Drept MD

ETICA JURIDICĂ


  1. Juridic şi etic
  2. De ce este necesară o etică a profesiei de jurist?
  3. Responsabilităţi generale
  4. Competenţa
  5. Confidenţialitatea
  6. Responsabilităţile avocaţilor
    1. Loialitatea
    2. Funcţiile avocatului
    3. Comunicarea
    4. Diligenţa
    5. Confidenţialitatea
    6. Conflictul de interese
    7. Reprezentarea celor defavorizaţi
  7. Responsabilităţile magistraţilor

 

 

  1. Juridic şi etic

Privitor la relaţia juridic-etic funcţionează doua opinii complet contradictorii: ea este văzută sau ca o tautologie, sau ca o relaţie imposibilă pentru că termenii nu ar fi deloc asociabili. Funcţionează tautologic pentru că cei doi termeni par a fi identici: fie că exerciţiul juridic este văzut ca însăşi practica eticii, fie că întreaga etică se consideră a fi modelată de normativitatea juridică. Este imposibil de asociat pentru că ceea ce devine deja normat juridic ar ieşi din sfera eticii sau pentru că tot ceea ce se normează juridic nu ar ţine de esenţa eticii, ci mai degrabă este centrată pe conştiinţa fiecărui individ. Drept consecinţă, ar fi impropriu să vorbim de o etică a profesioniştilor din aria juridică, fie pentru că această profesie este un exerciţiu etic prin excelenţă, fie pentru că orice normare etică suplimentară nu ar face decât să adauge condamnări şi sancţiuni care privesc mai degrabă aspectul administrativ al profesiei.

În realitate, considerăm că eticul şi juridicul sunt într-o relaţie de interdependenţă care nu permite nici uneia nici celeilalte să funcţioneze independent şi care dă seamă de faptul că sfera celor doi termeni nu poate fi una şi aceeaşi.

Pentru o mai bună distincţie a celor doi termeni, inclusiv pentru a clarifica relaţia lor, credem că este util să avem în vedere posibilele planuri în care relaţia anunţată poate funcţiona:

  1. normă juridică-normă morală
  2. rolurile juriştilor: în principal distincţia între magistraţi (judecători şi procurori),

avocaţi, notari şi consilieri juridici

  1. raporturi între jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei
    1. Normă juridică-normă morală.

In ce măsură o normă juridică trebuie să fie conformă cu o normă morală este un subiect care nu face obiectul acestui text, dar raportul dintre norma juridică şi cea morală este de reţinut pentru că, în cele mai multe cazuri, activitatea juriştilor este atât de complet normată încât pare că nu mai poate rămâne nimic în afara stipulaţiilor juridice. Or, dacă se poate formula o cerinţă etică neprevăzută deja în lege, ea ar putea fi sau de prisos, sau ar trebui urgent înglobată în corpul reglementărilor juridice. În realitate, există şi calea intermediară a normelor, evident etice, care, deşi nu sunt stipulate în codurile juridice, sunt necesare bunei funcţionări a profesiei de jurist.

  1. Rolurile juriştilor

Sarcinile morale ale juriştilor diferă, mai cu seamă prin evidenţierea unor principii prevalente, în funcţie de diferitele roluri jucate în sfera juridică. Deşi se păstrează un număr comun de obligaţii etice, prin natura profesiei, etica avocaţilor, de exemplu, se orientează şi în funcţie de principii specifice, altele decât cele care vizează profesia magistraţilor sau cea a notarilor (Held, 1983).

  1. Raportul dintre jurişti şi cei vizaţi prin actul justiţiei

În funcţie de distincţia de mai sus, raportul cu „subiecţii” actului juridic diferă el însuşi. Dacă pentru avocat sau notar putem vorbi de un raport cu un client, magistratul nu are în faţă decât probe care să dea dreptate unui reclamant sau pârât (în dreptul civil) sau să inculpe sau disculpe un învinuit (în dreptul penal).

 

  1. De ce este necesară o etică a profesiei de jurist?

Pentru că justiţia se bucură, sau ar trebuie să se bucure, de deplină autonomie, este vital pentru binele general al societăţii, ca juriştii, în mod individual şi în mod colectiv, să menţină un standard etic foarte ridicat. Dacă exigenţele unui asemenea standard ar rămâne doar o problemă „internă” a justiţiei, există pericolul ca interesele private sau de grup ale juriştilor să fie preferate responsabilităţii sociale. Mai mult, pot apărea situaţii în care persoane cu influenţă sau cei foarte bogaţi să facă presiuni asupra juriştilor tocmai pentru a provoca decizii în detrimentul societăţii (Frideman şi Zile, 1964). Juriştii trebui să facă faţă unor mari tentaţii a căror detectare e foarte dificilă, iar beneficiile economice ar fi foarte consistente. Astfel, standardele etice ar fi ameninţate. De aceea importanţa rolului social al juriştilor îl obligă pe jurist la respectarea unui set de valori indispensabile profilului moral al profesiunii sale.

Necesitatea eticii pentru profesiile din justiţie nu se fundamentează, evident, pe relaţia dintre etic şi juridic la nivelul normelor. Acest aspect intră în preocuparea legiuitorilor care ar trebui să folosească eticul, acolo unde e cazul, ca un criteriu principal al normării juridice. Trebuie menţionat faptul că, într-o societate democratică, întreaga legislaţie este obligată să satisfacă cerinţele etice ale unei societăţi. Sigur că nu se poate vorbi de etica unei societăţi independentă sau în contradicţie cu etica în calitate de trăsătura a relaţiilor interpersonale, inter- instituţionale sau între persoane şi instituţii. Dar într-o legislaţie, obiectivele societăţii prevalează asupra celor ale persoanelor fizice şi juridice.

Celelalte două planuri, privind distribuirea rolurilor în spaţiul juridic şi respectiv cel al relaţiilor cu persoanele-subiecte ale actului justiţiei, pun în evidenţă distincţii utile pentru înţelegerea diferenţiată a necesităţii eticii pentru profesiunea de avocat, pentru cea de magistrat sau de notar.

Ţinând cont de cele enunţate anterior, credem că principala raţiune a necesităţii normării etice a profesiunii de jurist este o consecinţă a relaţiei dintre justiţie şi stat, relaţie cu repercusiuni importante pentru raportul juriştilor cu subiecţii proceselor.

În ţările cu regim totalitar, controlul statului este atât de puternic şi de nerestrictiv încât juristul este foarte tentat să neglijeze interesele persoanelor (civile, mai ales) ca să „servească interesele societăţii”, de fapt interesele statului, fiindcă un stat totalitar identifică interesele societăţii cu cele ale statului. Dar, şi mai grav este că statul însuşi nu înseamnă decât voinţa unui

partid, respectiv a unei „clase conducătoare”.

Atât timp cât juriştii nu sunt în mod particular recompensaţi de către clienţii lor, fiind angajaţi ai statutului, iar recunoaşterea şi avansarea lor profesională seface doar în funcţie de felul în care este satisfăcut interesul statului, este oarecum de înţeles de ce, o dată în plus, juriştii subordonează statului interesele propriilor lor clienţi. (Frideman şi Zile, 1964).

Evident, observaţia celor doi autori îi vizează în mod special pe avocaţi. În ţările cu regim democratic, prin chiar cerinţele democraţiei, justiţia este independentă, este una dintre cele patru puteri. Controlul statului fiind atât de redus, unul din pericole poate fi acela ca juristul să neglijeze interesele societăţii în favoarea exclusivă a intereselor particulare ale clienţilor, mai ales că aceştia din urmă îi procură avantajele materiale. Este de asemenea, vorba mai ales despre avocaţi, dar şi magistraţii pot fi contaminaţi (corupţi) de această atitudine prin acceptarea unor avantaje (materiale sau de orice altă formă) care li se oferă de către clienţi prin intermediul avocaţilor.

Astfel, libertatea profesiei dejurist înseamnă, într-o societate totalitară, libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de stat, iar într-o societate democratică libertatea faţă de excesiva dependenţă faţă de client. (Frideman şi Zile, 1964)

Această cerinţă a independenţei reale a juristului faţă de constrângerile statului, oricât de juste sau nejuste ar fi ele, şi faţă de aspiraţiile clientului, oricât de rezonabile sau nerezonabile ar fi ele, pune în discuţie responsabilitatea profesională a juriştilor, angajamentul lor dincolo de cerinţele clar formulate ale competenţei lor. Într-o ţară cu un grad înalt de corupţie, păstrarea acestei independenţe (în special faţă de cei vizaţi prin instrumentarea dosarelor) reclamă eforturi în plus pentru a face faţă tentaţiilor şi presiunilor de tot felul.

 

  1. Responsabilităţi generale

Majoritatea responsabilităţilor profesionale ale juriştilor sunt prevăzute în normele juridice (coduri sau legi organice), dar comportamentul juriştilor este, de asemenea, ghidat de conştiinţa personală şi de regulile aprobate de comunitatea mai restrânsă a colegilor (Freedeman, 1990).

Responsabilităţile etice ale juriştilor decurg din statutul profesiei lor, ei fiind deopotrivă:

  1. ofiţeri ai sistemului legal
  2. cetăţeni cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei
    1. Ca ofiţer al sistemului legal, un jurist trebuie:
  • Să folosească legea numai pentru scopuri legitime şi în nici un caz pentru a-i hărţui sau intimida pe alţii.
  • Să arate respect faţă de sistemul legal şi faţă de cei care îl servesc.
  • Să provoace desfăşurarea corectă a acţiunilor oficiale şi să susţină caracterul legal al proceselor.
    1. Ca cetăţean, juristul trebuie
  • Să caute îmbunătăţirea
  • Să promoveze calitatea serviciilor justiţiei.
  • Să cultive cunoaşterea legii dincolo de exerciţiul strict al profesiei lui, să îşi folosească cunoştinţele pentru reformele în justiţie şi pentru o mai bună educaţie juridică a cetăţenilor. O dată în plus acesta este necesar pentru că ignoranţa în raport cu legea nu poate justifica nici o faptă prin care legea este încălcată.

Concentrând cerinţele de mai sus, le putem reformula ca trei condiţii generale:

  1. Să depună eforturi să atingă nivelul cel mai înalt posibil al competenţe
  2. Să îmbunătăţească legea.
  3. Să îşi utilizeze calificarea pentru a servi idealurile serviciului public.

 

  1. Competenţa

Principala obligaţie, şi juridică şi etică, este competenţa. Ea presupune cunoaşterea legilor, abilităţi pentru o bună înţelegere şi interpretare a actelor juridice. Cea mai importantă cerinţă care să asigure competenţa unui jurist constă în încadrarea cât mai corectă a cazului instrumentat în legislaţia existentă.

 

  1. Confidenţialitatea

Principiul confidenţialităţii trebuie respectat de toţi juriştii, deşi obligaţiile care decurg din el se concretizează diferit după cum juristul este avocat, magistrat sau notar. Cum violarea confidenţialităţii ar aduce prejudicii importante nu numai instrumentării corecte a cazului, dar şi imaginii celor implicaţi, acest principiu este indispensabil profesionalismului şi moralităţii unui jurist, dar nu trebuie înţeles ca fiind inviolabil ca un „zid chinezesc”. Confidenţialitatea nu face imposibilă orice fel de comunicare. Ea este mai degrabă un principiu care procură motivaţia pentru păstrarea secretului, motivaţie care poate fi anulată de alte considerente mai puternice.

În situaţii excepţionale, accesul la informaţie devine el însuşi o cerinţă etică (de exemplu, cazurile care prezintă un mare grad de periculozitate publică, duc la necesitatea de a cunoaşte cât mai complet coordonatele vieţii unei personalităţi politice ş.a.). O respectare nenuanţată a confidenţialităţii poate aduce prejudicii responsabilităţii civice a juristului (Simon, 1988).

Obiectul confidenţialităţii nu este acelaşi pentru un notar, un avocat şi un magistrat. De pildă, dacă unui magistrat nu i se îngăduie să dezvăluie desfăşurarea deliberării, felul în care îşi concepe strategia nu este pentru un avocat un secret obligatoriu.

Aşa cum s-a mai arătat, cerinţele etice ale juriştilor diferă în funcţie de rolul lor profesional.

  1. Responsabilităţile avocaţilor
    1. Loialitatea

La celelalte două componente ale statutului de jurist, în cazul avocatului se adaugă şi cea de a fi reprezentatul unui client. Prin această ultimă funcţie el devine partizanul clientului său, indiferent de vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Astfel, imperativele sale etice se concentrează în jurul cerinţei de a fi loial faţă de client.

  1. Sarcinile avocatului.

Conexat cu rolurile de a fi ofiţer al sistemului legal şi cetăţean cu responsabilităţi speciale faţă de calitatea justiţiei, avocatul are de îndeplinit roluri speciale care îi revin din calitatea de a fi reprezentatul clientului său. Astfel:

  • În calitate de consultant, face cunoscute clientului care îi sunt drepturile legale şi obligaţiile şi explică implicaţiile lor practice;
  • Ca pledant, argumentează juridic poziţia clientului faţă de regulile invocate de adversari;
  • Ca negociator, caută să obţină rezultate avantajoase pentru client, dar ele trebuie să fie consistente cu cerinţele unui tratament onest aplicat adversarilor. Nu sunt permise nici un fel de presiuni în interesul clientului;
  • Ca intermediar între clienţi, caută să reconcilieze interesele lor divergente;
  • Ca evaluator, examinează problemele legale ale clienţilor şi face un raport faţă de magistrat.
    1. Comunicarea cu clientul este esenţială bunei reprezentări. Un avocat trebuie să-şi ţină clientul la curent cu desfăşurarea procesului şi să explice informaţia de câte ori este necesar pentru a permite clientului să ia decizii corecte asupra reprezentării sale în proces.

Deseori se întâmplă ca avocatul să fie nevoit să acţioneze fără consimţământul anterior al clientului, sau, în cazurile în care este vorba de un copil sau de un handicapat, o asemenea comunicare este practic imposibilă.

În anumite circumstanţe este justificat ca avocatul să nu comunice imediat informaţia clientului datorită efectelor pe care această comunicare le-ar putea antrena (de exemplu, în cazul în care e previzibil pericolul unei reacţii imprudente a clientului).

Ţinând cont de posibilitatea unor excepţii, în privinţa comunicării cu clientul, sarcinile avocaţilor sunt:

  • să respecte deciziile clientului privind obiectivele sau reprezentarea – să se consulte cu clientul asupra căilor prin care acestea trebuiesc urmărite.
  • să discute consecinţele legale ale fiecărei propuneri făcute
  • să clarifice clientului care este validitatea mijloacelor folosite, înţelesul sau aplicarea legii.

Clientul este cel care trebuie să deţină ultima autoritate în determinarea scopurilor care trebuiesc urmărite prin reprezentarea legală, în limitele impuse de lege şi de profesiunea de jurist. Dar avocatului nu i se poate cere să urmărească obiective şi să folosească anumite mijloace doar pentru că aceasta ar fi dorinţa clientului.

  1. Diligenţa

Un avocat trebuie să acţioneze cu o rezonabilă diligenţă şi promptitudine în reprezentarea unui client. El trebuie să se dedice intereselor clientului şi să pledeze convingător în favoarea lui, dar îi este interzis să facă orice tip de presiune în avantajul clientului.

  1. Confidenţialitatea

În cazul avocatului, principiul confidenţialităţii se subordonează aceluiaşi scop al respectării loialităţii faţă de client. De aceea, un avocat nu are voie să furnizeze nici o informaţie privitoare la dosarul clientului său fără consimţământul acestuia (astfel clientul este încurajat să comunice cu avocatul său într-un mod sincer şi să furnizeze toate informaţiile). De asemeni, în cazul în care un avocat lucrează pentru o firmă, el trebuie să păstreze secretul asupra informaţiilor conţinute în dosarele angajaţilor.

Datoria confidenţialităţii continuă şi după ce relaţia cu clientul încetează.

Şi totuşi, există cazuri în care acest principiu poate fi încălcat. Şi anume, dacă:

  • avansarea anchetei o cere;
  • avocatul crede într-un mod rezonabil că astfel este împiedicată o infracţiune (o posibilă vătămare corporală sau o încercare de asasinare);
  • este necesară protecţia avocatului (dacă acesta este ameninţat ca urmare a instrumentării dosarului);
  • un client caută serviciile legale pentru a comite o fraudă (nefiind în scopul obişnuit al serviciului său şi, deci, putând fi acuzat chiar de complicitate, avocatul este obligat să comunice orice informaţie care ar putea împiedica acea fraudă);
  • avocatul este chemat ca martor (atunci nerespectarea confidenţialităţii este motivată de obligaţia de a depune mărturie).

Rămâne ca regulă generală, fără excepţii, faptul că unui avocat îi este interzis să exploateze în vreun fel informaţii cunoscute din dosarul clientului.

  1. Conflictul de interese.

Responsabilităţile unui avocat sunt concepute ca un tot armonios (un avocat poate păstra confidenţialitatea protectoare pentru clientul său şi în acelaşi timp să servească interesul public). În realitate, în practica justiţiei apar deseori situaţii conflictuale mai ales între responsabilităţile faţă de client, cele faţă de sistemul de justiţie şi interesele personale ale juriştilor. La acestea se adaugă posibilele conflictele între interesele unor clienţi diferiţi, între jurist şi colegii săi. Dintre toate aceste situaţii dilematice, ne vom concentra asupra conflictelor în reprezentarea unor clienţi diferiţi, conflicte care diferă în funcţie de încadrarea cazului, de exemplu, în tematica dreptului civil, penal, a dreptului familiei sau a celui comercial (Tur, 1992).

  1. Ca regulă generală: Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă el este adversarul altui client cu excepţia situaţiilor în care
  • avocatul este convins că reprezentarea acelui client nu afectează relaţia cu celălalt client;
  • dacă fiecare client consimte la această dublă reprezentare
    1. Un avocat nu trebuie să reprezinte un client dacă reprezentarea acestuia poate fi material limitată de responsabilităţile avocatului faţă de alt client sau faţă de o altă persoană sau de interesele personale ale avocatului, cu excepţia situaţiilor în care avocatul e sigur că reprezentarea acestui client nu va fi afectată prin neîndeplinirea condiţiilor de mai sus.
    2. Un avocat nu poate reprezenta mai multe părţi care sunt antrenate într-o negociere şi ale căror interese fundamentale sunt antagoniste unul faţă de altul. Reprezentarea comună este permisă dacă clienţii au un interes comun chiar dacă există anumite diferenţe.
      1. Un avocat nu poate acţiona împotriva unui client precedent, sau, ca o regulă mai puţin restrictivă, un avocat nu poate lucra pentru un nou client dacă e necesar să folosească informaţii aflate de la un client precedent.
      2. Un avocat care anterior a reprezentat un client într-un caz, nu poate reprezenta o altă persoană într-un caz conectat cu cel anterior, dacă interesele noului client sunt conflictuale cu cele ale clientului precedent. Excepţia o reprezintă cazul în care clientul precedent consimte la această nouă reprezentare.
      3. Reprezentarea celor defavorizaţi.

Implicarea civică a avocatului îl obligă pe acesta să fie conştient de deficienţele administrării justiţiei care fac ca anumite persoane (ca, de exemplu, cei săraci) să nu poată beneficia de o adecvată asistenţă juridică. În consecinţă, avocatului nu îi este permis să refuze reprezentarea celor incapabili să-şi procure (plătească) asistenţa legală sau celor a căror cauză este controversată sau subiect de dezaprobare publică.

În acelaşi scop al protecţiei celor defavorizaţi faţă de posibilele abuzuri ale avocaţilor, este necesar ca taxele unui avocat trebuie să fie rezonabile. Ele trebuie stabilite ţinând cont de:

  • timpul şi munca de care e nevoie, de noutatea şi dificultatea subiectelor, de abilităţile necesare
  • posibilităţile clientului
  • încadrarea rezonabilă în limitele de preţ ale unor servicii legale similare care se practică pe plan local
  • raportul între suma cerută şi rezultatele obţinute
  • natura relaţiilor cu clientul.
  • experienţa, reputaţia şi abilitatea avocatului

Ca principiu general, toate tranzacţiile între client şi avocat trebuie să fie corecte şi rezonabile pentru client.

  1. Responsabilităţile magistraţilor rămân consistente cu obligaţiile generale ale juriştilor dar, ca şi în cazul profesiei de avocat, sunt specificate unele norme, etice şi juridice deopotrivă, care se adresează numai magistraţilor. Vom cita câteva dintre ele, aşa cum au fost ele formulate în legea organică (Legea 92-1992).

Pentru a asigura independenţa şi imparţialitatea magistraţilor:

  • prin art .110 se interzice magistraţilor să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic.
  • prin art. 111 se stipulează că funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţamântul superior.
  • prin art. 112 magistraţilor le este interzisă exercitarea, direct sau prin persoane interpuse, a activităţilor de comerţ, participarea la conducerea unor societăţi comerciale sau civile. De asemenea, le este interzisă participarea la administrarea unor asemenea societăţi.
  1. Pentru a respecta principiul confidenţialităţii:
  • prin art. 117 magistraţii sunt obligaţi să păstreze secretul deliberării. Nerespectarea secretului deliberării sau al confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter este considerată prin art. 122, litera e) abatere disciplinară.
  1. Pentru a evita situaţii conflictuale:
  • prin art 115 se stipulează că magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe decât cele la care îşi exercită funcţia, şi nici să-şi exprime public părerea asupra proceselor aflate în curs de desfăşurare.
  1. Concluzii

Regulile etice care ghidează comportamentul juriştilor pot fi clasificate în trei tipuri:

  • Reguli care definesc comportamentul adecvat pentru a asigura disciplina profesională.
  • Reguli prin care se specifică ariile de excelenţă sau excepţiile anumitor obligaţii.
  • Reguli care definesc natura relaţiilor dintre jurişti şi ceilalţi.

Primul tip de reguli este imperativ, nerespectarea lor fiind sancţionabilă, de pildă competenţa.

Al doilea tip îl reprezintă regulile permisive. De exemplu, reguli prin care se stabilesc cazurile în care obligaţia confidenţialităţii poate fi încălcată.

Întregul set de reguli este compus din norme a căror rol este fie de a descrie rolurile juriştilor, şi deci sunt reguli constitutive, fie de a stabili obligaţii a căror încălcare este pedepsită.

Pentru că, în bună parte, profesia de jurist se autoreglează, se impune o asigurare suplimentară că regulile adoptate sunt în interes public şi nu în cel al unor comunităţi restrânse. Dat fiind că nici un alt domeniu nu se bucură de o independenţă atât de deplină ca cea a justiţiei, orice jurist este obligat să supravegheze respectarea regulilor de conduită profesională. Altfel, este compromisă independenţa justiţiei şi interesul public nu este servit.

%d blogeri au apreciat asta: