Drept MD

Acasă » Universul Juridic.ro

Arhive categorie: Universul Juridic.ro

Modificări esenţiale în materie de insolvenţă. Noi condiţii de formulare a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei


În data de 11 iulie 2020, a intrat în vigoare Legea 113/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative, aducându-se astfel modificări esențiale în ceea ce privește desfășurarea procedurii insolvenței.

– Modificarea valorii prag.

Un prim aspect deosebit de relevant se referă la modificarea valorii prag a creanței necesare pentru deschiderea procedurii insolvenței. Astfel, dacă sub imperiul vechii reglementări, valoarea prag era în cuantum de 40.000 lei, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 113/2020, pentru deschiderea procedurii insolvenței se impune un cuantum minim de 50.000 lei, atât pentru creditori, cât și pentru debitori.

– Eliminarea condiției privind cuantumul creanțelor bugetare în cazul cererilor introduse de către debitori.

Totodată, a fost abrogată dispoziția legală care impunea ca, atunci când cererea de deschidere a procedurii de insolvență este introdusă de debitor, cuantumul creanțelor bugetare să fie mai mic de 50% din totalul declarat al creanțelor debitorului. Prin urmare, începând cu data de 11 iulie 2020, atât debitorii, cât și creditorii, pot formula cerere de deschidere a procedurii de insolvență, indiferent de natura creanțelor sau calitatea creditorilor.

– Înlăturarea posibilității de executare silită a datoriilor acumulate pe durata procedurii de insolvență.

În ceea ce privesc datoriile acumulate pe durata procedurii de insolvență, cu o vechime mai mare de 60 de zile, prin noua lege s-a înlăturat posibilitatea de a fi demarată executarea silită. Astfel, dacă debitorul acumulează noi datorii către creditorii din cadrul procedurii de insolvență sau nu se conformează planului, oricare dintre creditori sau administratorul judiciar poate solicita oricând judecătorului-sindic să dispună intrarea în faliment a debitorului, eliminându-se astfel dreptul creanțelor curente la executarea silită.

– Obligația administratorului judiciar de a analiza cererile de plată în termen de 15 zile de la data primirii.

În temeiul dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Prin excepție, pentru acțiunile judiciare având ca obiect determinarea existenței și/sau cuantumului unor creanțe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii, se va putea formula, pe parcursul perioadei de observație și de reorganizare, o cerere de plată. Ca element de noutate, legea impune obligația ca, cererea de plată să fie transmisă cu confirmare de primire, urmând a fi analizată de către administratorul judiciar într-un termen de 15 zile de la data primirii.

– Desemnarea practicianului în insolvență.

Ca urmare a modificării art. 57 din Legea nr. 85/2014, judecătorul-sindic va desemna provizoriu, până la prima adunare a creditorilor, un practician în insolvență ales în mod aleatoriu din Tabloul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România doar în situația în care debitorul, respectiv creditorul nu au formulat propuneri și respectiv nu sunt oferte depuse la dosar.

În ceea ce privesc ofertele de preluare a poziției de administrator judiciar într-un dosar, prin noua lege s-a înlăturat obligația practicianului interesat de a arăta disponibilitatea de timp și de resurse umane, respectiv experiența generală sau specifică necesare preluării dosarului și bunei administrări a cazului, menționarea acestor aspecte fiind lăsate la aprecierea practicianului.

– Posibilitatea persoanelor de specialitate desemnate în cadrul procedurii de a se abține sau de a fi recuzate.

Potrivit dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 85/2014, în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale, administratorul judiciar va putea desemna persoane de specialitate precum avocați, experți contabili, evaluatori sau alți specialiști. Cu toate acestea, sunt exceptate acele persoane care se afla într-o relație contractuală de natură a crea un conflict de interese, noua lege instituind posibilitatea acestora de a se abține sau de a fi recuzate în condițiile codului de procedură civilă.

– Distribuirea sumelor obținute din valorificarea bunurilor aflate sub sechestru penal.

O altă prevedere esențială se referă la distribuirea sumelor obținute din valorificarea activelor aflate sub sechestru penal, respectiv conform prevederilor legale, urmând ca diferențele favorabile după plata onorariilor și a cheltuielilor de procedură să fie puse la dispoziția organelor de urmărire penală.

 


* Articol preluat de pe site-ul http://www.chirita-law.com/stiri/.

Depozitarul judiciar din procedura falimentului – o anomalie legislativă


Sursa: Universuljuridic.ro

Definiția noțiunii de anomalie se reflectă la nivelul următorului concept: „(…) ceea ce constituie un defect”.

Instituția depozitarului judiciar în procedura de faliment își are originea în dispozițiile art. 752 din C. com. anterior, în prezent abrogat. Acesta, la rândul său, își are ca sursă de inspirație Codul comercial italian.

Instituția se regăsește în actele normative ulterioare, într-o redactare textuală aproape neschimbată:

Sediul materiei

Art. 752 C. com. – „Inventarul odată terminat, judecătorul-sindic se constituie depozitar judiciar al mărfurilor, banilor, titlurilor de creanțe, registrelor, hârtiilor, mobilelor și celorlalte obiecte ale falitului.

Judecătorul-sindic va putea lua, cu aprobarea tribunalului, orice măsură de asigurare pentru paza bunurilor falimentului, pentru care este constituit depozitar judiciar.

Banii trebuie să fie depuși la Casa de Depuneri, iar recipisa la tribunal.

În ce se atinge de registrele și de hârtiile falitului în caz de acțiune penală pentru fals, se va urma conform art. 454 și 457 și altor dispozițiuni relative din codul de instrucțiune criminală” (s.a.).

Comentariu referitor la art. 743-753 C. com.:

„Cea dintâi prerogativă pusă în sarcina judecătorului-sindic consta în punerea sigiliilor și facerea inventarului (art. 743-753 C. com.), în urma acestor operațiuni devenind un depozitar judiciar al tuturor bunurilor falitului și având explicită sarcina pazei acestora” (s.a.).

Doar lichiditățile bănești urmau a fi depuse la Casa de Depuneri, iar potrivita recipisă la tribunal.

Aceste operațiuni erau întreprinse în temeiul informațiilor cuprinse în registrele și celelalte hârtii profesionale ale comerciantului și pe care acesta era îndatorat a le prezenta sindicului, în caz contrar căzând sub spectrul unei instrucțiuni penale imediate, după inventarierea lor și culegerea informațiilor utile administrării falimentului, sindicul urmând a le depune de îndată la grefa tribunalului.

Dupa preluarea în chip de depozitar al averii falitului, în temeiul informațiilor desprinse din registrele și celelalte hârtii ale falitului, judecătorulsindic identifica creditorii, pe care îi cuprindea într-un tablou, după care iniția corespondența cu aceștia, în vederea declarațiunii creanțelor, și proceda la verificarea lor, ascultând și pe falit – art. 754, art. 768-780 C. com.

În elaborarea Cărții a III-a privitoare la faliment, legiuitorul a avut în vedere debitorul comerciant persoană fizică, societăților comerciale nefiindu-le adresate decât un număr redus de reglementări.

Pe cale de consecință, putem aprecia că, în acele circumstanțe, funcția judecătorului-sindic de depozitar judiciar al averii debitorului comerciant persoană fizică era restrânsă explicit la datoria de a asigura paza acesteia, astfel încât nu ridica probleme deosebite la acea vreme.

Evoluția reglementărilor ulterioare Codului comercial

Legea nr. 64/1995 – art. 112 alin. (2) – „Lichidatorul, pe măsura desfășurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Legea nr. 64/1995 a abrogat dispozițiile din Codul comercial (Cartea a III-a) privitoare la faliment.

Legea nr. 85/2006 – art. 114 alin. (2) – „Lichidatorul, pe măsura desfășurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Legea nr. 85/2014 – art. 152 alin. (2) – „Pe măsura desfășurării inventarierii lichidatorul judiciar ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Art. 152 alin. (2) s-a păstrat în forma inițială de la proiectul initiatorului (PL-x nr. 90/2014 depus la Camera Deputaților) și până la finalizarea procedurii legislative.

Expunerea de motive nu face vreo referire la argumentarea acestei instituții.

Legislația italiană, care a inspirat la origine și Codul comercial, a suferit la rândul ei o serie de reforme majore.

Legea italiană a falimentului nr. 155/2017, intrată în vigoare în 14 noiembrie 2917, dispune, în cadrul art. 88, că administratorul judiciar ia în posesie bunurile care figurează în inventar, împreună cu înregistrările contabile și documentele falimentului.

Așadar, luarea în posesie este stipulată expres atât în legislația română, cât și în cea italiană. Spre deosebire însă de legislația actuală italiană, care nu prevede expres instituția depozitului judiciar, legislația română o menține în toate reglementarile, în cronologia lor.

Ce natură are însă depozitul judiciar și ce efecte are luarea în posesia a bunurilor?

Codul civil reglementează contractul de depozit în Cartea a V-a, Titlul IX –„Diferite contracte speciale”, Capitolul XII – „Contractul de depozit”, art. 2.103-2.143.

Contractul de depozit este definit în art. 2103 ca fiind contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a îl păstra pentru o perioada de timp și de a-l restitui în natură.

În alin. (2) al aceluiași articol se precizează că remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului, cu excepția cazului în care depozitarul deține deja bunul cu un alt titlu.

Legiuitorul a menținut caracterul tradițional de contract real al depozitului, remiterea bunului fiind o condiție esențială pentru încheierea valabilă a contractului.

Concepția tradițională de contract real al depozitului se regăsește și în legislația altor state – de exemplu: Austria, Belgia, Italia, Portugalia și Spania.

În Franța, remiterea materială a bunului este necesară pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, însă părțile pot încheia un antecontract de depozit care produce efecte similare contractului în sine.

În legislația recent modificată a altor state europene, contractul de depozit a căpătat caracter consensual.

Este de menționat aici situația Ungariei, Olandei și Germaniei.

În legislația Poloniei sunt reglementate două tipuri de contracte asemănătoare, contractul de păstrare a unui bun, contract cu caracter real, și contractul de depozit, contract cu caracter consensual.

În opinia noastră, depozitul judiciar, reglementat în materia falimentului din legislația română, este un veritabil depozit necesar, astfel cum este el consacrat de art. 2124 alin. (1) C. civ.

Depozitul necesar este o variantă a depozitului propriu-zis care se constituie în împrejurări deosebite, când „bunul a fost încredințat unei persoane sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute, care făcea cu neputință alegerea persoanei depozitarului și întocmirea unui înscris constatator al contractului”.

Astfel, în condițiile unor evenimente neprevăzute: incendii, cutremure, inundații etc., deponentul nu are posibilitatea alegerii depozitarului și nici a materializării contractului (ca instrumentum).

De precizat însă este faptul că depozitul necesar are la bază acordul de voință al părților contractante. Astfel, „întâmplările neprevăzute” nu sunt de natură să determine perfectarea contractului fără consimțământul părților.

Potrivit art. 2.125 C. civ. (cu tot caracterul convențional al depozitului necesar), „depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta”. (mai mult…)

Munca la domiciliu și telemunca. Aspecte practice și legale


Ca regulă, activitățile salariatului în îndeplinirea sarcinilor de serviciu se desfășoară la sediul sau punctul de lucru al angajatorului.

Totuși, în contextul răspândirii tot mai acerbe a virusului Covid-19 pe teritoriul României, pentru asigurarea unui echilibru între protejarea stării de sănătate și diminuarea impactului economic și social, angajatorii și salariații pot conveni, acolo unde este posibil, prestarea muncii de către angajat la domiciliu sau în regim de telemuncă.

Munca la domiciliu este reglementată de Codul muncii în cadrul Titlului II, Capitolul IX, iar regulile de desfășurare a activității de către salariat în regim de telemuncă sunt prevăzute de Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activității de telemuncă.

Cele două varietăți ale muncii la distanță se înrudesc în bună măsură, însă implică anumite diferențe.

Munca la domiciliu reprezintă, conform însăși titulaturii, îndeplinirea atribuțiilor specifice unei funcții la domiciliul salariatului, adică, potrivit art. 87 din Codul civil, acolo unde acesta își are locuința principală.

Telemunca este acea formă de organizare a muncii prin care salariatul, în mod regulat și voluntar, își îndeplinește atribuțiile specifice funcției, ocupației sau meseriei pe care o deține, în alt loc decât locul de muncă organizat de angajator, cel puțin o zi pe lună, folosind tehnologia informației și comunicațiilor.

Astfel, principala diferență dintre cele două varietăți de muncă la distanță este dată de aspectul teritorialității, în sensul că în cazul telemuncii, locul muncii va putea fi nu numai domiciliul, dar și în orice alt loc ales de către telesalariat (orice salariat care desfășoară activitatea în regim de telemuncă), în afara locului de muncă organizat de angajator.

Deși reglementarea noțiunii de „muncă la domiciliu” din Codul muncii apare ca fiind mult restrictivă, apreciem că și munca desfășurată la reședința salariatului (locul unde își are locuința secundară) este supusă regimului privind munca la domiciliu.

De asemenea, comparativ cu situația în care salariatul prestează munca la domiciliu și își organizează singur programul de lucru, telesalariatul își organizează programul de lucru de comun acord cu angajatorul, în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă, regulamentului intern și/sau contractului colectiv de muncă aplicabil.

O altă distincție este dată de faptul că telemunca se realizează prin utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor, în timp ce munca la domiciliu nu presupune în mod obligatoriu accesul la aceste mijloace de telecomunicații.

Cu toate acestea, munca la domiciliu și telemunca se află în relație de complementaritate, de la general la special, având în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 81/2018. În contextul evoluției tehnologice, această reglementare a telemuncii a venit să complinească dispozițiile Codului muncii referitoare la munca la domiciliu, care sunt depășite de realitatea economică.

Dacă un salariat desfășoară munca la domiciliul propriu și în acest scop utilizează echipamente de tehnologia informației și comunicațiilor, practic munca acestuia îndeplinește caracteristicile ambelor tipuri de modalități de desfășurare a muncii, fără a prevala practic una față de cealaltă, mai ales că nu există deosebiri majore de conținut între reglementările aferente acestora[1]. În această ipoteză, din punct de vedere formal, putem încadra salariatul atât în tipologia muncii la domiciliu, cât și în tipologia telemuncii în funcție de precizarea din cuprinsul contractului individual de muncă/actului adițional, dacă salariatul lucrează în regim de telemuncă sau la domiciliu. (mai mult…)

%d blogeri au apreciat: