Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Drept Constituţional » CAPITOLUL 14. STAT DE DREPT

CAPITOLUL 14. STAT DE DREPT


     1. Noţiunea de stat de drept

Se spune că “statul de drept” înfăptuieşte “domnia legii” (“rule of law”) în întreaga lui activitate, fie în raporturile cu cetăţenii, fie cu diferite organizaţii sociale de pe teritoriul lui. Utilizată la acest sens, noţiunea de “stat de drept” este întâlnită chiar în unele texte constituţionale, cum este art. 28 al Constituţiei R.F. Germane, art. 11 al actualei Constituţii spaniole sau art. 1 alin. (3) al Constituţiei Republicii Moldova din 1994.

Pentru a fi în prezenţa unui stat de drept este necesar să existe un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei şi de a-i crea condiţii optime de dezvoltare.

Statul de drept presupune existenţa unei aşezări politice bazate pe separaţia puterilor statului, adică pe un sistem de “frâne şi contragreutăţi”, capabil să împiedice organele publice să abuzeze de atribuţiile cu care au fost investite.

Stat de drept – stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, care garantează independenţa reală a justiţiei şi are drept scop promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Ion deleanu menţionează: Statul de drept semnifică subordonarea statului faţă de drept; este statul care îşi subordonează acţiunea sa asupra cetăţenilor regulilor care determină drepturile acestora; statul de drept este un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi politice sunt subordonate dreptului; este statul legat prin drept, statul care respectă dreptul; statul în care puterea e subordonată dreptului, toate manifestările statului fiind legitimate şi limitate prin drept; statul de drept înseamnă limitarea puterii prin drept; statul de drept înseamnă garanţii fundamentale libertăţilor publice, protecţia ordinii legilor; statul de drept implică existenţa regulilor constituţionale care se impun tuturor; este statul în măsură să concilieze libertatea şi autoritatea; statul de drept este ordinea juridică ierarhizată şi sistematizată; el semnifică o concepţie cu privire la putere; el este mai puţin un stat, cât mai ales o mişcare de raţionalizare şi de ordonare etc.

 

2.                 Condiţiile statului de drept

Instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii reprezintă unica ambianţă a statului de drept. Constituit tocmai ca “replică” la absolutism, voluntarism, totalitarism, statul de drept este incompatibil cu regimurile politice nedemocratice sau antidemocratice. Determinările democraţiei sunt:

–                      universalitatea participării la rezolvarea problemelor publice;

–                      consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor publice şi private;

–                      pluralismul social;

–                      aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a organelor colegiale;

–                      descentralizarea administrativă şi realizarea autonomiei autorităţilor locale;

–                      instituţionalizarea puterii populare şi promovarea unor mijloace adecvate de exprimare a acesteia (vot universal, egal, direct şi secret, referendum, iniţiativă legislativă populară ).

Instituţionalizarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi ale cetăţeanului constituie baza a statului de drept. Aceasta, întrucât “domnia legii” trebuie să însemne protecţia şi securitatea individului, pe baza statutului său juridic.

Ordinea juridică coerentă şi ierarhizată – ca premisă a statului de drept – presupune, pe de o parte, articularea în sistem a normelor ce alcătuiesc dreptul, iar, de pe alta, consecinţa logică a celei dintâi, stabilirea unor raporturi de complementarietate şi de conformitate între elementele sistemului juridic normativ. La fundamentul sistemului juridic normativ se află două principii:principiul legalităţii şi principiul constituţionalităţii.

Principiul legalităţii (“principiul juridicităţii”) – poate fi exprimat prin două cerinţe: ordonarea normelor juridice într-un sistem unic şi unitar, armonios şi ierarhizat; respectarea regulilor de drept de către toate subiectele: autorităţi publice, persoane fizice sau juridice.

Principiul constituţionalităţii – cumulează şi articulează mijloacele juridice având ca scop asigurarea conformităţii regulilor dreptului cu Constituţia. Această cerinţă de conformitate poate fi examinată pe două planuri: material – presupune raportarea regulilor dreptului la conţinutul reglementărilor constituţionale; formal – presupune raportarea respectivelor reguli la procedurile instituite de Constituţie pentru emiterea lor.

 

3. Sisteme de reglare în interiorul statului de drept

În literatura de specialitate se cunosc următoarele sisteme de reglare în interiorul statului de drept:

–                      controlul politic asupra executivului exercitat de către parlament;

–                      controlul administrativ;

–                      controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative; controlul constituţionalităţii legilor;

–                      procedura de conciliere;

–                      căile de atac faţă de hotărârile judecătoreşti ilegale sau fără temei.

Controlul politic se realizează de către Parlament ca una dintre funcţiile lui esenţiale, prin mijloace instituţionale variate. Acest control se realizează prin:

–                 executivul aduce la cunoştinţă Parlamentul referitor la unele măsuri ce au fost luate;

–                 consultarea prealabilă a Parlamentului în vederea adoptării unor măsuri;

–                 aprobarea de către Parlament a unei acţiuni sau a unui act al autorităţii administrative;

–                 acordarea votului de încredere;

–                 moţiunea de cenzură;

–                 angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa;

–                 procedura suspendării din funcţie a şefului statului;

–                 procedura punerii sub acuzare a şefului statului, precum şi procedura în vederea deschiderii urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei lor.

–                 activitatea comisiilor parlamentare.

Controlul administrativ se înfăptuieşte în interiorul organelor administrative, fie la iniţiativa acestora, fie la iniţiativa cetăţenilor. Controlul înfăptuit la iniţiativa organelor administrativefuncţionează fie ca un control ierarhic, fie ca un control de tutelă. Controlul ierarhic aparţine organului administrativ superior celui controlat şi, dacă legea nu dispune altfel, el este atât un control de legalitate, cât şi un control de oportunitate şi de eficacitate. Controlul de tutelă administrativă este o formă a controlului administrativ care se exercită asupra autorităţilor descentralizate. El este un control de legalitate.

Controlul înfăptuit la iniţiativa cetăţenilor poate îmbrăca forma recursului ierarhic. Această formă este oferită de lege celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative. Recursul ierarhic se îndreaptă la organul administrativ superior celui care a emis actul, cerându-i acestuia să-l revoce sau să-l anuleze.

Controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative se realizează din exteriorul sistemului organelor administraţiei de stat, de către autoritatea judecătorească, independentă şi în cadrul unei proceduri ce are la bază, dreptul la apărare, contradictorialitatea, egalitatea părţilor în proces, diversitatea căilor de atac faţă de hotărârile ilegale sau netemeinice. El este încredinţat fie instanţelor de drept comun, fie unor instanţe specializate.

Controlul constituţionalităţii legilor care presupune verificarea conformităţii actelor normative conţinutului Constituţiei. Sânt bine definite două modele ale acestui control: celamerican”, care conferă instanţelor judecătoreşti obişnuite controlul constituţionalităţii legilor; cel austriac”, devenit apoi „european”, care conferă acest control unor organe speciale şi specializate (curţii sau tribunalelor constituţionale).

Procedura de conciliere se realizează prin instituţia „ombudsman”-ului. Încercarea de mediere sau conciliere între cetăţeni şi administraţie, în legătură cu drepturile şi interesele legitime ale celor dintâi, pe baza legii şi în limitele ei, constituie, neîndoielnic, un „mecanism” indispensabil sau o “procedură” expresivă a statului de drept.

Căile de atac faţă de hotărârile judecătoreşti ilegale sau fără temeiconstituie de asemenea unul dintre mecanismele funcţionării statului de drept şi una dintre garanţiile restabilirii legalităţii, atunci când ea a fost încălcată. Pe lângă căile ordinare de atac, legea instituie şi căi extraordinare de atac. Calea de atac a unei hotărâri nu este deci doar un “remediu”; ea este instrumentul de acţiune în ambianţa statului de drept, pentru ca legea, inclusiv în activitatea de judecată, să-şi asigure supremaţia şi eficacitatea deplină.

%d blogeri au apreciat asta: