Drept MD

Acasă » Articole juridice

Arhive categorie: Articole juridice

Efectele în timp ale deciziilor curților constituționale


Marieta Safta

Marieta Safta

Mihaela Mazilu-Babel

Mihaela Mazilu-Babel

Sursa: Juridice.ro

Dreptul e rațiunea

«Pe acestă idee de solidaritate universală se întemeiază teoria de drept a lui Cicerone, care zicea că “știința dreptului nu este scrisă nici în cele douăsprezece table, nici în edictele pretorilor, ea provine ex intima philosophia; dreptul e legea și legea e rațiunea”. Filosofia ne spune că există în toți oamenii o communis ratio; această communis ratio e legea, dreptul, jus, ars boni et aequi. Această lege a existat și există pretutindeni, la Atena și la Roma, și va exista totdeauna»[1]

  1. Introducere

O temă foarte actuală – dacă ar fi să avem în vedere și numai receptarea deciziilor Curții Constituționale a României[2] – este aceea a efectelor în timp ale deciziilor curților constituționale. Abordate deopotrivă în doctrină, explicate uneori laborios în considerentele deciziilor instanțelor de jurisdicție constituțională, aceste efecte rămân în continuare disputate, prin prisma rolului acestor instanțe și al controlului de constituționalitate într-un stat de drept. În plus, astfel cum s-a remarcat[3], literatura vizând acest subiect este adesea derutantă din cauza caracterului abstract al acestuia și diferențelor de terminologie[4].

Complexitatea temei, în ceea ce privește situația particulară a deciziilor CCR, este potențată nu numai de reglementarea laconică a textului constituțional de referință, ci și de interferența practicii instanțelor internaționale și supranaționale – avem aici în vedere Curtea Europeană a Drepturilor Omului[5] și Curtea de Justiție a Uniunii Europene[6], interferență determinată de aplicarea  prevederilor art. 20[7]și, respectiv, art. 148[8] din Constituție. În plus, fenomenul de ”fertilizare încrucișată”, în sensul ”împrumutului” de modele și raționamente ale altor curți constituționale determină o continuă evoluție a problematicii efectelor în timp ale deciziilor acestor instanțe speciale și specializate. Această evoluție este caracterizată, în esență, atât de căutarea continuă a justului echilibru între interesele generale ale societății și cele individuale, cât și de necesitatea respectării unor principii fundamentale precum neretroactivitatea, securitatea juridică și proporționalitatea.

Prezentul studiu examinează principiile fundamentale care guvernează această materie – cu precădere limitele și contra-limitele principiului neretroactivității –  prin trimitere la jurisprudență de referință deopotrivă a curților constituționale, CEDO și CJUE, dorind să surprindă evoluția instituției analizate și perspectivele existente, atât pe componenta jurisprudențială, cât și de reglementare. Am acordat un spațiu mai larg prezentării jurisprudenței CEDO și CJUE, pentru că, spre deosebire de exemplele de drept comparat, care nu obligă, ci oferă exemple de raționamente juridice și tendințe asimilabile prin mecanismul de ”fertilizare încrucișată” la care făceam referire,  jurisprudența celor două instanțe europene este obligatorie pentru CCR în temeiul și în condițiile stabilite de art. 20[9] și, respectiv art. 148 din Constituția României. Altfel spus, această din urmă jurisprudență oferă nu numai temeiul, ci și obligația interpretării și reinterpretării constante a dispozițiilor constituționale cu scopul și în realizarea celor mai înalte standarde de protecție și garantare a drepturilor fundamentale, standarde evolutive, astfel cum o demonstrează deplin chiar evoluțiile jurisprudențiale mai jos analizate.

  1. Principii generale[10]

2.1. Aspecte comune

Astfel cum s-a arătat[11], tema generală referitoare la efectele în timp ale deciziilor curților constituționale este marcată de nevoia de flexibilitate. În toate sistemele legale, controlul difuz și concret realizat de instanțe ordinare este în mod clar caracterizat de efectul retroactiv al hotărârilor, câtă vreme statuarea poartă asupra unei situații litigioase preexistente. O variație mai mare poate fi constatată în cadrul controlului exercitat pe modelul centralizat de control de constituționalitate. Efectul general al acestui control, subliniind rolul instanțelor constituționale în calitate de cvasilegislatori pozitivi, determină legiuitorul să ia măsuri pentru a proteja obiectivele generale urmărite de actele adoptate. Conferind curților constituționale puterea de a controla și chiar anula actele Parlamentului, legiuitorul are temeiul  de a se abate de la ideea general acceptată vizând  sarcina generală de adjudecare a instanțelor ordinare, potrivit căreia instanțele aplică legea printr-un efect declarativ și, deci, retroactiv.

Potrivit doctrinei citate[12], în timp ce retroactivitatea apare ca o regulă a deciziilor de anulare și/sau celor preliminare ale instanțelor constituționale din sisteme legale, precum german, belgian, portughez și spaniol, în marea majoritate a statelor membe ale UE legiuitorul a optat pentru efectul ex nunc al acestor decizii. Se menționează astfel exemple atât dintre curțile constituționale cu o veche tradiție, precum cele din Austria și Italia, dar și instanțe constituționale mai tinere, precum cele din Bulgaria, Ungaria, Polonia. În același timp, însă, jurisprudența curților constituționale relevă o incontestabilă nevoie de flexibilitate.

Astfel fiind, în funcţie de sistemul constituţional și de tipul controlului de constituționalitate, deciziile instanţelor constituţionale sunt susceptibile de ambele tipuri de efecte (ex nunc, respectiv ex tunc), cu diferite nuanțe și circumstanțieri. De asemenea, unele legislații conferă în mod explicit curților constituționale competența de a modula efectele deciziilor pe care le pronunță (în sensul de temporizare- pro futuro sau, dimpotrivă, de a tempera efectul retroactiv), din rațiuni de flexibilitate și pentru concilierea mai multor principii deopotrivă aplicabile, dintre care am menționat securitatea juridică și proporționalitatea, sub semnul legalității, care constituie baza statului de drept. Ca observație generală, doctrina  menționează că această posibilitate de modulare apare ca regulă acolo unde deciziile curților constituționale produc efect erga omnes, ceea ce este în logica explicației menționate, având în centru ideea de securitate juridică.

Apare, deci, evident că identificarea efectelor deciziilor pe care curțile constituționale le pronunță reprezintă o chestiune complexă, necesitând nu doar o analiză a normelor constituționale și legale de referință, ci și a practicii curților constituționale. De regulă, legislațiile sau jurisprudența disting sub acest aspect după natura și obiectul controlului de constituționalitate. Identificăm, așa cum arătam – desigur, în funcție de sistemul de control de constituționalitate, caracterizat printr-o destul de mare diversitate de modele – distincții între controlul abstract al normelor și cel concret, controlul actelor generale și a celor individuale, anularea/abrogarea actelor controlate, neputând fi identificate modele în formă pură de efecte exclusiv ex tunc sau ex nunc[13]. Utilizând  informații furnizate în rapoartele naționale prezentate cu prilejul celui de-al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene[14], legislație, doctrină, precum și  jurisprudență a instanțelor constituționale europene, vom realiza mai întâi o grupare și scurtă prezentare, din punct de vedere al efectelor în timp, pentru a dezvolta apoi cu referire la CCR.

2.2. Efectul ex nunc al deciziilor curților constiționale

Potrivit principiului neretroactivității[15], normele juridice nu pot şi nu trebuie să producă efecte juridice pentru trecut, ci numai pentru viitor, aşadar, de la data intrării în vigoare a actului normativ. Este absurd să se pretindă subiectelor de drept să răspundă pentru o conduită ce au avut-o anterior adoptării şi intrării în vigoare a unei norme juridice, deoarece acestea nu puteau prevede ce normă va adopta legiuitorul. Excepțiile general acceptate de la acest principiu privesc aplicarea legii penale și, respectiv, a celei contravenționale mai favorabile. Dacă în privința actelor normative lucrurile par mai clare (și nu este intenția noastră de a face aici dezvoltări pe această temă), nu este la fel de clar ce se întâmplă în situația hotărârilor instanțelor, mai cu seamă ale curților constituționale, date fiind rolul și specificul atribuțiilor acestora.

Ca observație generală, constatăm faptul că unele constituții – similare celei a României, sau legislații infraconstituționale, consacră, ca regula, efectul ex nunc ale deciziilor  instanțelor constituționale, de la data la care acestea sunt publicate sau de la un interval de timp de la publicare. Aceasta înseamnă, în esență, că deciziile menționate determină consecințe juridice în privința raporturilor/situațiilor juridice care apar de la momentul deciziei/publicării sale. Ca urmare, normele constatate ca fiind neconstituționale rămân aplicabile situațiilor juridice anterioare publicării respectivelor decizii. În același timp, însă, legea prevede excepții pentru cauza în care s-a pronunțat decizia, ori chiar instanțele de contencios constituțional pot statua asupra unor astfel de excepții în absența unor norme legale exprese[16]. În alte legislații, nu este reglementată o astfel de regulă a efectelor ex nunc, instanțele constituționale fiind cele care stabilesc acest efect pentru deciziile lor, în scopul de a oferi timp legiuitorului pentru modificarea legii sau pentru evitarea vidului legislativ, din considerente de securitate juridică, cauzele pendinte fiind totodată de legem suspendate în unele țări.

Astfel, de exemplu, în  Austria, potrivit art. 140 pct. 7 din Constituție[17], ”dacă o lege a fost anulată ca urmare a neconstituționalității sau în cazul în care Curtea Constituțională a pronunțat o decizie de neconstituționalitate (…) toate curțile și autoritățile administrative trebuie să respecte decizia Curții Constituționale. Cu toate acestea, legea continuă să se aplice circumstanțelor existente înainte de anulare, cu excepția situațiilor în care Curtea Constituțională decide altfel (…)” Pentru dezvoltări jurisprudențiale privind efectul retroactiv al deciziilor, precum și pentru problematica modulării a efectului în timp pro futuro (posibilitate reglementată expres de Constituția Austriei), vom reveni în secțiunile corespunzătoare. (mai mult…)

CODUL ADMINISTRATIV – ÎNTRE LEGE FERENDA SAU GAFĂ LEGISLATIVĂ (despre încercarea disperată de a codifica dreptul administrativ) (I)


În termeni generali, dar şi ţinînd cont de părerile vehiculate în legătură cu importanţa operei de codificare a dreptului pentru evoluţia generală a civilizatiei şi a culturii, se poate constata faptul că, dacă pentru legislaţia civilă sau cea penală, eforturile de codificare s-au soldat cu succes, acestea fiind determinate de aplicarea celor două principii nulla poena sine lege şi nulla crimen sine lege, atunci dreptul administrativ, actualmente, nu poate  îmbrăca o asemenea formă.

Dreptul administrativ apare ca un drept autonom, diferit de alte ramuri de drept. Diferenţa se verifică prin aşa numitele „caractere tehnice” ale dreptului administrativ şi mai în profunzime, prin principiile fundamentale care îl călăuzesc.

Potrivit bunelor practici europene, efortul de codificare a dreptului administrativ întreprins în Franţa în 1948, nu a dat rezultatul scontat. Cu titlu de incursiune în trecut, observăm că, printr-un decret din 10 mai 1948 s-a dispus codificarea normelor de drept administrativ, dar nu s-a reusit decât să se elaboreze un Cod al administraţiei comunale, Codul sănătăţii publice, etc. În Portugalia, deşi s-a elaborat un cod intitulat Cod administrativ, acesta nu conţinea decât norme de organizare comunală şi judeţeană.

În speţă, elaborarea unui Cod administrativ pentru RM, ar pretinde ca în domeniile în care s-ar aplica, să aibă o cuprindere de ansamblu, organizată logic, completă şi coerentă.

Este evident că în orice structură statală se adoptă legi succesive şi fragmentate pe domenii, pe raporturi sociale, fiind legate de anumite circumstanţe şi necesităţi. Foarte rar aceste legi rămân o perioadă mai îndelungată în vigoare, fiind supuse unor transformări succesive, uneori uitându-se până şi de principiile şi motivele care au stat la baza edictării lor. Din aceste consideraţiuni, există riscul ca în RM, orice încercare de codificare a dreptului administrativ să rămână fără obiect.

Diversitatea domeniilor în care acţionează administraţia publică, impune în permanenţă anumite modificări şi completări într-un ritm rapid, din cauza instabilităţii şi/sau a tranziţiei relaţiilor sociale pe care le oglindesc, normele juridice administrative avînd o dispersie legislativă mult mai mare.

Urmărind evoluţia dreptului administrativ în contextul celorlalte ramuri ale dreptului unitar, se constată că acesta este un drept tânăr, acesta având o mobilitate pronunţată faţă de celelalte ramuri ale dreptului.

Aceasta ţine de specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează precum şi de dimensiunea transformărilor sociale. Dreptul administrativ nu este codificat şi nu poate fi codificat datorită caracterului de mobilitate amintit supra.

Realizarea unei codificari nu s-ar putea decât asupra principiilor generale şi a celor speciale, lucru ce ar fi insuficient pentru pretenţia unei codificari.

Contrar celor menţionate anterior, la 17 august 2018, în Monitorul Oficial nr. 309-320, a fost publicat Codul Administrativ al Republicii Moldova, act normativ care se vrea a asigura o „reglementare a raporturilor administrative şi a controlului judecătoresc asupra acesteia”.

Citeşte articolul în întregime accesând acest link. Pentru a accesa articolul, trebuie să ai acces la contul Premium.

Minime critici ale noului proiect al Legii nr. 131/2015 privind achiziţiile publice


De ceva vreme, racordarea cadrului legislativ la cerinţele şi normele Uniunii Europene, devine o cerinţă din ce în ce mai frecvent întâlnită, fiind astfel, în lista priorităţilor pentru autoritatea legislativă a Republicii Moldova.

Noul proiect al Legii nr. 131/2015, conform autorului, a fost elaborat în vederea armonizării cadrului normativ național la acquis-ul comunitar, în conformitate cu angajamentele pe care și le-a asumat Republica Moldova față de Uniunea Europeană odată cu ratificarea Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, și Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și statele membre ale acestora, pe de altă parte, prin Legea nr. 112 din 02 iulie 2014.

În acest sens, este necesar de specificat că potrivit art.273, alin. (l) al Acordului menționat, Republica Moldova s-a angajat să asigure că legislația sa actuală și viitoare în domeniul achizițiilor publice va deveni în mod progresiv compatibilă cu acquis-ul Uniunii Europene în domeniul achizițiilor publice.

Legea nr.131 din 3 iulie 2015 privind achizițiile publice a fost elaborată în scopul transpunerii Directivei 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, parțial a Directivei 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE, precum și a Directivei 89/665/CCE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări.

Totodată, asigurarea armonizării legislației din domeniul achizițiilor publice cu elementele de bază ale Directivei 2014/24/UE reprezintă una din acțiunile trasate în Planul de acțiuni privind implementarea Strategiei de dezvoltare a sistemului de achiziții publice pentru anii 2016-2018, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1332 din 14 decembrie 2016.

Astfel, reieșind din angajamentele asumate de Republica Moldova pe plan extern și din obiectivele trasate la nivel național, proiectul de lege nominalizat stabilește la nivel național, cadrul legislativ care transpune prevederile Directivei 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE.

Totodată, nu puteau fi trecute cu vederea nici omisiunile autorului, sau eventualele lacune care s-au strecurat în proiectul actului normativ, acestea din urmă venind în contradicţie şi cu principiul concordanţei între actele normative.

Astfel, potrivit viitorului art. 18 alin. (2) indice prim, prin derogare de la alin.(2) lit.a), autoritatea contractantă are dreptul să nu excludă ofertantul/candidatul din procedura de atribuire a contractului de achiziții publice, dacă a stabilit că acesta este capabil să execute contractul, ținînd cont de prevederile Legii insolvabilității nr.149 din 29 iunie 2012.

În temeiul celor expuse supra, se constată că legiuitorul a conferit drepturi grupului de lucru care, în dependenţă de voinţa sa, stabileşte insolvenţa sau solvenţa operatorului economic implicat în cadrul procedurii de achiziţii publice (de obicei, operatorii economici sunt SRL-uri). Considerăm că acest drept reprezintă o ingerinţă în privinţa drepturilor exclusive ale instanţei de judecată, ori, potrivit Legii insovabilităţii, doar instanţa judecătorească constată, prin act juridic (hotărâre) insolvabilitatea sau solvabilitatea persoanei juridice sau fizice (activitatea de întreprinzător şi întreprinzătorul are calitatea de persoană fizică, conform legislaţiei RM).

Considerăm subrogarea grupului de lucru în drepturile instanţei de judecată o abatere destul de gravă, mai ales că procedura insolvenţei este una complexă, ce are ca obiect recuperarea colectivă a creanţelor pecuniare scadente, fiecare act juridic fiind întocmit cu aprobarea administratorului insolvabilităţii şi confirmat de către instanţă.

Ori, în speţă, grupul de lucru se bazează doar pe relaţia de bună-credinţă a părţilor, în toate cazurile. Faptul că operatorul economic are o anumită stare (solvent/insolvent) prea tare nu interesează la acest capitol, acesta din urmă neavând nici dreptul de a se pronunţa asupra stării financiare a ofertantului, ori, Legea nr. 131/2015, stabileşte clar cazurile de respingere a ofertei. Faptul că operatorul economic nu întruneşte anumite cerinţe la capitolul stare financiară, nu prezumă neapărat şi starea lui de insolvabilitate în faţa grupului.

Într-o altă ordine de idei, s-ar putea ca operatorul economic să-şi ascundă insolvenţa lui, de aceea considerăm oportun a preciza că, de fiecare dată când autorităţii contractante îi apar dubii cu privire la solvenţă/insolvenţa operatorului economic, să ceară anumite clarificări sau să remită demersuri aferente Uniunii Administratorilor ori instanţei de insolvabilitate ori Agenţiei Servicii Publice, cu privire la intentarea/neintetarea procedurii de insolvabilitate în privinţa ofertanţilor, fapt care, apropo, nu este interzis de legea în vigoare.

Din aceste considerente, considerăm oportun ca autorul textului de lege să facă anumite precizări în speţă, pentru a evita divergenţele şi dublele interpretări ale actului normativ.

_____________________

Autor: Ilie Nicu

%d blogeri au apreciat asta: