Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Drept internaţional privat » EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

EVOLUŢIA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT


  1. Factorii social-economici care au determinat apariţia dreptului internaţional privat;
  2. Epoca antică şi principiul teritorialităţii legilor
  3. Principiul personalităţii legilor în perioada premedievală;
  4. Teritorialismul în perioada feudală;
  5. Teoria statutarilor italieni;
  6. Teoria statutarilor francezi;
  7. Teoria statutarilor olandezi;
  8. Soluţionarea conflictelor de legi în Germania;
  9. Teoria italiană a personalităţii legilor (teoria lui Mancini);
  10. Doctrina anglo-americană;

1. Factorii social – economici care au determinat apariţia dreptului internaţional privat


Dezvoltarea dreptului internaţional privat, la început a fost mai mult doctrinară, primele norme de soluţionare a conflictelor de legi fiind operele juriştilor. Metoda cea mai utilizată la studierea evoluţiei acestei ramuri de drept este cea de scoatere în evidenţă a trăsăturilor economico-sociale şi istorico-cronologice privind dezvoltarea sa.

Factorii care au determinat apariţia normelor dreptului internaţional privat sunt:

  1. apariţia unor state, provincii, cît şi alte entităţi statale care beneficiază de suveranitate;
  2. prezenţa între aceste formaţiuni statale a unui circuit de bunuri, valori şi persoane;
  3. existenţa unor sisteme juridice de drept privat proprii entităţilor şi diferite de la un stat la altul;
  4. recunoaşterea dreptului străinului care a fost dobîndit conform legii sale şi punerea la dispoziţia acestuia, un minim de drepturi şi calitatea de subiect de drept pe un alt teritoriu, decît al său.

În baza acestor elemente evidenţiate, se crează un raport juridic cu element străin, existînd şi o reglementare specifică în acest sens.

2. Epoca antică şi principiul teritorialităţii legilor


Protecţia străinului a evoluat mai lent, de unde vedem că în epoca antică această protecţie nu exista deloc. Tratatele care existau pe atunci prevedeau mai mult respectarea unor obiceiuri de încheiere a păcii, ritualuri religioase, care nu aveau nimic juridic la baza lor. Persoanele trăine, la această etapă, erau considerate fiinţe inferioare, asemenea animalelor, barbarilor şi puteau fi transformaţi în sclavi, chiar şi omorîţi, iar mormintele lor nu erau asimilate nici cu cele a sclavilor, fiind considerate res religiosa.

În Grecia, la fel străinul era inferior unui sclav, şi se considera că deosebirea dintre un grec şi un străin este ca şi cea dintre un om şi un animal. Legile lui Manu spun că străinul are un statut juridic mai jos de elefant, dar mai sus de fiarele sălbatice. La romani, străinul care se afla pe teritoriul acestora avea o soartă ca şi în Grecia, era considerat duşman, cuvîntul străin şi duşman fiind sinonime.

Totuşi, în pofida poziţiei luate faţă de străini în statele antice, existau şi unele instituţii care acordau străinilor, în caz de necesitate, un minim de protecţie. Exemplu: instituţia patronatului, ospitalităţii sau tratatelor.

În Roma antică, la fel ca şi în Grecia, rezultatul dezvoltării relaţiilor comerciale, a constat în acea schimbare pe care noi o numim regimul juridic al străinului. De aici, a luat naştere instituţia hospitium (ospitalitate) şi clientela. Clientul (străinul) se afla într-o dependenţă totală de persoana patronului (patricianul) şi era ca un membru de familie al acestuia. În aceste condiţii, străinul capătă posibilitatea de a participa la circuitul civil, însă fiind dependent de patronul său, nu avea capacitate juridică, ci folosea capacitatea patronului său.

3. Principiul personalităţii legilor în perioada premedievală


Perioda dintre căderea Imperiului Roman şi formarea statelor europene timpurii, este marcată de mai multe etape de reglementare a statutului personal. Popoarele barbare care au ocupat fostul Imperiu Roman de Apus, nu au reuşit să implementeze sistemele lor cutumiare cauza fiind slaba reglementare şi lapsusurile din instituţiile juridice ale acestor cutume.

Se ajunsese la situaţia că pe acelaşi teritoriu, în acelaşi timp, se aplicau mai multe legi, şi acest fapt se întămpla deoarece fiecare individ era cîrmuit de propria sa lege. Deci, romanii – de legea romană, burgunzii – de cea burgundă, etc.

Acest sistem a luat denumirea de sistemul personalităţii legilor, fiind opus teritorialităţii antice. Această etapă se evidenţiază ca fiind cea a apariţiei primelor conflicte de legi, evidenţiindu-se aici primele încercări de a atribui statutului persoanei, o oarecare extrateritorialitate. Spre sfîrşitul sec. IX se conturaseră careva principii de soluţionare a conflictelor de legi:

  1. capacitatea contractuală era generată de legea personală a fiecărei părţi;
  2. succesiunea era supusă legii personale a defunctului;
  3. transferul proprietăţii se realiza prin respectarea formalităţilor cerute de legea testatorului;
  4. căsătoria se celebra conform legii soţului, etc.

În instanţele de judecată, se aplica legea pîrîtului, etc. De aceea judecătorul întreba: „După ce lege trăieşti?”.

4. Teritorialismul în perioada feudală


Odată cu formarea statelor feudale are loc stabilirea unui nou principiu de aplicare a legilor – principiul teritorial. Originea omului îşi pierde orice importanţă, acesta devenind vasalul (care se află în stare de dependenţă) seniorului său şi neputându-i-se aplica o altă lege decât legea feudei pe care se află, persoana având numai acele drepturi care erau dăruite de senior.

Cutumele erau teritoriale, în sensul că ele cârmuiau pe toţi acei care se găseau pe teritoriul respectiv şi nu aveau nici o putere în afara acelui teritoriu. Justiţia seniorului aplica celor care se judecau cutuma proprie, fără deosebire dacă aceştia erau localnici sau străini. Acest sistem potrivit căruia, atât localnicului, cât şi străinului li se aplica legea locală sau legea instanţei se numeşte sistemul teritorialităţii legilor. Numai în unele cazuri şi foarte limitate, seniorii acordau drepturi, privilegii şi protecţie negustorilor străini. În asemenea condiţii evident că nu puteau să apară premise de recunoaştere a careva drepturi străinului şi, deci, nici de conflicte de legi. Sistemul era incompatibil cu recunoaşterea drepturilor străinilor.

5. Teoria statutarilor italieni


Situaţia s-a schimbat radical cu transformarea unor oraşe din Nordul Italiei (ca urmare a unei dezvoltări economice progresive) în centre comerciale, meşteşugăreşti şi politice.  Apăruseră anumite ligi, create de negustori: Liga de Nord, Liga Lombardă, Liga de la Legnano.

Aceasta a condus la faptul că unele oraşe a Italiei de Nord să capete independenţa faţă de împăratul Germaniei. Fiecare oraş îşi creează propriul său sistem de drept romano-cutumiar, de cele mai multe ori codificat, numite statute. Reglementarea conflictelor de legi se efectua conform unor principii stabilite în urma unor interpretări şi însemnări pe marginea textelor ale Corpus juris civilis al lui Justinian care purtau denumirea de glose.

  • Glosa lui Accursius

Accursius şi-a pus întrebarea dacă un locuitor din Bolognia care se judecă în Modena poate fi judecat după statutele oraşului Modena? El răspunde negativ la această întrebare, deoarece statutele oraşului Modena sunt obligatorii numai pentru locuitorii ei. La acest text se face următoarea observaţie: dacă un locuitor al Boloniei este chemat în judecată la Modena, nu trebuie judecat după statutele Modenei, deoarece nu-i este supus, după cum rezultă din regula: „Acei ce sunt supuşi binevoitoarei noastre autorităţi”.

  • Glosa lui Magister Aldricus

Comentatorul şi-a pus întrebarea pe care dintre cutume va trebui s-o aplice judecătorul, dacă într-un proces sunt persoane aparţinând unor provincii diferite, cârmuite de cutume diferite. Se dă răspunsul că trebuie aplicată acea cutumă care va părea mai utilă şi mai indicată de „împrejurări”.

6. Teoria statutarilor francezi


Despre cutume. S-a realizat şi codificarea sau redactarea cutumelor, ceea ce a atras numeroase discuţii din partea juriştilor asupra următoarelor două probleme:

  • daca o cutumă se aplică numai pe teritoriul unde fusese edictată;
  • dacă o cutumă prezintă lacune sau nelămuriri, ea urmează să fie completată cu dreptul roman sau cu cutuma Parisului ca fiind cea mai dezvoltată?

Redactarea cutumelor nu a înlăturat neajunsurile reeşind din existenţa sistemelor cutumiare diferite. Soluţiile posibile erau două:

  • unificarea dreptului cutumiar;
  • soluţionarea conflictelor care se iveau între diferite cutume.

Charles Dumoulin a fost unul din apărătorii ideii de unificare a dreptului cutumiar pe baza cutumei Parisului care era un mare centru comercial şi sediul puterii regale. Dumoulin s-a pronunţat pentru limitarea domeniului de aplicare a cutumelor reale, cantonându-1 la regimul transmisiunii bunurilor. Dacă o cutumă prezenta lacune ori nu era suficient de clară, el se pronunţa pentru aplicarea cutumei Parisului, care era cea mai dezvoltată dintre cutumele franceze.

7. Teoria statutarilor olandezi


Principalii statutari olandezi sunt: Paul Voet, Jean Voet, Ulrich Huber. Ideile principale ale teoriei statutarilor olandezi sunt:

  1. Legile oricărui stat au putere în limitele teritoriului său, deci principiul teritorialităţii legilor;

Pe acest teritoriu legile se aplică tuturor persoanele care se află aici, indiferent dacă sunt cetăţeni sau străini. Legile unui stat nu se aplică în afara limitelor teritoriului său. Se admite extrateritorialitatea statutului personal, deoarece altfel îşi pierde orice valoare în cazul deplasării persoanei dintr-o parte în alta.

  1. Se poate aplica o lege proprie în străinătate sau o lege străină pe teritoriul propriu, dar nu în virtutea unei idei de drept, ci în virtutea unei formule de politeţe internaţională;
  2. Aplicarea legii străine poate fi înlăturată dacă aduce atingerea ordinii locale.

8. Soluţionarea conflictelor de legi în Germania


Ideile doctrinei la care ne referim sunt:

  1. Toate legile nu se pot clasifica în personale şi reale.

În unele cazuri, legile sunt teritoriale şi în altele sunt extrateritoriale. Aceste două clasificări nu trebuie confundate, deoarece au la bază criterii deosebite: obiectul în prima clasificare şi întinderea aplicării în spaţiu în cea de-a doua.

  1. Rezolvarea conflictului de legi este redusă la locul raportului juridic.

Pentru a şti ce lege trebuie să cârmuiască un raport juridic trebuie văzut care este sediul acelui raport juridic, adică legătura lui cu un anumit sistem de drept. Pentru a afla acest sediu, se utilizează două prezumţii:

  • Prezumţia de localizare a raportului juridic. Persoanele fizice au sediul juridic la domiciliul lor, persoanele juridice la sediul lor, lucrurile au sediul la locul unde sunt situate, obligaţiile delictuale sunt localizate la locul unde s-a produs faptul păgubitor, obligaţiile contractuale sunt localizate la locul executării acestora;
  • Prezumţia de supunere voluntară a părţilor faţă de legea locului unde raportul este localizat prin sediul său.

Rezolvarea conflictelor de legi nu se poate face în toate cazurile cu ajutorul ideii de localizare a raporturilor juridice. Pentru aceste situaţii Savigny a propus ca determinarea legii aplicabile să se facă după natura lucrurilor (Natur d ori după natura raporturilor juridice respective.

În materia contractelor, ca şi a altor raporturi juridice, părţile pot, prin voinţa lor, să supună raportul juridic legii pe care o doresc – locală sau străină. În cazul în care sunt competente, legile străine se aplică în temeiul unei obligaţii juridice şi nu ca urmare a unei curtoazii internaţionale. Judecătorul nu trebuie să aplice legile ţării sale decât persoanelor şi cazurilor pentru care au fost făcute. în acest fel se justifică şi aplicarea legilor proprii în străinătate.

 9. Teoria italiană a personalităţii legilor (teoria lui Mancini)


Această teorie a fost elaborată de Mancini (1817-1888).

  1. Legile sunt personale, iar nu teritoriale.

În sprijinul acestei susţineri se invocă argumentul că legile sunt făcute pentru persoane, în consideraţia şi folosul acestora şi de aceea ele trebuie să cârmuiască persoanele oriunde acestea s-ar găsi.

  1. Principiul personalităţii legilor

Acest principiu cunoaşte unele excepţii, acestea fiind:

  • legea străină nu se aplică ori de câte ori contravine ordinii publice;
  • regula locus regit actum. Prin urmare, forma exterioară a actelor juridice oferă locul legii personale, pentru a fi cârmuită de legea locului unde se încheie actul juridic;
  • principiul autonomiei de voinţă, potrivit căreia în materia contractelor părţile puteau deroga de la principiul personalităţii legilor, fie în mod expres, fie în mod tacit.

10. Doctrina anglo-americană


Această doctrina s-a format mai întâi în S.U.A. şi apoi în Anglia. În cazurile în care se iveau conflicte între cutume, instanţele engleze ori se declarau necompetente, ori aplicau dreptul englez intern.

În prima jumătate a secolului al XlX-lea s-a format doctrina engleză a dreptului internaţional privat, pe baza teoriei olandeze. În S.U.A., datorită mai multor factori, printre care faptul că fiecare stat federat avea propria legislaţie civilă,  s-au ridicat probleme conflictuale între cutume, formîndu-se astfel, doctrina americană.

Întemeietorul doctrinei americane este considerat Joseph Story, care a publicat în anul 1834 lucrarea Commentanes on the Conflict of Laws, Boston, 1834. Acesta şi-a construit sistemul său pe baza teoriei olandeze a statutelor.

Ideile doctrinei anglo-americane sunt:

  1. Dominaţia principiului teritorialităţii legilor

Aceasta se exprimă prin tendinţa de a se aplica dreptul local tuturor raporturilor juridice. Principiul teritorialităţii se exprimă şi în aceea că în dreptul anglo-american, legea personală este legea domiciliului,

  1. Drepturile dobândite în virtutea legii străine sunt recunoscute.

Această recunoaştere are loc potrivit formulei „comity”, (politeţe internaţională). Potrivit acestei idei efectul extrateritorial nu-l are legea străină, deoarece judecătorul nu trebuie să aplice propria lege, ci drepturile născute prin aplicarea legii străine. În practica judecătorească americană şi engleză mai recentă se arată că formula „comity” nu înseamnă lipsa de obligaţie a instanţelor de a recunoaşte drepturile născute sub imperiul legilor străine, ci numai faptul că normele conflictuale aplicate de acestea au caracter intern, naţional.

%d blogeri au apreciat asta: