Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Drept Notarial » CONSIDERAŢII  GENERALE  PRIVIND ACTIVITATEA NOTARIALÃ. SCURT ISTORIC

CONSIDERAŢII  GENERALE  PRIVIND ACTIVITATEA NOTARIALÃ. SCURT ISTORIC


Originea institutiei notariatului trebuie cautata in antichitate[1] unde, in oranduirea sclavagista se regasesc elemente specifice ce pot duce la concluzia existentei unor forme incipiente de exercitare a profesiei notariale. Aparitia notariatului este legata de inventarea si raspandirea scrisului de catre populatiile sumeniene[2].

Astfel, primele testamente, contracte de vanzare-cumparare de sau de inchiriere au fost scrise in Mesopotamia cu mii de ani in urma, deci nu intamplator se spune despre notariat ca ar fi o institutie milenara[3]. Consemnarea in scris a operatiunilor juridice a contribuit la garantarea ordinii si pacii in cadrul conventiilor private.

Ulterior, in Roma antica cei ce se indeletniceau cu afaceri si diverse tranzactii comerciale se foloseau de scribi pentru a nota elementele esentiale ale discutiilor ce se purtau cu ocazia incheierii conventiilor. Astfel, “nota” scrisa de sclav si aprobata de parti constituia un inceput de dovada in cazul unui proces izvorat din  conventie. Specializarea sclavilor le-a atras si denumirea de “notari” adica cei care iau notite[4].

Adeseori originea notariatului este legata de institutia “tabelionilor”[5], desi nu exista suficiente probe pentru considerarea sfarsitului epocii republicane ca detinatoare a tuturor conditiilor social-economice pentru transformarea unui simplu scrib intr-un adevarat functionar public. In dreptul roman, mult timp inscrisurile au constituit doar un simplu mijloc probator al unor acte ce se indeplineau dupa un anumit ceremonial. Propagarea treptata a documentelor scrise a determinat aparitia unei profesii liberale, a tabelionului, persoanele ce o exercitau fiind specializate in redactarea documentelor juridice.

Tabelionii au devenit treptat experti in cunoasterea legilor si a formei juridice, functiile lor depasind pe acelea de simpla redactare a unor documente juridice. Astfel, au devenit adevarati  asesori juridici ai partilor, nu doar in materia conventiilor private ci si in privinta redactarii unor petitii, atestari sau certificari solicitate de tribunale.

Dupa destramarea Imperiului roman, cresterea influentei bisericii a facut ca activitatea notariala sa se desfasoare in cadrul institutiilor clericale, actele acestora fiind intocmite de laici sau clerici ce purtau denumirea de notari[6].

Odata  cu dezvoltarea  oraselor medievale si inflorirea  comertului, conventiile private au inceput sa fie redactate de persoane ce posedau o calificare corespunzatoare, calificare ce se putea obtine in diverse scoli ale vremii. Astfel, dezvoltarea comertului a dus la transformarea scribului (scriptor sau notarius) in notar public.

O contributie de seama se regaseste in activitatea Universitatii  din Bologna[7] in cadrul careia trei juristi  si-au pus amprenta pe dezvoltarea institutiei notariale. Primul autor in domeniul dreptului notarial a fost profesorul Rainiero de Perugia care intre 1222-1234 a elaborat un tratat in aceasta materie intitulat “Ars notariae” cuprinzand trei parti : contractele, dispozitii de ultima vointa si inscrisuri procesuale.

Odata cu cresterea puterii monarhice la sfarsitul oranduirii feudale notariatul devine organ al statului, cu drept exclusiv de a redacta si autentifica actele juridice pe teritoriul unde functioneaza, contra unei taxe ce devenea venit al statului. Secolul al XVII-lea a adus si instituirea primelor proceduri notariale, semnatura notarului avand o forta probanta deosebita, fiind intarita cu un sigiliu.

In tara noastra[8] institutia notariala, in acceptiunea moderna, nu este foarte veche. Notiunea de “notar” sau “act notarial” nu apare inscrisa in documente  decat tarziu in evul mediu  si doar in Transilvania. Cu toate acestea, elemente ale activitatii notariale se regasesc in toate provinciile romanesti din cele mai vechi timpuri.

In perioada sclavagista anterior cuceririi romane, in Dacia dreptul cutumiar era omniprezent si se  manifesta prin obiceiul pamantului, acesta mentinandu-se pana la aparitia unor legi scrise. Dupa cucerirea Daciei administratia romana a impus unele legi ce vor coexista cu dreptul  autohton ; incep sa apara tranzactiile scrise, drept dovada stand “tablitele cerate de la Rosia  Montana”, acte ce cuprind contracte de vanzare-cumparare ce au drept obiect sclavi si imobile, contracte de locatiune a fortei de munca si chiar un contract de societate. Sub influenta civilizatiei romane este posibil ca acei scribi denumiti in Roma notari sa fi existat si in Dacia romana.

In spatiul romanesc primele marturii de activitate notariala dateaza din secolul al XII-lea in Transilvania, unde in cadrul Cancelariei regale  maghiare functiona notarul  special care asigura si slujba de secretar al regelui, calitate in care autentifica acte cu inelul acestuia. Cancelaria voievozilor Transilvaniei[9] era organizata dupa aceleasi principii ca si cea maghiara, lucrul cel mai important de evidentiat in aceasta organizare fiind faptul ca notarii “nu-si pierdeau functia odata cu schimbarea voievodului”.

Din a doua jumatate a secolului al XIII-lea activitatea notarilor se concentreaza in “locuri de adeverire“ (loca credibilia), unde se vor intocmi acte la cererea unor persoane particulare, sub pecetea autentica sau din insarcinarea regelui, voievodului sau vice-voievodului. Ca procedura, actele de adeverire se intocmeau mai ales in zilele de sarbatoare, iar notarul pregatea un concept in rezumat, dupa declaratiile partilor, facute in fata membrilor Colegiilor de canonici de pe langa bisericile episcopale sau de pe langa manastiri. Acest concept era citit apoi partilor, se corecta, se transcria pe curat si apoi se trecea in registru dupa ce se platea o taxa. Aceste acte aveau valoare probatorie daca erau recunoscute de partea adversa. Numarul tot mai mare al tranzactiilor au facut ca notarii sa inceapa sa foloseasca formulare tip de acte (formulae solemnes styli) inca din secolul al XIV-lea.

Actele notariale se incheiau cu semnul notarului[10], o figura stilizata desenata de mana, reprezentand elemente simbolice cu numele ori initialele acestuia. Pe masura inmultirii numarului de acte a crescut si frecventa falsurilor. De aceea se faceau verificari periodice la locurile de adeverire. In cazul dovedirii falsului, faptasul era pedepsit cu moartea.

Astfel, in 1399, Stefan, notar al conventului Cluj-Manastur a fost ars pe rug si averea i-a fost confiscata intrucat se constatase ca a plastografiat numeroase acte.

Un alt spatiu cu activitate notariala prolifica este cel de la Gurile Dunarii, zona intens colonizata de genovezi la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea[11]. Astfel actele de la Chilia din anii 1360-1361 sunt redactate de notarul Antonio di Ponzo (originar din Pondezolo) unde figureaza in acte ca “sacre Imperii notarius” si care a instrumentat in aceasta perioada 99 de acte juridice de natura diversa. Din cercetarea acestora se observa ca imprumuturile sau gajurile se faceau “cu ipocrita discretie”. De exemplu, notarul consemna  un transport de grau, cumparat cu bani imprumutati (fara a se preciza suma) ce urmau a fi restituiti (aici suma era specificata) la 15 zile de la sosirea navei in portul de destinatie. Metoda era folosita spre a se ascunde dobanda, oficial interzisa in lumea occidentala.

Dupa anul 1400, cei care scriau efectiv documentele erau cunoscuti sub numele de gramatic, logofat, scriitor cu mana, scriitor de cuvinte. Din acea perioada justitia devine un atribut al domnitorului, drept urmare legalizarea oricarui inscris se putea face numai in cancelaria domneasca, condusa de un boier numit logofat. Pentru exercitarea atributiilor sale acesta avea in subordine logofeti de rang inferior ce intocmeau actele, le copiau sau transcriau in registre. Numai prin aplicarea sigiliului domnesc de catre logofat, unicul pastrator al acestuia, actele capatau forta juridica.

In consecinta, se poate spune ca logofatul domnesc este stramosul autohton al Notarului Public.

O imagine elocventa a evolutiei institutiei notariale satesti in Ardeal in perioada secolului al XVI-lea si pana in anul 1848, o dovedeste  atestarea a 1300 de notari. Numarul redus al stiitorilor de carte si caracterul majoritar al populatiei romane din aceasta regiune, imbinat cu birocratistimul exagerat al hasburgilor in imperiul lor au condus la cresterea  numarului  de notari satesti care “ii ajuta pe oameni cu sfaturi si le transmite legile si dispozitiile organelor administrative”. Cei care puteau ocupa aceasta functie trebuia sa cunoasca limbile oficiale (germana, latina si maghiara),  dar si romana, spre a se intelege cu taranii.

La  inceputul secolului al XVIII-lea, un act al guvernului transilvanean stabilea dreptul obstii de a-si alege notarul dintre “persoane onorabile” si  a-l salariza cu o suma potrivita. In anul 1808, apar Instructiunile notarilor satesti  unde sarcina notarilor era sa-i ocroteasca pe tarani, sa vegheze la incasarea darilor, sa nu “goleasca vreun pahar cu taranii” si sa raporteze orice abuz autoritatilor superioare[12].

In Tarile Romane, prin Legiuirea lui Caradja, iar in Moldova prin Codul Callimachi, activitatea notariala se laicizeaza, lucru ce a contribuit semnificativ la unificarea legislativa, cooperata la inceput cu Regulamentul Organic si apoi desavarsita in timpul domniei Principelui Alexandru Ioan Cuza.

O activitate notariala temeinic reglementata apare dupa jumatatea secolului al XIX-lea. In Principatele Romane, odata cu aplicarea Legii autentificarii actelor, de la data de 1 septembrie 1886 se poate vorbi de aparitia institutiei notariale in acceptiunea sa moderna.

In Transilvania notarul public functiona in baza Legii ungare nr. 35 / 1874, mentinuta in vigoare prin Legea de extindere din anul 1943, iar in Bucovina isi gasea aplicare Legea austriaca nr. 75 / 1871, mentinuta in vigoare prin Decretul-Lege nr. 4885 / 1918. Aceste legi au conferit notariatului public libertate de actiune si autonomie, actele sale fiind comparabile cu sentintele judecatoresti. Ca sa ajunga intr-o asemenea pozitie notarul public trebuia sa dovedeasca “diligenta, punctualitate, constiinta, nepartinire”. El era considerat “consultator, sfatuitor si scriitor al poporului”. Autentificarea si validitatea unui act nu puteau fi puse in discutie in fata judecatorului, astfel incat posesorul unui act notarial era scutit ipso facto de procese. Puterea actelor notariale era conferita si de profesionalismul notarului care, inainte de intocmirea actului, trebuia sa se convinga de dorinta adevarata a partilor, sa le explice textele de lege. El trebuia sa redacteze actul clar, fara formulari  dubioase sau  cuvinte cu doua intelesuri[13].

Prin Legea nr. 358 / 1944 privind autentificarea si legalizarea inscrisurilor, investirea cu data certa si legalizarea copiilor dupa inscrisuri, lege ramasa in vigoare pana in anul 1960 s-au unificat dispozitiile din diferite acte normative privitoare la activitatea notariala, s-a imbunatatit procedura de autentificare si investire cu formula executorie a inscrisurilor autentificate, s-au mentinut atributiile Notarului Public si s-a prevazut pentru reprezentantele diplomatice si consulare romane dreptul de a autentifica, legaliza si investi cu data certa inscrisurile prezentate de cetatenii romani aflati in strainatate.

Cu toate ca institutia Notarului Public din Transilvania si Bucovina era mai bine organizatã decat compartimentele notariale de pe langa judecatoriile ce functionau in Principatele Romane, aceasta va disparea odata cu aparitia noii legislatii notariale, de tip socialist. Prin Decretul nr. 79 / 1950 ia fiinta Notariatul de Stat ce a functionat, experimental in Bucuresti, din 1952 fiind apoi extins in toata tara. Prin aceasta reglementare notarul este asimilat functionarului public aceasta idee fiind de inspiratie sovietica.

Pana la aparitia Legii nr. 36 / 1995 activitatea notariata a fost reglementata prin                 Decretul nr. 377 / 1960 si H.C.M. nr. 1518 / 1960 precum si prin Ordinul ministrului justitiei nr. 96 / C / 1973.

In prezent activitatea notariala este reglementata de Legea nr. 36 / 1995, cu modificarile  si completarile prin Legile nr. 267 / 2003 si nr. 178 / 2005, dispozitiile sale fiind completate de Regulamentul de punere in aplicare  a legii (aprobat prin Ordinul Ministrului Justitiei nr. 710 / C / 1995 si completat cu Ordinele Ministrului Justitiei nr. 233 / C / 1996 şi nr. 1410 / C / 1996), de Statutul Uniunii Nationale a Notarilor Publici din Romania (U.N.N.P.R.) si de Codul deontologic al notarilor publici.

  1. A se vedea I. Leş, op. cit., p. 338, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 633 ;

 

  1. Leş, op. cit., p. 338

 

  1. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, op. cit., p. 14 ; V.M. Ciobanu, op. cit., p.634

 

  1. Hilsenrad, D. Rizeanu, C. Zirra, op. cit., p. 14 ; V.M. Ciobanu, op. cit., p.634 ; I. Leş,
  2. cit., p. 339

 

[5].   V.M. Ciobanu, op. cit., p. 634

 

[6]I. Leş, op. cit., p. 339

 

[7].  I. Leş, op. cit., p. 339

 

[8].   R. Coliban – “Tradiţie şi actualitate în activitatea notarială din România” în B.N.P. nr. 1 / 1996, p. 7 şi urm.

 

12 Buletinul Notarilor Publici  nr. 1/2000 – Georgeta Filitti  – Din istoria notariatului ;

[10] Buletinul Notarilor Publici  nr. 2/2000 – Georgeta Filitti – Din istoria notariatului ;

[11] Buletinul Notarilor Publici  nr. 1/2000 – Georgeta Filitti  – Din istoria notariatului ;

 

[12] Buletinul Notarilor Publici  nr. 3/2001 – Georgeta Filitti  – Din istoria notariatului ;

 

[13] Buletinul Notarilor Publici  nr. 2/2003 – Georgeta Filitti  – Din istoria notariatului ;

 

%d blogeri au apreciat asta: