Drept MD

Acasă » Universul Juridic

Arhive categorie: Universul Juridic

Scurte considerații pe marginea cauzelor legale de revocare a donațiilor


  1. Considerații introductive

ABSTRACT

Revocarea donației este reglementată prin dispozițiile art. 1020-1029 C. civ. Art. 1020-1022 C. civ. sunt dedicate dispozițiilor comune în materia revocării donațiilor, pentru ca apoi, prin dispozițiile art. 1023-1026 C. civ. să fie reglementată revocarea donației pentru ingratitudine iar dispozițiile art. 1027-1029 C. civ. să fie dedicate revocării donației pentru neexecutarea sarcinii.

Înainte de a ne apleca asupra dispozițiilor generale din materia revocării donației, se impune a preciza că donația reprezintă un act juridic irevocabil. Așadar, în materia donației regula o reprezintă irevocabilitatea donației, de la această regulă existând însă și situații de excepție în care este permisă revocarea donațiilor. Din modul de reglementare al cauzelor de revocare a donațiilor, tragem concluzia că acestea se împart în cauze legale de revocare a donației (fiind vorba aici despre revocarea donației pentru ingratitudine și pentru neexecutarea, fără justificare, a sarcinii impuse donatarului[1]), iar apoi avem ipoteza revocării de drept a promisiunii de donației. În general aceste cauze de revocare nu sunt prevăzute în contract în mod expres, ele operând însă în temeiul legii chiar dacă părțile nu le-au prevăzut. Părțile aleg să insereze în contract doar acele clauze de revocare negociate, care evident trebuie să respecte principiul irevocabilității donațiilor. Dintre aceste cazuri de revocare a donației ne vom opri în prezentul studiu asupra revocării donației pentru ingratitudine și apoi asupra celei privind neexecutarea sarcinii de către donatar. În aceste cazuri supuse analizei revocarea intervine exclusiv pe cale judiciară, nefiind admisă vreo altă modalitate de revocare. Art. 1.021 C. civ., reglementând modul de operare al revocării, prevede că, revocarea pentru ingratitudine și pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept.

De asemenea, se impune a preciza că revocarea donației poate avea loc doar în ipotezele strict și limitativ reglementate de legiuitor, respectiv în ipoteza săvârșirii faptelor de ingratitudine și în caz de neexecutare, fără justificare, a sarcinii de către donatar, nefiind admise alte cauze legale de revocare.

  1. Revocarea donației pentru ingratitudine

Revocarea donației pentru ingratitudine reprezintă un caz legal de revocare a donației, incident doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, care sancționează comportamentul donatorului incom­patibil cu obligația morală, continuă, a acestuia de recunoștință față de donator[2]. Revocarea donației pentru ingratitudine reprezintă în esență o pedeapsă civilă incidentă în ipoteza în care donatarul săvârșește una din faptele enumerate de legiuitor. Așa cum s-a subliniat în doctrină[3], ingratitudinea este opusul recunoștinței pe care donatarul o datorează donatorului. Recunoștința nu constituie o obligație pozitivă, dar ea impune donatarului abținerea de la săvârșirea unei fapte necorespunzătoare la adresa donatorului[4].

Art. 1023 C. civ. reglementează cazurile de ingratitudine, prevăzând că, donația se revocă pentru ingratitudine în următoarele ipoteze:

  1. a) dacă donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat;
    b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator;
    c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ținându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donației.

Așa cum s-a arătat în doctrină[5], în primele două cazuri de ingratitudine, nu este necesară existența unei hotărâri judecă­torești de condamnare (precum la nedemnitatea succesorală) pentru dovedirea săvârșirii faptelor de ingratitudine prevăzute, instanța civilă sesizată cu cererea de revocare a dona­ției având posibilitatea aprecierii asupra săvârșirii faptelor de ingra­titudine, însă în măsura în care există o hotărâre penală de condamnare cu privire la fapte­le menționate mai sus, aceasta va avea autoritate de lucru judecat în fața instan­ței civile în ceea ce privește făptuitorul, fapta săvârșită și forma de vinovăție a făptuitorului.

În ceea ce privește atentatul la viața donatorului ori a unei persoane apropiate acestuia, sunt avute în vedere infracțiunile având drept scop încercarea de suprimare a vieții acestora. Așa cum s-a surprins în doctrină[6], în acest caz prin atentat vom înțelege voința donatarului de a-l ucide pe donator sau o persoană apropiată acestuia. Din acest punct de vedere se impune a preciza că nu este necesar ca infracțiunea de omor să se consume, fiind suficientă tentativa la această infracțiunea, pentru că ceea ce ne interesează este atitudinea psihică a autorului faptei, respectiv intenția acestuia de a suprima viața donatorului sau a unei persoane apropiate acestuia. De asemenea, legiuitorul a asimilat acestor situații și ipoteza în care donatarul știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat pe donator. În acest caz este vorba despre săvârșirea faptei prin omisiune. (mai mult…)

Clauza de preciput – natura juridică


  1. Clauza de preciput – origine și reglementare

Etimologic, „preciput” provine din latinescul praecipio, ere, însemnând „a apuca înainte”[1]. Clauza de preciput din legislația națională își are originea în prevederile dreptului francez, transpunând modelul acestuia cu unele modificări. Această instituție își găsește reglementarea în art. 333 Cod civil care prevede în alin. (1) că „prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate”.

Obiectul clauzei de preciput constă „în unul sau mai multe bunuri comune, bunuri ce se impun a fi individualizate în cuprinsul convenției matrimoniale”[2] sau altfel spus bunuri privite ut singuli. Alin. (1) teza a II-a art. 333 C. civ. conferă clauzei de preciput atât caracter unilateral, cât și caracter bilateral, astfel aceasta poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau numai în beneficiul unuia dintre ei.

Important de menționat este faptul că prin instituirea clauzei de preciput nu poate fi adusă atingere drepturilor creditorilor comuni ai soților, bunurile obiect al clauzei nefiind insesizabile, adică pot fi urmărite și executate silit de către aceștia.

Actualul Cod civil instituie în art. 333 alin. (4) o serie de cazuri ce atrag caducitatea clauzei de preciput, și anume atunci când comunitatea încetează în timpul vieții soților prin divorț, anularea ori nulitatea căsătoriei. Un alt caz de caducitate îl constituie predecesul soțului beneficiar ori când aceștia sunt comorienți sau codecedați, dar și în situația îndestulării creanțelor creditorilor comuni prin vânzarea bunurilor ce fac obiectul clauzei de preciput.

Un alt aspect reglementat de Codul civil vizează executarea clauzei de preciput, stabilind că aceasta se face în natură, ca regulă, iar atunci când acest lucru nu este posibil executarea se face prin echivalent. (mai mult…)

Principiul pacta sunt servanda – mit sau realitate?


Sache Neculaescu

Articol UJ Premium

1. Actualitatea discuției. Privită izolat, dispoziția de la art. 1270 alin. (1) C. civ., potrivit căreia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, pare a continua elogiul adus libertății contractuale, creatoare de drept, reînnodând astfel tradiția teoriei clasice a autonomiei de voință. O asemenea percepție este confirmată de o parte a doctrinei noastre, care, comentând noua reglementare a contractului, afirmă că, „dincolo de textul legii, noul Cod civil își sprijină dispozițiile în materie de contract pe teoria autonomiei de voință (…), proclamând că doar voința particularilor creează dreptul (…)”[1]. În aceeași cheie de interpretare, inițiatorul actualului Cod civil, afirma la intrarea acestuia în vigoare, că este „un Cod al libertății, pentru că împlinește în sfera dreptului ideea superioară de libertate”[2].

În ce ne privește, examinând noua reglementare a contractului, ne îngăduim să constatăm că niciodată libertatea contractuală nu s-a văzut mai îngrădită decât astăzi, când, potrivit actualului Cod civil, părților le sunt impuse tot mai multe obligații (până ieri, simple îndatoriri), precum buna-credință, atât în cadrul negocierilor cât și în timpul executării obligațiilor (art. 1170), obligație reluată cu obstinație în materia specială a negocierilor (art. 1183), confidențialitatea acelorași negocieri (art. 1184), la care se adaugă lărgirea considerabilă a anulabilității contractului și pentru eroarea privind simplele motive ale încheierii acestuia sau pentru eroarea de drept, instituirea unor noi vicii de consimțământ (leziunea, starea de necesitate), denunțarea unilaterală a contractului, la care, nu în ultimul rând, se adaugă reglementarea impreviziunii, subiect care ilustrează semnificativ poziționarea noului legiuitor față de forța obligatorie a contractului încheiat (art. 1271), subiect căruia îi rezervăm un spațiu special în finalul acestui studiu.

Chiar dacă sintagma tradițională „contractul părților este legea părților” are o valoare preponderent metaforică, în condițiile în care doar contractul „legal încheiat” este asimilat legii, noile codificări, cât și majoritatea proiectelor de codificare a contractelor, evită totuși să mai considere contractul ca lege a părților. Astfel, potrivit art. 1434 din Codul civil Quebec, „contractul valabil format obligă pe cei care l-au încheiat nu doar pentru ce ei au exprimat dar și pentru ceea ce decurge după natura contractului, potrivit uzanțelor, echității și legii”. Dintre codificările mai recente, Codul civil al Portugaliei, promulgat prin Decretul-lege nr. 47344 din 25 noiembrie 1966, nu conferă contractului puterea de lege ci definește noțiunea de libertate contractuală prin raportarea la limitele prevăzute de lege. Dacă ne raportăm la proiectele franceze de reformă a dreptului obligațiilor, vom observa că doar Anteproiectul Catala, mai sensibil la tradiții, conservă formula clasică de la art. 1134 C. civ. fr.[3], în timp ce Proiectul guvernamental de reformă a dreptului contractelor (elaborat de echipa condusă de François Terré), definește libertatea contractuală în același mod ca și Codul civil din Quebec. Celelalte proiecte de codificare a dreptului contractelor (Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaționale, Principiile Dreptului European al Contractelor, Proiectul Cadrului Comun de Referință – DCFR, elaborat de echipa condusă de profesorul Christian von Barr), nu-i mai conferă contractului puterea de lege. Cum nuanțele limbajului juridic sunt importante, mai ales într-o materie atât de importantă precum limitele libertății de voință în contracte, credem că textul pe care îl analizăm ar fi putut fi armonizat cu noile tendințe europene.

2. Evoluția concepției despre libertatea contractuală. Potrivit teoriei autonomiei de voință, omul se naște fundamental liber, astfel că nu poate fi obligat față de altul, decât urmare a propriei voințe. Societatea însăși era văzută ca un contract social, după teoria lansată de J.J. Rousseau. Legitimitatea oricărei obligații o dă voința, concepție care l-a determinat pe Alfred Fouillée să afirme „qui dit contractuel dit juste”[4]. Reflex juridic al liberalismului economic exprimat de formula „laisser faire, laisser passer”, teoria autonomiei de voință consideră că fiecare „contractant este cel mai bun judecător și deci cel mai bun legiuitor al propriilor sale interese”[5], nimeni neputându-l obliga să se lege juridic prin contract. Odată încheiat, contractul trebuie însă respectat întocmai, nefiind nevoie ca o altă normă să autorizeze producerea efectelor.

Conform aceleași teorii, contractul este obligatoriu și pentru judecător, supranumit „ministru al voinței părților”[6], care, chemat să-l interpreteze, este obligat să se raporteze la intenția comună a celor care l-au încheiat. Pentru aceleași motive, judecătorul nu poate interveni în contract, nu-l putea modifica sau revizui, chiar dacă s-au schimbat condițiile avute în vedere la încheierea lui. Prin urmare, voința omului este, atât sursa, cât și măsura drepturilor dobândite și a obligațiilor asumate. Paradigmă juridică a epocii iluministe, guvernată de motto-ul individualist kantiansapere aude, al cărui corolar în drept pacta sunt servanda, face elogiul libertății individuale, creatoare de drept. (mai mult…)

%d blogeri au apreciat asta: