Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Drept Constituţional » CAPITOLUL 6. SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI. SANCŢIUNEA SUPREMAŢIEI CONSTITUŢIEI

CAPITOLUL 6. SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI. SANCŢIUNEA SUPREMAŢIEI CONSTITUŢIEI


1. Conţinutul normativ al constituţiei

Conţinutul constituţiei este un conţinut complex, el cuprinzând principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii politice, economice, sociale, culturale, juridice etc. Este motivul pentru care adeseori constituţia este caracterizată ca fiind legea fundamentală care stă la temelia organizării statale şi este baza juridică a întregii legislaţiei.

Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul de lege fundamentală pentru că relaţiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sânt relaţii fundamentale şi sânt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.

Majoritatea constituţiilor, în textul său prevăd că ele se adoptă de popor şi din numele său. În Constituţia SUA este folosită formula „Noi, poporul Statelor Unite ale Americii…”, Germania – „poporul german… a adoptat fiind deţinătorul puterii prezenta Legea Fundamentală”, Franţa – „poporul francez a aprobat… Legea Constituţională”

În funcţie de conţinut, dintre constituţiile statelor există deosebiri esenţiale. În unele constituţii lipsesc normele care stabilesc ordinea de formare a organelor puterii de stat, există doar trimitere la norma de drept ce prevede acest lucru.

Conţinutul normativ al constituţiei din majoritatea statelor cuprind norme ce se referă la: forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic a statului, la fundamentele politice, economice, sociale şi religioase ale statului, statutul juridic al persoanei, separaţia puterilor în stat, controlul constituţionalităţii legilor, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor etc.

 

2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei

Supremaţia Constituţiei este o calitate a Constituţiei[1] care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate într-un stat, fiind sursa reglementărilor în domeniile economic, politic, social şi juridic.

Supremaţia constituţională se fundamentează pe conţinutul şi forma ei: supremaţie materială şi formală. Supremaţia materială se bazează pe faptul că întreaga ordine juridică se bazează pe Constituţie. În ceea ce priveşte supremaţia formală, ea se explică prin divizarea constituţiilor în rigide şi suple (flexibile). Această clasificare ţine de formele de elaborare a constituţiei.

Supremaţia constituţiei a fost şi este fundamentată pe democratism.[2] Constituţia este unul din mijloacele juridice de realizare a democratismului în organizarea activităţii statului.

Constituţia este sursa fundamentală a sistemului politic ca şi a sistemului juridic naţional. Ea este plasată în fruntea ierarhiei actelor politice şi a actelor normative cărora le conferă legitimitate politică şi respectiv juridică, în măsura în care acestea corespund întru totul normelor şi principiilor pe care ea le consacră.

Conţinutul Legii fundamentale reflectă condiţiile social-politice şi istorice existente la un moment dat într-o societate dată, tradiţiile istorice, interesele naţionale, cultura politică a poporului.

Constituţiile scrise sunt elaborate de organisme reprezentative la nivel naţional (Adunările Constituante, Congrese) a căror membri au calitatea de reprezentanţi ai naţiunii.

Constituţia, ca izvor principal al dreptului este o parte integrantă a acestuia. Stabileşte principiile fundamentale pentru întregul sistem de drept. Toate celelalte ramuri îşi găsesc punctul de plecare în prevederile constituţiei. Orice abatere de la aceasta este considerată o încălcare a constituţiei, ea ducând la nulitatea normei respective. Dacă o normă constituţională este modificată, atunci se modifică şi norma ramurii de drept, deoarece în permanenţă trebuie respectată concordanţa întregului drept cu Constituţia.[3] Supremaţia Constituţiei implică o serie de consecinţe juridice, dar este asigurată în acelaşi timp şi de garanţii. Asigurarea supremaţiei constituţiei înseamnă şi asigurarea stabilităţii sociale şi a ordinii juridice în stat.[4]

 

3. Garanţiile juridice a supremaţiei constituţiei

Cunoaştem trei garanţii juridice ale supremaţiei constituţiei şi anume:

–            controlul general al aplicării constituţiei;

–            controlul constituţionalităţii legilor;

–            îndatorirea fundamentala de a respecta constituţia.

Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este organizată prin constituţie. Constituţia statorniceşte formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului. Totodată, stabilind sistemul statal, constituţia stabileşte şi competenţa organelor de stat. Acest lucru se face având în vedere că puterea poporului nu exclude, ci dimpotrivă presupune o diviziune a competenţelor şi o autonomie a organelor de stat. Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate şi în limitele stabilite prin constituţie. Pentru ca acest lucru să nu rămână o simplă cerinţă, orice constituţie organizează un sistem complex şi eficient de control al aplicării constituţiei. Acest control general este şi prima generaţie juridică a supremaţiei constituţiei, el realizându-se prin formele şi căile de control statornicite.

Supremaţia Contituţiei se explică nu numai prin poziţia dominantă în raport cu celelalte acte normative ci şi cu întreaga activitate politică în general. O îndatorire fundamentală a şefului statului de a veghea la aplicarea şi respectarea de către toate celelalte autorităţi publice, organisme neguvernamentale, cetăţeni, partide politice, sindicate etc.

O altă garanţie a supremaţiei constituţiei o reprezintă controlul constituţionalităţii legilor.

Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia. Ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. În general controlul constituţionalităţii legilor este considerat o garanţie a supremaţiei constituţiei.[5]

Privită prin prisma ierarhiei normelor, supremaţia Constituţiei implică stricta conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei a tuturor normelor juridice. Această concordanţă (conformitate) este verificată şi asigurată prin controlul de legalitate, Control care este o componenţă a activităţi statale şi care se exercită continuu în forme şi structuri instituţionalizate. Controlul de legalitate priveşte toate actele juridice ale autorităţilor publice şi el se exercită de regulă, de autorităţile statale ierarhice asupra celor inferioare, ierarhia implicând subordonare şi control.[6]

„Constituţia Republicii Moldova este legea ei supremă. Nici o lege nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”.[7]

 

  1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor

               Controlul constituţional este controlul asupra transpunerii în viaţă a Constituţiei, legilor constituţionale şi celor organice. Controlul constituţional înseamnă verificarea actelor emise de organele de stat, proces prin care organul ce verifică poate anula actele organului controlat.[8]

Pentru fundamentarea sau argumentarea controlului constituţional s-au înaintat trei teorii de bază:[9]

Teoria organică care reiese din faptul că, deoarece constituţia este actul puterii legislative, atunci actele organelor puterii de stat prevăzute de constituţie fiind ierarhic inferioare puterii legislative nu trebuie să contrazică actul acestei puteri;

Teoria instituţională reiese din faptul că, constituţia instituie „reguli de joc” pentru organele puterii de stat, nici unul din ele neputând atenta la competenţa celuilalt (în cazul statelor federative este important respectarea sferelor competenţei centrale şi cea a subiectelor federaţiei);

Teoria natural-juridică sau teoria contractului social consideră că constituţia instituie reguli pentru guvernanţi şi guvernanţi fiind în primul rând ca garanţii a drepturilor omului şi cetăţeanului, iar controlul constituţionalităţii este chemat să supravegheze respectarea lor.

Controlul constituţionalităţii legilor este sancţiunea juridică, garanţie a respectării constituţiei, adică a supremaţiei ei, prin declararea fără efect a legilor sau dispoziţiilor de legi prin care s-a încălcat constituţia.

Prin esenţa sa, controlul de constituţionalitate reprezintă şi unul din mijloacele privilegiate de apărare a societăţii civile împotriva dominaţiei nepotenţiale a executivului şi legislativului, în pofida regulilor existente.[10]

Controlul constituţionalităţii legii este acea activitate organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar, ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente de a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi urmate după realizarea acestei proceduri.

 

  1. Evoluţia instituţiei controlului constituţionalităţii legilor

Controlul de constituţionalitate a apărut în Europa şi anume în Anglia la finele sec. XVI şi începutul sec. XVII. În 1607 Sir Edward Coke   în calitate   de preşedinte al Curţiide Apel Civile se pronunţă într-o cauză simplă.[11]

Este pentru prima dată când un tribunal aşează deasupra unei legi, votate de Parlament, Common Law-ul, adică suma tuturor principiilor, reglementărilor şi jurisprudenţelor pe care dreptul britanic le aplica de secole. Din cauza luptelor ce au urmat între Parlament şi Coroană, teoriile lui Coke nu au fost aplicate imediat

În SUA, Alexander Hamilton hotărăşte după o lună de la adoptarea Constitutiei să înceapă o campanie de explicare a acesteia. El publică lucrarea „The Federalist” în 2 volume, ea rămânând ca opera de referinţă a dreptului constituţional american şi astăzi.

0 mare importanţă are studiul nr. 78 a lui A. Hamilton. El analizează problema controlului Judecătoresc de constituţionalitate, referindu-se la îndatorirea instanţei judiciare de a declara nule toate legile contrare conţinutului manifest al Constituţiei Hamilton precizează: „ 0 Constituţie este şi trebuie să fie considerată de judecători drept o lege fundamentală”. Nici un act legislativ contrar Constituţiei nu poate fi valid.

Ulterior John Marshall a justificat dreptul instanţelor de a controla constituţionalitatea legilor prin însăşi natura activităţii judiciare iniţiat în urma procesului Marbury vs, Madison, din anul 1804. El recurge la expunerea conflictului dintre legea ordinară şi Constituţie, susţinând: „Dacă două legi sunt în conflict, instanţa ar trebui să decidă asupra cauzei respective, fie conform legii, neglijând Constituţia, fie conform Constituţiei, neglijând legea.

Doctrina germană a fost prima în Europa care a receptat noutatea controlului judecătoresc de constituţionalitate. În 1824 apare lucrarea lui Von Mohl „Dreptul federal al SUA”. Von Mohl pledează pentru instituirea unui „tribunal suprem central”. El este primul care subliniază necesitatea asigurării unui rol preeminent Constituţiei în ansamblul reglementărilor legislative, ceea ce este o noutate în Europa.

Precursorul actualelor instanţe de control constituţional este savantul german Georg Jellinek, care în lucrarea sa consacră ideea statului de drept potrivit căruia nu numai indivizii trebuie să se supună regulilor juridice ci şi organele statului, activitatea acestuia fiind condiţionată de drept. Ideea statului de drept îşi găseşte concretizarea în Constituţie care din acest motiv trebuie garantată şi apărată împotriva injustiţiei parlamentare, iar organul specializat destinat a apăra Legea Fundamentală nu poate fi decât o Curte Constituţională de felul Tribunalului Imperial.

România este printre primele state din Europa care a consacrat dreptul judecătorului de a da prioritate normei constituţionale în conflictul dintre aceasta şi o lege ordinară (1912).

Dezvoltarea controlului de constituţionalitate printr-un organ unic investit cu autoritatea necesară (Curte, Tribunal, Consiliu) s-a produs ulterior cu rapiditate.

S-au înfiinţat asemenea instanţe mai întîi prin constituţiile Italiei (1947) şi Germaniei federale (1949), apoi Franţa(1958) şi Turcia(1961). A urmat Iugoslavia în 1963. Mai apoi a urmat valul anilor ’80- Portugalia, Belgia, Polonia, Ungaria, Columbia, unele state din Asia şi Africa. Apoi toate ţările foste socialiste şi aproape toate ex – sovietice (Rusia, Ucraina, RM).

Mai există însă ţări care au păstrat prin tradiţie vechiul control judecătoresc de origine americană – Norvegia, Suedia, Canada, Australia, Japonia, unele state afro-asiatice şi sud-americane. În unele ţări nu există forme Jurisdicţionale de control al constituţionalităţii legilor – Marea Britanie, Luxemburg, Noua Zelandă, Finlanda, Israel, iar Constituţia actuală a Olandei interzice în mod expres judecătorilor să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, neexistând nici Tribunal Constituţional.

 

6. Modelele de justiţie constituţională

În spaţiul ştiinţei dreptului constituţional sânt cunoscute în linii mari următoarele modele de jurisdicţie constituţională, reieşind din punctul de vedere organizaţional:

Modelul de amendament judiciar americanestebazat pe doctrina dl. John Marshall, realizat de Curtea Supremă a Statelor Unite. Problemele de ordin constituţional sânt abordate de instanţele judecătoreşti obişnuite (controlul descentralizat, difuz sau dispersat).

Modelul Nou (Britanic) al Comunităţii Britanice de Naţiuni nu poate fi atribuit   nici   la   modelul   American,   nici   celui   European.   Modelul   dat   se caracterizează printr-un amendament constituţional concentrat sub jurisdicţia Curţii Supreme, formată din judecători ordinari fără de o nominalizare politică. De regulă, acesta prevede amendamentul preventiv (a priori – anterior) şi funcţia consultativă a Curţii Supreme, deşi şi revizuirea posterioară este de asemenea posibilă; deciziile, în cazul dat, capătă un efect erga omnes (ce se răsfrânge asupra tuturora).

Modelul Austriac, mai numit şi cel European este bazat pe Modelul Kelsen din 1920 care prevede conexiunea dintre principiul supremaţiei Constituţiei şi cel al supremaţiei Parlamentului. Subiectele de ordin constituţional sunt soluţionate de către Curţile Constituţionale specializate având şi judecători de calificaţie specială în domeniu. De regulă, acest model este un amendament abstract, deşi cel concret de asemenea poate fi admis, în afară de amendamentul „a posteriori” (posterior), poate fi prevăzut şi cel „a priori” (anterior). Deciziile au de asemenea un caracter „erga omnes” (ce se răsfrâng asupra tuturor), cu referire la autoritatea absolută a instanţei prin care ele au fost adoptate.

La modelul European se referă şi Curtea Constituţională a Republicii Moldova.

 

7. Formele de control ale constituţionalităţii legilor

Doctrina dreptului constituţional cunoaşte mai multe forme ale controlului constituţionalităţii legii.

a) În dependenţă de timpul în care se efectuează controlului constituţionalităţii legilor:

Controlul anterior adoptării legilor (prealabil, preventiv) se exercită în faza de proiect al legii.

Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forţă juridică egală legii.

2. În dependenţă de formă controlul constituţionalităţii legilor este:

Controlul abstractpresupune verificarea unui act normativ în afara cazului concret.

Controlul concretare loc numai în urma unui proces judiciar unde trebuie să se aplice un act normativ a cărui constituţionalitate este suspectă.

3. În dependenţă de modul înscrierii în Constituţie controlul constituţionalităţii legilor se împarte în:

Controlul explicit este prevăzut de însăşi Constituţia.

Controlul implicit nu-i prevăzut de constituţie dar el reiese din principiul legalităţii.

4. În dependenţă de spaţiul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor:

Controlul intern se realizează de organul care a emis actul normativ.

Controlul extern se realizează de o altă autoritate statală.

5. În dependenţă de conţinut controlul constituţionalităţii legilor:

Controlul formal atrage atenţia asupra condiţiilor şi cerinţelor ce ţin de elaborarea şi adoptarea unui act normativ.

Control material verifică conformitatea conţinutului actului cu prevederile constituţionale.

  1. După volum:

Controlul general se referă la toate relaţiile sociale reglementate de constituţie.

Controlul particular se referă la anumite relaţii concrete (ex.: drepturile fundamentale ale omului)[12].

  1. Organele competente de a controla constituţionalitatea legilor

Pentru a se verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile constituţionale, au fost propuse, următoarele feluri de control:

1)      Controlul prin opinia publică ;

2)      Controlul prin referendum;

3)      Controlul politic;

4)      Controlul jurisdicţional;

5) Controlul printr-un organ unic, special şi specializat[13].

Controlul prin opinia publică este un control elementar ce reflectă reacţia opiniei publice în situaţia violării normelor constituţionale de către autorităţile statale în timpul adoptării unei norme juridice.

Controlul prin referendumîn opinia unor autori este cel mai democratic, însă sunt şi unele minusuri, şi anume: referendumul este greu de organizat atunci când situaţiile de neconstituţionalitate sunt dese; el tărăgănează rezolvarea conflictului.

Controlul politicprin cate se asigură conformitatea actelor normative cu dispoziţiile constituţionale diferă de la o ţară la alta. Acest tip de control este controversat întrucât organismul investit cu prerogativele de control al constituţionalităţii legilor votate de Parlament apare ca o autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând să infirme voinţa parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a :poporului. In realitate, controlul politic al constituţionalităţii nu implementează cu nimic asupra prerogativelor Parlamentului şi se exercitata în baza Constituţiei. Un asemenea tip de control a fost instituit în Principatele Româneşti prin Convenţia de la Paris din 1858.

Controlul politic este prin esenţa sa ineficient. Dacă s-ar recunoaşte forului reprezentativ sau unei Camere legislative dreptul de a examina constituţionalitatea unei legi pe care a adoptat-o, am fi în faţa unui auto­control, care nu prezintă în realitate o garanţie pentru supremaţia Constituţiei. Caracterul politic al controlului rezultă în primul rând din conţinutul politic al Legii fundamentale. Controlul politic are ca scop conservarea structurilor şi mecanismelor de exercitare a puterii politice.

Controlul printr-un organ jurisdicţional. Acest fel de control este mai eficient ca controlul politic. Acest control se exercită de către întregul sistem de organe judecătoreşti sau de către Organul ierarhic judecătoresc( de Ex. Curte Supremă de Justiţie).

Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. Denumirea, componenţa numerică, modul de desemnare, ca şi prerogativele concrete de control exercitat de un astfel de organism diferă de la un stat la altul.In prezent, au introdus acest tip de control Austria, Franţa, Germania, Italia, Spania, Portugalia, Ungaria, Rusia, România ş. a.

Acest tip de control, menit sa asigure supremaţia Constituţiei mai este denumit „modelul european” de jurisdicţie europeană. Originea acestuia se află în Constituţia Austriei din 01 octombrie 1920 care a preluat de fapt, sistemul contenciosului constituţional instituit la 25 ianuarie 1919 prin crearea înaltei Curţi Constituţionale a Republicii Austria de către Adunarea Naţională a acestea. Ulterior acest organism a căpătat atribuţia de a judeca recursurile introduse de către guvernul central (din considerentele ca Austria a fost un guvern federal), contra legilor provinciale, considerate neconstituţionale.[14]

Constituţia Republicii Moldova a preluat din practica constituţională modernă sistemul controlului politico – jurisdicţional al conformităţii legilor cu Constituţia, prin exercitarea obligatorie a controlului de către Curtea Constituţională, abilitată cu dreptul de control asupra constituţionalităţii legilor şi a proceselor legate de legalitatea exercitat de către cele trei puteri în cadrul statului.

 

[1] I.Muraru, „Drept constituţional şi instituţii politice” Ed. ACTAMI, Bucureşti 1998, p. 66

[2]1. Muraru, op. cit., p.7

[3]I. Muraru, op. cit., p.70

[4]C. lonescu, „Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale”, Lumina Lex., 1997, p,213.

[5]I. Muraru, op. cit., p.75.

[6]M. Constantinescu, op. cit., p. 90.

[7] Constituţia RM – 29 iulie 1994.

[8] Д.Л. Златопольский „Гocyдapственное право зapy6eжных cтpaн” M. 3epкaлo,1999, crp.39

[9]E.A. Cтpaшyн „Koнституционнoe npaвo зapy6eжных cтpaн”

[10]Florin Bucur Vasilescu „Constituţionalitate şi constituţionalizm”, Bucureşti 1999, p.39

[11] Florin Bucur Vasilescu, op. cit., p 39

[12]Ion Guceac, op. cit., p. 181

[13]Ion Guceac, op.cit., p.184

[14] Ch. Eissemman, La justice constitutionnelle d” Austriche, Sirez, Paris, 1989 pag. 132

%d blogeri au apreciat asta: