I. Cutuma (obiceiul) IV. Senatus-consultele
II. Legea V. Constituțiile Imperiale
III. Edictele magistraților VI. Știința dreptului(jurisprudența)
Noțiunea de izvor de drept în sens material desemnează totalitatea relațiilor materiale de existență care determină într-o societate o anumita reglementare juridică,iar în sens formal ,desemnează acele forme de exprimare ale dreptului,în baza cărora normele juridice capătă valoare juridică și devin norme de drept.
I. Cutuma (obiceiul) reprezintă regula nescrisă de conduit social, cunoaște aplicativitatea îndelungată după care a căpătat o forță juridică. Cutuma reprezintă cel mai vechi izvor de drept,care exprima interesele tuturor membrilor societății. Obiceiurile juridice erau ținute în secret de către pontifi (preoți) care pretindeau că acestea le-au fost încredințate de către zei.
Odată cu apariția actelor normative,cutuma își pierde treptat importanța,iar în epoca postclasică în contextul revenirii la economia naturală și descompurii treptate a statului,obiceiul își recapătă importanța.
II. Legea în dreptul roman putea fi definită ca o hotărîre a poporului ce devenea normă obligatori,sau un contract între două persoane.
Legea se împarte în două categorii:
1)legi rogatae – legi adoptate de adunarea poporului,propuse de magistrați.
2)legi datae – legi adoptate de magistrați.
Legea cuprindea trei părți:
1)praesciptio – cuprindea numele magistratului care a elaborat legea,numele celor ce au votat legea,data și locul votării legii.
2)rogatio – cuprindea textul legii,împărțit în capitole ți paragrafe.
3)sanctio– cuprindea consecințele care interveneau în cazul nerespectării legii(rogatio).
După natura sancțiunii legile se clasificau în:
1)Legi perfecte– a căror sancțiune se prevedea că orice act încheiat cu încălcarea legii(rogatio) va fi anulat.
2)Legi imperecte – nu prevedeau nici o sancțiune pentru încălcare rogatio.
3)Legi mai puțin perfecte– legi care conțineau dispoziții anumite,deci dacă cel ce a încheiat contractul cu încălcarea rogatio,va fi pedepsit,dar contractul va ramîne valabil.
Cea mai importantă lege care s-a format datorită conflictului dintre patricieni și plebei a fost Legea celor XII Table,care cuprindea codificarea dreptului public și privat.
Legea poate fi abrogată prin mai multe metode:
1)abrogarea expresă – presupunea adoptarea altei legi în același domeniu. În legea nouă se indică denumirea legii vechi.
2)abrogarea tacită– se adoptă altă lege în același domeniu,dar nu se indică legea veche.
3)căderea legii în desuitudine sau lege caducă(trecătoare)- cînd își pierde obiectul său.
III. Edictele magistraților
La intrarea în funcție magistrații beneficiau de dreptul de a publica un edict prin care arătau cum și prin ce mijloace să-și exercite funcțiile.Edictul publicat era valabil timp de un an,adică atît timp cît dura magistratura.
Edictele valabile pe întreaga durată a magistraturii se numeau perpetue (edicta perpetua) , pe cînd cele ocazionale se numeau neprevăzute (edicta repentina).
Cele mai importante edicte erau edictele pretorilor ,cei mai importanți magistrați judiciari romani.Prin intermediul edictelor,ei puteau organiza un proces de judecată .În anul 149 în.Hr a fost introdusă legea aebutio care a creat o nouă formă de organizare juridică,pretorii avînd dreptul să întemeieze noi formule de judecată ,cu ajutorul cărora puteau crea oricare normă juridică contradictorie legii legale.
IV. Senatus-consultele puterea supremă în statul roman. Avea ca scop să aprobe legea regelui și să adopte hotărîri,dar se reduceau doa la interpretarea legilor.
Pînă în secolul I-III,hotărîrile senatului erau interpretate ca izvor de drept numai cînd erau preluate de magistrați și deveneau obligatorii.
Inc. sec III hotărîrile senatului devin obligatorii,pînă cînd nu s-a schimbat reglementarea statului în Dominat. Și senatul s-a limitat la oratio – deci înscria cuvîntarea împăratului.
V. Constituțiile Imperiale reprezentau acte adoptate de către împărat,care erau de regulă obligatorii.
Aceste acte erau numite:
1)Edicte – similar cu cele ale pretorilor și organizau cele mai importante procese de judecată. Edictul împăraului era valabil o durată mare de timp.
2)Mandat- instrucțiuni care dădea împăratul guvernatorului din provincii.
3)Decretele- hotărîri judecătorești date de împărat în calitate de judecător suprem.
4)Rescriptele – consultații oferite de împărat în calitate de juristconsult.
VI. Știința dreptului (jurisprudențului).
1) În vechiul drept roman știința dreptului s-a împărțit în două perioade:
I perioadă sarcală 304 în Hr reglementarea juridică ținută în secret de către pontifi (preoți).
În 304 Gnaeus Flavius a publicat formulele legii sancțiunilor (ius flaviorum),din momentul divulgării legii s-a trecut în a II-a perioadă laică – în care toți cetățenii puteau să se adreseze în instanța de judecată .
2)Jurispudența în epoca clasică a avut loc cea mai mare evoluție ,s-au creat noi instituții de juridică,căci jurisconsulții interpretau propriile norme juridice.
3)Jurispundența în epoca postclasică – jurisconsulții aduceau la judecată unele fraze a jurisconsulților din operele clasice. Operele juriștilor clasici erau foarte voluminoase și juriștii puteau aduce citate falsificate. Ca urmare a apărut legea citațiunilor care avea ca scop să se aducă în judecată doar operele celor mai importanți jurisconsulți.
Drept MD 