Drept MD

Acasă » Drept

Arhive categorie: Drept

Insolvenţa străinului în România (I)


Ioan ChelaruLuisa ChelaruSursa: UniversulJuridic.ro

Ioan Chelaru,

1. Noțiuni introductive

Una dintre cele mai importante instituții ale dreptului având o reglementare bivalentă, atât internațională, cât și internă, este cea care privește insolvența.

Pe plan internațional, statele au depus eforturi intense, menite să asigure în materia insolvenței norme uniforme, pentru a înlocui regulile naționale, ceea ce, în timp, s‑a concretizat în convenții, tratate, legi model și altele asemenea. În ultimii ani, domeniul a fost reglementat de regulamentele europene, statele membre ale Uniunii Europene considerând că o piață comu­nitară impune ca procedurile de faliment transfrontalier să aibă coordonare și eficiență, inhibând tendința debitorilor de a deplasa activele sau procedurile dintr‑un stat în alt stat pentru a‑și ameliora situația juridică. În aceste condiții, raporturile juridice ale străinului în România, în această materie, au o reglementare stabilită pentru viitor, (respectiv începând cu data de 26 iunie 2017), de Regulamentul (UE) nr. 848/2015 al Parlamentului European și al Consiliului privind procedurile de insolvență. Acesta va înlocui și, totodată, va extinde reglementarea în domeniu[1], începând cu data mai sus amintită, apreciind că, deși regulamentul anterior a funcționat, în general, bine, a fost necesară îmbunătățirea aplicării unor dispoziții ale acestuia în vederea perfecționării administrării efective a procedurilor transfrontaliere de insolvență, urmărindu‑se reformarea lui, inclusiv în sensul clarității textelor.

S‑a plecat de la ideea că Uniunea Europeană și‑a stabilit ca obiectiv instituirea unui spațiu de liberate, securitate și justiție. Drept urmare, buna funcționare a pieței interne (comunitare) impune ca procedurile transfrontaliere să funcționeze eficient și efectiv, realizându‑se, în final, atingerea unui obiectiv atât de dorit cum este cel al cooperării judiciare în materie civilă.

Se consideră, practic, că activitățile întreprinderilor au, din ce în ce mai des, efecte transfrontaliere și trebuie să fie reglementate, într‑o măsură tot mai mare, de dreptul Uniunii Europene. Acest lucru impune, în mod obligatoriu, coordonarea măsurilor ce urmează a fi stabilite în privința activelor unui debitor insolvent în principal.

În preambulul reglementării europene, s‑a specificat că este necesară, pe cât posibil, evitarea încercării părților, de a transfera active sau chiar proceduri judiciare dintr‑un stat membru într‑altul, în încercarea, destul de des întâlnită în practică, de a obține o situație juridică mai favorabilă în detrimentul masei credale.

Se apreciază[2], în mod judicios, că Regulamentul adoptă, în ceea ce privește competența internațională în materia procedurii insolvenței, un sistem mixt, care îmbină sistemul unității și universalității procedurii insolvenței cu cel al pluralității și teritorialității, prin faptul că permite o corelare între procedura principală și procedurile secundare de insolvență. Sistemul unității procedurii insolvenței este prioritar, el nefiind afectat de nicio condiție.

Art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 848/2015 consacră prioritatea mai sus amintită. Astfel, „Competența de a deschide procedura de insolvență (denumită în continuare „procedura prin­cipală de insolvență”) revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului. Centrul intereselor principale (s.n. – I.C., A.L.C.) este locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți”.

În ceea ce privește raporturile cu state terțe, în prezent, în România sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență care, în titlul III, intitulat „Insolvența transfrontalieră”, se referă la reglementarea raporturilor de drept internațional privat în domeniul falimentului. De asemenea, Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenței persoanelor fizice este aplicabilă tuturor categoriilor de persoane fizice, indiferent dacă sunt cetățeni români, străini sau apatrizi.

2. Reglementarea europeană. Domeniul de aplicare al Regu­la­mentului (UE) nr. 848/2015

Art. 1 stabilește domeniul de aplicare al Regulamentului la procedurile colective publice, care se întemeiază pe legislația privind insolvența, bazate pe insolvabilitatea debitorului ce antrenează indisponibilizarea parțială sau totală a acestuia și desemnarea unui practician în insolvență, indiferent dacă debitorul este persoană fizică sau juridică, comerciant sau necomer­ciant, însă acesta trebuie să aibă centrul principalelor interese într‑un stat membru. Sunt excep­tate, așa cum se va vedea, întreprinderile de asigurare, instituțiile de credit, societățile de valori mobiliare și organismele de plasament colectiv, pentru care există alte norme speciale.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Regulament, competența pentru deschiderea procedurii de insolvență revine instanței statului pe al cărui teritoriu este situat centrul intereselor principale ale debitorului. În doctrină[3], s‑a observat că, pentru persoana fizică, acest criteriu se referă la domiciliul profesional sau, în lipsă, la reședința sa obișnuită, iar în cazul persoanelor juridice, centrul principalelor interese ale debitorului este prezumat a fi locul unde se află sediul social. Mai mult chiar, centrul intereselor principale este locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și este verificabil de către terți.

Alin. (2) al art. 3 din Regulamentul invocat conține un criteriu de apreciere, stabilind că: „Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de‑al doilea stat membru”.

În cazul în care a fost deschisă o procedură de insolvență cu respectarea prevederilor art. 3 alin. (1), orice procedură de insolvență deschisă ulterior, cu respectarea alin. (2) al art. 3, este considerată o procedură secundară de insolvență. Nu este posibil un conflict pozitiv de competență, deoarece art. 19 obligă la recunoașterea jurisdicției care a deschis prima procedură.

Instanța sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență este obligată să examineze, din oficiu, dacă are competența respectivă și să pronunțe în acest sens o hotărâre de deschidere, hotărâre care poate fi atacată în instanță de către creditor sau de către celelalte părți. (mai mult…)

Anunțuri

Consideraţii privind infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare


Florin Radu

I. Aprecieri introductive

Așa cum inițiatorul său – Guvernul României – arată în „Expunerea de motive”, noul Cod penal al României apare ca un moment de o importanță deosebită în evoluția legislativă a statului român și a societății noastre. Având rolul de a compensa deficiențele reglementărilor penale existente anterior, acesta își propune să creeze un cadru legislativ modern, în concordanță cu sistemele juridice penale din țările cu tradiție în acest domeniu (Italia, Germania, Franța, Spania), să reunească în cadrul lui reglementări de natură penală din actualele legi speciale, să asigure o cât mai mare respectare a principiului accesibilității și previzibilității legii.

Atât cât poate fi evaluat un nou Cod penal înainte de a intra în vigoare, putem afirma că, în mare măsură, scopul inițiatorului și a specialiștilor ce au contribuit fundamental la elaborarea sa a fost atins, fiind realizate dezideratele îndrăznețe ale acestora. Rămâne, bineînțeles, ca trecerea timpului, modul în care se va reflecta în practica judiciară și impactul pe care îl va avea în domeniul criminalității să ne arate cu adevărat dacă este așa sau nu.

În concret, la pct. 2.61 din Expunere, se arată că, „Infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare a fost reglementată pornind de la regândirea actualei infracțiuni de denunțare calomnioasă, care nu se mai regăsește în cuprinsul proiectului”. Rațiunea acestei modificări are în vedere faptul că denunțarea calomnioasă în forma de bază, deși reglementată ca o infracțiune contra înfăptuirii justiției, nu reprezintă altceva decât o formă specială a infracțiunii de calomnie, urmarea evidentă a acestei fapte fiind afectarea reputației unei persoane căreia i se impută, în mod nereal, săvârșirea unei infracțiuni. În plus, în cuprinsul proiectului nu se mai regăsește incriminată infracțiunea de calomnie astfel că denumirea marginală nu mai putea fi menținută.

În realitate, sesizările mincinoase, fie că invocă săvârșirea unor fapte inexistente, fie imputarea unor fapte reale unei persoane nevinovate, reprezintă mijloace insidioase prin care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigații ori să desfășoare anumite proceduri de verificare a veridicității acestora ceea ce presupune o risipă de timp, energie, personal și resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eșecului (spre exemplu se reclamă uciderea unei persoane aflate în viață, sustragerea ori distrugerea unui bun inexistent etc. – fapte care în prezent nu sunt incriminate).

Mai mult, ele pot determina chiar efectuarea unor acte procedurale care presupun restrângerea exercitării unor drepturi (de pildă, o sesizare care reclamă în mod neadevărat existența unui cadavru într‑o locuință, fără a imputa vreo faptă penală unei anume persoane, poate duce la efectuarea unei percheziții în acea locuință – faptă de asemenea neincriminate în prezent).

Pornind de la aceste considerente, infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare reglementează, atât sesizarea neadevărată cu privire la o faptă prevăzută de legea penală, cât și atribuirea pe nedrept a comiterii unei fapte reale unei persoane nevinovate.

O altă modificare adusă se referă la înlocuirea actualei cauze de reducere a pedepsei, cu o cauză de nepedepsire, în scopul de a încuraja persoanele care comit această infracțiune să comunice organelor judiciare dacă denunțul, plângerea sau probele produse sunt neadevărate pentru a nu mai continua investigațiile și a nu se produce vreo vătămare drepturilor ori intereselor unor persoane inocente, cauza de impunitate putând interveni numai până la reținerea, arestarea sau punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s‑a făcut denunțul sau plângerea ori s‑au produs probele”.

II. Conținutul legal

Conform art. 268 (cu titlul marginal „Inducerea în eroare a organelor judiciare”, situat în Titlul IV, „Infracțiuni contra înfăptuirii justiției”, din Legea nr. 286/2009 (noul Cod penal al României):

„Sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Producerea sau ticluirea de probe nereale, în scopul de a dovedi existența unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârșirea acesteia de către o anumită persoană, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Nu se pedepsește persoana care a săvârșit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reținerea, arestarea sau de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva celui față de care s‑a făcut denunțul sau plângerea ori s‑au produs probele, că denunțul, plângerea sau probele sunt nereale”. (mai mult…)

Percheziţia în spaţii învecinate


Radu Slăvoiu

Sursa: UniversulJuridic.ro
Articol UJ Premium

Potrivit art. 158 alin. (3) C. pr. pen., în cazul în care, în timpul percheziției domiciliare, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziție inițial este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri, continuarea efectuării percheziției fiind încuviințată de procuror. Acesta va încunoștiința persoanele aflate în respectivele spații despre extinderea percheziției [art. 159 alin. (7) C. pr. pen.].

Aceste dispoziții legale – inexistente în structura Codului de procedură penală anterior – sunt de utilitate practică incontestabilă. Rațiunea lor rezidă în situația de urgență, pericolul de pierdere a probelor fiind evident: dacă nu ar exista niciun mecanism care să permită cercetarea imediată a spațiului învecinat, eficiența întregii acțiunii ar fi compromisă.

Analizând dispozițiile art. 158 alin. (3) C. pr. pen. sunt de observat trei aspecte:

(i) în caz de transfer de probe, „mandatul de percheziție este valabil, în condițiile legii, și pentru aceste locuri (s.n.)” – așadar, percheziționarea locurilor învecinate decurge de drept din mandatul emis de judecător;

(ii)continuarea efectuării percheziției în această situație se încuviințează de către procuror” – așadar, nu este vorba de o nouă percheziție domiciliară, ci de cea anterioară autorizată de judecător, care doar se continuă;

(iii) norma care reglementează acest mecanism este plasată între cea care descrie conținutul cererii de autorizare [art. 158 alin. (2) C. pr. pen.] și cea care indică ce trebuie să cuprindă încheierea și mandatul de percheziție [art. 158 alin. (7) C. pr. pen.].

Ipotezele în care procurorul poate încuviința continuarea percheziției într-un loc învecinat se determină prin corelarea dispozițiilor mai sus citate.

Astfel, art. 158 alin. (2) lit. a) C. pr. pen. prevede că cererea de autorizare a percheziției domiciliare trebuie să cuprindă „descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția (s.n.), iar dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea transferării probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea acestor locuri (s.n.)”. De asemenea, în cuprinsul încheierii de autorizare se va indica „descrierea locului unde urmează a se efectua percheziția (s.n.) sau, dacă este cazul, și a locurilor învecinate acestuia (s.n.)”.

Din cele de mai sus rezultă că „locurile învecinate” nu sunt cele „unde urmează a se efectua percheziția”, în sensul că procurorul nu solicită, iar judecătorul nu autorizează percheziționarea lor.

Logica textelor se bazează pe mențiunea din art. 158 alin. (2) lit. a) C. pr. pen.: descrierea locurilor învecinate celui unde se va efectua percheziția se face „dacă sunt suspiciuni rezonabile privind existența sau posibilitatea (s.n.) transferării probelor, datelor sau persoanelor”.

Mențiunea privind certitudinea transferului probelor („existența”) este în realitate inutilă. Este absurd să credem că, în condițiile în care se cunoaște de la început că probele au fost ascunse în alte locuri, procurorul nu va solicita și judecătorul nu va autoriza chiar percheziția acelor spații, ci ambii s-ar limita să le descrie, fără vreo consecință juridică. În realitate, acestea vor fi chiar locuri pentru care percheziția se dispune, deci nu se mai pune problema extinderii ei cu încuviințarea procurorului.

Ipoteza privitoare la posibilitatea transferului probelor este cea care reține atenția. Se are în vedere situația în care procurorul știe că probele se află într-un anume loc, dar are și indicii că, în contextul intervenției organului judiciar, ele ar putea fi transferate într-un loc învecinat. Spre exemplu, într-un dosar de contrabandă se cunoaște că țigările sunt depozitate într-o magazie din curtea făptuitorilor, dar, studiindu-se în prealabil perimetrul, se constată că aceasta are deschidere, printr-o fereastră, către curtea învecinată care aparține unei societăți comerciale sau unei rude; există, prin urmare, riscul ca bunurile să fie aruncate în această curte. Procurorul nu are certitudinea că bunurile vor fi transferate, dar riscul este unul real. (mai mult…)

%d blogeri au apreciat asta: