Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Drept civil. Introducere » CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL

CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL


Consimţămîntul – condiţie de fond a actului juridic civil.
Aşa cum rezultă din însăşi definiţia actului juridic civil, voinţa juridică reprezintă un element fundamental al acestuia. Voinţa este un fenomen complex atît din punct de vedere psihologic, cît şi din punct de vedere juridic. Sub aspect juridic, voinţa este complexă deoarece reuneşte în structura sa două elemente: consimţămîntul şi cauza (scopul). Aşadar, între voinţă juridică şi consimţămînt există o corelaţie de tipul întreg-parte.
Formarea voinţei juridice
Formarea voinţei, inclusiv a voinţei juridice, reprezintă un proces psihologic complex. Punctul de pornire îl constituie nevoia simţită de om, nevoie pe care acesta vrea să o satisfacă. După reflectarea acestei nevoi în mintea omului, urmează reflectarea mijlocului de satisfacere a nevoii respective. Pe măsură ce reprezentarea scopului devine mai puternică, se trece de la tendinţă la dorinţa de satisfacere a nevoii. De cele mai multe ori, o dorinţă nu rămîne izolată, ci ea se întîlneşte cu alte tendinţe şi dorinţe, unele în acord cu prima dorinţă, altele potrivnice. în acest context, începe următoarea fază a procesului psihologic, anume deliberarea, care presupune cîntărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă dorinţele şi mijloacele lor de realizare. Ca urmare a apariţiei unui motiv determinant, ce le înlătură pe celelalte, de la deliberare se trece la luarea hotărîrii de a încheia actul juridic civil, act care apare ca un mijloc de realizare a scopului propus. Toate aceste faze ale procesului psihologic de formare a voinţei juridice au caracter intern; pentru ca faptul psihologic să devină fapt social, este necesar ca hotărîrea luată să fie exteriorizată, astfel încît alte persoane să aibă posibilitatea de a lua cunoştinţă de ea. Din acest proces psihologic complex, dreptul civil nu reţine decît două elemente: hotărîrea exteriorizată (consimţămîntul) şi motivul determinant (cauza sau scopul actului juridic).
Principiile voinţei juridice
Codul civil consacră implicit, dar neîndoielnic, două principii care cîrmuiesc voinţa juridică:
    principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă);
    principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).
Principiul autonomiei de voinţă. Potrivit acestui principiu, persoanele sînt libere să încheie orice gen de act juridic, indiferent de faptul dacă acesta are sau nu o reglementare expresă, ceea ce reiese şi din conţinutul art. 8 al Co¬dului civil. Ele sînt libere, de asemenea, să modifice condiţiile actului juridic, desigur în conformitate cu art. 220, care sancţionează cu nulitate absolută ac¬tul juridic ce contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Acest prin¬cipiu denotă şi faptul că persoanele sînt în drept să nu încheie acte juridice. Din acest principiu se desprind două consecinţe importante. În primul rînd, subiectele de drept sînt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci şi acte juridice nenumite. În al doilea rînd, cînd legea nu prevede în mod expres altfel, părţile sînt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic.
Tot din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă şi limitele principiului libertăţii actelor juridice. Aceste limite sînt trasate de normele imperative (inclusiv normele care reglementează ordinea publică), precum şi de morală. Sancţiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite constă în nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.
Principiul voinţei reale. S-a subliniat deja faptul că, pentru a fi producă¬toare de efecte juridice, voinţa persoanei trebuie exteriorizată. Se presupune deci că voinţa internă urmează a fi exteriorizată. Se mai presupune că ceea ce este exteriorizat corespunde voinţei interne. Principiul voinţei reale este cel de al doilea principiu care guvernează formarea voinţei juridice, aceasta din urmă cuprinzînd un element intern (psihologic) şi un element extern (social). Dacă există concordanţă între aceste două elemente, deci cînd există identitate între voinţa internă şi voinţa exteriorizată, nu se ridică nici o problemă de determinare a principiului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voinţă. Se pot ivi însă situaţii în care între cele două elemente să nu existe concordanţă, punîndu-se astfel problema stabilirii elementului căruia urmează să i se dea prioritate. Soluţionarea acestei probleme depinde de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată).
Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, satisfăcînd prin aceasta securitatea statică a circuitului civil, întrucît s-ar putea pune în discuţie valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanţă între voinţa internă şi cea exprimată.
Concepţia obiectivă acordă întîietate voinţei declarate, satisfăcînd astfel securitatea dinamică a circuitului civil, deoarece, după ce a fost exteriorizată, voinţa juridică produce efecte ce nu ar putea să fie înlăturate pe motiv că voinţa declarată nu coincide cu voinţa internă.
Definiţia consimţămîntului
Prin consimţămînt se înţelege exteriorizarea hotărîrii de a încheia un act juridic civil. Consimţămîntul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil. Trebuie subliniat că termenul „consimţămînt” este folosit în două sensuri diferite. Într-un  prim sens, prin consimţămînt se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau a uneia dintre părţile actului juridic bilateral ori multilateral.
Într-un al doilea sens, care este mai apropiat de semnificaţia etimologică a cuvîntului (cum sentire), prin consimţămînt se desemnează acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus voluntatum).
Cerinţele valabilităţii consimţămîntului
Pentru a fi valabil, consimţămîntul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe (condiţii), cumulativ:
    să provină de la o persoană cu discernămînt;
    să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
    să fie exteriorizat;
    să nu fie alterat de vreun viciu de consimţămînt.
Unii autori consideră că ar trebui îndeplinite şi alte cerinţe, precum: „consimţămîntul să fie serios” şi „consimţămîntul să fie precis”. S-a subliniat însă, în mod justificat, că nu este necesar să se reţină şi aceste cerinţe, întrucît: cerinţa potrivit căreia consimţămîntul trebuie să fie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice o include şi pe aceea de a fi serios; cerinţa de a fi precis vizează mai degrabă obiectul (să fie determinat sau determinabil) sau oferta; manifestarea de voinţă poate să fie nu numai expresă, ci şi tacită, iar în acest din urmă caz ea nu este întotdeauna precisă, dar totuşi poate avea valoare de consimţămînt.
    Consimţămîntul să provină de la o persoană cu discernămînt
Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă. Reamintim că nu trebuie confundată această primă cerinţă a consimţămîntului cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strînsă legătură, deoarece prezenţa sau lipsa discernămîntului reprezintă o stare de fapt, pe cînd capacitatea este o stare de drept. Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sînt prezumate că au discernămîntul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cel lipsit de capacitate de exerciţiu este prezumat a nu avea discernămînt, fie datorită vîrstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală. Minorul între 14 şi 18 ani are discernămîntul în curs de formare. Pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privinţă, deoarece reprezentanţii lor sînt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu. În afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernămînt (numite incapacităţi legale), pot exista şi cazuri în care persoane cu discernămînt în drept (după lege) sînt totuşi, în fapt, lipsite temporar de discernămînt (numite cazuri de incapacitate naturală – beţia, hipnoza, somnambulismul, mînia puternică). Lipsa discernămîntului la încheierea unui act juridic atrage ca sancţiune nulitatea relativă a acelui act.
    Consimţămîntul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotif)
Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Consimţămîntul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:
a.    cînd manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoazie sau pură complezenţă;
b.    dacă manifestarea de voinţă este prea vagă;
c.    dacă manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală {reservatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.

    Consimţămîntul să fie exteriorizat
Cerinţa aceasta este impusă de însăşi definiţia consimţămîntului. Principiul aplicabil în privinţa exteriorizării consimţămîntului este, aşa cum am arătat cu un alt prilej, principiul consensualismului, deci părţile sînt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor. De la acest principiu există însă şi excepţii, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit. Manifestarea de voinţă este expresă atunci cînd ea se exteriorizează prin modalităţi de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor. Manifestarea de voinţă este tacită (implicită) atunci cînd ea se deduce.
    Consimţămîntul să nu fie alterat de vreun viciu
Această cerinţă este impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil, într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimţămînt sînt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic. Specific viciilor de consimţămînt este faptul că există manifestare de voinţă (există deci consimţămînt), însă aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient, ca în cazul erorii şi al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenţei şi al leziunii.

Viciile de consimţămînt
Eroarea
Eroarea este falsa reprezentare a unei situaţii, o părere greşită despre unele împrejurări legate de încheierea convenţiei.
Nulitatea actului juridic afectat de eroare este reglementată la art. 227 din Codul civil. Spre deosebire de art. 59 al Codului civil din 1964, art. 227 defineşte eroarea considerabilă; indică în ce caz eroarea asupra motivului este considerabilă, precum şi unele consecinţe particulare ale actului juridic afectat de eroare (alin. 6).
Eroarea asupra naturii actului juridic civil. Prin eroare asupra naturii ac¬tului juridic civil se înţelege situaţia în care o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un altul. De exemplu, vînzătorul crede că încheie un contract de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă (Codul civil, art. 839-845), iar cumpărătorul crede că încheie un contract de vînzare-cumpărare (art. 753-785). în acest caz, consimţămîntul se va conside¬ra viciat, fiindcă natura juridică a contractului de vînzare-cumpărare diferă de cea a contractului de înstrăinare cu condiţia întreţinerii pe viaţă, în special sînt diferite consecinţele pe care le produc aceste două contracte. Cu alte cuvinte, manifestarea de voinţă este necorespunzătoare realităţii şi de aceea un astfel de act va fi lovit de nulitate relativă (art. 227. alin. (1)). în literatura de specialitate se susţine că eroarea asupra naturii actului juridic civil este o eroare-obstacol.
Eroarea asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului juridic ci¬vil. Şi în acest caz, nu orice eroare asupra obiectului actului juridic civil poate fi considerată viciu de consimţămînt, ci doar eroarea care se referă la „calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic civil”.
Eroarea asupra persoanei. Codul civil dispune în art. 227 că eroarea este considerabilă atunci cînd la încheiere a existat o falsă reprezentare referitoare la părţile actului juridic în cazul în care identitatea acestora este motivul determinat al încheierii actului. Identitatea părţilor (partenerul sau beneficiarul) are importanţă pentru valabilitatea actelor juridice, precum şi pentru valabilitatea încheierii căsătoriei. De exemplu, este lovită de nulitate căsătoria în care s-a făcut eroare asupra persoanei dacă se demonstrează că actul de căsătorie a fost semnat nu de mireasă, ci de sora ei, care îi seamănă foarte mult. Practica demonstrează că eroarea asupra persoanei ca viciu de consimţămînt se întîlneşte foarte rar.
Eroarea de fapt este o falsă reprezentare a realităţii faptelor. Trebuie să spunem că eroare de fapt este eroarea, prevăzută la art. 227, care se referă la natura actului, la calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic, precum şi la părţile actului.
Eroarea de drept este o falsă reprezentare a existenţei sau a conţinutului unui act normativ. Numai eroarea de fapt poate invoca o cauză de anulare a actului juridic. în susţinerea acestei afirmaţii vine regula generală conform căreia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii. Pe de altă parte, cel mai important argument în susţinerea acestei afirmaţii îl constituie art. 227 din Codul civil, care prevede expres că eroarea este considerabilă dacă la încheie¬rea actului juridic a existat o falsă reprezentare referitoare la trei elemente: natura actului; calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic; părţile actului putînd afecta valabilitatea actului juridic civil. Eroarea privind existenţa şi conţinutul unei norme juridice166 nu este numită de legiuitor în această normă.
Dolul (viclenia)
Dolul (viclenia) este un viciu de consimţămînt care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene pentru a o determi¬na să încheie un act juridic. în esenţă, dolul este o eroare provocată.
Dolul, ca şi eroarea, nu este prevăzut în Codul civil la condiţiile de valabili¬tate a consimţămîntului, ci la nulitatea actului juridic. Astfel, art. 228 prevede că „actul juridic a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte”.
Structural, dolul, ca viciu de consimţămînt, presupune existenţa a două elemente: unul obiectiv (material) şi celălalt subiectiv.
Elementul obiectiv (material) constă în utilizarea de mijloace viclene (şiretenii) – acţiuni sau inacţiuni – prin care persoana este indusă în eroare. Acţiunile se caracterizează prin acte de viclenie, de prezentare falsă a realităţii şi sînt consemnate la art. 227 alin. (1). Această normă stipulează că persoana care a încheiat un act juridic datorită unui doi poate cere nulitatea lui. Actul juridic civil poate fi declarat nul chiar şi atunci cînd autorul dolului estima că actul este avantajos pentru cealaltă parte.
Elementul subiectiv constă în intenţia de a induce în eroare. Cu alte cu¬vinte, elementul subiectiv al dolului constă în intenţia uneia dintre părţi (în cazurile prevăzute la art. 228 alin. (3) din Codul civil şi în intenţia persoanei terţe, care nu este parte a actului juridic civil) de a induce în eroare cealaltă parte pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Important este că ele¬mentul subiectiv există şi atunci cînd „autorul dolului estima că actul juridic este avantajos pentru cealaltă parte” (art. 228 alin. (1)).
Pentru ca dolul să fie considerat viciu de consimţămînt, se cer întrunite următoarele condiţii:
a.    comportamentul dolosiv sau viclean trebuie să fie determinant la în¬cheierea actului juridic;
b.    dolul trebuie să emane de la cealaltă parte;
c.    dolul trebuie să fie anterior încheierii actului juridic;
d.    dolul trebuie să fie dovedit de partea care îl invocă.
Violenţa
Violenţa este ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să-i provoace o temere care o determină să încheie un act juridic pe care de altfel nu l-ar încheia.
Violenţa (ameninţarea) poate avea ca obiect fie patrimoniul (distrugerea unui bun), fie integritatea fizică (lezarea), fie integritatea morală (compromite¬rea reputaţiei) persoanei pentru ca să consimtă a încheia un act. Astfel, violen¬ţa este constrîngerea fizică aplicată persoanei pentru a o determina să încheie un act pe care de altfel nu l-ar fi încheiat. Pentru a fi viciu de consimţămînt, violenţa trebuie să întrunească următoarele două condiţii:
a.    Să fie determinantă pentru încheierea unui act juridic, adică să aibă un anumit grad de intensitate care să inspire autorului convenţiei o temere raţio¬nală. Această condiţie reiese din art. 229 alin. (2) al Codului civil, conform căreia violenţa serveşte drept temei de anulare a actului juridic numai în cazul în care se demonstrează că este de natură să determine persoana să creadă că ea, soţul, o rudă, o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor sînt expuşi unui pericol iminent.
b.    Să fie ilicită. Pornind de la o situaţie contrară, este important a se releva că nu reprezintă o violenţă în sensul legii ameninţarea adresată de creditor de¬bitorului că îl va acţiona în justiţie dacă nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate, întrucît recurgerea la justiţie este pe deplin legitimă. Prin urmare, ameninţa¬rea de a recurge la mijloace legale pentru a-1 determina pe debitor să execute obligaţiile nu va fi considerată viciu de consimţămînt. Un altfel de mijloc va fi ameninţarea, făcută de creditor, că va recurge la mijloace ilegale pentru a-1 obliga pe debitor să execute obligaţia.
Codul civil specifică la art. 229 alin. (1) că violenţa este fizică şi morală.
Violenţa fizică este prezentă în cazul în care ameninţarea se referă la in¬tegritatea persoanei ori a bunurilor ei.
Violenţa morală există în cazul în care ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
Obiectul actului juridic civil: condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil.
Spre deosebire de Codul civil din 1964, Codul civil în vigoare conţine, la capitolul dedicat condiţiilor de valabilitate a actului juridic, o normă referi¬toare la obiectul actului juridic civil. Astfel, art. 206 defineşte obiectul actului juridic ca o condiţie de valabilitate a actului, precum şi condiţiile ce urmează a fi întrunite pentru ca obiectul actului juridic să fie valabil.
Noţiunea legală a actului juridic se desprinde din art. 206 alin. (1): „Obiect al actului juridic este obligaţia persoanei care a încheiat actul juridic”. în prin¬cipiu, şi doctrina defineşte similar obiectul actului juridic civil. Astfel, într-o opinie168, obiect al actului juridic civil este numită prestaţia (adică acţiunea sau inacţiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde, iar subiectul pasiv este obligat să o săvîrşească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic.
Condiţiile de valabilitate a actului juridic civil. în art. 206 alin. (2) sînt enumerate trei condiţii de valabilitate a actului juridic civil:
    obiectul trebuie să fie licit;
    obiectul trebuie să se afle în circuit civil;
    obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa.
La aceste trei condiţii, doctrina adaugă două condiţii: obiectul trebuie să fie posibil şi obiectul trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic civil.
Pornind de la dispoziţiile legale şi ţinînd cont de opiniile existente în literatura de specialitate, în cele ce urmează se va face analiza condiţiilor de valabilitate a obiectului actului juridic civil.
Obiectul trebuie să fie licit. Pentru ca actul juridic să fie valabil este ne¬cesar ca obiectul lui să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. In conformitate cu prevederile art. 220, actul juridic care contravine normelor imperative, ordinii publice şi bunelor moravuri este lovit de nulitate absolută. De exemplu, va fi lovită de nulitate absolută înţelegerea prin care o persoană se obligă să săvîrşească o infracţiune în schimbul unei sume de bani.
Obiectul trebuie să fie în circuit civil. Numai lucrurile puse în cir¬cuitul civil pot fi obiecte ale actelor juridice şi, respectiv, bunurile scoase din circuitul civil nu pot fi obiect al actelor juridice. Art. 286 stabileşte că bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor cînd circulaţia lor este limitată sau in¬terzisă de lege.
Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa (art. 206 alin.(2)). înseamnă că în actul juridic civil urmează să se precizeze toate elementele care îl individualizează. De exemplu, dacă obiectul se referă la o prestaţie (serviciu), atunci se indică lucrările care trebuie efectuate (debitorul se obligă să efectueze o lucrare de reparare a mobilei). Dacă obiectul se referă la un bun cert, de exemplu la o casă, el trebuie determinat prin elementele care îl indi¬vidualizează, prin indicarea adresei acelei case, ori prin indicarea numărului ei de încăperi, a suprafeţei totale, a suprafeţei locuibile. Dacă este de gen, bunul actului juridic (obiectul) trebuie determinat cel puţin prin specie şi cantitate (vînzarea a o mie litri de benzină, şi nu vînzarea petrolului, fără a se preciza şi cantitatea).
Obiectul trebuie să existe. Această condiţie de valabilitate a actului juridic civil nu este indicată expres în art. 206. Totuşi, se poate considera că, pentru valabilitatea actului juridic civil, este necesar, după regula generală, ca obiectul acestuia să existe la momentul încheierii Iui. În caz contrar, nu se poate pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii. Expresia „după regula generală” denotă că sînt posibile cazuri cînd actul juridic este valabil dacă se referă la bunuri viitoare. în acest sens, Codul civil dispune la art. 206 alin.:
„Pot constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare”. De exemplu, este valabil contractul, încheiat în luna ianuarie, de vînzare-cumpărare a 10001 de cereale, care vor fi strînse în luna iunie.
Obiectul trebuie să fie posibil. Deşi nu este prevăzut în Codul civil, această condiţie de valabilitate a obiectului actului juridic civil decurge din principiul că nimeni nu poate fi silit la imposibil. După cum se susţine în lite¬ratura de specialitate, „imposibilitatea prestaţiei atrage nulitatea actului juridic pentru lipsa de obiect”. În acest caz, este necesar însă ca imposibilitatea să aibă un caracter absolut, adică executarea prestaţiei să fie imposibilă pentru toţi, nu numai pentru debitori. În caz contrar, obiectul va fi posibil. Deşi exe¬cutarea obiectului actului juridic este posibilă, însă pentru debitor este impo¬sibilă (nu poate plăti suma datorată), este prezent obiectul posibil.
Forma actului juridic civil.
Codul civil în vigoare conţine o prevedere, conform căreia „forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai în cazurile expres prevăzute de lege” (art. 208 alin.(2)). Prin urmare, valabilitatea actului juridic civil depinde şi de respectarea formei, însă atunci cînd acest lucru este expres prevăzut în lege. Drept exemplu în acest sens poate servi dis¬poziţia art. 625 din Codul civil, care prevede că nerespectarea formei scrise a clauzei penale atrage nulitatea ei. în toate cazurile cînd în lege nu se întîlnesc asemenea prevederi, forma actului juridic nu se consideră o condiţie de vala¬bilitate, ci doar o probă a existenţei lui sau un factor care determină opozabili¬tatea lui faţă de terţi. După cum se expune în literatura de specialitate, prin condiţii de formă se subînţeleg trei feluri de forme ale actului juridic:
    forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (forma cerută ad validitatem);
    forma cerută pentru probarea actului (forma cerută pentru ad probatio-nem);
    forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. Aceste trei sensuri ale formei actului juridic civil pot fi desprinse din art. 208-215 ale Codului civil dedicate formei actului juridic civil.
Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic. Pornind de la conţi¬nutul art. 208 alin.(2), se poate spune că actele juridice sînt valabile indiferent de forma de manifestare a voinţei la încheierea lor. Aceasta este regula, excep¬ţia de la ea se prevede expres chiar în acelaşi alineat, şi anume că valabilitatea actului juridic depinde de forma lui doar atunci cînd acest lucru este cerut expres de lege. Explicaţia constă în faptul că, pentru anumite acte juridice, legiuitorul manifestă o atenţie specială faţă de forma în care se încheie. Să ve¬dem care sînt actele juridice pentru a căror valabilitate legiuitorul a instituit cerinţa formei. În Codul civil mai există o prevedere generală în acest sens. în unele cazuri, legiuitorul impune forma ca o condiţie de valabilitate pentru a atenţiona părţile asupra importanţei actului pe care îl încheie şi asupra con¬secinţelor pe care le poate avea actul, de exemplu, contractul de ipotecă – art. 468 alin. (2); înţelegerea privind clauza penală – art. 625; garanţia debitorului – art. 636. în alte cazuri, cum este testamentul, forma ca o condiţie de valabi¬litate este impusă pentru asigurarea deplinei libertăţi şi certitudini a consim¬ţămîntului, în toate cazurile, forma autentică este o condiţie de valabilitate a actului juridic civil, fiindcă art. 213 alin. (1) prevede: „Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic”. Merită relevat faptul că în Codul civil în vigoare pentru prima dată este utilizată expresia „formă cerută pentru valabilitate”.
Forma cerută pentru probarea actului. În literatura de specialitate se susţine ideea conform căreia forma cerută pentru probarea actului juridic civil constă în cerinţa, impusă de lege sau de părţi, de a fi întocmit în scris, fără ca lipsa acestuia să atragă nevalabilitatea actului. Se impune o precizare por-nind de la conţinutul art. 211 alin. (2) al Codului civil. Conform acestei norme, „nerespectarea formei scrise a actului juridic civil atrage nulitatea lui numai în cazul în care acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părţilor”. O analiză mai detaliată a acestei prevederi legale se va face mai jos, cu ocazia descrierii formei scrise a actului juridic şi a efectelor nerespectării acestei for¬me. Se poate spune, aşadar, că, pentru anumite acte juridice, legea sau voinţa părţilor poate impune încheierea actului juridic civil într-o formă scrisă, ne¬cesară nu pentru valabilitatea actului juridic, ci pentru a se dovedi existenţa şi conţinutul lui. Drept exemplu în acest sens poate servi art. 210, care dispune că actul juridic al cărui obiect depăşeşte 1000 de lei urmează a fi încheiat în scris. Faptul încheierii unui asemenea act poate fi dovedit doar printr-un înscris, proba cu martorii nefiind admisă.
Ca sancţiune a nerespectării formei cerute adprobationem, legiuitorul, în art. 211 alin. (1), a stabilit: „Nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic”.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se înţeleg formalităţile pe care legea prevede că trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor unor persoane altele decît părţile actului juridic. Necesitatea includerii unei asemenea cerinţe de formă este dictată de existenţa principiului relativităţii, potrivit căruia actul juridic produce efecte juridice doar între părţile contractante.
Actul juridic poate fi încheiat verbal, în scris, prin tăcere sau prin acţiuni concludente. Posibilitatea alegerii dintre aceste forme este prevăzută la art. 208 din Codul civil. O altă inovaţie a Codului civil este acordarea po¬sibilităţii încheierii unui antecontract sau, cu alte cuvinte, a promisiunii de a încheia actul juridic civil. Codul civil admite pentru prima dată posibilitatea încheierii antecontractului. Admiţînd o asemenea posibilitate, legiuitorul stabileşte şi forma acestui act juridic. Astfel, art. 208 alin. (6) prevede: „Pro¬misiunea de a încheia un act juridic nu trebuie să îmbrace forma cerută pentru acel act”. Promisiunea de a încheia un act juridic este o obligaţie prin care persoana se obligă să încheie în viitor un act juridic. Termenii „promisiune de a contracta” şi „antecontract” sînt consideraţi sinonime.
Prin urmare, actul juridic, în conformitate cu art. 208, poate fi încheiat verbal, prin acţiuni concludente, prin tăcere şi în scris (act simplu scris; act scris şi autentificat notarial).
Formei verbale a actului juridic civil îi este consacrat art. 209 din Codul civil. Esenţa formei verbale constă în faptul că nu se întocmeşte nici un docu¬ment, fără ca partea (părţile) să îşi manifeste prin cuvinte (spuse la întrevederi ori la telefon) voinţa de a încheia actul juridic. Regula generală care guvernează forma verbală a actului juridic civil este expusă la art. 209: „Actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte o formă scrisă sau autentică poate fi încheiat verbal”. Este evident faptul că, spre deosebire de Codul civil din 1964, cel actual oferă subiectelor raportului juridic civil posibilitatea de a alege forma actului juridic civil, lărgind sfera actelor juridice care pot fi încheiate verbal. În conformitate cu art. 208 alin. (3), ‘actul juridic care poate fi încheiat verbal se consideră încheiat şi în cazul în care comportamentul persoanei arată vădit voinţa de a-l încheia”. Se mai spune că, în acest caz, actul juridic este în¬cheiat prin săvârşirea de acţiuni concludente din partea celui care doreşte să-1 încheie. De exemplu, persoana care introduce într-un automat specializat o monedă îşi exprimă astfel voinţa de a procura bunul din automat.
Actul juridic încheiat în scris reprezintă o manifestare de voinţă înscrisă într-un document semnat de părţile (partea) contractante (contractantă). Co¬dul civil se referă la forma scrisă a actului juridic civil în art.210-213. Forma scrisă poate fi de două feluri: simplă scrisă şi autentică.
Forma simplă scrisă. Enumerarea cazurilor când actul juridic trebuie în¬cheiat în formă simplă scrisă o întâlnim în art. 210 alin. (1). Astfel, urmează a fi încheiate în formă simplă scrisă următoarele acte juridice:
    dintre persoanele juridice, cu excepţia celor în care momentul încheie¬rii coincide cu momentul executării;
    dintre persoanele juridice şi persoanele fizice, cu excepţia celor în care momentul încheierii coincide cu momentul executării;
    dintre persoanele fizice, dacă valoarea actului depăşeşte 1000 de lei (cu excepţia celor în care momentul încheierii coincide cu momentul execu¬tării), iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de valoarea obiectului.
Actul juridic încheiat în scris este actul juridic în care voinţa este expusă într-un document, semnat de persoana care încheie actul sau de persoana împuternicită de ea (reprezentant). Dacă se încheie un act juridic unilateral (se eliberează o procură), se întocmeşte un singur document. Dacă se încheie un contract, poate fi întocmit un singur document semnat de ambe¬le părţi ori două documente, unul semnat de o parte şi altul de cealaltă parte, schimbate reciproc. O astfel de procedură o stabileşte legiuitorul în art. 210 alin. (2): „în cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat în scris, el poate fi încheiat atât prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi, cât şi printr-un schimb de scrisori, telegrame, telefono-grame, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat”.
În ultimul timp, tot mai dese sunt cazurile când, la semnarea actului juri¬dic, se utilizează mijloace tehnice, cum ar fi aplicarea semnăturii electronice. Posibilitatea utilizării mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este re¬cunoscută şi de Codul civil în art. 210 alin. (3). Mijloacele tehnice pot fi utiliza¬te la semnarea actului juridic în două cazuri: a) când legea prevede o asemenea posibilitate; b) când părţile au căzut de acord să utilizeze astfel de mijloace. în ambele cazuri însă modul de utilizare a mijloacelor tehnice la semnarea actu¬lui juridic trebuie să fie stabilit de lege (art. 210 alin. (3)).
Conform prevederilor art. 212 din Codul civil, forma autentică a actului juridic civil este obligatorie în cazurile: a) stabilite de lege; b) prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere forma autentică.
Forma autentică se deosebeşte de forma simplă scrisă prin faptul că sem¬năturile părţilor actului juridic sunt certificate de notar.
Autentificarea notarială a actului juridic se face în conformitate cu preve¬derile Legii 1453/2002. Ea facilitează dovada dreptului născut din actul juri¬dic, precum şi a conţinutului acestui act juridic. Se prezumă că datele incluse într-un act autentic sunt corecte şi nu trebuie dovedite . Cel care consideră neconforme realităţii clauzele unui act autentic trebuie să dovedească neconformitatea.

%d blogeri au apreciat asta: