Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Drept Constituţional » CAPITOLUL 23. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI. SISTEMUL FUNCŢIILOR PARLAMENTULUI

CAPITOLUL 23. FUNCŢIILE PARLAMENTULUI. SISTEMUL FUNCŢIILOR PARLAMENTULUI


Funcţiile parlamentului semnifica rolul Parlamentului, iar procedurile constituţionale sunt mijloacele tehnice pentru îndeplinirea rolului său. Exista discuţii cu privire la funcţiile Parlamentului şi clasificarea acestora. În mod convenţional se considera principale funcţii ale Parlamentului sânt:

–         reprezentarea;

–         recrutarea personalului guvernamental si altor persoane care urmează sa îndeplinească unele prerogative;

–         determinarea cadrului general al politicii externe;

–         declanşarea procedurii judiciare fata de anumite persoane;

–         informarea;

–         controlul;

–         deliberarea.

Funcţiile Parlamentului interacţionează aşa încât separarea lor este artificiala şi are o valoare exclusiv didactică. Astfel, prin unele dintre procedurile de informare se exercita şi controlul, eficacitatea controlului şi a deliberării presupune informare, iar valoarea deliberării se măsoară prin control. Unele funcţii necesită o analiză detaliată.

 

  1. Funcţia de informare

Într-o democraţie pluralistă legislativul şi executivul trebuie să se informeze mutual pentru folosul reciproc. Parlamentul nu-şi poate îndeplini cu eficienţă funcţia sa deliberativa decât dacă acţionează în cunoştinţa de cauza. Informarea este o condiţie esenţială şi pentru îndeplinirea cu eficacitate a funcţiei de control parlamentar.

Procedeele de informare pot fi grupate în mijloace aflate la dispoziţia cetăţenilor, mijloace aflate la dispoziţia parlamentarilor şi mijloace rezervate iniţiativei Guvernului.[1]

a) Informarea la iniţiativa cetăţenilor – petiţiile

Dreptul de petiţionare este reglementat ca drept fundamental (art. 52 din Constituţia Republici Moldova). În acest sens cetăţeni au dreptul sa se adreseze autorităţilor publice – inclusiv Parlamentului – prin petiţii, iar autorităţile publice au obligaţia sa răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege.

Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.

b) Informarea la iniţiativa parlamentarilor

Constituţia Republicii Moldova consacră următoarele procedee de informare: solicitarea de informaţii, întrebările şi interpelările.

Întrebările sunt un mijloc tradiţional de informare şi reprezintă   procedeul prin care un membru al adunării solicită informaţii sau explicaţii asupra unui fapt determinat din partea unui membru al Guvernului sau din partea altor conducători ai administraţiei publice. Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului şi prezintă informaţiile şi documentele cerute de acesta, de comisiile lui şi de deputaţi. Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sânt obligaţi să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi.[2]

c) Informarea Parlamentului la iniţiativa Guvernului

Declaraţiile guvernamentale pot fi făcute şi la iniţiativa Guvernului daca acesta consideră necesar, iar Parlamentul, consimte. Membrii guvernului au acces la lucrările Parlamentului. iar daca li se solicita prezenţa, participarea lor este obligatorie (art.104, alin.2).

Guvernul este unul dintre subiectele dreptului de iniţiativă legislativă (art. 73). Prin exercitarea acestui drept, sub forma expunerii de motive precum şi prin anexele documentare la proiectele de legi, el informează, Parlamentul asupra temeiurilor obiective si subiective care au condus la promovarea proiectului.

 

   2. Funcţia de control şi sancţiunile controlului[3]

Pentru exercitarea şi finalizarea controlului parlamentar, Constituţia indica diverse proceduri, majoritatea dintre ele pot fi finalizate prin sancţiuni constituţionale

a) Proceduri şi mijloace de control cărora nu li se asociază sancţiuni.

1.     În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război şi le aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.[4]

  1. Consultarea prealabila a Parlamentului este prevăzută în doua situaţii:

–                                  atunci când Preşedintele Republicii Moldova decide sa dizolve Parlamentul deoarece acesta nu a acordat votul de încredere Guvernului în termen de 45 de zile de la prima solicitare şi după respingerea a cel puţin doua solicitări de învestitură (art.85 alin.2);

–                                  când Preşedintele Republicii Moldova solicită poporului exprimarea voinţei lui prin referendum cu privire la probleme de interes naţional (art. 88).

  1. Aprobarea este forma de încuviinţare a unei acţiuni sau a unui act din partea Parlamentului validându-se acea acţiune sau acel act. Aprobarea poate fi:

–                                  prealabilă: Preşedintele Republicii Moldova poate declara cu aprobarea prealabilă a Parlamentului mobilizarea parţiala sau generala a forţelor armate (art. 87 alin.2).

–                                  ulterioară: dacă în cazuri excepţionale Preşedintele a adoptat deja măsura mobilizării, aprobarea Parlamentului trebuie să intervină în cel mult 5 zile de la adoptarea măsurii.

Există situaţii în care aprobarea trebuie să intervină atât anterior cât şi posterior emiterii actului: Parlamentul poate abilita Guvernul să emită ordonanţe care apoi, potrivit cererii de abilitare, se supun aprobării Parlamentului (art.106/2).

b) Proceduri şi mijloace de control cărora le i se asociază sancţiuni politice sau penale

1. Acceptarea programului de guvernare şi acordarea votului de încredere este procedura constituţionala de control parlamentar care poate avea ca finalitate investirea sau legitimarea Guvernului. Audierea şi dezbaterea programului de guvernare constituie atât modalităţi de informare a Parlamentului cât şi de control asupra Guvernului. Acestea sânt urmate, în mod necesar, fie de vot de neîncredere (refuzul Parlamentului de a investi Guvernul), fie de votul de încredere,   adică de investire a Guvernului.

Deci, numirea membrilor Guvernului de Preşedinte, nu este o învestitură ci confirmarea şi nominalizarea învestiturii făcute de Parlament. Parlamentul nu aproba programul Guvernului ci doar îl acceptă în principiu ca argument al investirii.

2. Interpelarea este o veritabilă presiune adresată Guvernului sau unuia din membrii acestuia pentru a da explicaţii asupra politicii trecute sau asupra atitudinii pe care o adoptă în legătură cu o problemă dată. Formal interpelarea este tot o întrebare, dar ea se formulează numai în scris, se transmite preşedintelui Parlamentului şi poate provoca o dezbatere asupra politicii Guvernului. Potrivit art.105, alin.2 din Constituţie   „Parlamentul poate adopta o moţiune prin care sa-si exprime poziţia faţă de obiectul interpelării „.

Moţiunea de cenzura este procedura prin care Parlamentul, în şedinţă pun în discuţie răspunderea politică a Guvernului. Efectul admiterii moţiunii îl constituie încetarea forţata a mandatului Guvernului. Preşedintele Republicii Moldova deschide procedura pentru investirea altui Guvern.

3. Angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa este procedura constituţionala prin care Guvernul pune Parlamentul în situaţia limită de a opta între acceptarea opiniei lui sau demitere. Potrivit art. 106 alin.1 din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politica generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este demis daca o moţiune de cenzură depusă în trei zile de la prezentarea programului, declaraţiei de politica generală sau proiectului de lege a fost votată. Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege se consideră adoptat, iar programul sau declaraţia   de politică generală devine obligatorie pentru Guvern.

4. Procedura suspendării din funcţie a Preşedintelui Republicii Moldova nu este o procedura sancţionatoare, ci o procedura de control parlamentar (art.89). În cazul săvârşirii unor fapte prin care încalcă prevederile Constituitei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a doua treimi din numărul deputaţilor aleşi. Propunerea de demitere poate fi iniţiată de cel puţin o treime din deputaţi şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa   Preşedintelui Republicii Moldova. Preşedintele poate da Parlamentului şi Curţii Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

           

     3. Funcţia deliberativă

Constituţia R.M. în art. 60 alin. (1) prevede că Parlamentul este „unica autoritate legislativă a statului”. În acest caz, se subliniază faptul că numai Parlamentul are menirea să reglementeze primar şi originar relaţiile sociale fundamentale şi să asigure unitatea reglementărilor legislative pe întreg teritoriul ţârii. Legea privind actele legislative, în prevederile art. 4 include principiile de bază ale legiferării de care legiuitorul trebuie să se îndrumeze la elaborarea unei legi (act legislativ) şi anume:

(1)… să corespundă prevederilor tratatelor internaţionale la care RM este parte, principiilor şi normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional

(2)… să corespundă dispoziţiilor constituţionale şi să fie în concordanţă cu cadrul juridic existent, cu sistemul de codificare şi unificare a legislaţiei

(3) La elaborarea, adoptarea şi aplicarea actului legislativ se respectă principiile:

–         oportunităţii, coerenţei, consecutivităţii şi echilibrului între reglementările concurente;

–         consecutivităţii, stabilităţii şi predicabilităţii normelor juridice;

–         transparenţei, publicităţii şi accesibilităţii.

Totodată, Legea privind actele legislative, prevede în art. 25 alin. (2) p. b) că un act legislativ trebuie „să fie întocmit conform tehnicii legislative şi normelor limbii literare”, de aceea elaborarea actului normativ trebuie să se aibă în vedere o anumită structură a actului normativ, un aspect ordonat şi sistematizat. Structura logică şi conţinutul actului legislativ este reglementat de capitolul VI ale aceleaşi legi menţionate. Astfel art. 24 alin, (2) stipulează următoarele elemente constitutive, de regulă, ale actului legislativ:

a) titlu;

b) preambulul;

c) clauza de adoptare;

d) dispoziţii generale;

e) dispoziţii de conţinut;

f) dispoziţii finale şi tranzitorii;

g) anexe (după caz).

Parlamentul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni. De asemenea Parlamentul adoptă, în vederea asigurării reglementării tuturor domeniilor de raporturi sociale, programe de elaborare a actelor legislative care cuprind denumirile actelor care vor fi elaborate, domeniile raporturilor sociale ce urmează a fi reglementate, autorităţile, instituţiile şi persoanele care le vor elabora. Aceste programe pot fi modificate şi completate de Parlament, la propunerea subiectelor cu drept de iniţiativă legislativă. În exerciţiul dreptului de iniţiativă legislativă deputaţii şi Preşedintele prezintă Parlamentului proiecte de legi şi propuneri legislative, Guvernul proiecte de legi. Conform art. 15 al Legii privind actele legislative – propunerea legislativă este propunerea înaintată de Preşedintele RM sau deputaţii în Parlament de a se iniţia în elaborarea unui sau mai multor acte legislative, care vizează o anumită problemă sau un grup de probleme şi care au menirea de a reglementa anumite domenii ale raporturilor sociale. Asupra acceptării propunerii legislative Parlamentul adoptă o hotărâre prin care stabileşte termenul de elaborare a proiectului de lege, formează sau dispune alte organe pentru formarea unui grup de lucru pentru elaborarea proiectului, stabileşte după caz, cuantumul retribuirii specialiştilor antrenaţi în elaborare, al altor cheltuieli aferente, precum şi sursele de finanţare a acestora.

Etapele de elaborare a legilor sunt procedeele juridice de creare a actului normativ-juridic. Elaborarea actului normativ presupune, în general, parcurgerea următoarelor etape:

–         iniţierea proiectului de act normativ;

–         dezbaterea proiectului;

–         adoptarea proiectului;

–         promulgarea;

–         publicarea legii.

Este o formă procesuală strict determinată şi care e necesar de respectat în mod obligator de către legiuitor sau de o altă autoritate competentă. Fiecare din etapele sus menţionate au o procedură anume, ce se stabileşte în dependenţă de mai mulţi factori cum ar fi tipul actului normativ iniţiat spre adoptare, sfera de reglementare a relaţiilor de către viitorul act.

Iniţierea proiectului de act normativ. Conform articolului 73 din Constituţie dreptul de iniţiativă legislativă aparţine deputaţilor, Preşedintelui RM şi Guvernului în cazul revizuirii Constituţiei iniţiativa populară aparţine unui număr de cel puţin 200000 de cetăţeni RM cu drept de vot.

Proiectul de lege întocmit poate conţine definiţia termenilor juridici, tehnici, economici şi a altor termeni speciali de circulaţie restrânsă. În cazul în care proiectul de lege cuprinde prevederi din legislaţia în vigoare ei nu se reproduc, dar se face trimitere la ele.

Proiectele de lege prezentate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor acceptate de acesta sunt examinate de Parlament, inclusiv şi în procedura de urgenţă.

Cât priveşte iniţiativa populară de revizuire a Constituţiei pentru a fi acceptată de Parlament numai:

1) după ce s-a colectat numărul menţionat de semnături;

2) aceste semnături să fie depuse numai de cetăţeni RM;

3) semnăturile să fie colectate de grupul de iniţiativă care se constituie de la 27 la 200 cetăţeni ai RM cu drept de vot;

4) acest grup să fie înregistrat la Ministerul Justiţiei în termen de 10 zile după prezentarea listei membrilor lui;

5) colectarea semnăturilor să nu înceapă mai devreme de 3 luni şi nu mai târziu de 8 luni după publicarea proiectului de lege privind modificarea Constituţiei şi a listei autorilor acestuia în Monitorul Oficial al RM;

6) Fiecare pagină din listele de colectare să fie semnate de persoana care colectează semnăturile în prezenţa conducătorului autorităţii administraţiei publice locale pe al cărei teritoriu au fost colectate semnăturile şi aplicarea ştampilei autorităţii administraţiei publice locale pe fiecare pagină;

7) pe baza acestor liste să fie întocmit un proces verbal, în ultima zi a termenului de colectare a semnăturilor, care împreună cu semnăturile membrilor grupului de iniţiativă va fi prezentat Ministerului Justiţiei pentru verificarea respectării legislaţiei şi a veridicităţii listelor de colectare;

8) să existe decizia Ministerului Justiţiei privind izbutirea iniţiativei populare de revizuire a Constituţiei, în termen de 14 zile după prezentarea proiectului privind modificarea Constituţiei.

Proiectele de legi constituţionale pot fi prezentate Parlamentului numai împreună cu avizul Curţii Constituţionale.

Proiectele de legi şi propunerile legislative se primesc spre examinare împreună cu expunerea scopurilor, sarcinilor, a concepţiei viitoarei legi, a locului ei în legislaţia în vigoare, precum şi a efectelor ei social-economice şi de altă natură şi cu indicarea autorilor care au luat parte la elaborarea proiectului de lege. La proiectul de lege a cărei realizare necesită cheltuieli materiale şi de altă natură se anexează o fundamentare economico-financiară.

În caz de necesitate se prezintă şi proiectul hotărârii Parlamentului privind modul de punere în aplicare a legii precum şi lista actelor condiţionate, care urmează a fi elaborate în legătură cu adoptarea legii. Textul proiectului de lege se prezintă în limba de stat împreună cu traducerea lui în limba rusă, respectându-se regulile de limbaj, ortografie şi punctuaţie.

Propunerile legislative se prezintă în limba de stat sau în limba rusă, Aparatul Parlamentului asigurându-le traducerea lor dintr-o limbă în alta.

Toate proiectele de legi şi propunerile legislative se înregistrează de Biroul permanent în ordinea prezentării lor şi se aduc la cunoştinţă Parlamentului la prima şedinţă a săptămânii de lucru prin anunţarea titlului şi autorului proiectului sau propunerii. Ele se distribuie deputaţilor de îndată, dar nu pot fi înscrise în ordinea de zi decât după cel puţin 15 zile de lucru.

Dezbaterea proiectului de lege. Preşedintele Parlamentului sau vicepreşedinţii lui înaintează proiectul de lege sau propunerea legislativă spre dezbatere şi avizare comisei permanente sesizate în fond de competenţă căreia ţine proiectul sau propunerea respectivă. Fundamentarea, avizarea şi expertiza proiectului de lege este înserată în capitolul V al Legii privind actele legislative.

Grupul de lucru concomitent cu elaborarea proiectului de lege întocmeşte o notă informativă. Proiectul de lege legislativ, însoţit de nota informativă, se transmite spre avizare autorităţilor şi instituţiilor interne şi externe interesate.

Orice comisie permanentă care se consideră competentă pentru a-şi da avizul asupra proiectului de lege sau propunerii legislative informează Biroul permanent că intenţionează să-şi dea avizul.

În caz de refuz din partea Biroului permanent, Parlamentul adoptă decizia cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. Dacă comisia permanentă consideră că proiectul de lege remis ei spre examinare sunt de competenţa altei comisii, ea poate cere Preşedintelui Parlamentului trimiterea ei acestei comisii

În caz de refuz din partea Preşedintelui Parlamentului, Parlamentul adoptă decizia cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi. La fel se va proceda şi în caz de controverse între comisii.

La Comisia permanentă sesizată în fond va dezbate proiectul de lege timp de 25 de zile lucrătoare, dacă Preşedintele Parlamentului sau vicepreşedintele lui nu vor stabili un alt termen. Alte comisii care se consideră competente şi au primit proiectul de lege spre examinare în modul stabilit vor prezenta comisii permanente sesizate în fond avizele asupra proiectelor în termen de 15 zile de lucru. În caz de nerespectare a acestui teren comisia permanentă sesizată în fond va putea redacta raportul său fără avizul sau avizele celorlalte comisii.

Varianta finală a proiectului de lege se întocmeşte după primirea avizului şi efectuarea expertizei de către membrii grupului de lucru, precum şi a unui dosar de însoţire care cuprinde:

a) actul în al cărui temei a fost iniţiată elaborarea proiectului;

b) actul prin care s-a instituit grupul de lucru, componenţa lui nominală;

c) rezultatele investigaţii ştiinţifice;

d) nota informativă;

e) avizele şi rezultatele expertizelor;

f) lista actelor condiţionate ce necesită a fi elaborate sau revizuite în legătură cu adoptarea proiectului de lege;

g) raportul final al grupului de lucru şi alte acte necesare. Proiectul de lege, întocmit în limba de stat, şi dosarul de însoţire se transmit spre examinare autorităţii care a decis elaborarea lui şi/sau a instituit grupul de lucru.

Pentru proiectul de lege înaintat Parlamentului în calitate de iniţiativă legislativă se complectează o fişă.[5] Numărul proiectului va fi numărul lui de intrare.

Autorul proiectului de lege poate să-şi retragă proiectul până la înscrierea acestuia pe ordinea de zi.

În baza avizelor menţionate, comisia specială sau comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport asupra proiectului de lege constituţională şi-1 prezintă Biroului permanent în decurs de 15 zile de la expirarea termenului de 6 luni din momentul prezentării proiectului în cauză, împreună cu avizul Curţii Constituţionale adoptat cu votul a cel puţin 4 judecători; a) de către 1/3 din deputaţi sau de Guvern, sau b) de către Curtea Constituţională în cazul în care revizuirea Constituţiei este iniţiata de cetăţeni.

Deputaţii, fracţiunile parlamentare sau Guvernul au dreptul să prezinte în scris amendamente motivate la proiectul de lege, care se transmit biroului permanent în termen de 15 zile după primirea proiectului. Avizarea amendamentelor la proiectul de lege se va face de către comisia permanentă sesizată în fond şi numai dacă aceasta consideră necesar şi de o altă comisie.

Pentru amendamentele orale prezentate în plen cu privirea la probleme de redactare sau alte aspecte mai puţin însemnate, avizarea se va putea face oral de către raportul comisiei permanente sesizate în fond, la solicitarea Preşedintelui Parlamentului, proiectele de legi avizate în modul stabilit se supun dezbaterii Parlamentului conform ordinii de zi aprobate.

Proiectul înscris în ordina de zi a şedinţei Parlamentului se dezbate, de regulă, în două lecturi. Proiectele de legi constituţionale, proiectele de legi în problemele bugetului, finanţelor, economiei, care necesită considerabile cheltuieli financiare, precum şi tratatele internaţionale, la decizia Parlamentului, pot fi supuse dezbaterii şi în a treia lectură.

Modul de dezbatere ulterioară a proiectului de lege stabileşte prin hotărâre a Parlamentului în fiecare caz în parte cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.

Decizia asupra proiectului de lege constituţională dezbătut în prima lectură se adoptă de către Parlament, sub formă de hotărâre, cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi.

După aprobarea proiectului de lege constituţională, în prima lectură, Preşedintele Parlamentului cere opinia deputaţilor privind punerea de îndată la vot a proiectului în a doua lectură sau transmiterea acesteia comisiei speciale sau comisiei permanente sesizate în fond pentru examinarea amendamentelor şi pregătirea proiectului pentru dezbaterea din a doua lectură. În cazul în care cel puţin 25 de deputaţi vor cere transmiterea proiectului de lege constituţională comisiei speciale sau comisiei permanente sesizate în fond Preşedintele dispune aceasta. În caz contrar se va pune la vot în lectura a doua şi definitivă. Dacă proiectul de lege constituţională este transmis comisiei speciale sau comisiei permanente sesizate în fond, în termen de 15 zile după adoptarea proiectului în prima lectură, deputaţii pregătesc şi transmit amendamentele comisiei respective. Acest termen poate fi prelungit, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, prin votul majorităţii deputaţilor prezenţi.

În a doua lectură pot fi dezbătute şi supuse votului doar amendamentele depuse în scris şi semnate de cel puţin 5 deputaţi. Amendamentele pot ţine de:

—redactarea textului;

—modificări care nu afectează esenţa prevederilor propuse de autor;

—omiterea unor articole sau parţi de articole, dacă aceasta nu afectează esenţa proiectului.

La discutarea fiecărui articol deputaţii pot expune punctul de vedere al fracţiunii parlamentare din care fac parte sau punctul lor de vedere. Deasemenea va putea lua cuvântul şi reprezentantul Guvernului. Discutarea articolelor începe cu amendamentele, care în cadrul luărilor de cuvânt pot fi făcute în formă orală. Amendamentul trebuie să se refere la conţinutul numai a unui singur articol în cazul în care amendamentul poate conduce la modificarea esenţială a proiectului de lege, preşedintele şedinţei îl poate trimite spre avizare comisiilor competente, suspendând dezbaterile. În acest caz autorul amendamentului are dreptul de a fi ascultat în cadrul comisiilor.

Parlamentul se va pronunţa prin vot asupra fiecărui amendament, cu excepţia cazurilor în care adoptarea unuia exclude acceptarea celorlalte.

În cazul în care sunt supuse revizuirii dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, Parlamentul după adoptarea proiectului de lege constituţională declară referendumul constituţional republican pentru aprobarea noilor prevederi, care se vor aproba prin acest referendum cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale. Referendumul constituţional se desfăşoară conform prevederilor codului electoral.

Adoptarea proiectului de lege

După efectuarea dezbaterilor proiectului de lege intervine cea de-a treia etapă a elaborării actelor care o constituie adoptarea. Ea este activitatea finală a deputaţilor care îi acordă proiectului calitatea de lege. Votarea legii este actul care permite degajarea voinţei majorităţii. Conform art. 74 din Constituţia RM legile se adoptă cu votul majorităţii.

Legile organice se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor aleşi, legile ordinare cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, legile constituţionale cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor aleşi.

 

Promulgarea legii

Legile adoptate de Parlament se promulgă de către Preşedintele RM conform art.74 din Constituţie.

Iniţial legile adoptate de Parlament se semnează de Preşedintele Parlamentului sau de către unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului la rugămintea sa, sau în absenţa Preşedintelui Parlamentului, în termen de cel mult 20 zile de la adoptare.

Promulgarea este o instituţie a Preşedintelui . Legea se trimite de către Preşedinte sau de către vicepreşedintele Parlamentului spre promulgare Preşedintelui RM în termen de 25 zile de lucru de la adoptarea ei. Preşedintele care este şef al statului, este totodată şi un garant al securităţii actelor normative, astfel dacă voinţa legiuitorului contravine unor principii generale sau dacă alte categorii de vicii se conţin în conţinutul lor propriu-zis, atunci Preşedintele RM poate cere Parlamentului, doar o singură dată, reexaminarea legii pentru orice motive ce fac ca legea în ansamblu sau o parte a ei inacceptabilă.a

Dacă Parlamentul menţine hotărârea adoptată, Preşedintele este obligat să promulge legea în termen de cel mult 2 săptămâni de la data înregistrării legii în Aparatul Preşedintelui. În cazul care Parlamentul nu-şi menţine hotărârea, legea se consideră respinsă.

Promulgarea nu este un vot nou, ci este un act prin care se recunoaşte conţinutul autentic al textului care a fost votat de Parlament şi se dă dispoziţie ca legea să fie publicată în organul de presă oficial.

Publicarea legii

Legile, precum şi alte acte ale Parlamentului, decretele Preşedintelui RM, tratatele internaţionale, actele Guvernului, actele miniştrilor, departamentelor şi Băncii Naţionale a Moldovei se publică în Monitorul oficial al RM editat de Direcţia de Stat pentru asigurarea informaţională Moldpres în limba de stat cu traducere în limba rusă şi în alte limbi. Publicarea actelor normative constituie etapa decisivă ce finalizează procesul de elaborare a legilor,

Conform art. 76 al Constituţiei RM legea intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia. Astfel publicarea este procedura ce constituie şi ea o etapă a procesului de elaborare. Actele oficiale pot fî publicate în alte ediţii periodice numai cu trimitere la Monitorul Oficial.

Biroul Permanent al Parlamentului şi Cancelaria de Stat asigură remiterea la timp Direcţiei Moldovei a actelor oficiale pentru publicarea lor în Monitorul Oficial cel târziu în termen de 7 zile după primire. Statul asigură publicarea legilor şi celorlalte acte normativ-juridice pentru ca persoanele sau subiecţii statului dat să cunoască bine legislaţia şi să poată uşor manipula cu legile. Publicarea lor este un garant parţial al ordinii de drept sau contribuie la realizarea celei din urmă. Publicarea actelor normativ-juridice este o îndatorire a statului, aceasta reiese din art. 23 alin.(l) al Constituţiei RM prin care se stipulează „că fiecare om are dreptul să i se recunoască personalitatea juridică”. În fine putem concluziona că adoptarea legilor precum, şi a altor acte normative este o procedura necesară şi amplă. Necesară din simplu motiv, că societatea nu se poate bine dezvolta fără ca în ea să domine nişte reglementări actuale perioadei date şi eficiente după modul de realizare a reglementărilor stabilite în norme. Orice societate e necesar să fie guvernată de norme cu caracter obligatoriu, pentru a delimita şi a permite unele acţiuni sau inacţiuni, în scopul creării unei atmosfere cât mai favorabile pentru dezvoltarea şi activarea normală a individului în societatea dată. Însă, aceste norme trebuie să recurgă de la o anume autoritate ce deţine monopolul creărei dreptului, cea mai perfectă variantă e cea a organului reprezintativ, care ar reprezenta interesele majorităţii populaţiei. Din acest motiv legiuitorul trebuie să fie responsabil şi obiectiv în exercitarea funcţiei sale, fiindcă pe baza fructului obţinut în urma adoptării, societatea se va dezvolta mai bine sau mai rău, în dependenţa de reglementările stabilite în legi şi alte acte normative.

Capitolul 24. Instituţia şefului statului

 

  1. Evoluţia instituţiei şefului de stat în Republica Moldova

Prin Legea R.S.S. Moldova din 3 septembrie 1990 se instituia funcţia de Preşedinte al R.S.S. Moldova şi se introduceau alte modificări şi completări în Constituţia R.S.S. Moldova. Funcţia de şef al statului a fost instituită, conform legii, “în scopul consolidării constituţionale şi suveranităţii R. S.S. Moldova”.

Preşedinte putea să devină orice cetăţean al R. S. S. Moldova care a împlinit vârsta de 35 de ani, dar nu a depăşit plafonul de 60 de ani, termenul mandatului de preşedinte fiind fixat la 5 ani (art. 113/2). Aceeaşi persoană nu putea să deţină consecutiv funcţia de Preşedinte mai mult de doua mandate.

A fost constituit şi un organ special Consiliul prezidenţial – destinat elaborării măsurilor pentru realizarea principalelor direcţii ale politicii interne şi externe a R.S.S. Moldova şi care era responsabil şi pentru asigurarea securităţii naţionale. Preşedintele ţării, care prezida acest Consiliu, desemna membrii lui; primul–ministru era membru din oficiu.

Un moment important în evoluţia instituţiei prezidenţiale din Republica Moldova l-a reprezentat adoptarea Legii cu privire la perfecţionarea puterii executive şi la unele modificări şi completări în Constituţie (Legea Fundamentală) (din 5 martie 1991). Toate prevederile juridice cuprinse în acest act normativ erau orientate spre o subminare vădită a rolului Guvernului şi spre asigurarea unei supremaţii a instituţiei prezidenţiale. Preşedintele, conform acestei legi, devenea,, puterea supremă executivă şi de dispoziţie în R.S.S. Moldodova”, devenea subordonat Preşedintelui, fiind responsabil atât în faţa acestuia, cât şi în faţa legislativului. În aşa fel, în cadrul executivului dualist din Republica Moldova supremaţia instituţiei prezidenţiale asupra Guvernului se făcea simţită tot mai pregnant.

La 10 septembrie Preşedintele în exerciţiu M. Snegur cerea, în plenul Parlamentului, alegerea şefului statului de întreg poporul, „după cum se procedează în ţările cu vechi şi recunoscute tradiţii democratice”. Deşi cererea lui M. Snegur nu a întrunit aprobarea unanimă a parlamentarilor, totuşi legislativul a adoptat Legea Republicii Moldova cu privire la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova (18 septembrie 1991).[6]

Obţinerea mandatului întregului popor, atât de rîvnit de Preşedinte, a consolidat şi mai mult instituţia prezidenţială, conferindu-i legitimitate populară. Totodată, şeful statului devenea mai independent faţă de Parlament, deoarece legislativul nu mai avea deja prerogative de a-l numi în funcţie. Fiind ales de popor, Preşedintele devenea, cel puţin teoretic, responsabil (şi) în faţa acestuia.

O cotitură radicală în evoluţia instituţiei prezidenţiale s-a produs la momentul adoptării Legii Fundamentale (29 iulie 1994, în vigoare de la 27 august 1994). Constituţia Republicii Moldova a dedicat instituţiei prezidenţiale capitolul V, care cuprinde articolele 77–95. În general, Preşedintele a fost investit cu atribuţii mai largi în domeniul politicii externe, militare şi securităţii interne, iar Guvernul a fost investit cu atribuţii mai largi în domeniul politicii economice, sociale etc.

Modificările de esenţă operate în textul Constituţiei la 5 iulie 2000 au afectat implicit statutul juridic al instituţiei prezidenţiale. În urma modificărilor s-a trecut la regimul parlamentar, în care Preşedintele Republicii Moldova este ales de Parlamentul prin vot secret. Atribuţiile cu care era înzestrat şeful statului au fost iarăşi reduse.

Astfel, într-un singur deceniu în Republica Moldova au fost implementate trei regimuri politice diferite:

–                      regimul prezidenţial ( 3 septembrie 1990 – 27 august 1994);

–                      regimul semiprezidenţial (27 august 1994 – 5 iulie 2000);

–                      regimul parlamentar (5 iulie 2000 – astăzi ).

De la momentul consacrării sale juridice (3 septembrie 1990) şi până astăzi instituţia prezidenţială din Republica Moldova a înregistrat în plan juridic nu o evoluţie, ci mai degrabă o involuţie treptată, pierzându-şi puţin câte puţin din prerogative în favoarea altor organe de stat, mai ales în favoarea Parlamentului. Cele mai mari şi mai întinse atribuţii de drept şeful statului le-a avut în perioada regimului prezidenţial, care există de la 3 septembrie 1990 şi până la 27 august 1994.

Atribuţiile şefului de stat au fost reduse o data cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei (29 iulie / 27 august 1994) şi trecerea la regimul semiprezidenţial. Prin modificările operate în textul Legii, o parte din puterile Preşedintelui s-au deplasat spre Parlament şi Guvern.

O altă reducere a împuternicirilor instituţiei prezidenţiale a putut fi consemnata la 5 iulie 2000, când s-a produs trecerea la regimul parlamentar.

 

2. Rolul şi atribuţiile şefului de stat în sistemele Constituţionale din alte state

În fiecare stat, atit modalitatea de numire în post a şefului statului, cât şi însăşi denumirea funcţiei acestuia îşi are un specific al său, determinat de evoluţia istorică şi de tradiţiile stabilite în ţara respectivă. Astfel, în SUA, Franţa, Republica Populara Chineză, România, Republica Moldova, Federaţia Rusă, Italia, el este numit Preşedinte, în Austria, Republica Federală Germania – Preşedinte Federal, în Japonia şeful statului este numit Împărat, în Marea Britanie, Spania, Belgia, Norvegia, Suedia – Rege (Regină), în Catar – Emir, în Samoa de Vest – Conducător, în Monaco şi în Lichtenstain – Principe, în Luxemburg – Marele Duce, în Oman, Malaysia – Sultan etc.

Statutul juridic al şefului statului este determinat în mare parte de prerogativele care îi revin acestuia. Atribuţiile conferite şefului de stat depind în mare parte de modalitatea de desemnare a acestuia. Există doua modalităţi de desemnare a şefului statului: fie că el moşteneşte tronul prin succesiune şi este, deci, monarh, fie că este ales de întreg poporul, în dependenţă de forma de guvernare, şi este, deci, Preşedinte.[7]

Institutul puterii politice de tip monarhic ţine de aşa-numitele forme tradiţionale ale puterii. Legitimitatea formei monarhice a puterii se fundamentează pe dreptul de succesiune la tron. Sub presiunile parlamentarismului burghez şi a tradiţiilor democratice prerogativele monarhilor au fost treptat erodate şi reduse considerabil. în Marea Britanie, de exemplu, monarhul dispune, formal, de puteri politice destul de întinse, pe când în realitate ele poartă un caracter nominal şi de fapt nu sunt aplicate. Deşi este şeful statului, monarhul nu are voie să asiste la şedinţele parlamentului fără permisiunea acestuia. Monarhul britanic subsemnează legile adoptate de Parlament; el are şi drept de veto, care, însă, are un caracter formal şi practic inexistent, deoarece nu a mai fost aplicat din 1707.[8] Monarhul mai este şi comandant suprem al forţelor armate ale Marii Britanii, el desemnează persoanele cu cele mai înalte funcţii de răspundere din armată, conferă titluri militare, înmânează decoraţii.[9]

Un specific aparte îl au şi monarhiile din ţările scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia). Aici funcţia de şef al statului a suferit substanţiale transformări: prerogativele sale de ordin legislativ au trecut la Parlament, iar atribuţiile din sfera executivă – la Guvern. În acelaşi timp, unele din prerogativele şefului statului au început în general să se mai aplice în practică.[10]

În republici, forma democratică de guvernare poate fi prezidenţială, semiprezidenţială sau parlamentară. Fiecare regim politic are, pe lîngă caracteristici comune, şi anumite particularităţi specifice, care reflectă în linii mari statutul juridic al Preşedintelui, al Parlamentului şi al Guvernului.

Cel mai elocvent exemplu al unei republici prezidenţiale îl reprezintă Statele Unite ale Americii. Conform Constituţiei americane,,,puterea executivă va fi exercitată de Preşedintele Statelor Unite ale Americii”.[11] Unii analişti politici apreciază, în baza acestei prevederi constituţionale, că noţiunea de,,putere executivă” şi cea de Preşedinte ar fi chear sinonime.[12] Preşedintele american dispune de puteri vaste: el este şef al statului, şef al executivului, comandant suprem al forţelor armate, şef al diplomaţiei. El încheie tratate, numeşte ambasadori, miniştri, consuli, judecători la Curtea Supremă de Justiţie, acordă mandate de senatori în condiţiile prevăzute de Constituţie, în cazuri excepţionale el poate să convoce ambele camere legislative şi în caz de dezacord între acestea cu privire la data sesiunii, el le poate suspenda până la data pe care o consideră corespunzătoare. Alaturi de aceste funcţii, care au un suport constituţional, Preşedintele şi-a asumat treptat şi alte prerogative: apărător al politicii sociale, coordonator al politicii economice, pivot al sistemului federal

Un exemplu edificator pentru particularităţile funcţiilor şi ale prerogativelor şefului statului în republicile semiprezidenţiale este Republica Franceză. Statutul deosebit al Preşedintelui reese şi din faptul că el este considerat un simbol al statului şi al unităţii naţionale, o instituţie care, de rînd cu Camerele legislative, este investită cu putere supremă.

Constituţia Franţei nu prevede expres că puterea executivă aparţine Preşedintelui, însă ea enumeră prerogativele sale formal-juridice, care pot fi divizate în împuterniciri executate de el personal şi împuterniciri secundate de contrasemnătura primului-ministru, iar în caz de necesitate – şi a miniştrilor responsabili. În realitate, însă, Preşedintele francez deţine puterea executivă şi aceasta se vede clar în modul de desemnare a primului-ministru şi a miniştrilor (Preşedintele îi numeşte, fără a fi necesar concursul sau aprobarea parlamentului)[13]. Preşedintele prezidează şedinţele guvernului şi numai în acest caz şedinţele sunt deliberative. Şeful statului asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea normală a instituţiilor politice; el ese garantul independenţei naţionale, al integrităţii teritoriului, al respectării acordurilor comunitaţii şi a tratatelor. De asemenea, el este şi garantul independenţei autorităţilor judiciare. [14] Preşedintele promulgă legile, în termen de 15 zile. Înaintea expirării acestui termen el poate cere Parlamentului o noua deliberare, care nu poate fi refuzată. Şeful statului poate supune referendumului anumite proiecte de legi, în condiţiile prevăzute de Constituţie; poate dizolva Adunarea Naţională; semnează decrete şi ordonanţele emise de Consiliul de Miniştri; acreditează ambasadori şi primeşte scrisori de acreditare ale ambasadorilor străini; numeşte demnitari în funcţiile civile şi militare; acordă graţierea etc.

Pentru republicile parlamentare este specific un rol relativ redus al şefului statului. Preşedintele, în cadrul unui regim parlamentar, este investit cu o putere executivă limitată, iar atribuţiile sale au un caracter preponderent reprezentativ. Chiar şi în statele în care prin Constituţie împuternicirile Preşedintelui sunt destul de largi şi din punct de vedere juridic, rolul real pe care acesta îl joacă în viaţa politică este destul de modest şi majoritatea prerogativelor sale sunt exercitate în conformitate cu poziţia guvernului.

De exemplu, Preşedintele Italiei, conform Constituţiei, este şeful statului şi reprezintă unitatea naţională a ţării. Ca în orice stat parlamentar, el promulgă legile adoptate de Parlament, hotărîrile şi decretele cu putere de lege, desemnează persoana în funcţii civile şi militare, acreditează reprezentanţii diplomatici în ţările străine şi reprezentanţii străini în ţară, ratifică, cu acordul Parlamentului, tratate internaţionale, prezidează Consiliul de Miniştri, Consiliul Suprem al Magistraturii, acordă graţiere, înmânează decoraţii etc.[15] Aparent, şeful statului italian dispune de largi împuterniciri, de natură să-şi asigure un rol important printre instituţiile statale. În realitate, însă, actele prezidenţiale intră în vigoare numai după ce sunt contrasemnate de către primul-ministru, iar uneori – de ministrul responsabil. Actele Preşedintelui capătă putere de lege numai în baza unei hotărîri adoptate de Guvern sau de Parlament. Miniştrii nu sunt subordonaţi şefului statului şi nu sunt responsabili în faţa acestuia. De fapt, nu există nici o activitate pe care Preşedintele Italiei ar putea să o desfăşoare fără concursul Parlamentului sau al Guvernului. În practică, această,,colaborare” ia forma unei vădite subordonări a şefului statului, în special în faţa guvernului. [16]

Un rol şi mai puţin important îi revine Preşedintelui Republicii Federale Germania, unde deasemene funcţionează un regim parlamentar. Prerogativele acestuia sunt practic fictive. Şeful statului german, conform prevederilor art. 59 al Legii Fundamentale,,,reprezintă Federatia pe plan international. El încheie tratate cu alte state, în numele Federaţiei. El acreditează şi primeşte reprezentanţii diplomaţiei”. De asemenea, Preşedintele german numeşte şi revocă judecătorii şi funcţionarii federali, dacă nu există o dispoziţie legală contrară; exercită, în numele Federaţiei, dreptul de graţiere; sau deleghează aceste prerogative altor autorităţi, în baza art. 60 al Legii Fundamentale. Însă,,,pentru a fi valabile, ordonanţele şi decretele Preşedintelui Republicii Federale trebuie să fie contrasemnate de Cancelarul Federal sau de ministrul federal competent”.[17]

Din cele expuse anterior reiese clar că atribuţiile cu care este investit şeful statului diferă considerabil de la un sistem constituţional la altul. Totuşi, putem evidenţia sintetic câteva trăsături comune, care se regăsesc în majoritatea cazurilor. Acestea sunt: garantarea unităţii şi a integrităţii statului; reprezentarea statului şi a naţiunii, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional; semnarea legilor şi a altor acte în vederea publicării; adoptarea actelor prezidenţiale; ratificarea tratatelor; prezidarea şedinţelor unor instituţii de stat; numirea în funcţii superioare şi acordarea de titluri şi ranguri speciale; acreditarea reprezentanţilor diplomatici în alte state şi primirea scrisorilor de acreditare; acordarea graţierii. Această listă nu este exhaustivă; conţinutul ei se completează în funcţie de fiecare sistem constituţional aparte.

3. Durata mandatului prezidenţial

Durata mandatului prezidenţial stabileste limitele temporale în care persoana mandatata –Preşedintele statului – este în drept să-şi exercite atribuţiile şi prerogativele care i-au fost conferite prin lege. Mandatului prezidenţial durează, după cum urmează:

–          1 an în Elveţia

–          4 ani în R. Moldova, România, SUA, Ungaria, Irlanda, Columbia, Bolivia;

–          5 ani în Germania, Grecia, Portugalia, Uruguay, Israel, Venezuela, Bulgaria;

–          6 ani în Argentina, Egipt, Mexic, Brazilia, Australia, Finlanda;

–          7 ani în Italia, Franţa, Gabon, Somalia, Turcia.

Durata mandatului Preşedintelui R. Moldova este expres prevăzută în textul Constituţiei. Art. 80 al Legii Fundamentale consacră, în aliniatul (1):

,,Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova durează 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului”.

Constituţia R. Moldova stabileşte că ,,nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova decât pentru cel mult doua mandate consecutive”.[18]

Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova, conform prevederilor art.80 al Constituţiei, se exercită de la data depunerii juramântului şi până la depunerea juramântului de către Preşedintele nou-ales. Prin urmare, depunerea juramântului în faţa Parlamentului şi a Curţii Constituţionale nu este numai o formalitate solemnă, ci atrage după sine importante efecte juridice. Jurământul marchează momentul începerii noului mandat şi al încetării mandatului precedent.

Deoarece mandatul Preşedintelui nou-ales capătă efecte doar după depunerea jurământului, reese ca pe o anumită perioadă – de la validarea mandatului prezidenţial şi până la depunerea jurământului – există doi Preşedinţi: unul ales, dar al cărui mandat nu este exercitat, şi celalalt, cu un mandat expirat, dar care încă este exercitat. În scopul prevenirii unor manifestări abuzive din partea Preşedintelui al cărui mandat urmează să înceteze, art. 85 al Constituţiei stabileşte o importanta interdictie:,, Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui Republicii Moldova”.

Deşi, în mod normal, durata mandatului Preşedintelui R. Moldova este limitată la 4 ani, din raţiuni practice Constituţia stabileşte că mandatul Preşedintelui ,,poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă”.[19] Este evidient că atât starea de război, cât şi catastrofa, sunt de natură să împiedice organizarea şi desfăşurarea normală a alegerilor prezidenţiale şi de aceea justifică prelungirea exercitării atribuţiilor prezidenţiale. Totodata, având în respectarea legalităţii în aceste circumstanţe excepţionale, prelungirea mandatului prezidenţial face obiectul unei legi organice. Aşadar, numai Parlamentul este în drept să aprecieze gravitatea situaţiei şi să decidă asupra oportunităţii prelungirii mandatului Preşedintelui, evitându-se astfel posibilitatea ca şeful statului să îşi aroge competenţa. Se înţelege că după încetarea stării de război sau a efectelor catastrofei, se vor organiza noi alegeri prezidenţiale.

Mandatul încetează atunci când îi expiră termenul. Prin excepţie, însă, încetarea mandatului poate să se producă şi din alte cauze, care generează ,,vacanţa funcţiei”.

4. Dobîndirea mandatului prezidenţial

Dobîndirea mandatului se referă la procesul desemnării şefului de stat. Acest proces depinde de forma concretă de guvernământ. De modul de dobîndire a mandatului prezidenţial sunt direct legate atribuţiile pe care le întruneşte şeful statului şi, de asemenea, raporturile dintre Preşedinte şi celelalte instituţii de vârf ale puterii în stat şi anume Parlamentul şi Guvernul.

Se cunosc patru modalităţi de dobândire a mandatului şefului de stat:

Dobîindirea     mandatului   (sau   desemnarea   şefului   de   stat)   pe cale ereditară se întâlneşte în cazul monarhiilor, care au în frunte un monarh. Este caracteristic faptul că în monarhii puterea supremă în stat aparţine unei singure persoane; de cele mai multe ori această putere îi este transmisă pe viaţa; şi puterea monarhului este ereditară. Mai rar putea fi întâlnită şi monarhia electivă, bazată pe principiul eligibilităţii monarhului. Puterii monarhului treptat i s-au impus anumite limitări: în monarhiile constituţionale, în deosebi de tip parlamentar, puterea monarhului este limitată prin Constituţie, care institue un control riguros din partea societăţii. În astfel de sisteme constituţionale monarhia ereditară coexistă împreună cu parlamentul (Anglia, Suedia, Japonia).

Desemnarea şefului de stat prin vot universal se foloseşte în regimurile prezidenţiale şi semiprezidenţiale. În aceste ţări (SUA, Franţa, Finlanda) Preşedintele este ales de către întreg poporul, prin sufragiu universal şi în acest caz legitimitatea sa democratică este suportată de faptul că el beneficiază de mandatul popular.

Şeful statului poate fi desemnat şi de către Parlament, înacest caz el aflîndu-se oarecum în dependenţă faţă de Legislativ. În această situaţie, Parlamentul devine de fapt adevaratul forum politic de guvernare. Deosebim doua categorii de state: state în care parlamentul alege direct şeful statului (Republica Moldova, Grecia, Israel ); şi state în care Parlamentul alege un organ colegial în calitate de şef de stat ( fostele state socialiste ).

Desemnareaa şeful de stat prin intermediul unui colegiu electoral constă în alegerea Preşedintelui de către un corp electoral special alcătuiţi din toţi membrii organelor reprezentative general–naţionale şi din reprezentanţi ai organelor reprezentative regionale sau locale. De exemplu, în India Preşedintele este ales de către un colegiu electoral compus din membri aleşi de Parlament şi de către adunările legislative ale statelor federale.[20]Modalitatea de desemnare a şefului de stat se face în dependenţă de stadiul social, economic, politic şi cultural de dezvoltare pe care l-a atins un popor. De asemenea, un rol principal îl joaca tradiţiile istorice acumulate; şi, cum istoria fiecărui stat este unică, e şi firesc ca desemnarea şefului de stat să difere de la un sta la altul.

După modificările operate în textul Constituţiei la 5 iulie 2000, Preşedintele Republicii Moldova este ales de către Parlament prin vot secret.

Conform Legii nr. 113 cu privire la procedarea de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova[21], alegerile pentru un nou Preşedinte al Republicii Moldova se desfasoară cu cel mult 45 de zile înainte de ziua expirării mandatului Preşedintelui în exerciţiu.

Atunci însa când intervine vacanţa funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova în urma demiterii, demisiei, imposibilitaţii definitive de a exercita atribuţiile sau decesul, alegerile pentru un nou Preşedinte al Republicii Moldova se vor organiza în termen de 2 luni de la data când a intervenit vacanţa funcţiei.

Data alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova se stabileste prin hotărîrea Parlamentului. Faţă de candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, sunt înaintate următoarele condiţii:   să fie cetatean al Republicii Moldova cu drept de vot şi să aibă 40 de ani împliniţi;   să fi locuit sau să locuiască permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani; să posede limba de stat.

Conform prevederilor art. 5 al Legii nr. 113 candidatura pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova poate fi propusă, începând cu ziua fixării datei alegerilor, de către:

persoana care îşi înaintează propria candidatură susţinută de cel puţin 15 deputaţi;

un grup de cel puţin 15 deputaţi. Dacă deputaţii au semnat propunerea candidatului pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova atunci ei nu sunt în drept să mai semneze şi o alta, sub sancţiunea nulităţii oricărei semnături ulterioare. Nu se admite retragerea semnăturii din propunerea candidaturii pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova.

Candidatul la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova poate sa-şi retragă candidatura în orice moment până la declararea începutului votării.

Alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova se desfăşoară la şedinţa publica specială a Parlamentului la data stabilita. Fiecare candidat are dreptul de a se adresa Parlamentului cu o scurtă alocuţiune şi de a răspunde la întrebările deputaţilor.

Potrivit art. 8 al Legii 113, votarea pentru candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova se efectuiază în mod secret.

Este ales candidatul care a obţinut votul a trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi. Dacă nici un deputat nu a întrunit numărul necesar de voturi, se organizează un al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi stabiliţi în ordine descrescătoare a numărului de voturi obţinute în primul tur.[22]

Dacă la turul întâi a participat un singur candidat care nu a acumulat numărul necesar de voturi sau dacă în turul al doilea nici un candidat nu a acumulat numărul necesar de voturi, se organizează alegeri repetate.

În cazul eşecului alegerilor repetate, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data alegerilor parlamentare. O astfel de situaţie a avut loc la finele anului 2000 (când nu s-a reuşit alegerea şefului de stat) şi începutul anului 2001 (dizolvarea Parlamentului şi organizarea alegerilor parlamentare anticipate la 25.02.2001).[23] Atunci, în corespundere cu Constituţia şi cu avizul definitiv al curţii constituţionale din 26 decembrie 2000, Preşedintele a declarat dizolvarea Parlamentului de legislatura a XIV-a şi a stabilit data pentru desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate.[24]

Potrivit reglementărilor conţinute în Legea nr. 113, alegerile repetate au loc în termen de 15 zile de la ultimele alegeri ordinare în care nu a fost ales Preşedintele Republicii Moldova. Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova nu va fi ales, Preşedintele în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data alegerilor în noul Parlament .

Comisia specială totalizează rezultatele votării şi prezintă informaţia respectivă Parlamentului. În baza informaţiei prezentate de comisia specială, Parlamentul adoptă o hotărâre prin care confirmă alegerea Preşedintelui Republicii Moldova. Hotărârea Parlamentului şi actele comisiei speciale se prezintă imediat Curţii Constituţionale.

Conform art. 79 din Constituţie, validarea rezultatelor alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova se face de către Curtea Constituţională.

Curtea Constituţională, în termen de 3 zile de la primirea hotărârii Parlamentului privind alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, examinează în şedinţă publică constituţionalitatea alegerii Preşedintelui Republicii Moldova şi emite o hotărâre cu privire la validarea rezultatelor alegerilor, care se publică imediat. În cazul în care Curtea Constituţionala nu validează rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, se organizează, în termen de 3 zile de la pronunţarea hotărârii respective, alegeri noi, conform procedurii stabilite de aceeaşi lege.

Candidatul a cărui alegere a fost validată, la cel târziu 45 de zile după alegeri depune, jurământ în faţa Parlamentului şi a Curţii Constituţionale.

5. Vacanţa şi interimatul funcţiei

Mandatul Preşedintelui Republicii Moldova încetează înainte de termen în caz de demisie, de demitere, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În toate aceste situaţii intervine vacanţa funcţiei de Preşedinte.[25]

Demisia reprezintă o manifestare unilaterală şi voluntară de voinţă din partea Preşedintelui, prin care acesta renunţă la funcţie şi astfel încetează înainte de termen exercitarea mandatului prezidenţial. Cererea de demisie se prezintă Parlamentului, care se pronunţă asupra ei. O astfel de situaţie a avut loc la data de 21 februarie 1991, când Preşedintele Mircea Snegur şi-a înaintat demisia (care însă nu a fost acceptată de Parlament).

Procedura de demitere a Preşedintelui Republicii Moldova este stabilită de art. 89 al Constituţiei, care dispune că ,,în cazul săvârşirii unor fapte prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu votul a doua treimi din numărul deputaţilor aleşi.”

Cererea de demitere poate fi înaintata de cel puţin o treime din deputaţi. Ea se aduce imediat la cunoştinţa Preşedintelui, care poate să dea explicaţii cu privire la faptele care i se impută.[26]

Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor trebuie să aiba un caracter irevirsibil şi este o situaţie determinată pe cale medicală. Imposibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile de către Preşedintelui Republicii Moldova urmează să fie confirmată de Curtea Constituţionala în termen de 30 de zile de la sesizare.

Conform art. 90 alin. (4) din Constituţie, alegeri pentru un nou Preşedinte se vor organiza în termen de 2 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei.

Dacă a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte, atunci pâna la definitivarea alegerilor noului Preşedinte se institue interimatul funcţiei. Art. 91 din Constituţie stabileşte condiţiile în care intervine interimatul funcţiei:

–         dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă;

–         dacă Preşedinte este demis;

–         dacă Preşedinte se afla în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile.

Constituţia R. Moldova, stabileşte că interimatul funcţiei prezidenţiale se va asigura, în ordine, de Preşedintele Parlamentului sau de Primul-ministru.[27]

Legea supremă prevede ca persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova, în caz de săvârşire a unor fapte grave, prin care încalcă prevederile Constituţiei, va purta răspundere conform regulelor generale de demitere a Preşedintelui (art.89).

 

 

6. Statutul mandatului Prezidenţial şi al funcţiei de Preşedinte

Reglementarea constituţională a regimului incompatibilităţilor funcţiei de Preşedinte al Republicii Moldova o găsim în art. 81 din Constituţie. Conform prevederilor alin. (1) al acestui articol,,, calitatea de Preşedinte al Republicii Moldova este incompatibilă cu exercitarea oricărei altei funcţii retribuite”.

Incompatibilităţile sînt mijloace de protecţie a mandatului prezidenţial. Analizînd tipurile de incompatibilitaţi stabilite de diferite Constituţii ale statelor lumii pentru funcţia de Preşedinte, putem evidenţia trei categorii generale:

–         incompatibilitatea între funcţia de Preşedinte şi calitatea de membru al vreunui partid politic;

–         incompatibilitatea între funcţia de Preşedinte şi orice altă funcţie publică, indiferent de natura funcţiei şi de domeniul în care aceasta se exercită;

–         incompatibilitatea cu orice funcţie privată.[28]

Activităţi artistice, publicistice sau de cercetare ştiinţifică, care ar presupune şi valorificarea rezultatelor acestora nu au un caracter de prestaţiei permanentă şi, prin urmare, nu se atribuie la categoria de,,funcţii retribuite”, care sunt interzise de art.81 alin. (1) al Constituţiei.

Cealaltă componentă a sistemului de protecţie a mandatului prezidenţial o constitue imunităţile.

Preşedintelui Republicii Moldova se bucură de imunitate, în sensul că,,el nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului”.[29] Se înţelege că şeful statului rămâne imun de răspundere atât timp cât actele sau faptele sale, săvârşite în exerciţiul mandatului, sunt compatibile cu funcţia sa, adică fac parte din prerogativele pe care i le conferă funcţia. Dacă însă prerogativele acestea sunt depăşite sau încălcate, atunci este ridicată problema răspunderii Preşedintelui, în funcţie de natura şi gravitatea faptelor care i se imputa.

În conformitate cu prevederile art. 81 alin. (3) al Constituţia Republicii Moldova, Parlamentul poate hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii Moldova, cu votul a cel puţin doua treimi din numărul deputaţilor aleşi, în cazul în care săvârşeşte o infracţiune. În aceste cazuri competenţa de judecată aprţine Curţii Supreme de Justiţie, în condiţiile Legii. Preşedintele se consideră demis de drept la data rămânerii definitive a sentinţei de condamnare.

 

 

7. Răspunderea politică şi juridică a Preşedintelui Republicii Moldova

Răspundere – consecinţă care survine ca rezultat al nerespectării unor norme prescrise. Răspunderea şefului de stat se distinge prin câteva circumstanţe specifice, determinate de prevederile constituţionale care stabilesc regimul protecţiei mandatului prezidenţial.

În formele de guvernământ republicane, fie cu regim prezidenţial, fie parlamentar, şeful statului nu poate fi conceptul în afara răspunderii. Se cere însă precizat că forma răspunderii – politică sau juridică – va depinde de caracterul prezidenţial sau parlamentar al regimului politic.

Regimul prezidenţial se caracterizează prin faptul că puterea executivă este încredinţata prin Constituţie Preşedintelui, care este investit cu atribuţii şi competenţe vaste în conducerea generală a statului. Ţinînd cont de prerogativele întinse ale şefului de stat, şi responsabilitatea acestuia va fi pe măsură, el purtînd o răspundere deplină, atât politică, cât şi juridică (penală), pentru anumite fapte şi conform unei proceduri speciale.

Regimurile parlamentare, pe de altă parte, se caracterizează prin faptul că şeful statului dispune de un set relativ limitat de atribuţii privind conducerea efectivă a statului şi, în consecinţă, şi responsabilitatea acestuia va fi limitată: Preşedintele va fi exonerat de răspundere politică ( care va reveni miniştrilor sau primului-ministru care îi contrasemnează actele, putând fi spus numai răspunderii juridice (penale), conform unei proceduri speciale şi, de regulă, numai pentru anumite încălcări deosebit de grave, enumerate în textul Legii fundamentale: Înaltă trădare, încălcarea Constituţiei etc.).

În conformitate cu soluţiile stabilite de doctrina de Drept Constituţional şi de Constituţiile statelor moderne, soluţii pe care le-am prezentat anterior, Preşedintele Republicii Moldova, dispunând de atribuţii limitate în cadrul regimului parlamentar, ar trebui să poarte şi o răspundere limitată, adică numai o răspundere juridică, fiind iresponsabil din punct de vedere politic. În cele ce urmează, vom analiza cadrul constituţional care prescrie răspunderea Preşedintelui Republicii Moldova.

Răspunderea Preşedintelui Republicii Moldova este limitată de imunitatea de care se bucură aceasta. Constituţia stabileşte că ,,Preşedintelui Republicii Moldova se bucură de imunitate. El nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului”.[30]

Doctrina dreptului constituţional defineşte imunitatea drept un regim de protecţie a mandatului prezidenţial, care constă din doua categorii de imunităţi: cea dintâi – caracterizată prin inexistenţa răspunderii, care înlătură răspunderea Preşedintelui pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului sau; a doua categorie de imunităţi, cunoscuta şi ca inviolabilităţi, cuprinde reguli şi proceduri speciale privind reţinerea, arestarea,punerea sub acuzare sau trimiterea în judecată penală a Preşedintelui în caz de săvârşire de către aceasta a unei infracţiuni.

În ceea ce priveşte imunităţile, Legea fundamentală nu detaliază conţinutul acestora. Regula generală stabilită de constituant este că imunitatea are caracter Parlamentar. Există însă o excepţie stabilită de regulă generală a imunităţii – instituţia demiterii Preşedintelui, în baza prevederilor art. 81 alin (3) şi art. 89 din Constituţie.

Din prevederile art. 81 alin. (2) al Constituţiei rezultă că Preşedintele nu poate fi tras la răspundere juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului. Din această dispozitie constituţională desprindem câteva momente care necesită explicaţii. În primul rând, numai opiniile care au fost exprimate de Preşedinte în exercitarea mandatului său se situează în afara răspunderii juridice.

Un alt moment se referă la faptul că opiniile exprimate de Preşedinte în exercitarea mandatului său sunt scutiţi numai de răspundere juridică, ceea ce înseamnă ca ele pot suporta o răspundere de ordin politic. Nu este însă clar sub ce formă se poate materializa răspunderea politică a Preşedintelui pentru opiniile sale exprimate în exercitarea mandatului. Apare întrebarea: poate Preşedintele să fie audiat într–o comisie parlamentară în legatura cu evenimente, fapte asupra cărora şi-a exprimat opinia? Din prevederile Constituţiei rezultă un răspuns legislativ; şeful statului nu poate fi audiat în cadrul unor astfel de organisme parlamentare, întrucât el excede limitele controlului parlamentar exercitat de comisiile parlamentare conform art. 104 al Constituţiei Republicii Moldova.

Concluzia care se impune, prin urmare, este ca art. 81 alin. (2) din Constituţie stabileşte numai scutirea Preşedintelui de,,răspundere juridică” pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului său, fără a exclude posibilitatea atragerii lui la răspundere politică. În ceea ce priveşte modalitatea răspunderii politice, însă, aceasta nu este prevăzută în textul Legii fundamentale şi de aceea nu-şi găseşte realizarea practică. Cu ale cuvinte, ne aflăm în faţa unei lacune de reglementare constituţionala. Sperăm ca în eventualitatea unei revizuiri a Constituţiei, această omisiune va fi înlăturată.

Constituţia Republicii Moldova prevede obligativitatea contrasemnării actelor Preşedintelui. Legea supremă prevede expres că ,,decretele emise de Preşedinte în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 86 aliniatul (2), articolul 87 aliniatele (2), (3) şi (4) se contrasemnează de către Primul-ministru”.[31] Vor fi contrasemnate numai actele Preşedintelui care ţin de politica externă şi de atribuţiile în domeniul apărării ţării. Celelalte acte, de o mai mica importanţă, care se emit în legătură cu exercitarea unor astfel de atribuţii cum sunt: conferinţa de decoraţii şi titluri de onoare, acordarea de grade militare supreme prevăzute de lege, acordarea de ranguri diplomatice, conferirea de grade superioare de clasificare a diferitor categorii de funcţionari, în condiţiile Legii s.a. (vezi art. 88 al Constituţiei), nu urmează a fi contrasemnate. Un alt specific la capitolul contrasemnării actelor prezidenţiale este că în Republica Moldova contrasemnarea se face numai de către Primul-ministru, nu şi de alţi miniştri, cum este cazul în alte ţări.

Preşedintele R. Moldova nu este exonerat de răspundere politică. Art. 89 al Constituţiei Republicii Moldova reglementează procedura demiterii Preşedintelui şi instituie, practic, o formă de răspundere politică.

 

[1]http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/GheorgheButa/STRUCTURA.htm

[2]Constituţia Republici Moldova, art. 104 şi art.105

[3] http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/GheorgheButa/STRUCTURA.htm

[4]Constituţia Republici Moldova, art. 87, alin.3.

[5]Legea privind actele legisîative nr, 780-XV din 27.12.2001. Monitorul Oficial al R.M. nr, 36-38 din 14.03. 2002, Anexă.

 

[6]Cojocaru Gheorghe, Tentaţia Modelului Prezidenţial, Arena Politicii, nr. 7, 1997, p. 7

[7] Solomon Costantin, Instituţionalizarea şi evolutia sistemului politic democratic în Republica Moldova (Aspecte istorico-politologice), Centrul Editorial al USM, 2002, p. 125

[8] Борис Страшун, Конституционное право зарубежных стран, Москва, 1997, с. 127

[9] Platon Fruntaşu, Sistemele politice liberal-democratice, Centrul Editorial al USM, 2000, p. 173

[10] Platon Fruntaşu, Sisteme politice liberal-democratice, Centrul Editorial al USM, 2000, p. 177

[11] Constituţia Statelor Unite ale Americii, art. 2, paragraful 1

[12] J. W. Pettason, Understanding the Constituţion, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1982, p. 78

[13] Constituţia Republicii Franceze, art. 8

[14] Constituţie Republicii Franceze, art. 64

[15] Constituţia Republicii Italiene, art. 87

[16] Platon Fruntaşu, Sistemele politice liberal-democratice, Centrul Editorial al USM, 2000, p. 181

[17] Legea Fundamentală a Republicii Federale Germania, art. 58

[18] Constituţia Republicii Moldova , art. 80, alin. (4)

[19] Constituţia Republicii Moldova art.80, alin. (3)

[20] Ioan Muraru, Drept Constituţional şi instituţii politice, Vol.II Editura ACTAMI, Bucureşti, 1995, p. 213

[21] Legea Republicii Moldova cu privire la procedarea de alegere a Preşedintelui Republicii Moldova, nr. 1234- XIV din 22. 09. 2000, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 139-140/996 din 02. 11 2000

[22] Constituţia Republicii Moldova, cu modificările şi completările din 5 iulie 2000, Chişinău 2000, art. 78.

[23] Maria Orlov, Drept Administrativ, Editura EPIGRAF, Ghişinău 2001, p. 48.

[24] Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168, 2000, p. 48

[25] Constituţie R. Moldova, art. 90, alin. (1)

[26] Constituţie R. Moldova, art. 90, alin. (2)

[27] Constituţia Republicii Moldova, art. 91

[28] Victor Popa, Drept parlamentar, Chişinău, p. 100

[29] Constituţia Republicii Moldova, art. 81, alin. (2)

[30] Constituţia Republicii Moldova art. 81.

[31] Constituţia Republicii Moldova, art. 94 alin. (2)

%d blogeri au apreciat asta: