Drept MD

Acasă » Universul Juridic (Pagina 2)

Arhive categorie: Universul Juridic

Vocația jurisprudenței Curții Constituționale de a fi izvor de drept


Ioan Chelaru

Problema identificării izvoarelor formale ale dreptului a căpătat nu de mult, un contur nou, în contextul dinamicii și constituționalizării ramurilor juridice și al aplicării normelor de drept la noi realități sociale, al căror conținut interesează nu numai pe Legiuitorul român și instanțele judecătorești naționale, ci și parteneri statali externi, aflați în raporturi de colaborare instituțională cu statul român. Constituția a prevăzut această conlucrare între autorități publice naționale și diferite subiecte de drept internațional public (state suverane și organizații internaționale), consacrând în art. 11 alin. (2) că„Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte dindreptul intern”. De asemenea, art. 20 alin. (1) din Constituție instituie principiul potrivit căruia „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”. În virtutea acestor reglementări, „lista” clasică a izvoarelor formale ale dreptului s-a extins cu dispoziții cuprinse în unele convenții internaționale cu rezonanță ridicată în sistemul juridic român, precum și cu jurisprudența CEDO și nu numai. De asemenea, jurisprudența de aproape 25 de ani a Curții Constituționale oferă Legiuitorului, instanțelor judecătorești, ca și teoriei juridice teme de reflecție asupra dinamicii izvoarelor dreptului. Acesta este motivul pentru care conceptul de izvor formal al dreptului, se cere reanalizat și adaptat unei noi gândiri și practici juridice. (mai mult…)

O problemă controversată: contestaţia împotriva raportului asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă


Florin Moțiu

Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență nr. 85/2014 pune alături, în mod corelat și adaptat, toate reglementările ce guvernează mecanismele de prevenire a insolvenței și de insolvență adresate operatorilor economici (persoane fizice autorizate, asociații familiale, întreprinderi individuale, societăți, regii autonome, companii și societăți naționale).

Având în vedere că de la intrarea în vigoare a noii reglementări a trecut deja un an ne propunem prin demersul de față să analizăm o problemă care a generat practică judiciară neunitară în aplicarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței[1], problemă care nu a fost rezolvată nici prin noua reglementare: contestația împotriva raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență.

Una dintre atribuțiile principale ale administratorului judiciar desemnat în cadrul unei proceduri de insolvență este, potrivit art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014 [art. 20 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006] „examinarea activității debitorului și întocmirea unui raport amănunțit asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, cu menționarea eventualelor indicii sau elemente preliminare privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă și cu privire la existența premiselor angajării răspunderii acestora, în condițiile prevederilor art. 169-173, precum și asupra posibilității reale de reorganizare a activității debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea și depunerea la dosarul cauzei, într-un termen stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la desemnarea administratorului judiciar”[2].

Această atribuție este esențială, având în vedere că, prin analiza activității debitorului de până la deschiderea procedurii insolvenței, se pot trage concluzii cu privire la cauzele și împrejurările care au dus la insolvență și persoanele responsabile de aceasta, potențialele acte juridice frauduloase încheiate în perioada premergătoare insolvenței, precum și asupra posibilității reorganizării sau trecerii la faliment a debitorului.

Raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a debitorului este reglementat de art. 97 din Legea nr. 85/2014 (art. 59 din Legea nr. 85/2006)[3], iar legea nu prevede posibilitatea contestării acestuia.

În lipsa unor norme care să reglementeze contestația la acest raport s-ar putea susține că sunt aplicabile prevederile art. 59 din Legea nr. 85/2014 (art. 21 din Legea nr. 85/2006), care reglementează raportul lunar al administratorului judiciar cuprinzând descrierea modului în care și-a îndeplinit atribuțiile[4] și care prevede în alin. (5) că „debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum și orice altă persoană interesată pot face contestație împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar”.

În practică, sub imperiul Legii nr. 85/2006, creditorii nemulțumiți de conținutul și concluziile raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, raport întocmit de practicianul în insolvență desemnat pe seama debitorului aflat în procedura insolvenței în baza art. 20 alin. (1) lit. b) și art. 59 din Legea nr. 85/2006, au formulat contestații împotriva acestui raport în condițiile art. 21 din Legea nr. 85/2006.

Soluțiile din practica judiciară au fost neunitare în această chestiune, unele instanțe respingând ca inadmisibile aceste contestații, iar altele soluționând aceste contestații pe fond.

Astfel, în sensul inadmisibilității contestației, Curtea de Apel Timișoara a decis că „raportul prevăzut de art. 20 alin. (1) lit. b) și art. 59 din Legea nr. 85/2006 nu poate fi contestat de către creditori în condițiile art. 21 din legea nr. 8572006, întrucât art. 21 reglementează contestația împotriva măsurilor luate de administratorului judiciar, iar raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, nu cuprinde nicio măsură a practicianului în insolvență” [5].

Într-o altă speță, Curtea de Apel Cluj a hotărât că „întrucât raportul întocmit în conformitate cu prevederile art. 59 din LPI nu evidențiază modul de îndeplinire a atribuțiilor și nu cuprinde nici o justificare a cheltuielilor efectuate în procedură, ci evidențiază cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului, și, eventual, persoanele cărora le-ar fi imputabilă, se poate conchide că acest raport nu se subsumează celui menționat la art. 21 alin. (1) din LPI astfel că nu poate fi contestat în condițiile art. 21 alin. (3) din același act normativ, contestația astfel formulată fiind inadmisibilă”[6].

În același sens, în altă cauză s-a reținut că „în ce privește raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la insolvența debitoarei nu sunt incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 85/2006, întrucât acesta nu constituie o „măsură” vizată de textul de lege menționat, ci reprezintă punctul de vedere profesional al practicianului în insolvență care l-a întocmit și nu i se poate impune acestuia includerea în raport a unor aspecte, puncte de vedere, opinii sau constatări pe care nu le însușește”[7].

De asemenea, s-a arătat că „art. 21 din Legea nr. 85/2006 se referă la raportul lunar depus de practicianul în insolvență, în timp ce art. 59 din lege reglementează raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului și nu prevede posibilitatea formulării unei contestații”[8].

În sens contrar, acela al admisibilității unei asemenea contestații, într-o speță a fost admis recursul unei creditoare, a fost casată hotărârea primei instanțe și, în rejudecare, a fost admisă contestația creditoarei împotriva raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitoarei, dispunându-se completarea acestuia cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență și dacă există premisele angajării răspunderii acestora, precum și analiza motivelor care nu permit reorganizarea societății[9].

În altă cauză s-a statuat că „măsurile la care se referă art. 21 și care sunt susceptibile de a fi contestate, pot consta nu numai în acțiuni, ci se pot concretiza și în omisiunea sau inacțiunea lichidatorului sau administratorului judiciar de a releva cauzele reale care au condus la insolvența debitoarei. Față de aspectele sus arătate, rezultă că împotriva raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență și prin care s-a concluzionat că nu este oportună formularea unei acțiuni în răspundere poate fi formulată contestație în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2006. A admite contrariul, ar însemna ca un astfel de raport să nu poată fi supus controlului judecătorului-sindic”[10].

De asemenea, s-a reținut că „potrivit art. 11 alin. (1) lit. (l) din Legea nr. 85/2006, una dintre atribuțiile judecătorului-sindic este și soluționarea contestațiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului. Prin urmare, judecătorul-sindic are obligația și poate soluționa contestațiile formulate la orice fel de raport, inclusiv la cel privind cauzele și împrejurările care au dus la starea de insolvență a debitoarei, chiar dacă prin acel raport nu se dispune nicio măsură de administratorul judiciar”[11].

Față de aceste aspecte și controversa existentă se impune prezentarea argumentelor pro și contra admisibilității unei asemenea contestații[12].

Argumentele în sensul admisibilității contestației la raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență ar fi următoarele: (mai mult…)

Analiza motivelor pentru care poate fi respinsă cererea de încuviinţare a executării silite de către instanţa de executare


1. Noțiuni introductive


Nicolae-Horia Țiț

Activitatea procesuală de executare silită se desfășoară, începând cu momentul sesizării organului de executare cu cererea de executare silită de către creditor (art. 622 alin. 2 C. pr. civ.) printr‑o succesiune de acte procedurale, în scopul aducerii la îndeplinire a dispozițiilor titlului executoriu. Deși legea stabilește în mod expres că executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare, efectuarea actelor de executare silită nu va avea loc decât după încuviințarea executării silite de către instanța de executare, la cererea executorului judecătoresc. Prin O.U.G. nr. 1/2016[1], adoptată ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 895/2015[2], s‑a revenit la soluția legislativă consacrată inițial de textul Codului de procedură civilă, respectiv aceea a încuviințării executării silite de către instanța de executare și a înglobării procedurii de învestire cu formulă executorie în cea a încuviințării executării silite, ca urmare a declarării neconstituționalității soluției legislative adoptată prin Legea nr. 138/2014, anume aceea a încuviințării executării silite de către executorului judecătoresc[3]. Argumentele reținute de Curtea Constituțională în acest sens sunt cantonate în două direcții: pe de o parte, pornind de la calificarea fazei de executare silită ca fază a procesului civil, necesitatea existenței unui control prealabil al instanței asupra declanșării procedurii de executare, instanța fiind singura care are atribuții jurisdicționale, spre deosebire de executor, care este reprezentantul puterii executive; pe de altă parte, principiul loialității pe care legiuitorul trebuie să îl respecte, prin raportare la practica anterioară a Curții Constituționale, referitoare la aceeași soluție legislativă adoptată sub imperiul Codului de procedură civilă anterior[4].

Încuviințarea executării silite se configurează ca o procedură obligatorie, prin intermediul căreia să fie realizat un control al condițiilor declanșării executării silite. Realizarea acestui control constituie o garanție a principiului legalității în faza de executare silită (art. 625 alin. 1 C. pr. civ.), dând posibilitatea instanței de executare să analizeze îndeplinirea mai multor cerințe, de natură intrinsecă sau extrinsecă, formală sau substanțială, referitoare la competența organului de executare, titlul executoriu, creanță, imunitate de executare sau alte cerințe sau impedimente. Procedura de încuviințare a executării silite are o natură necontencioasă, înscriindu‑se în categoria dării autorizațiilor judecătorești, prin urmare în cursul acesteia nu vor putea fi verificate sau puse în discuție aspecte referitoare la fondul raportului juridic din care emană titlul executoriu, indiferent dacă acesta are caracter jurisdicțional sau nu[5].

Procedura de încuviințare a executării silite presupune, așadar, verificarea de către instanța de executare a principalelor condiții prevăzute de lege pentru declanșarea executării silite. Această verificare are loc, ca regulă generală, pe baza titlului executoriu, una dintre principalele componente ale demersului efectuat de judecător în cadrul acesteia fiind legat de stabilirea caracterului executoriu al titlului, respectiv de verificarea condițiilor pentru ca înscrisul depus de către creditor odată cu cererea de executare să constituie titlu executoriu. Ca urmare a încorporării procedurii învestirii cu formulă executorie în procedura încuviințării executării silite, aceasta va fi adăugată în partea finală a încheierii de încuviințare (art. 666 alin. 8 C. pr. civ.), fiind o cerință extrinsecă a tuturor actelor de procedură care vor fi efectuate ulterior (cu consecința că lipsa acesteia va atrage consecința nulității necondiționate a acestor acte, potrivit art. 176 pct. 6 C. pr. civ.)[6]. (mai mult…)

%d blogeri au apreciat asta: