Drept MD

Acasă » Drepturile Omului

Arhive categorie: Drepturile Omului

DIRECTIVA 2010/18/EU DE PUNERE ÎN APLICARE A ACORDULUI CADRU REVIZUIT PRIVIND CONCEDIUL PENTRU CREŞTEREA COPILULUI


Concediul de creşterea copilului poate fi definit ca fiind acel instrument de protecţie socială a salariatului prin care i se acordă un termen, înăuntrul căruia acesta îşi creşte copilul său, termenul fiind de 3 ani (în conformitate cu legislaţia muncii R. M.), putînd fi prelungit pînă la 6 ani, prin depunerea unei cereri.

În conformitate cu art. 124 (2), Codul Muncii R. M., după expirarea concediului de maternitate, femeilor salariate şi ucenicelor, precum şi soţiilor aflate la întreţinerea salariaţilor li se acordă un concediu parţial plătit pentru îngrijirea copilului pînă la vîrsta de 3 ani, cu achitarea îndemnizaţiei din bugetul asigurărilor sociale de stat.

Legea nr. 489 din  08.07.1999 privind sistemul public de asigurări sociale defineşte îndemnizaţia de creştere a copilului pînă la vîrsta de 3 ani ca fiind acea formă de sprijin bănesc ce se stabileşte şi se acordă prin sistemul public de asigurări sociale persoanei asigurate pentru creşterea copilului;

Potrivit prevederilor art. 124 (alin. 3), concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului poate fi folosit integral sau pe părţi în orice timp, pînă cînd copilul va împlini vîrsta de 3 ani. Acest concediu se include în vechimea în muncă, inclusiv în vechimea în muncă specială, şi în stagiul de cotizare.

În conformitate cu prevederile clauzei nr. 2 a Directivei privind punerea în aplicare a acordului cadru revizuit privind concediul pentru creşterea copilului, statele membre pot stabili un termen maxim de 8 ani pentru creşterea şi îngrijirea copilului, spre deosebire de termenul de 6 ani prevăzut de legislaţia muncii R. M. Trebuie să menţionăm că statele membre pot stabili un termen şi mai mic de 8 ani, ţinînd cont în acest sens de dezvoltarea lor în domeniul protecţiei sociale. Aceeași directivă menţionează că termenul minim de concediu este de 4 luni, spre deosebire de legislaţia R. M. care nu prevede un „termen minim”.

Din punctul meu de vedere, acordarea unui astfel de termen comportă în sine o încălcare a drepturilor sociale ale persoanei, întrucît este o perioadă de timp mult prea mică oferită de stat pentru creşterea şi educarea copilului. Aceasta presupune şi anumite cheltuieli din partea părinţilor, întrucît după scurgerea acestui termen familia este pusă practic în situaţia de a plăti serviciile unei bone, costurile la acest capitol fiind destul de ridicate. Pe de altă parte, statul îşi creează anumite garanţii pentru piaţa forţei de muncă, asigurîndu-se că bugetul social al ţării nu va suporta pierderi.

În ceea ce priveşte nediscriminarea la locul de muncă şi asigurarea tuturor drepturilor sociale ale salariaţilor, Directiva în cauză menţionează faptul că „la sfârșitul concediului pentru creșterea copilului, lucrătorii au dreptul de a se întoarce la același loc de muncă sau, dacă acest lucru nu este posibil, la un loc de muncă echivalent sau similar care să corespundă contractului sau raportului lor de muncă”. Dacă ar fi să privim acest lucru din perspectiva legislaţiei muncii a R. M., art. 65 (3) menţionează că la transferul salariatului la o altă muncă se efectuează prin înştiinţarea acestuia de către angajator, aducîndui-se la cunoştinţă regulamentul unităţii, drepturile şi obligaţiile sale, etc.

În conformitate cu dispoziţiile Directivei, „toate chestiunile referitoare la securitatea socială şi la venituri legate de concediul pentru creşterea copilului trebuie determinate de statele membre ale UE şi/sau de partenerii sociali naţionali. Aşadar, acordul nu stipulează nimic cu privire la plata salariului sau a unei compensaţii pe durata concediului pentru creşterea copilului”[1].

La revenirea din concediu, lucrătorii trebuie să poată solicita modificarea programului şi/sau a ritmului lor de lucru pentru o anumită perioadă. Angajatorii trebuie să examineze aceste cereri şi să răspundă la ele ţinînd seama de propriile lor necesităţi şi de cele ale lucrătorilor[2]. În conformitate cu legislaţia R. M. nu există anumite prevederi care ar stipula expres cele enunţate anterior, însă, în conformitate cu Codul Civil al R. M., salariatul are dreptul de a negocia prevederile contractului individual de muncă, aducînd anumite modificări în ceea ce ţine timpul de muncă, salariul, durata contractului de muncă, etc. (mai mult…)

Anunțuri

DIRECTIVA 98/59/CE A CONSILIULUI DIN 20 IULIE 1998 PRIVIND APROPIEREA LEGISLAŢIILOR STATELOR MEMBRE CU PRIVIRE LA CONCEDIERILE COLECTIVE


Directiva în cauză obligă angajatorii să consulte reprezentanţii salariaţilor în cazul concedierilor colective. Aceasta legiferează aspectele la care trebuie să se lucreze în cadrul concedierilor colectvire precum şi ce informaţii utile trebuie în mod obligatoriu să furnizeze angajatorul în cadrul acestor consultări. În plus, directiva stabileşte procedura de efectuare a concedierilor colective care trebuie respectată şi reglementează modalităţile de efectuare.

Concedierea colectivă este procedura prin care se înţelege eliberarea din funcţie a unui anumit număr de angajaţi, în legătură cu o anumită situaţie în care se află angajatorul. Motivele concedierilor colective par a fi dintre cele mai diverse, de la imposibilitatea continuării activităţii, pînă la procedurile de remaniere sau planurilor de restructurare (în caz de insolvenţă). De cele mai multe ori, concedierile colective au loc atunci cînd anumiţi factori de ordin social, economic, financiar, impietează buna desfăşurare a activităţii unei întreprinderi, ori chiar, dacă este să ne referim la unele state membre ale U. E., la recomandarea organelor de conducere a U.E.

Avînd în vedere că Directiva respectivă reglementează cadrul juridic al concedierilor colective, există şi unele excepţii de la această situaţie, cum ar fi:

  1. concedierile colective efectuate în cadrul contractelor de muncă încheiate pe perioade de timp limitate sau pentru sarcini specifice, cu excepția cazurilor în care aceste concedieri au loc înainte de data expirării sau realizării acestor contracte;
  2. lucrătorilor din administrația publică sau din instituțiile de drept public (sau, în statele membre în care acest concept nu este cunoscut, de organisme echivalente);
  3. echipajelor navelor maritime.

Conform prevederilor Directivei, angajatorul care are în vedere efectuarea de concedieri colective trebuie să iniţieze consultări cu reprezentanţii lucrătorilor pentru a ajunge la un acord. Consultările se referă cel puţin la posibilităţile de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători concediaţi, şi de a atenua consecinţele prin recurgerea la măsuri sociale însoţitoare care au ca scop redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediaţi.

Observăm deci că la nivel de U. E., angajatorul care doreşte a efectua concedieri colective, trebuie să iniţieze o procedură preliminară, care constă în consultări cu reprezentanţii lucrătorilor (sindicate), pentru stabilirea unui acord comun în acest sens. Acordul comun reprezintă nu altceva decît negocierea unor condiţii în care aceste concedieri să aibă loc, în acelaşi timp, să aibă un impact social minim asupra salariaţilor ce urmează a fi concediaţi.

În conformitate cu Codul Muncii R. M., angajatorul este în drept să purceadă la concedieri colective cu condiţia informării salariaţilor în acest sens, într-un termen de 2 luni. Obligaţia de negociere cu organul sindical este prevăzută pentru angajator în temeiul art. 88 (1), lit. h).

Acelaşi articol menţionează, la litera i) că, în cazul în care reorganizarea sau lichidarea unităţii presupune reducerea în masă a locurilor de muncă, va informa în scris, cu cel puţin 3 luni înainte, despre acest lucru organele sindicale din unitatea şi ramura respectivă şi va iniţia negocieri în vederea respectării drepturilor şi intereselor salariaţilor. Criteriile vizînd reducerea în masă a locurilor de muncă se stabilesc prin convenţiile colective.

Informaţii care trebuie furnizate de către angajator

Conform Directivei, se precizează că statele membre pot să prevadă că reprezentanţii lucrătorilor pot apela la serviciile unor experţi în conformitate cu legislaţiile naţionale. Angajatorul furnizează toate informaţiile utile reprezentanţilor lucrătorilor, în cursul consultărilor, comunicîndu-le, în orice caz, în scris:

  1. motivele concedierilor;
  2. perioada în care intenţionează să efectueze concedierile;
  3. numărul şi categoriile de lucrători încadraţi în mod normal;
  4. numărul lucrătorilor care urmează să fie concediaţi;
  5. criteriile pentru selectarea lucrătorilor care urmează să fie concediaţi;
  6. metoda de calcul a eventualelor indemnizaţii.

(mai mult…)

CONSECINŢELE PATRIMONIALE ALE DIVORŢULUI SUB INFLUENŢA CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI


dr. Jean-Pierre Marguénaud

Profesor, Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice din Limoges şi alţii[1]

                 Résumé: Les conséquences patrimoniales du divorce, sous l’influence de la CEDH.Il est à peine exagéré de dire que l’arrêt Mazurek du 1er février 2000 a provoqué un véritable choc culturel chez les notaires et les civilistes français qui croyaient leur discipline à l’abri de toute influence de la CEDH et de la jurisprudence de la Cour de Strasbourg. Néanmoins, tous les spécialistes de droit patrimonial de la famille non peut-être pas encore pris conscience de l’ampleur des dangers européens qui les menacent. Aussi, au moment de l’annonce d’une nouvelle réforme du divorce, il a semblé utile d’examiner si les conséquences patrimoniales de cette cause de dissolution du mariage répondaient aux exigences de la CEDH. En dépit de quelques arrêts de la Cour de cassation qui ont retenu des applications audacieuses de l’art. 5 du prot. n° 7 relatif à l’égalité entre époux et du principe de non discrimination combiné avec l’art. 1er du prot. n° 1 consacrant le droit au respect des biens, il semble que,en ce domaine, le chemin vers une parfaite conventionnalité soit encore jonché d’obstacles. Les plus difficiles à lever seront sans doute la durée excessive de la liquidation du régime matrimonial, les modalités de révocation des avantages matrimoniaux et la constitution d’un capital par transfert en pleine propriété des biens du débiteur de la prestation compensatoire.

 

Decizia Mazurek din 1 februarie 2000 care, în ciuda scăpărilor de redactare, se numără indiscutabil printre marile hotărâri ale Curţii Europene ale Drepturilor Omului[2], a spulberat civiliştilor francezi refractari la influenţa CEDO asupra nobilei lor specialităţi cea mai mare parte a iluziilor lor. Totuşi, rezistenţele sunt atât de puternice, încât unii ar putea crede sau se preface a crede că dreptul succesiunilor şi al liberalităţilor va rămâne singura victimă a cataclismului european. Evident, lucrurile stau şi vor sta altfel. Astfel, pentru a ne referi doar la dreptul patrimonial al familiei, nu există nici o îndoială că dreptul regimurilor  matrimoniale este de şi el afectat de acest fenomen. Decizia primei camere civile a Curţii de Casaţie din 29 ianuarie 2002[3], care a transpus jurisprudenţa Mazurek la acţiunea en retranchement (acţiune în reducţiune prevăzută la articolul 1527 alineatul 2 Cod civil francez în favoarea copiilor care nu ar fi născuţi din legătura celor doi soţ ─ „copiilor dintr-o căsătorie anterioară”, conform formulei dinainte de modificarea alineatului 2 prin Legea nr. 2001 – 1135 din 3 decembrie 2001 ) [n. tr.], ne-a ajutat să luăm cunoştinţă de acest lucru în mod clar, în cazul în care, din întâmplare, decizia aceleaşi camere din 24 februrie 1998[4], celebră pentru a fi îndepărtat aplicarea uneri legi matrimoniale străine în numele principiului egalităţii între soţi, consacrat prin articolul 5 al Protocolului n° 7, nu ar fi fost suficientă. Totuşi, două sau trei cazuri jurisprudenţiale şi câteva sugetii doctrinale[5] sunt factori revelatori care nu permit încă aprecierea tuturor problemelor susceptibile să se ivească. Nu pentru că două sau trei stele au fost observate că întreaga constelaţie şi-a revelat toate secretele. Este deci loc pentru o tentativă de explorare aprofundată, cu atât mai mult justificată, cu cât o reformă de anvergură în dreptul divorţului tocmai a fost anunţată[6]. Ar fi deci supărător ca, prin ignoranţă, dezinvoltură sau precipitare, legislatorul să nu folosească această ocazie de a dezamorsa riscurile de neconformitate la CEDO, ce pot apărea în cadrul amenajării consecinţelor patrimoniale ale divorţului sau, de o manieră mai largă, cu ocazia desfacerii căsătoriei. Pentru a avea o şansă de a nu interpreta rolul pisicii care se joacă cu un ghem de lână şi a nu încâlci încă mai mult ceea ce pretindem a descâlci, ar trebui să distingem influenţa deja amorsată pe care CEDO o poate exersa asupra lichidării regimului matrimonial (I) de cea abia anunţată pe care ar putea-o avea asupra organizării prestaţiei compensatorii (II). (mai mult…)

%d blogeri au apreciat asta: