Drept MD

Acasă » Insolvabilitate (Pagina 2)

Arhive categorie: Insolvabilitate

Încadrarea juridică a infracțiunii de furt calificat săvârșită prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori supraveghere


Sursa: Juridice.ro

Chestiune de drept [1]
Subsemnatul Valerian Cioclei
Profesor universitar doctor la Departamentul de Drept penal al
Facultății de Drept a Universității din București
La solicitarea I.C.C.J. – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii
În cauza înregistrată sub nr. 3032/1/2019 și
În baza art. 473 alin. (5) C. proc. pen.
am formulat prezenta
OPINIE JURIDICĂ
Cu privire la următoarea chestiune de drept:
„Încadrarea juridică a infracțiunii de furt calificat săvârșită prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori supraveghere”.
Chestiunea de drept enunțată mai sus a ridicat dificultăți în privința corectei încadrări juridice, în ipoteza în care fapta de furt se comite prin sustragerea unor bunuri diverse (obiect vestimentar, carte, telefon mobil etc.) dintr-un magazin prevăzut cu sistem de alarmă, după ce în prealabil făptuitorul scoate sau rupe sistemul de siguranță (tag antifurt) de pe obiectul sustras, astfel încât alarma să nu se declanșeze în momentul în care făptuitorul iese din magazin cu respectivul obiect.
Colegiul de Conducere al Curții de Apel care a formulat cererea de recurs în interesul legii a constatat că la nivel național există trei categorii de opinii în legătură cu modul de soluționare a cauzelor ce se încadrează în ipoteza generală prezentată anterior:
O primă opinie consideră că fapta trebuie încadrată la infracțiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) din Codul penal (furt simplu). În această opinie se reține că: „H.G. nr. 1010 din 2004 de aplicare a normelor metodologice și a documentelor prevăzute în Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, instituie norme tehnice privind proiectarea și realizarea sistemelor tehnice de protecție și alarmare împotriva efracției și menționează că sistemul de alarmare împotriva efracției cuprinde: subsistem antiefracție, televiziune cu circuit închis și control acces. Spre deosebire de aceste sisteme, structurate în maniera descrisă anterior, etichetele detașabile antifurt (hard tag-uri antifurt) conțin în interior un circuit electronic, care în momentul în care trece prin porți antifurt, este declanșată o alarmă sonoră și optică. Etichetele detașabile antifurt sunt scoase de pe produse la vânzare. Rezultă așadar că mecanisme relativ simple din categoria etichetelor detașabile antifurt nu pot fi asimilate sistemelor complexe de alarmă ori de supraveghere în sensul art. 229 alin. (1) lit. e din Codul penal” (p. 3 din cererea de recurs în interesul legii).
O a doua opinie consideră că fapta trebuie încadrată la infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. e din Codul penal (fapta comisă prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere). În această opinie: „S-a argumentat că fapta este substanțial diferită de o infracțiune de furt în formă simplă întrucât în acest caz presupune înlăturarea unui mijloc de protecție/securitate/siguranță, instalat suplimentar de persoana vătămată chiar în scopul împiedicării furtului. Ca atare, poate fi considerat similar sistemelor de asigurare prin încuiere/blocare pentru care ar fi necesară efracția. S-a apreciat că trebuie reținut furtul calificat chiar și în situația în care sistemul de alarmă nu este distrus ci doar înlăturat scopul normei legale fiind de a sancționa mai sever faptele de furt comise prin înlăturarea unor astfel de sisteme” (p. 4 din cererea de recurs în interesul legii).
Cea de a treia opinie consideră că „în ipoteza în care fapta de furt se săvârșește prin acționarea asupra sistemului de siguranță al unui bun, este furt simplu, dar, de la caz la caz, dacă scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere s-a făcut prin distrugerea acestuia este furt prin efracție, prevăzut de art. 229 alin. 1 lit. d teza întâi din Codul penal” (p. 5 din cererea de recurs în interesul legii). În această opinie nu sunt furnizate argumente pentru care ar trebui să se rețină varianta aleasă, respectiv cea de la furtul calificat prin efracție. În schimb, se motivează de ce nu se reține furtul calificat prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere. Argumentele sunt asemănătoare celor folosite în prima opinie și fac trimitere la art. 27 alin. (5) din Legea 333/2003: „În sensul acestei legi, prin sistem de alarmare împotriva efracției se înțelege ansamblul de echipamente electronice care poate fi compus din centrală de comandă și semnalizare optică și acustică, detectoare, butoane și pedale de panică, control de acces și televiziune cu circuit închis cu posibilități de înregistrare și stocare a imaginilor și datelor, corespunzător gradului de siguranță impus de caracteristicile obiectivului păzit”. Spre deosebire de aceste sisteme, tag-urile antifurt „…reprezintă accesorii ale unui sistem antifurt pentru magazine, care nu se încadrează în categoria sistemelor de alarmă comercializate de către magazinele de specialitate, aceste sisteme antifurt fiind prevăzute în ofertă separat de diferitele sisteme de alarmă sau de supraveghere” (p. 5 din cererea de recurs în interesul legii).
Apreciez că prima opinie, cea care consideră că în astfel de cauze se va reține o infracțiune de furt (simplu) este cea corectă. Dar, răspunsul trebuie nuanțat, iar argumentul că „mecanisme relativ simple din categoria etichetelor detașabile antifurt nu pot fi asimilate sistemelor complexe de alarmă ori de supraveghere” nu este unul potrivit.
Am analizat elementul circumstanțial al furtului calificat prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. e), privind fapta comisă prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, cu un alt prilej, constatând următoarele: “Acest element circumstanțial reprezintă una din variantele noi, fără corespondent la furtul calificat din vechiul Cod penal. (…) acest element circumstanțial își găsește justificarea în realitatea socială actuală. Astfel, deși sistemele de alarmă și supraveghere au devenit o modalitate curentă pentru paza și protecția bunurilor, acestea devin de multe ori inutile, deoarece sunt scoase din funcțiune de infractori versați, unii dintre ei chiar specializați în astfel de tehnici de operare. Mai mult, se poate constata că în măsura în care tehnicile de protecție devin tot mai sofisticate, crește și inventivitatea infractorilor în a le neutraliza. În acest context era necesar un semnal de fermitate din partea legiuitorului, în legătură cu astfel de fapte. Având în vedere rațiunea pentru care această împrejurare a fost reținută ca variantă de calificare a furtului, semnificația care trebuie dată expresiei „scoaterea din funcțiune” trebuie să fie una strictă, având o conotație tehnică. În acest sens, în doctrină s a precizat pe bună dreptate că: „Scoaterea din funcțiune semnifică o intervenție asupra structurii tehnice a sistemului, de natură să afecteze însuși modul de funcționare a dispozitivului”[2]. Spre exemplificare, se va reține elementul circumstanțial în cazul deco¬nectării unei camere de luat vederi de la sursa de energie, dar nu se va reține în cazul în care camera de luat vederi este acoperită cu diverse obiecte.”[3]
În consens cu cele susmenționate, inclusiv cu exemplul dat, apreciez că înlăturarea fizică (fie printr-o simplă detașare, fie prin rupere/deteriorare) a dispozitivelor (tag-urilor) antifurt de pe obiectul sustras, nu se încadrează în elementul circumstanțial analizat, deoarece nu reprezintă o intervenție tehnică asupra sistemului, intervenție care să afecteze funcționalitatea acestuia. O astfel de acțiune nu reprezintă, în mod evident, o „scoatere din funcțiune a sistemului”, așa cum prevede textul de lege.
Această concluzie se bazează însă pe rațiunea incriminării acestei variante calificate, așa cum aceasta a fost anterior explicată, iar nu pe ideea că etichetele respective nu ar intra în componența unui sistem dintre cele prevăzute de Codul penal la varianta de furt calificat în discuție.
Cu privire la acest aspect sunt necesare unele lămuriri. Astfel, este adevărat că noțiunea de „sistem de alarmă ori de supraveghere” nu este explicată în Codul penal și că în astfel de situații noțiunile trebuie înțelese prin raportare la sensul în care ele sunt explicate (dacă sunt) în alte acte normative. Aceasta nu înseamnă că noțiunea penală își pierde total autonomia (de multe ori subliniată de Curtea Constituțională), deoarece ea trebuie analizată în contextul tuturor dispozițiilor din Codul penal și în acord cu rațiunea incriminării. Acest aspect este cu atât mai evident în cazurile în care noțiunea din Codul penal nu se suprapune identic cu noțiunea explicată în alt act normativ. Este cazul de față, în care Codul penal se referă la „sisteme de alarmă ori de supraveghere”, iar legea menționată anterior se referă la „sisteme de alarmare împotriva efracției” (art. 27 din Legea nr. 333/2003). În sensul celor precizate, cred că sintagma „sisteme de alarmă ori de supraveghere” folosită în Codul penal trebuie înțeleasă ca ansamblu de elemente dependente între ele și formând un întreg organizat (definiția sistemului) care au aptitudinea de a supraveghea diferite bunuri și/sau de a transmite un semnal de alarmă când respectivele bunuri se află într-o stare de pericol. Cred că acest înțeles este compatibil cu cel din art. 27 din Legea nr. 333/2003 care, așa cum s-a văzut mai sus, enumeră în mod alternativ diferite elemente pe care sistemul poate să le includă. Or, la o simplă căutare pe internet aflăm că: „Etichetele antifurt flexibile si detașabile sunt lipite sau fixate pe produse protejate. Ele conțin un circuit electric si o antena miniaturala care este identificata de sistemul cu porți antifurt. Când se identifica o eticheta antifurt, este declanșată o alarma cu semnal sonor si luminos pentru a avertiza personalul si paza. Porțile antifurt moderne sunt prevăzute cu “procesare digitala a semnalelor” pentru diferențierea mai buna a semnalelor etichetelor si zgomotelor externe, rezultând un sistem antifurt stabil cu puține alarme false. Porțile antifurt sunt amplasate la intrări / ieșiri din magazine sau după casele de marcat”[4]. În acest context, este evident că tag-urile antifurt fac parte dintr-un „sistem de alarmă ori supraveghere” în sensul Codului penal. Din această perspectivă, va fi furt calificat comis „prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere”, fapta de sustragere a unui bun, în condițiile în care făptuitorul scoate din funcțiune sistemul de alarmarebazat pe etichete antifurt, spre exemplu, cu ajutorul unui aparat de bruiaj, acțiune posibilă din punct de vedere tehnic[5]. O astfel de ipoteză este clar diferită de cea în care se acționează fizic pentru îndepărtarea tag-ului și se înscrie în rațiunea incriminării descrisă anterior. (mai mult…)

Critica unei soluții negândite și nedrepte a CCR referitoare la modificările Legii dării în plată


Sursa: Juridice.ro

In dosarul nr. 1991A/2019, CCR a admis obiectia de neconstitutionalitate a modificarilor aduse Legii nr. 77/2016 privind darea in plata, obiectie formulata in bloc de grupurile parlamentare ale PNL si USR.

Solutia, totalmente injusta, profund gresita si aflata intr-o socanta contradictie cu decizii anterioare ale CCR referitoare la Legea darii in plata, se bazeaza in totalitate pe concluziile judecatorului-raportor, Mona-Maria Pivniceru.

Chiar daca decizia CCR este general obligatorie, solutia avand atributul unei reguli de rang constitutional, este important de vazut, macar de dragul regulii audiatur et altera pars, ca s-ar fi putut ajunge si la alta concluzie, contrara celei impuse de lobby-ul bancar.

Legea darii in plata si, in consecinta, si modificarile aduse acesteia, privesc un numar indefinit de consumatori aflati in stare de supra-indatorare si ruina, pentru care legiuitorul roman nu a gasit inca o solutie, iar aceasta stare de lucruri este cauzata si de CCR, care a barat, uneori cu o inventivitate demna de cauze mai bune[1], orice incercare de legiferare in intentia de a reduce povara datoriei consumatorilor, intentie, de altfel, benefica si pentru creditorii financiari, care se afunda in credite neperformante si care covarsesc instantele cu peste un milion de dosare de executare silita a simplilor particulari.

In plus, consider ca cele de mai jos pot fi si un serios avertisment asupra unei tendinte periculoase pentru democratie si pentru statul de drept care se manifesta in practica din ultimii 3 ani a CCR, aceea de a se substitui legiuitorului, in toate cazurile in care legea este completata de motivatii ale CCR (asa cum s-a intamplat, de exemplu, cu Legea darii in plata, o lege pervertita, pur si simplu, prin insertia artificiala in lege a conceptului de impreviziune, nevizat de initiatorii legii si de legiuitorul insusi) si in toate cazurile in care legea este considerata neconstitutionala pentru ca nu ar fi “de calitate”, nu ar fi clara sau ca nu ar respecta alte legi, toate aceste motivatii insolite fiind subsumate unui concept foarte imprecis care este evocat de art. 1 alin. 5 din Constitutie. Pe motiv ca, printre altele, “respectarea legilor” este obligatorie in Romania, CCR a ajuns sa considere ca de fiecare data cand o lege noua este in contradictie cu legile in vigoare, legea noua poate fi consiedrata, la discretia CCR, contrara Constitutiei. De aici consecinta ca o lege noua nu va putea fi niciodata considerata constitutionala daca nu respecta celelalte legi. O lege noua, cu caracter special, nu va mai putea deroga de la dreptul comun, intrucat nu respecta “legile”. Or, aceasta este mama tuturor aberatiilor interpretarii juridice, intrucat legea speciala este facuta sa deroge de la dreptul comun, iar dreptul pozitiv trebuie sa se primeneasca in permanenta, pentru a putea tine pasul cu transformarile sociale si cu faptul economic continuu. In domeniul protectiei consumatorilor, care este in intregime un drept derogatoriu de la dreptul civil, o asemenea conceptie lipsita de rationalitate ar conduce la neutralizarea unei intregi ramuri de drept, ceea ce nu numai ca ar cauza enorme prejudicii consumatorilor si, indirect, comerciantilor, ci ar pune Romania in postura de a incalca permanent Dreptul Uniunii Europene, lucru interzis de art. 148 din Constitutie. (mai mult…)

Garanţia de bună execuţie şi garanţia de bună executare a contractului – mecanism dual de apărare a contractului de achiziţii publice sau gafă a legiuitorului?


1486530563_08022017Actul normativ supus dezbaterii: Ordinul Ministerului Finanţelor RM „Cu privire la aprobarea Documentaţiei standard pentru realizarea achiziţiilor publice de lucrări” nr. 176  din  05.10.2018

Achizițiile publice reprezintă la ora actuală, unul dintre cele mai importante domenii de studii pe piaţa jurisprudenţei autohtone, de rând cu insolvenţa şi practica destul de mare a Curţii Constituţionale în acest sens, precum  şi cu noua versiune a Codului Civil, intrată în vigoare de curând.

De rând cu toate reglementările în vigoare, principiile achiziţiilor publice fac parte şi ele din ceea ce numim noi „eficienţa achiziţiilor publice”, cele mai esențiale fiind:

  1. folosirea eficientă a banilor publici și reducerea riscurilor în cadrul autorităților contractante;
  2. garantarea transparenței procesului și,
  3. nediscriminarea operatorilor economici.

Unul dintre principiile din care derivă de altfel, tema abordată în prezentul articol, se referă la minimizarea riscurilor autorităţii contractante, fundament care reglementează pe de o parte o achiziţie completă cu implicarea unui grad micşorat al riscurilor ce pot apărea pe parcursul desfăşurării contractului, iar pe de altă parte, obţinerea şi contractarea unor servicii, bunuri sau lucrări de calitate, efectuate la un preţ redus.

Nu vom implica aspecte de prezentare a ofertei sau evaluare a acesteia (pentru că oricum nu acesta este subiectul discuţiei), ci vom statua asupra a două (la prima vedere) forme de garanţii contractuale, care, din practica implementării Legii nr. 131/2015 privind achiziţiile publice, par, la prima vedere a fi distincte una faţă de cealaltă, cu efecte juridice distincte, însă care, analizate în esenţă, constituie un singur mecanism de protecţie a contractului de achiziţii publice. Tema unei astfel de cercetări se impune, ori practicienii din achiziţiile publice deseori încurcă aceste două sintagme, eronat de altfel legiferate, ori este foarte important în a nu deosebi între cele două, pentru a nu crea efecte juridice în afara legii.

Aşadar, garanţia asde bună execuţie, reprezintă un instrument juridic instituit de legiuitor, menit să protejeze interesele contractuale ale autorităţii publice în faţa operatorilor economici, inclusiv faţă de o eventuală conduită culpabilă a acestora din urmă, pentru a se asigura nederogarea de la obligaţiile ce derivă din convenţia părţilor.

Potrivit art. 68 alin. (8) al Legii nr. 131/2015, la achiziţia de bunuri, lucrări şi servicii, autoritatea contractantă va cere ca ofertantul să prezinte, la încheierea contractului, garanţia de bună execuţie a acestuia. Garanţia de bună execuţie se returnează de către autoritatea contractantă la momentul executării integrale a contractului de achiziţii publice. (mai mult…)

%d blogeri au apreciat: