Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Drept internaţional privat » RAPORTUL JURIDIC CU ELEMENT DE EXTRANEITATE

RAPORTUL JURIDIC CU ELEMENT DE EXTRANEITATE


  1. Obiectul dreptului internaţional privat;
  2. Raportul juridic cu element de extraneitate;
  3. Posibile extinderi ale studiului dreptului internaţional privat.

1. Obiectul dreptului internaţional privat


Autorii contemporani susţin în unanimitate că raporturile între state se stabilesc datorită unor factori obiectivi:

  1. progresul tehnico-ştiinţific care a permis umanităţii în ultimele decenii ale secolului de a apropia oamenii şi statele, descoperindu-se noi mijloace de comunicare şi sisteme informaţionale.
  2. migraţiune în urma cataclismelor sociale, politice în urma conflictelor armate şi etnice frecvente în secolul XX. Paralel, migraţiunea se datorează şi reîntregim statelor (Germania), întoarcerii în patrie a emigranţilor forţaţi, de la studii, amplasării în cîmpul muncii, turismului etc.

Participînd la raporturile juridice, persoanele fizice contribuie de rînd cu statele, ca subiecţi de drept internaţional public, la schimbul internaţional de valori materiale şi spirituale, la diviziunea internaţionala a muncii. Distincţia lor esenţială constă în faptul că toate aceste raporturi sunt complicate de unul sau mai multe elemente de extraneitate sau internaţionalitate.

Apariţia dreptului internaţional privat a fost dictată, în primul rînd, de raporturile de drept civil, dreptul familiei, de dreptul muncii, drept comercial care au un element de extraneitate. Dreptul internaţional privat mai reglementează raporturile procesuale. Alături de raporturile de drept civil, de familie, comerciale mai pot fi adăugate acelea din transporturile internaţionale (dar numai anumite instituţii, cum este contractul de transport), de proprietate intelectuală (privind instituţiile dreptului de autor, de inventator, drepturile privind mărcile etc.), de comerţ internaţional.

Pentru a exprima obiectul dreptului internaţional privat, în scopul evitării unei enumerări, în literatura juridică se artă că dreptul internaţional privat are ca obiect raporturile civile în sens larg, adică cuprinzînd totalitatea raporturilor menţionate.

Obiectul dreptului internaţional privat ca ramură de drept constituie raporturile juridice de drept civil în sens larg (de drept privat) afectate de un element de extraneitate.

În acelaşi timp, nu toate raporturile dreptului privat cu element străin aparţin dreptului internaţional privat. De exemplu, dintre ra­porturile de muncă, sunt de drept privat, în principal, cele privind con­tractul de muncă.

2. Raportul juridic cu element de extraneitate


Relaţiile dreptului internaţional privat presupun într-un număr de raporturi juridice apărute între persoane fizice şi juridice din diferite state, cu privire la drepturile asupra bunurilor aflate în străinătate sau cu privire la diferite fapte sau acte avute loc în străinătate. Astfel, acestea se evidenţiază în legăturile de natură diferită care se stabilesc între participanţii la viaţa internaţională.

Participanţii la raporturile juridice cu element de extraneitate pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Titular al puterii suverane, statul, are şi calitatea de subiect de drept privat în situaţiile în care acţionează jure gestiones. Statul participă nemijlocit la raporturile de drept internaţional privat. Participă pe poziţie de egalitate ca şi ceilalţi subiecţi.

Raporturile juridice ce prezintă unul sau mai multe elemente de extraneitate (străine) fac ca raporturile în cauză să aibă legătură cu mai multe sisteme de drept. Un exemplu elocvent ar servi un contract de vînzare-cumpărare internaţională perfectat între doi agenţi economici din state diferite. Tot astfel, o căsătorie încheiată într-un stat de către un cetăţean a acelui stat şi un cetăţean străin ridică în faţa oficiului de stare civilă legea aplicabilă condiţiilor de formă şi de fond căsătoriei în cauză. Raporturile de succesiune sau cele rezultate din cauzarea de prejudicii ce cuprind un element străin ridică aceeaşi problemă – problema legii aplicabile raportului juridic.

Elementul de extraneitate sau elementul străin constituie princi­palul factor de distingere a raporturilor juridice de drept internaţional privat faţă de alte raporturi juridice şi care reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu mai multe sisteme de drept. Elementul de extraneitate nu constituie un element de structură distinct al raportului juridic, alături de subiect, obiect şi conţinut, ci oricare dintre acestea poate constitui un element de extraneitate.

Principalele elemente de extraneitate care pot apare în legătură cu cele trei elemente de structură ale raportului juridic:

  1. Elementele de extraneitate în legătură cu subiectele raportului juridic se disting în funcţie de felul acestor subiecte. Astfel, pentru persoanele fizice pot fi elemente de extraneitate: cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa şi, în anumite sisteme de drept şi religia. Pentru persoanele juridice, principalele elemente de extraneitate sunt sediul, naţionalitatea, fondul de comerţ etc.
  2. În legătură cu obiectul (derivat) al raportului juridic, şi anume bunul (mobil sau imobil), există element de extraneitate atunci cînd bunul este situat în străinătate sau, deşi este în ţară, se află sub incidenţa unei legi străine (de exemplu, bunurile unei ambasade străine în Republica Moldova).
  3. În ceea ce priveşte conţinutul raportului juridic, acesta, fiind format din drepturile şi obligaţiile părţilor, este imaterial, şi se materia­lizează prin elemente de fapt, care, atunci cînd sunt plasate în străinătate sau sub incidenţa unei legi străine, constituie, totodată, elemente de extraneitate.

Aceste elemente de fapt sunt, în principal, următoarele:

La actele juridice pot fi:

  1. Elemente obiective, precum locul încheierii actului sau al execu­tării actului sau al prestaţiei caracteristice;
  2. Element subiectiv, şi anume voinţa părţilor de a plasa raportul juridic sub incidenţa unei legi străine.

La faptele juridice (stricto sensu) elementele de fapt la care ne referim pot fi: la delicte, locul săvîrşirii delictului sau al producerii pre­judiciului.

La evenimentele naturale, locul producerii evenimentului (naşterea, moartea, calamitatea naturală etc).

Pentru aspectele de procedură, constituie elemente de extraneitate specifice faptul că instanţa competentă este străină sau hotărîrea judecă­torească ori arbitrală este pronunţată în străinătate etc.

3. Posibile extinderi ale studiului dreptului internaţional privat


În literatura juridică s-a pus problema extinderii studiului dreptului internaţional privat, măcar sub aspect ştiinţific şi la alte domenii în afară de drept civil în sens larg, cum ar fi raporturile cu caracter administrativ, financiar, penal ori procesual penal în situaţia cînd acestea sun afectate de un element străin.

În raporturile juridice de drept privat (spre deosebire de cele de drept public, aşa cum vom vedea imediat mai jos) părţile se află, una faţă de cealaltă, pe poziţie de egalitate juridică. Or, egalitatea juridică a părţilor atrage, implicit, ega­litatea sistemelor de drept cărora ele le aparţin, iar între sisteme de drept aflate «pe picior de egalitate» se poate pune problema care dintre ele se va aplica raportului juridic în cauză.

Raporturile juridice de drept public nu pot da naştere la conflicte de legi, în sensul că, în aceste raporturi, nu există, în principiu, posibilitatea aplicării de către judecător a unei legi străine. Explicaţie rezidă în faptul că la aceste raporturi părţile se află, una faţă de cealaltă, pe poziţie de subordonare juridică, intervenind elementul de autoritate al statului care acţionează de jure imperii.

De exemplu, referindu-ne în mod special la raporturile de drept penal cu element de extraneitate, şi anume la principiile aplicării legii penale în spaţiu al teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii legii penale, prevăzute de Codul penal, rezultă că acestea nu constituie altceva decît circumstanţieri ale aplicării legii penale naţionale.

În cazul în care condiţiile aplicării acestor principii nu se întrunesc, instanţa noastră nu este competentă să judece pe făptuitor. În ceea ce priveşte principiul universalităţii legii penale, o precizare se impune, deoarece interesează dreptul internaţional privat. Astfel, una din condiţiile cerute pentru realizarea acestuia este cea a dublei incriminări a faptei penale, atît în legea penală moldovenească cît şi în cea a locului săvîrşirii faptei.

Pentru a verifica îndeplinirea acestei condiţii, sub aspectul incriminării faptei în străinătate, instanţa penală naţională trebuie să aplice legea penală străină. În acest caz, legea străină este aplicată de judecătorul nostru, dar nu cu titlul de lex causae, ci ca o condiţie a aplicării legii moldoveneşti.

Anumite situaţii speciale, plasate la graniţa dintre dreptul privat şi cel public, pot genera problema în ce măsură pot produce conflicte de legi.  Situațiile la care ne referim sunt  următoarele:

  1. Chestiunile prealabile în litigiile de drept public

Acestea constituie aspecte de altă natură decît de drept public deci aspecte de drept privat, care apar în legătură cu un raport de drept public şi de care depinde, într-o anumită măsură, soluţionarea litigiilor privind aceste din urmă raporturi.

Chestiunile prealabile pot apare, de exemplu, în procesul penal, unde ele sunt cele mai frecvente. De exemplu, în Romînia, stabilirea valabilităţii uneia din căsătorii, în cazul săvîrşirii infracţiunii de bigamie, constituie o problemă prealabilă, de drept civil (familiei), care poate conţine un element de extraneitate, dacă acea căsătorie a fost încheiată în străinătate, unul dintre soţi este cetăţean străin etc. În acest caz, instanţa penală romînă, competentă pentru infracţiunea de bigamie, poate aplica legea civilă străină. Situaţia poate fi similară pentru stabilirea existenţei raporturilor de familie, ca şi condiţii prealabile pentru reţinerea infracţiunilor de adulter, abandon de familie etc.

Asemenea chestiuni pot apare însă şi în alte litigii decît cele penale, precum în litigiile fiscale. De exemplu, se pune problema determinării naţionalităţii persoanei juridice străine în Republica Moldova, fapt care conduce la scutirea de impozite pe venit în Moldova.

În principiu, chestiunile prealabile, fiind de drept privat, pot genera conflicte de legi, pe care le va soluţiona instanţa penală, fiscală etc.

Corelativ, pot apare chestiuni prealabile de drept public în litigii de drept privat. De exemplu, într-o acţiune în anularea căsătoriei pentru incompetenţa agentului instrumentator din străinătate, competenţa ad­ministrativă a acestuia se va determina după legea străină, care îl guvernează.

  1. Latura civilă în procesul penal

Latura civilă în procesul penal poate implica existenţa unor elemente de extraneitate (de exemplu, despăgubirile civile cerute de un cetăţean străin pentru vătămarea integrităţii sale corporale de către un cetăţean moldovean ca urmare a unui accident de circulaţie). Acest fapt generează conflicte de legi, pe care le soluţionează instanţa sesizată cu soluţionarea laturii penale a faptei. Această instanţă va putea aplica, pentru soluţionarea laturii civile, o lege străină, în cazul în care norma conflictuală moldovenească trimite la ea. În acelaşi timp, executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărîre judecătorească penală străină se efectuează potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărîrilor judecătoreşti civile străine (art.559, alin.5 CPP).

Sancţiunile civile. Sancţiunile prevăzute de legea civilă, precum prescripţia extinctivă, nulitatea, decăderea din drepturi etc., deşi au o notă de «drept public», fiind sancţiuni (pedepse), sunt de natură civilă şi generează, în principiu, conflicte de legi.

Pedepsele şi antecedentele penale. Instanţa de judecată naţională va ţine seama, conform art.11, alin.7 CP, de pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului Republicii Moldova în baza reglementărilor penale ale altor state. Acestea vor fi luate în considerare pentru individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune. La fel, la stabilirea stării de recidivă se ţine cont şi de hotărîrile definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de instanţa de judecată a Republicii Moldova (art.34, alin.4 CP).

Extrădarea. Cererea de extrădare va fi satisfăcută de către statul solicitat numai cînd sunt întrunite cumulativ un şir de condiţii. Una dintre aceste condiţii este incriminarea faptei de către legislaţia statului solicitant. Pentru a dovedi acest fapt, în conformitate cu tratatele internaţionale şi cu legislaţia naţională (art.541, alin.5 CPP), cererea de extrădare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu trimitere la încadrarea juridică a faptei comise, precum şi textul legii penale a statului solicitant care prevede răspunderea penală pentru această faptă.

  1. Transferul de executare a pedepsei penale.

Această instituţie a dreptului procesual penal prevede posibilitatea transferării persoanelor străine condamnate în Republica Moldova în vederea executării pedepsei penale în statul de cetăţenie sau de domiciliul permanent al condamnatului. Dacă cererea de transfer este satisfăcută executarea are loc în baza unei sentinţe penale pronunţate în străinătate conform prevederilor legale ale acelui stat. Una dintre condiţii pentru a opera transferul este ca fapta pentru care a fost condamnată persoana să constituie infracţiune potrivit codului penal al ţării al cărei cetăţean este cel condamnat (art.552, alin.5 CPP).

  1. Recunoaşterea hotărîrilor penale ale instanţelor străine

Una dintre instituţiile dreptului internaţional privat este recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti şi arbitrale străine. Tradiţional ştiinţa acestei ramuri de drept se referă eficacitatea hotărîrilor străine prin care instanţele s-au pronunţat în fond asupra pricinilor civile. Cu toate acestea, tratatele internaţionale, precum şi codul de procedură penală moldovenesc reglementează expres modalitatea de recunoaştere a hotărîrilor penale străine atunci cînd acestea sunt de natură să producă efecte juridice potrivit legii penale moldoveneşti. Pentru a fi recunoscută hotărîrea trebuie să întrunească aceleaşi condiţii de eficacitate ca şi hotărîrile din civil, la care se adaugă o condiţie în plus şi anume: demersul de recunoaştere este înaintat în judecată de către Ministrul Justiţiei sau de Procurorul General care sunt obligaţi de a participa în instanţă la soluţionarea acestui demers.

 

%d blogeri au apreciat asta: