Drept MD

Acasă » Universul Juridic.ro

Arhive categorie: Universul Juridic.ro

Depozitarul judiciar din procedura falimentului – o anomalie legislativă


Sursa: Universuljuridic.ro

Definiția noțiunii de anomalie se reflectă la nivelul următorului concept: „(…) ceea ce constituie un defect”.

Instituția depozitarului judiciar în procedura de faliment își are originea în dispozițiile art. 752 din C. com. anterior, în prezent abrogat. Acesta, la rândul său, își are ca sursă de inspirație Codul comercial italian.

Instituția se regăsește în actele normative ulterioare, într-o redactare textuală aproape neschimbată:

Sediul materiei

Art. 752 C. com. – „Inventarul odată terminat, judecătorul-sindic se constituie depozitar judiciar al mărfurilor, banilor, titlurilor de creanțe, registrelor, hârtiilor, mobilelor și celorlalte obiecte ale falitului.

Judecătorul-sindic va putea lua, cu aprobarea tribunalului, orice măsură de asigurare pentru paza bunurilor falimentului, pentru care este constituit depozitar judiciar.

Banii trebuie să fie depuși la Casa de Depuneri, iar recipisa la tribunal.

În ce se atinge de registrele și de hârtiile falitului în caz de acțiune penală pentru fals, se va urma conform art. 454 și 457 și altor dispozițiuni relative din codul de instrucțiune criminală” (s.a.).

Comentariu referitor la art. 743-753 C. com.:

„Cea dintâi prerogativă pusă în sarcina judecătorului-sindic consta în punerea sigiliilor și facerea inventarului (art. 743-753 C. com.), în urma acestor operațiuni devenind un depozitar judiciar al tuturor bunurilor falitului și având explicită sarcina pazei acestora” (s.a.).

Doar lichiditățile bănești urmau a fi depuse la Casa de Depuneri, iar potrivita recipisă la tribunal.

Aceste operațiuni erau întreprinse în temeiul informațiilor cuprinse în registrele și celelalte hârtii profesionale ale comerciantului și pe care acesta era îndatorat a le prezenta sindicului, în caz contrar căzând sub spectrul unei instrucțiuni penale imediate, după inventarierea lor și culegerea informațiilor utile administrării falimentului, sindicul urmând a le depune de îndată la grefa tribunalului.

Dupa preluarea în chip de depozitar al averii falitului, în temeiul informațiilor desprinse din registrele și celelalte hârtii ale falitului, judecătorulsindic identifica creditorii, pe care îi cuprindea într-un tablou, după care iniția corespondența cu aceștia, în vederea declarațiunii creanțelor, și proceda la verificarea lor, ascultând și pe falit – art. 754, art. 768-780 C. com.

În elaborarea Cărții a III-a privitoare la faliment, legiuitorul a avut în vedere debitorul comerciant persoană fizică, societăților comerciale nefiindu-le adresate decât un număr redus de reglementări.

Pe cale de consecință, putem aprecia că, în acele circumstanțe, funcția judecătorului-sindic de depozitar judiciar al averii debitorului comerciant persoană fizică era restrânsă explicit la datoria de a asigura paza acesteia, astfel încât nu ridica probleme deosebite la acea vreme.

Evoluția reglementărilor ulterioare Codului comercial

Legea nr. 64/1995 – art. 112 alin. (2) – „Lichidatorul, pe măsura desfășurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Legea nr. 64/1995 a abrogat dispozițiile din Codul comercial (Cartea a III-a) privitoare la faliment.

Legea nr. 85/2006 – art. 114 alin. (2) – „Lichidatorul, pe măsura desfășurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Legea nr. 85/2014 – art. 152 alin. (2) – „Pe măsura desfășurării inventarierii lichidatorul judiciar ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Art. 152 alin. (2) s-a păstrat în forma inițială de la proiectul initiatorului (PL-x nr. 90/2014 depus la Camera Deputaților) și până la finalizarea procedurii legislative.

Expunerea de motive nu face vreo referire la argumentarea acestei instituții.

Legislația italiană, care a inspirat la origine și Codul comercial, a suferit la rândul ei o serie de reforme majore.

Legea italiană a falimentului nr. 155/2017, intrată în vigoare în 14 noiembrie 2917, dispune, în cadrul art. 88, că administratorul judiciar ia în posesie bunurile care figurează în inventar, împreună cu înregistrările contabile și documentele falimentului.

Așadar, luarea în posesie este stipulată expres atât în legislația română, cât și în cea italiană. Spre deosebire însă de legislația actuală italiană, care nu prevede expres instituția depozitului judiciar, legislația română o menține în toate reglementarile, în cronologia lor.

Ce natură are însă depozitul judiciar și ce efecte are luarea în posesia a bunurilor?

Codul civil reglementează contractul de depozit în Cartea a V-a, Titlul IX –„Diferite contracte speciale”, Capitolul XII – „Contractul de depozit”, art. 2.103-2.143.

Contractul de depozit este definit în art. 2103 ca fiind contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a îl păstra pentru o perioada de timp și de a-l restitui în natură.

În alin. (2) al aceluiași articol se precizează că remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului, cu excepția cazului în care depozitarul deține deja bunul cu un alt titlu.

Legiuitorul a menținut caracterul tradițional de contract real al depozitului, remiterea bunului fiind o condiție esențială pentru încheierea valabilă a contractului.

Concepția tradițională de contract real al depozitului se regăsește și în legislația altor state – de exemplu: Austria, Belgia, Italia, Portugalia și Spania.

În Franța, remiterea materială a bunului este necesară pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, însă părțile pot încheia un antecontract de depozit care produce efecte similare contractului în sine.

În legislația recent modificată a altor state europene, contractul de depozit a căpătat caracter consensual.

Este de menționat aici situația Ungariei, Olandei și Germaniei.

În legislația Poloniei sunt reglementate două tipuri de contracte asemănătoare, contractul de păstrare a unui bun, contract cu caracter real, și contractul de depozit, contract cu caracter consensual.

În opinia noastră, depozitul judiciar, reglementat în materia falimentului din legislația română, este un veritabil depozit necesar, astfel cum este el consacrat de art. 2124 alin. (1) C. civ.

Depozitul necesar este o variantă a depozitului propriu-zis care se constituie în împrejurări deosebite, când „bunul a fost încredințat unei persoane sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute, care făcea cu neputință alegerea persoanei depozitarului și întocmirea unui înscris constatator al contractului”.

Astfel, în condițiile unor evenimente neprevăzute: incendii, cutremure, inundații etc., deponentul nu are posibilitatea alegerii depozitarului și nici a materializării contractului (ca instrumentum).

De precizat însă este faptul că depozitul necesar are la bază acordul de voință al părților contractante. Astfel, „întâmplările neprevăzute” nu sunt de natură să determine perfectarea contractului fără consimțământul părților.

Potrivit art. 2.125 C. civ. (cu tot caracterul convențional al depozitului necesar), „depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta”. (mai mult…)

Munca la domiciliu și telemunca. Aspecte practice și legale


Ca regulă, activitățile salariatului în îndeplinirea sarcinilor de serviciu se desfășoară la sediul sau punctul de lucru al angajatorului.

Totuși, în contextul răspândirii tot mai acerbe a virusului Covid-19 pe teritoriul României, pentru asigurarea unui echilibru între protejarea stării de sănătate și diminuarea impactului economic și social, angajatorii și salariații pot conveni, acolo unde este posibil, prestarea muncii de către angajat la domiciliu sau în regim de telemuncă.

Munca la domiciliu este reglementată de Codul muncii în cadrul Titlului II, Capitolul IX, iar regulile de desfășurare a activității de către salariat în regim de telemuncă sunt prevăzute de Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activității de telemuncă.

Cele două varietăți ale muncii la distanță se înrudesc în bună măsură, însă implică anumite diferențe.

Munca la domiciliu reprezintă, conform însăși titulaturii, îndeplinirea atribuțiilor specifice unei funcții la domiciliul salariatului, adică, potrivit art. 87 din Codul civil, acolo unde acesta își are locuința principală.

Telemunca este acea formă de organizare a muncii prin care salariatul, în mod regulat și voluntar, își îndeplinește atribuțiile specifice funcției, ocupației sau meseriei pe care o deține, în alt loc decât locul de muncă organizat de angajator, cel puțin o zi pe lună, folosind tehnologia informației și comunicațiilor.

Astfel, principala diferență dintre cele două varietăți de muncă la distanță este dată de aspectul teritorialității, în sensul că în cazul telemuncii, locul muncii va putea fi nu numai domiciliul, dar și în orice alt loc ales de către telesalariat (orice salariat care desfășoară activitatea în regim de telemuncă), în afara locului de muncă organizat de angajator.

Deși reglementarea noțiunii de „muncă la domiciliu” din Codul muncii apare ca fiind mult restrictivă, apreciem că și munca desfășurată la reședința salariatului (locul unde își are locuința secundară) este supusă regimului privind munca la domiciliu.

De asemenea, comparativ cu situația în care salariatul prestează munca la domiciliu și își organizează singur programul de lucru, telesalariatul își organizează programul de lucru de comun acord cu angajatorul, în conformitate cu prevederile contractului individual de muncă, regulamentului intern și/sau contractului colectiv de muncă aplicabil.

O altă distincție este dată de faptul că telemunca se realizează prin utilizarea tehnologiei informației și comunicațiilor, în timp ce munca la domiciliu nu presupune în mod obligatoriu accesul la aceste mijloace de telecomunicații.

Cu toate acestea, munca la domiciliu și telemunca se află în relație de complementaritate, de la general la special, având în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 81/2018. În contextul evoluției tehnologice, această reglementare a telemuncii a venit să complinească dispozițiile Codului muncii referitoare la munca la domiciliu, care sunt depășite de realitatea economică.

Dacă un salariat desfășoară munca la domiciliul propriu și în acest scop utilizează echipamente de tehnologia informației și comunicațiilor, practic munca acestuia îndeplinește caracteristicile ambelor tipuri de modalități de desfășurare a muncii, fără a prevala practic una față de cealaltă, mai ales că nu există deosebiri majore de conținut între reglementările aferente acestora[1]. În această ipoteză, din punct de vedere formal, putem încadra salariatul atât în tipologia muncii la domiciliu, cât și în tipologia telemuncii în funcție de precizarea din cuprinsul contractului individual de muncă/actului adițional, dacă salariatul lucrează în regim de telemuncă sau la domiciliu. (mai mult…)

Relațiile de muncă în contextul prevenirii riscului de îmbolnăvire cu Coronavirus (COVID-19)


Coronavirus (COVID- 19) – amenințare la nivel global

În data de 11.03.2020, reprezentanții Organizației Mondiale a Sănătății au declarat situația generată de COVID-19 drept pandemie (epidemie care se extinde pe un teritoriu foarte mare).

În acest context global, devine imperios necesar ca angajatorii să întreprindă măsuri apte să conducă la protejarea sănătății și securității în muncă a salariaților lor, concomitent cu desfășurarea, pe cât posibil, a activității și relațiilor de muncă în condiții normale și legale.

Care sunt soluțiile legale la care angajatorii pot apela?

Luând în considerare particularitățile fiecărei companii și domeniul în care acestea activează, angajatorii pot recurge la una dintre următoarele măsuri în vederea reducerii riscului de îmbolnăvire cu Coronavirus COVID-19 în rândul salariaților lor:

– stabilirea unor programe individualizate de muncă, cu acordul sau la solicitarea salariatului în cauză, potrivit dispozițiilor art. 118 din Codul muncii – în acest sens se va semna un act adițional la contractul individual de muncă;

a) modificarea temporară a locului de muncă la domiciliul salariatului fie unilateral, în baza art. 48 din Codul muncii, potrivit căruia angajatorul poate modifica temporar locul muncii (deci pe o durată determinată clară și nu pe o perioadă lungă de timp), fără consimţământul salariatului, în cazul unor situaţii de forţă majoră, cu titlu de sancţiune disciplinară sau ca măsură de protecţie a salariatului; în acest caz, angajatorul va trebui să emită o decizie motivată, în care trebuie să includă în mod expres elementele obligatorii ce trebuie precizate în cazul muncii la domiciliu stabilite de Codul muncii;

b) fie prin acordul părților, prin încheierea unui act adițional la contractul de muncă privind modificarea locului muncii (pentru perioade determinate mai lungi sau perioade nedeterminate); evident, și în această situație este necesar ca elementele obligatorii ce trebuie precizate în cazul muncii la domiciliu prevăzute de Codul muncii să fie incluse;

Trebuie clarificat și că, potrivit art. 1351 al. 2 din Codul Civil, forța majoră este definită ca orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil. Pentru mai multe detalii vă rugăm să consultați și materialul nostru pregătit în acest sens– Coronavirusul și forța majoră, care pune accent pe consecintele forței majore in general in raporturile contractuale;

– încheierea unui act adițional la contractul de muncă privind telemunca (cu respectarea prevederilor Legii 81/2018 privind reglementarea activității de telemuncă), dacă îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției/ ocupației/ meseriei pe care o deține salariatul presupune folosirea tehnologiei informației și comunicațiilor;

– în cazul salariaților pentru care prestarea muncii la domiciliu sau în regim de telemuncă nu este posibilă (de exemplu, în cazul activităților de producție, distribuție, transport, vânzări), reducerea programului de lucru sau obligativitatea purtării unor echipamente de protecție puse la dispoziție de către angajator (pe cheltuiala acestuia) reprezintă opțiuni ce pot fi luate în considerare;

– aplicarea mecanismului compensării în avans a orelor suplimentare, prin acordarea de zile libere plătite corespunzătoare din care să fie compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în următoarele 12 luni, potrivit art. 122 alin. (3) din Codul muncii;

– programarea efectuării zilelor restante de concediu de odihnă, cu consultarea și acordul angajaților respectivi;

– instituirea șomajului tehnic, pe baza unei fundamentări tehnico-economice care să justifice reducerea/întreruperea temporară a activității, cu plata unei indemnizații egale cu 75% din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat;

– agrearea cu salariații de a beneficia de concediu fără plată pentru o perioadă determinată de timp.

Trebuie menționat că, în ipoteza instituirii (în condițiile legii) stării de carantină sau în caz de forță majoră, contractul individual de muncă se va suspenda de drept, în conformitate cu prevederile art. 50 lit.c) și f) din Codul muncii. (mai mult…)

%d blogeri au apreciat: