Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Drept Constituţional » Capitolul 1. Dreptul Constituţional ca ramură de drept

Capitolul 1. Dreptul Constituţional ca ramură de drept


  1. Noţiunea de drept constituţional ca ramură de drept

Dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.[1] Dreptul fiecărui stat se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice cuprinzând mai multe ramuri de drept: drept constituţional, drept administrativ, drept civil, drept penal, etc. Ramura principală a dreptului este dreptul constituţional care, prin normele sale, consacră şi ocroteşte cele mai importante valori sociale, economice, politice, culturale.

Dreptul Constituţional este ramura fundamentală a dreptului constituită dintr-un ansamblu unitar de norme juridice cuprinse prioritar în Constituţie prin care se reglementează relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.[2] Astfel normele juridice ale dreptului constituţional reglementează forma de stat, forma de guvernământ, organizarea şi funcţionarea parlamentului, modul de organizare a societăţii în stat, relaţiile sociale fundamentale, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

Conform opiniei multor savanţi în domeniu, există trei tipuri de definiţii ale dreptului constituţional ca ramură de drept: a)materială şi istorică, b)formală, c) pedagocică.

Definiţia materială şi istorică. Se consideră că aceasta cuprinde articolul 16 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789: „Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor determinată, nu are Constituţie”. Definiţia dată este considerată incompletă deoarece:

–          nu defineşte totalmente dreptul constituţional care are ca obiect cu mult mai multe norme decât garantarea drepturilor şi separaţia puterilor;

–          precizează doar ce ar trebui să includă o Constituţie;

–          pune accent doar pe conţinutul reglementării, făcând abstracţie de forma acestea;

–          folosind exclusiv definiţia dată am putea considera unele acte normative ale puterii executive ca fiind legi numai de aceea că materia reglementată este din domeniul legii (se neglijează supremaţia constituţiei).

Definiţia formală a dreptului constituţional are elementul decisiv supremaţia normelor juridice constituţionale, dreptul constituţional fiind alcătuit din norme a căror supremaţie se impune faţă de toate celelalte, inclusiv faţă de legislator. Normele constituţionale au o forţă supremă faţă de celelalte norme juridice datorită obiectului lor de reglementare şi procedurii specifice de adoptare. Definiţia este considerată incompletă deoarece:

–          face abstracţie de conţinutul reglementării;

–          o normă poate fi considerată constituţională pentru că ea a fost adoptată potrivit unei proceduri specifice, ceea ce nu este întotdeauna aşa;

Definiţia pedagocică desemnează dreptul constituţional drept instrument prin intermediul căruia se asigură coexistenţa paşnică a puterii şi libertăţii în cadrul unui stat-naţiune. Este utilizată mai mult în cadrul ştiinţei dreptului constituţional.[3]

Astfel, dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat.

Dreptului constituţional are un triplu obiect, respectiv trei mari componente ce constituie un ansamblu unitar:

  1. Drept constituţional instituţional: are ca obiect tradiţional instituţiile politice şi bazele instituţiilor administrative şi jurisdicţionale.
  2. Drept constituţional normativ sau fundamental: are ca obiect sistemul surselor dreptului sau sistemul normativ.
  3. Drept constituţional substanţial sau raţional: are ca obiect drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

 

  1. Noţiunea de instituţii politice

În cadrul oricărei societăţi o componentă importantă a sistemului politic o constituie instituţiile politice. Ele asigură derularea şi realizarea efectivă a vieţii şi practicii politice.

Instituţia este desemnată ca forma de organizare creată de oameni în vederea realizării unor interese, atingerii unor scopuri. Element fundamental al instituţiilor este acela că ele sânt modele de relaţii sociale stabile, relativ permanente.[4]

Instituţiile politice sânt un ansamblu de reguli de conduită care au acelaşi obiect şi aceleaşi funcţii care constituie un tot unitar. Principala lor caracteristică este acea că au ca obiect de activitate puterea politică: organizarea, transmiterea, exercitarea, conducerea şi legitimarea ei.

În orice sistem politic se întâlnesc două tipuri distincte de instituţii politice:

a)      instituţii politice statale care au în centrul lor statul (ex.: instituţia politică executivă – guvernul, instituţie politică legislativă – paramentul, instituţia şefului statului etc.)

b)      instituţii politice extrastatale din care fac parte şi partidele politice ( ex.: proprietatea, căsătoria, etc.).

Instituţiile politice, îndeosebi cele statale, constituie parte integrantă a dreptului constituţional şi obiectul său de studiu.

 

  1. Definirea raportului juridic

Una dintre funcţiile primordiale ale dreptului este de a reglementa conduita oamenilor. Funcţia dată se realizează prin aceea că în relaţiile reglementate pe cale juridică, oamenii sânt obligaţi să se comporte conform prescripţiilor normelor juridice. Aceste relaţii sociale capătă caracter de relaţii sau raporturi juridice. Ele se numesc juridice deoarece ele sânt create şi rezultă din acţiunea dreptului, spre deosebire de relaţiile morale, religioase etc., care sânt rezultatul altor norme sociale. Atât timp cât o relaţie socială nu e reglementată de norme juridice ea nu poate fi o relaţie juridică[5]şi nu este apărată de forţa coercitivă a statului.

Raportul juridic este o relaţie socială, ideologică reglementată de norma juridică, apărată de stat şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice ale participanţilor la raport.

La încheierea unui raport juridic este nevoie de cel puţin două părţi. Privit din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic este alcătuit din:

a)      subiectele raportului juridic: părţile între care se încheie raporturile juridice, titulari de drepturi şi obligaţii. Subiectele raportului juridic pot fi: persoane fizice şi persoane juridice (inclusiv autorităţile statale).

b)      conţinutul raportului juridic: este format din drepturile şi obligaţiile părţilor.

c)      obiectul raportului juridic: îl formează conduita părţilor, acţiunile sau inacţiunile lor în timpul normei juridice date.

 

  1. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic

Raportul juridic este un raport social. Orice raport juridic este o relaţie socială, însă nu orice relaţie socială este un raport juridic.[6] Omul nu acţionează niciodată ca un sistem izolat, el acţionează într-un sistem de relaţii, într-o ambianţă socială dată. Raportul juridic se stabileşte totdeauna dintre oameni, fie dintre persoane fizice, fie dintre acestea şi organele statului, sau dintre organele statului, întreprinderi, instituţii etc. Bunul nu poate fi subiect al raportului juridic. Raportul juridic stabileşte relaţia dintre oameni cu privire la anumite obiecte, dar conţinutul real al acestora este cel social (proprietatea este un raport social). [7]

Raportul juridic este un raport de suprastructură. Intrând în compoziţia suprastructurii juridice, raporturile de drept suportă influenţa tuturor raporturilor sociale.[8]

Raportul juridic este un raport voliţional. Prin caracterul voliţional al raportului juridic se înţelege faptul că el este reglementat de norme juridice, norme care exprimă voinţa legiuitorului care, în condiţiile unui regim democratic poate fi voinţa poporului. Caracterul voliţional al raportului juridic se manifestă prin voinţa subiectelor ce participă la raportul juridic dat. În acest caz se vorbeşte despre dublul caracter voliţional al raporturilor juridice: cel exprimat prin norma juridică (voinţa statală) şi cel exprimat de voinţa subiectelor raportului juridic dat.[9] Întâlnirea acestor două voinţe ia aspectul unei colaborări în marea majoritate a cazurilor. Ea poate să apară şi ca confruntare de voinţă în cazul în care subiectele nu-şi subordonează voinţa şi acţiunile individuale faţă de conduita prescrisă în normele juridice.[10] În multe ramuri de drept (drept administrativ, drept financiar, drept penal etc.) esenţială este voinţa de stat.

Raportul juridic este un raport valoric. Raportul juridic exprimă şi apără valorile esenţiale ale societăţii. Prin intermediul normelor juridice, statul încurajează, promovează şi apără aceste valori.

Raportul juridic este o categorie istorică. Apărută la o anumită etapă de dezvoltare istorică, o dată cu apariţia statului şi a dreptului, raportul juridic poartă pecetea epocii istorice respective.

 

5. Identificarea raporturilor de drept constituţional

Raporturile de drept constituţional reprezintă o grupă de raporturi sociale stabilite în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat, ele sânt reglementate de normele dreptului constituţional.[11]

Există opinie conform căreia constituţia ar cuprinde în afara normelor de drept constituţional şi norme de drept civil, drept administrativ etc. Astfel normele din constituţie referitoare la proprietate sânt norme de drept civil deoarece relaţiile reglementate sânt specifice ramurii de drept indicate. Totuşi, majoritatea specialiştilor susţin că toate normele cuprinse în constituţie sânt norme de drept constituţional. Astfel normele constituţionale care privesc sistemul economic, relaţiile de proprietate, sistemul social consfinţesc esenţa şi bazele statului (economica, sociale, etc.). Dreptul constituţional are rolul conducător faţă de celelalte ramuri, stabilind principiile generale care le stau la bază deoarece constituţia ca legea fundamentală reglementează şi alte relaţii care sânt specifice altor ramuri de drept. Astfel, ajungem la concluzie că în obiectul dreptului constituţional sânt cuprinse două categorii de relaţii:

Relaţii cu o dublă natură juridică: raporturile care fiind reglementate şi de alte ramuri ale dreptului sânt reglementate în acelaşi timp de către constituţie, devenind astfel şi raport de drept constituţional.

Relaţii specifice de drept constituţional: formează obiectul de reglementare doar pentru normele de drept constituţional. Toate aceste relaţii se nasc în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.

Obiectul dreptului constituţional îl formează raporturile (relaţiile) sociale care se nasc în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele organizării puterii.

Bazele puterii sânt elemente exterioare statului care generează şi determină puterea de stat în conţinutul său. Aceste baze sânt: factorii economici şi factorii sociali.

Bazele organizării puterii sânt la fel elementele exterioare statului care condiţionează organizarea puterii de stat. Aceste baze sânt: teritoriul şi populaţia. Dreptul constituţional reglementează relaţiile privind:

–          cât priveşte teritoriul: structura de stat, organizarea administrativ-teritorială etc.;

–          cât priveşte populaţia: cetăţenia, drepturile şi îndatoririle fundamentale etc.

Raporturile juridice ale dreptului constituţional constituie obiectul dreptului constituţional ca ramură de drept.[12]

 

  1. Subiectele raporturilor de drept constituţional

Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sânt oamenii luaţi individual sau grupaţi în colective. Unul dintre subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ, şi aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.

În literatura de specialitate este controversată ideea dacă unităţile administrativ-teritoriale sânt subiecte ale raporturilor de drept constituţional, susţinându-se că în cadrul statului unitar părţi ale teritoriului pot fi astfel de subiecte. Însă nici într-un raport juridic nu apare ca participant teritoriul sau unitatea administrativ-teritorială, ci numai organele de conducere ale unităţilor administrativ-teritoriale. Astfel, unităţile administrativ-teritoriale ar putea fi considerate subiecte ale raporturilor de drept constituţional doar în cazul dacă sânt înţelese ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu.[13] Subiectele general recunoscute ale dreptului constituţional sunt:

  1. Calitatea acestuia ca subiect de drept constituţional e stipulat în Constituţia RM, art.2, alin. 1: „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de Constituţie„. Poporul concentrează în mâinele sale întreaga putere şi are dreptul să decidă asupra sorţii sale.

Statul. Apare ca subiect direct sau este reprezentat de către organele sale.

Organele statului (autorităţile publice). Organele legiuitoare sânt subiecte ale dreptului constituţional cu condiţia ca raporturile juridice la care participă să fie de drept constituţional. Celelalte autorităţi ale statului (executive, judecătoreşti) pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul se naşte în timpul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Organele interne ale Parlamentului (comisiile parlamentare, birourile permanente, grupurile parlamentare), deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii, pot fi la fel subiecte ale raporturilor de drept constituţional atunci când îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control.[14]

Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii. Partidele şi formaţiunile politice sânt subiecte ale raporturilor de drept constituţional ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare. Constituţia RM în articolul 41 ”Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice„ prevede expres posibilitatea acestora de a participa la raporturile de drept ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat prin dreptul de a propune candidaţi la alegeri. Totodată pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori se constituie birouri electorale care sânt subiecte ale raporturilor dreptului constituţional.

Cetăţenii pot apărea ca subiecte ale raporturilor dreptului constituţional în trei ipostaze:

–          ca persoane fizice în cazul raporturilor pentru realizarea drepturilor lor fundamentale;

–          ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-un organ de stat (deputat, senator) în raporturile de reprezentare;

–          organizaţi pe circumscripţii electorale în cazul alegerilor de deputaţi, senatori, şefului de stat;

Străinii şi apatrizii sânt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei sau a azilului politic.[15]

 

  1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice

Sistemul normelor sociale cuprinde şi norme juridice. Reglementarea raporturilor juridice are loc prin intermediul normelor juridice care constituie celula de bază a dreptului.

Norma juridică reprezintă regula de conduită generală, obligatorie şi impersonală, instituită sau recunoscută de stat, a cărei respectare poate fi asigurată prin forţa coercitivă a statului.[16] Normele juridice împreună cu relaţiile juridice născute în baza lor alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale.

Trăsăturile specifice ale normei juridice sunt:

Norma juridică are caracter general şi impersonal. Norma nu este individuală, ea stabileşte trăsăturile tipice ale situaţilor de viaţă. Cuprinzând o generalitate de relaţii, ea apare ca un model de conduită a participanţilor la relaţia socială dată. Norma juridică vizează un număr nedeterminat de cazuri eventuale reale de acelaşi fel.[17] Există norme juridice care vizează părţi determinante ale teritoriului (zona de frontieră, unităţi administrativ-teritoriale) sau care privesc anumite categorii de subiecte(militarii, comercianţii, elevii, etc.). Sânt norme juridice care reglementează drepturi şi obligaţii pentru organe unipersonale, cum ar fi: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Procurorul General al ţării, etc. În cazul dat norma îşi păstrează caracterul impersonal deoarece reglementarea nu ia în vedere persoana care la un anumit moment ocupă funcţia, ci funcţia ca atare.

Norma juridică are caracter obligatoriu. Obligativitatea normei juridice e dictată de scopul acesteia: asigurarea ordinii publice. De aceea norma juridică trebuie să: corespundă structurii şi necesităţilor superioare ale societăţii, să fie recunoscută ca obligatorie de către majoritatea destinatarilor săi ca rezultat al caracterului său necesar. Obligativitatea normei juridice înseamnă că ea se va aplica imediat (din momentul intrării în vigoare), continuu şi necondiţionat. Libertatea individuală nu trebuie înţeleasă ca libertate faţă de lege. Caracterul obligatoriul al normei juridice este asigurat de forţa coercitivă a statului. Măsurile de constrângere sânt aplicate de către stat în cazul încălcării normelor de drept.

Norma juridică are un caracter tipic. Norma juridică exprimă aspecte generale şi presupune subordonarea faţă de o conduită-tip. Astfel norma juridică reglementează tipul de cazuri şi raporturi, este adresată unui cerc de persoane determinate prin indicii-tip.

Norma juridică implică un raport intersubiectiv. Norma juridică presupune schimbul just între persoane aflate într-un raport juridic. Aici se impune caracterul bilateral al normei de drept care este prezent şi atunci când se nasc raporturi juridice unilaterale (ex.: testament) deoarece se au vedere relaţii (chiar dacă nu imediate). Ideea de bilateralitate este legată şi de cea de alterare a normei (transformarea subiectivului în obiectiv) şi cea de reciprocitate.[18]

Structura normei juridice

Analiza structurii normei juridice trebuie făcută sub două aspecte:

a)      Structura logico-juridică;

b)      Structura tehnico-legislativă.

Structura logico-juridică a normei este partea statică, internă şi stabilă a normei. Ea conţine trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza: determină cercul de persoane cărora le este adresată norma, precum şi condiţiile, împrejurările sau faptele în care ea se realizează.

Dispoziţia: regula propriu zisă de conduită exprimată ca determinare a drepturilor şi îndatoririlor părţilor în raportul juridic.

Sancţiunea: indică măsurile de constrângere de către stat în cazul nerespectării dispoziţiei.[19] Sancţiunea trebuie să fie bazată pe un sistem armonizat de valori şi să nu fie contrară principiilor morale şi religioase.

Structura tehnico-legislativă reprezintă partea externă a normei juridice. Este determinată de modul de exprimarea normei în cadrul legislativ, adică modul de aşezare a normei juridice în articole, paragrafe, aliniate şi teze. Articolele la rândul lor sânt grupate în secţiuni, capitole şi titluri. Norma juridică este redată în articole, însă norma nu trebuie confundată cu articolul. Foarte rar un articol conţine o întreagă normă juridică. De cele mai multe ori, un articol ori conţine unele elemente ale normei, ori conţine elementele ale mai multor norme juridice.[20]

 

  1. Particularităţile normei de drept constituţional

Norme de drept constituţional sânt normele care reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Aceste norme sânt cuprinse atât în constituţie cât şi în alte acte normative care sânt izvoare de drept constituţional.[21]

Normele constituţionale, pe lângă unele prevederi care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, au şi prevederi care conţin formularea unor principii, consfinţesc bazele puterii, definesc unele instituţii.

Unele norme juridice, în care se cuprind şi normele constituţionale, cum ar fi normele-principii, normele care stabilesc direcţii economice, normele referitoare la organizarea unei autorităţi, nu sânt alcătuite după schema: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea. Majorităţii normelor constituţionale nu conţin nici o prevedere concretă care ar stabili sancţiunea în cazul nerespectării ei. Astfel, pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune. Sancţiunile în drept constituţional sânt specifice: precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstituţional a unui act normativ etc. Pentru reglementările de principiu de largă generalitate cuprinse în constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept (ex.: drept civil, drept penal, etc.).

Normele de drept constituţional se clasifică în norme de aplicaţie mijlocită şi norme de aplicaţie directă.

Norme de aplicaţie mijlocită (indirectă):norme care dau reglementări de principiu. Pentru a fi puse în aplicare în cazuri concrete, sânt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept. Ex.: norma cuprinsă în constituţie care prevede că statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului este urmată de reglementări date de codul familiei.

Norme de aplicaţie nemijlocită(directă): normele care reglementează direct relaţiile sociale şi nu au nevoie de a fi precizate printr-o lege organică sau ordinară. Ex.: norma cuprinsă în constituţie privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.[22]

Există şi o altă divizare a normelor de drept constituţional, în dependenţă de:

1. Sfera funcţională:

a) norme constituţionale de reglementare: reglementează nemijlocit relaţiile sociale fundamentale;

b) norme constituţionale de protecţie, asigurare, conservare.: în majoritatea cazurilor reprezintă interdicţii;

2. Modul de influenţă asupra subiectului de drept:

a) norme constituţionale obligatorii;

b) norme constituţionale onerative (imperative sau categorice);

c) norme constituţionale prohibitorii;

3. Caracterul raporturilor sociale reglementate:

a) norme constituţionale materiale;

b) norme constituţionale procesuale;

4. Durata acţiunii în timp:

a) permanente;

b) provizorii;

c) excepţionale.[23]

 

  1. Izvoarele dreptului constituţional ca ramură de drept

Termenul de „izvoarele dreptului” are două sensuri: material şi formal.

Izvoarele materiale (denumite şi izvoare reale) sânt un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice de reglementare prin norme juridice a unor relaţii sociale.

Izvoarele formale ale dreptului presupune forma de adoptare sau sancţionare a normelor juridice, modul de exprimare a normelor (forma acesteia).[24]

După opinia profesorului I.Muraru, pe care o susţin majoritatea savanţilor, pentru a identifica izvoarele de drept constituţional trebuie să apelăm la două criterii: autoritatea publică emitentă şi conţinutul actului normativ.

Izvoarele formale ale dreptului constituţional sânt numai actele normative adoptate de autorităţile publice reprezentative. Acest acte normative trebuie să conţină norme juridice care să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Izvoarele formale ale dreptului constituţional sunt: constituţia şi legile de modificare a constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, tratatele internaţionale ratificate. Luând în consideraţie faptul că izvoarele formale ale dreptului constituţional diferă de la un sistem la altul, vom analiza principalele izvoare de drept constituţional general recunoscute în toate sistemele de drept.

1. Legea

Constituţia.Consfinţeşte şi reglementează bazele regimului social şi de stat, stabileşte principiile formării şi activităţii organelor de stat, proclamă drepturile, libertăţile şi obligaţiile omului şi cetăţeanului.[25]

Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atât prin conţinutul lor, cât şi datorită procedurii speciale de adoptare ale acestora. Legile constituţionale sânt legi care introduc texte noi în constituţie, abrogă anumite texte constituţionale sau le modifică pe cele existente.

Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale. Pot interveni numai în domeniile prevăzute expres de constituţie sau domenii pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea acestei legi organice.

Legile ordinare intervin în orice domenii ale relaţiilor sociale, cu excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi organice.[26]

2. Acte normative subordonate legii:

Acte normative ale şefului de stat (monarhului, preşedintelui etc.) cu caracter de drept constituţional (ordonanţe, decrete, hotărâri).

Acte normative ale organelor de control constituţional. Deciziile autorităţilor competente (Curtea Constituţională, Consiliul constituţional etc.) cu privire la constituţionalitatea legilor şi a altor acte normative cu privire la competenţa organelor de stat.[27]

Regulamentele (statutele) Parlamentelor. Este izvor de drept constituţional deoarece determină organizarea internă a acestora.

3. Precedentul judiciar (jurisprudenţa) este decizia Curţii pe o cauză concretă, devenită obligatorie la examinarea unor cauze analoge ulterioare. În sistemul de drept common law, jurisprudenţa este considerată principalul izvor de drept. În ţara noastră, în general, practica judiciară nu este considerată ca un izvor de drept.

4. Cutuma. Cutuma juridică reprezintă normele formate în practica exercitării puterii de stat, având rolul de precedent, dar care nu au fost consfinţite legislativ sau judiciar. Rolul normei juridice în dreptul constituţional nu este semnificativ (cu excepţia Marii Britanii, parţial a Noii Zelande, Suediei, Israelului). De obicei, asemenea norme au o semnificaţie organizatorică care pot avea şi un anumit rol politic. În ţara noastră, cutuma ca izvor de drept are o sferă de aplicare restrânsă.

5. Codul regulilor religioase este sursa specifică a dreptului, inclusiv constituţional. În ţările din sistemul islamic de drept, normele de drept constituţional sânt cuprinse în Coran, Kiias, etc. [28]

  1. Contractele (tratatele) internaţionale. Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţional, el trebuie să fie de o aplicaţie directă, să fie ratificat conform dispoziţiilor constituţionale şi să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice dreptului constituţional.[29]

 

[1]Popa N. „Teoria generală a dreptului”, Bucureşti 1996.

[2]Arseni Al., “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997 , p.7.

[3]Arseni Al. , op.cit. , p. 8-9.

[4]Vrabie G. „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura „Cugetarea”, Iaşi 1999, p.41.

[5]Negru B. „Teoria generală a dreptului şi statului”, Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova , 1999, p.240.

[6]Negru B. , op. cit., p. 240.

[7]Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997, p.11.

[8]Arseni Al., op.cit., p.12.

[9]Negru B. , op. cit., p.242.

[10]Arseni Al., op.cit, p.13.

[11]Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. “Dreptul constituţional comparat”, Centrul editorial al USM, Chişinău 2003,

p. 21.

[12]Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997, p.21.

[13]Arseni Al., op.cit, p.22.

[14]Arseni Al., op.cit, p.23.

[15]Arseni Al., op.cit., p. 24.

[16] Tămaş S., Dicţionar Politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Casa de cultură şi presă „Şansa”, Bucureşti 1996, p.170.

[17]Negru B. „Teoria generală a dreptului şi statului”, Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova , 1999, p.145.

[18]Arseni Al., op.cit., p.29-30.

[19]Negru B., op. cit., p. 147.

[20]Negru B., op. cit. , p. 149.

[21]Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997, p.36.

[22]Arseni Al., op.cit., p.39.

[23]Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. “Dreptul constituţional comparat”, Centrul editorial al USM, Chişinău 2003, p.20.

[24]Negru B. „Teoria generală a dreptului şi statului”, Secţia Editare a Academiei de Administrare Publică pe lîngă Guvernul Republicii Moldova , 1999, p.158.

[25]Arseni A., Ivanov V., Suholitco L. “Dreptul constituţional comparat”, Centrul editorial al USM, Chişinău 2003, p. 22-23.

[26]Negru B. , op.cit., p. 182.

[27]Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., op. cit., p.23.

[28]Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., “Dreptul constituţional comparat”, Centrul editorial al USM, Chişinău 2003, p. 24.

[29]Arseni Al. “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Chişinău, 1997, p.45.

%d blogeri au apreciat asta: