drepturilor și a libertăților persoanelor, precum și obligațiile acestora, satisfacerea necesităților sociale, realizarea competențelor autorităților publice, funcționarea lor legală și în bune condiții.

Iarăşi vom face trimitere la acest capitol, la Hotărârea Curţii Constituţionale a RM[6], unde se menţionează expres că interesul public este o noţiune ce nu poate fi definită, ea fiind generică, iar la acest capitol, opinăm că administrativul de penal, nu diferenţiază în partea ce ţine de acelaşi interes public, prevederile Curţii fiind obligatorii pentru subiecţii de drept.

Într-adevăr, interesul public nu poate fi definit şi nici nu-i pot fi atribuite anumite elemente sau părţi componente obligatorii, dată fiind multitudinea de aspecte care pot cuprinde acest „interes”, ori până la urmă, spre exemplu, chiar şi crearea unor adăposturi pentru animalele fără stăpân sau fertilizarea in-vitro pot constitui premise ale unui „interes public”, pentru că în primul caz, se vor evita răspândirea bolilor şi tratamentul crud asupra animalelor, în al doilea caz, statul urmărind o politică socială de creştere a natalităţii în rândurile populaţiei sale. Într-un final, ceea ce se urmăreşte în exemplificarea de mai sus, nu reprezintă altceva decât aspectul mult prea general pe care-l înglobează interesul public.

O altă definiţie dată de doctrina română, pentru interesul public, vine să îngusteze raza de acţiune a acestuia, menţionând că reprezintă acel interes care implică garantarea şi respectarea de către instituțiile şi autoritățile publice a drepturilor, libertăților şi intereselor legitime ale cetățenilor, recunoscute de Constituție, legislația internă şi tratatele internaționale la care România este parte, precum şi îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cu respectarea principiilor eficienţei, eficacității şi economicității cheltuirii resurselor[7].

Însă şi această definţie nu este altceva decât o expresie vie a principiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fapt care iarăşi, vine să probeze generalul din interiorul interesului public.

Totodată, lacună legislativă presupune şi conţinutul art. 22 al Codului care, vine să reglementeze aşa-zisa cercetare din oficiu. Astfel, alin. (1) menţionează că autoritățile publice și instanțele de judecată competente cercetează starea de fapt din oficiu. Acestea stabilesc felul și volumul cercetărilor și nu sînt legate nici de expunerile participanților, nici de cererile lor de reclamare a probelor.

Care este starea de fapt pe care a avut-o în vedere legiuitorul şi ce presupune de fapt această stare – este de neînţeles. Mai mult ca atât, starea de fapt nu poate fi cercetată din oficiu de către instanţa de judecată, aceasta însemnând încălcarea principiului disponibilităţii participanţilor la raportul juridic în faţa instanţei, subrogarea judecătorului în drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi ar duce la o denaturare a evenimentelor speţei deferite justiţiei. Un alt argument ar fi că starea de fapt este expusă de către partea care se consideră vătămată, cealaltă parte venind să combată cu argumente pretenţiile imputate, judecătorul în acest caz luând cunoştinţă cu posibila încălcare a legii în baza afirmaţiilor reclamantului şi pârâtului.

Totodată, legiuitorul excedează cadrul normativ în vigoare, novaţia acestui principiu nefiind derivată din nici un principiu intabulat în Constituţia RM, fapt care iarăşi dovedeşte lacunarul acestui Cod.

Art. 37 al Codului stabileşte independenţa judecătorilor, fapt care, în opinia autorului, este o repetare a principiului stabilit de art. 116 alin. (1) al Constituţiei RM, ceea ce reprezintă o repetare irelevantă a acestuia, actul normativ în cauză fiind astfel îngreunat, ori concordanţa actelor normative trebuie să stea în capul mesei. La fel, principiul dat îşi găseşte reglementare şi în conţinutul art. 20 Cod de Procedură Civilă.

La fel, un conţinut interesant şi care lasă loc de vaste interpetări îl constituie art. 41 al Codului, care legiferează principiul oralităţii. Astfel, dezbaterile judiciare în cauzele de contencios administrativ se desfășoară verbal, dacă legea nu prevede altfel. Norma juridică în cauză vine să reglementeze regula potrivit căreia pricinile se dezbat verbal dacă legea nu dispune altfel, instanţa fiind obligată să dea cuvântul părţilor, pentru ca fiecare dintre ele să-şi susţină poziţia procesuală. Ori, principiul dat presupune doar alegaţii verbale ale părţilor în faţa instanţei de judecată, cele scrise aparţinând unele alte faze.

Dincolo de toate, legislaţia de drept procesual civil nu consacră o oralitate pură, întrucât o asemenea oralitate prezintă marele dezavantaj că expune doar partea de bună-credinţă şi chiar însăşi instanţa riscând de a fi surprinsă de manevrele abile ale părţii de rea-credinţă. Pentru a evita acest inconvenient, legiuitorul a reglementat desfăşurarea procesului civil prin îmbinarea procedurii orale cu cea scrisă (https://legeaz.net/dictionar-juridic/principiul-oralitatii-dezbaterilor).

Astfel, regularitatea procedurii de citare şi excepţiile procedurale se discută oral; propunerea probelor poate fi făcută şi oral, iar dezbaterea lor se face tot oral (avem în vedere audierea martorilor, explicaţiile date de expert în faţa instanţei etc.); părţile îşi expun oral susţinerile lor; instanţa pronunţă oral hotărârea (citind dispozitivul ei în şedinţă publică) etc.

Cu toate acestea, unele acte procedurale, ca, de exemplu: cererea de chemare în judecată, cererea reconven-ţională, intervenţia, declararea şi motivarea apelului, recursului etc., în principiu, trebuie făcute în formă scrisă; tot aşa, hotărârea judecătorească trebuie în mod obligatoriu să fie redactată şi motivată în scris, iar susţinerile verbale ale părţilor şi ale altor participanţi se consemnează în încheierile de şedinţă, depoziţii de martori, concluzii scrise, procese-verbale.

Art. 63 al Codului reglementează de o manieră destul de bulversată calcularea termenului. Aşadar, conform alin. (2) al actului normativ, dacă o autoritate publică trebuie să efectueze prestații doar pentru o anumită perioadă de timp, atunci această perioadă expiră în ultima zi a ei, chiar și atunci cînd aceasta este o zi de sîmbătă, duminică sau o zi liberă stabilită prin lege.

Observăm deci că, în viziunea legiuitorului, termenul care expiră într-o zi de odihnă sau liberă prin lege, se consideră legal, contrar celor legiferate de Codul Civil RM, care, la art. 265 menţionează că dacă ultima zi a termenului este o zi de duminică, de sîmbătă sau o zi care, în conformitate cu legea în vigoare, la locul executării obligaţiei este zi de odihnă, termenul expiră în următoarea zi lucrătoare. Se poate observa deci, o neconcordanţă totală, ori tot alin. (1) al art. 63 al Codului Administrativ menţionează că în procedura administrativă, calcularea termenului se efectuează în conformitate cu prevederile art. 259–266 din Codul civil.

Şi Recomandarea CSJ nr. 99 din 14 aprilie 2017 Cu privire la interpretarea normelor de drept ce vizează termenele de procedură menţionează că în cazul în care epuizarea termenului procedural survine într-o zi nelucrătoare, atunci ultima zi a termenului este următoarea zi lucrătoare.

Instituţia termenului de prescripţie vine în speţă, să protejeze participanţii la raportul juridic civil de eventualele abuzuri faţă de anumite instituţii ale statutului, iar calcularea acestuia devine şi mai importantă, întrucât disciplinează într-un anumit mod pe aceştia, responsabilizează şi securizează circuitul civil.

Gafa pe care legiuitorul a admis-o atunci când a legiferat această normă juridică este una imensă, ori, se ştie bine că nici o instituţie publică, într- o zi de odihnă sau declarată oficial ca fiind nelucrătoare, nu va lucra şi nici nu-i vor fi deschise uşile pentru ca persoana să îndeplinească anumite acte de procedură. Similar este şi cazul când instituţia publică este obligată să execute anumite prestaţii (legiutorul evitând să menţioneze ce fel de prestaţii), iar ultima zi de executare este sâmbătă, spre exemplu, ori în această zi, instituţia dată nu va lucra. Şi cum se întâmplă dacă aceasta nu a reuşit executarea prestaţiilor vineri? Rezultă că aceasta va fi debitor în întârziere, iar beneficiarul prestaţiei va putea opera cu clauza penală? Observăm cu uşurinţă că legiuitorul reglementează o aberaţie, cu încălcararea concordanţei Codului Civil, ori acesta din urmă devine principala lege care reglementează calcularea termenului de prescripţie.

Art. 76 al Codului Administrativ conţine iarăşi, nişte prevederi care se combat unele pe altele, lăsând loc pentru interpretări multiple, gafe de procedură, precum şi invosecvenţe în ceea ce priveşte sancţionarea pentru încălcările condiţiilor de fond în privinţa depunerii petiţiei.

Astfel, conform alin. (1) al articolului sus-menţionat, petițiile anonime sau cele depuse fără indicarea adresei poștale sau electronice a petiționarului nu se examinează.

Parcă din conţinutul acestei norme ar fi totul clar, rezultând în acest sens că sintagma nu se examinează ar presupune faptul că petiţia va fi arhivată în dosarul instituţiei, petiţionarului nefiindu-i remis nici un răspuns aferent.

Totodată, absolut nefondat, legiuitorul îşi demonstrează incapacitatea de a ticlui un act normativ, menţionând că dacă petiția nu corespunde cerințelor prevăzute la art. 72 alin. (3) sau art. 75 alin. (1) lit. c)–e), solicitantului i se indică asupra neajunsurilor și i se acordă un termen rezonabil pentru înlăturarea lor. În cazul în care petiționarul nu înlătură neajunsurile în termenul acordat, petiția nu se examinează.

Lit. e) al art. 75 alin. (1) reglementează tocmai cazul când petiţia nu este semnată. Aşadar, observăm cum cele 2 norme juridice se combat una pe alta, ori, în cazul în care instituţia publică decide remiterea unui răspuns petiţionarului cu propunerea de înlăturare a neajunsurilor, aceasta din urmă deja examinează petiţia asupra condiţiilor de fond, necesare pentru ca actul juridic în cauză să fie valabil, urmând ca după radierea deficienţelor, cea din urmă să o examineze deja.

În Hotărârea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi referitoare la examinarea petițiilor anonime (Sesizarea nr. 14a/2013), Curtea menţionează că articolul 52 din Constituţie garantează dreptul cetăţeanului de a se adresa autorităţilor publice prin intermediul petiţiilor, formulate în numele semnatarului. De acelaşi drept se bucură şi organizaţiile legal constituite, care pot adresa petiţiile doar în numele colectivelor pe care le reprezintă.  

Toţi cei care adresează petiţii autorităţilor publice pot să facă acest lucru doar în nume propriu, adică aspectele sesizate trebuie să privească direct persoana petiţionarului sau grupul de petiţionari. 41. Curtea reţine că din redacţia articolului 52 din Constituţie rezultă cu claritate că orice petiţie urmează a fi semnată, iar petiţionarii trebuie să fie identificabili.

Necesitatea semnării petiţiei rezultă și din faptul că, potrivit prevederilor legale, petiţiile adresate de către cetăţeni au scopul de a asigura protecţia drepturilor şi a intereselor lor legitime. Astfel, art. 263 din Codul de procedură penală stabileşte că atât plângerile, cât şi denunţurile trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii sau denunţului, indicarea făptuitorului, dacă acesta este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

Prin urmare, Curtea constată că şi în procedura penală legiuitorul a prevăzut obligativitatea semnării adresărilor către organele constatatoare. În lumina celor expuse, Curtea reține că textul constituţional nu instituie şi nici nu protejează juridic un drept la petiţionare anonimă, astfel, prevederile legale supuse controlului constituționalității constituie o încălcare a articolului 52 din Constituție.

Aşadar, în lumina celor expuse anterior, concluzionăm că petiţiile anonime, nu se vor examina sub nici un aspect, în interpretarea lato sensu, fiind de obligaţia petiţionarului să semneze actul juridic, sancţiunea fiind nulitatea petiţiei şi ca rezultat, neexaminarea acesteia.

În ce priveşte natura contractului administrativ, vom încerca o expunere primară şi destul de exhaustivă, pentru început.

Codificarea administrativă, aşa cum s-au exprimat păreri în literatura de specialitate, trebuie să asigure într-o concepţie unitară: organizarea raţională a întregului aparat de specialitate al administraţiei publice în scopul creşterii eficienţei acestuia; stabilirea precisă a drepturilor şi obligaţiilor care revin funcţionarilor din administraţia publică, a răspunderii lor pentru faptele de serviciu; cunoaşterea de către cetăţeni a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin în calitate de subiecte ale raporturilor juridice alături de administraţia publică. S-a apreciat că acest Cod de drept administrativ ar trebui să reflecte pe planul reglementărilor juridice atât activitatea administrativă în ansamblul ei cât şi fenomenul administrativ derivat din faptul administrativ[8].

Teoria contractelor administrative ridică numeroase probleme. Mai întâi, inexistenţa unei demarcaţii nete între actele de gestiune publică şi actele de gestiune privată. În Franţa, majoritatea doctrinei face distincţia formală între actele de gestiune publică (contractele administrative) şi actele de gestiune privată (contracte civile şi comerciale) realizate de administraţia publică[9].

Prin urmare administraţia publică poate încheia contracte de drept public şi de drept privat. Printre multe controverse şi incertitudini, Louis Rolland[10] scoate în evidenţă fragilitatea distincţiei între contractele administrative şi contractele civile încheiate de administraţia publică în sistemul francez, unde unul şi acelaşi contract –contractul de furnituri[11] – era considerat contract administrativ, când era încheiat de stat printr-un organ al său şi contract de drept civil, când era încheiat de celelalte persoane morale de drept public.

În literatura franceză recentă Jean Rivero[12] afirmă că „nu există un criteriu formal care să permită recunoaşterea într-o primă analiză a contractului administrativ”. Există cazuri când suntem în prezenţa unor contracte administrative prin determinarea legii (contracte numite)- când legea este aceea care stabileşte regimul juridic administrativ al acestor contracte şi competenţa jurisdicţională, inclusiv drepturile şi obligaţiile părţilor (vânzarea imobilelor de stat, contractele privind ocuparea domeniului public, convenţiile dintre organismele de securitate socială şi sindicatele medicilor). Tot în Franţa prin Legea din 28 Pluviose, anul VIII, contractele de lucrări publice şi vânzările de imobile ale statului erau considerate contracte administrative şi li se aplica un regim de drept public. De asemenea, un Decret lege din 17.06.1938 califică contractul de ocupare a domeniului public ca fiind un contract administrativ.

În fine, apreciem că Codul administrativ ar trebui să reglementeze mai detaliat jurisdicţia administrativă şi să precizeze concordanţa cu celălalte acte normative.

Căile de atac, cele referitoare la trăsăturile jurisdicţiilor administrative, destul de reduse ca întindere şi nu suficient delămuritoare, conduc la ideea unei structuri organizatorice cu atribuţii jurisdicţionale, structuri existente în cadrul administraţiei publice, deci un sistem (după modelul francez) paralel cu sistemul instanţelor judecătoreşti existente, ori sistemul judiciar naţional este unitar (continuare…).

[1] A se vedea pentru referinţă: http://www.constcourt.md/libview.php?l=ro&idc=7&id=1055&t=/Media/Noutati/Incriminarea-lezarii-drepturilor-i-intereselor-persoanei-prin-exces-de-putere-constitutionala

[2] Pentru conformitate: http://www.constcourt.md/public/files/file/informatie_utila/Comentariu_Constitutie.pdf, pag. 207.

[3] Ibidem.

[4] Dana Apostol Tofan, Drept administrativ Vol. II, Galați, 2008, p. 12.

[5] Idem, pag. 21.

[6] Pentru referinţă: http://www.constcourt.md/libview.php?l=ro&idc=7&id=1055&t=/Media/Noutati/Incriminarea-lezarii-drepturilor-i-intereselor-persoanei-prin-exces-de-putere-constitutionala.

[7] Drept online: http://www.dreptonline.ro/dictionar_juridic/termen_juridic.php?cuvant=Interes%20public.

[8] M. Anghene, Necesitaea codificării normelor privind administraţia de stat, Revista Română de

Drept, nr. 3/1976

[9] Consideraţii privind necesitatea adoptării unui cod de procedură administrativă cu trimiteri la instituţii juridice civile Prof. univ. dr. Iulian M. Nedelcu: http://drept.ucv.ro/RSJ/images/articole/2006/RSJ2/0216NedelcuIulian.pdf.

[10] Louis Rolland, Precis de Droit administratif, nr. 319, p. 108

[11] Contractele de furnituri sau contractele de aprovizionare existente în Franţa sub numele de „Les marches des fournitures” sunt contracte prin care administraţia publică îşi procură prin intermediul unui antreprenor obiecte mobiliare, mărfuri de larg consum şi materiale (A se vedea M. Mariou, Precis de droit administratif, IX-edition, 1919, p. 905)

[12] Jean Rivero, Jean Waline, Droit administratif, XIV edition, ed. Dalloz, Paris, 1992, p. 100

%d blogeri au apreciat asta: