Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Etica şi Deontologia Juridică » SISTEME ETICE. ANALIZĂ COMPARATIVĂ

SISTEME ETICE. ANALIZĂ COMPARATIVĂ


  1. Sisteme etice relativiste
  2. Sisteme etice absolutiste

 

Sistemele etice se diferenţiază în funcţie de răspunsul la doua categorii de probleme:

  • Legitimitatea normatorului/legiuitorului

Cine sunt eu să-i judec pe alţii? Cine le dă dreptul oamenilor să îmi impune propriile lor despre bine sau rău?

  • Legitimitatea normei

Oamenii au fost făcuţi pentru principii şi reguli sau regulile pentru oameni?

Din aceste probleme derivă relativismul şi absolutismul, obiectivitatea şi subiectivismul rezultând două mari categorii de sisteme etice:

  • Sisteme relativiste numite şi sisteme filozofice
  • Sisteme absolutiste sau sisteme religioase

Relativismul se referă la ceva „care are o valoare dependentă de anumite condiţii, de un sistem de referinţă etc.”[1]. Relativişti susţin că nu există standarde absolute, universale. Standardele etice, în opinia relativiştilor, diferă în funcţie de comunitate şi istorie.

Absolutismul în contrast cu relativismul se referă la ceva „care este independent de orice condiţii si relaţii, care nu este supus nici unei restricţii, care nu are limite; necondiţionat, perfect, desăvârşit” . Absolutiştii susţin că standardele etice vin din intuiţia, conştiinţa şi revelaţia divină şi au un caracter universal şi obligatoriu.

  1. Sisteme etice relativiste

Cele mai cunoscute şi des utilizate sisteme etice, atât în etica personală, cât şi în etica aplicată: 1. Relativismul; 2. Cultural; 3. Utilitarismul; 4. Etica Situaţională.

  1. Relativismul Cultural

Relativismul cultural susţine că adevărul etic este condiţionat de sistemul de valori şi obiceiuri morale determinate de o anumită cultură. Esenţa relativismului cultural constă în faptul că binele şi răul pot fi judecate în mod subiectiv sau relativ numai prin raportarea la o anumită societate şi fiecare societate îşi are propriul sistem moral. Astfel, relativismul susţine că nu exista standard ultim sau absolut de bine sau rău prin care sa poată fii judecată o anumită cultura.

John Dewey, părintele educaţiei Americane, un promoter important al acestei teorii, afirmă că etica sau eticile, un plural intenţionat care exprimă perfect tocmai esenţa acestei teorii, au fost produsul unui proces evolutiv. Existenţa mai multor etici este pur şi simplu rezultatul particular al culturilor care le-au generat prin organizarea valorilor şi virtuţilor morale într-un set de principii morale, acesta fapt fiind posibil datorită inexistenţei unor norme etice fixe. Implicit Dewey susţine că nu există un standard ultim de bine sau rău.

O figură importantă care a extins ideile lui Dewey a fost William Graham Sumner de la Universitatea Yale. El a argumentat faptul că ceea ce ne spune conştiinţa noastră este în strânsă dependenţă de grupul social căruia îi aparţinem, valorile morale pe care le posedăm fiind parte a naturii noastre morale, chiar mai mult un rezultat al creşterii şi educaţiei.

Lucrarea fundamentală a lui Sumner este Folkways în care susţine că „filozofia lumii, stilurile de viaţă, binele, drepturile şi moralitatea sunt produsul tradiţiilor (unui grup social)”36. In cercetarea efectuată Sumner a studiat diferite tipuri de societăţi , de la societăţi primitive, la societăţi moderne, fiind în măsură să demonstreze relativismul cultural. Concluzia lui, la fel ca a lui Dewey , este că nu exista principii etice universale, ci pur şi simplu diferite condiţionări culturale.

Sumner a fost convins că această diversitate a valorilor morale în mod clar demonstrează că singură cultura determină standardele noastre etice. În esenţă cultura determină ce este bine sau rău.

Un alt exponent al relativismului cultural a fost Melville J. Herskovits care în cartea Cultural Relativism susţine că „judecăţile sunt bazate pe experienţă şi experienţa este interpretată de fiecare în mod individual în termenii propriei lui culturi” . Herskovits argumentează, chiar mai mult, că până şi definiţia a ceea ce este normal şi anormal este relativă cultural. Acceptarea sau respingerea de către o anumită societate a unor principii morale se datorează de fapt standardului moral al indivizilor din acea societate .

Anthony Flew a scris cartea Evolutionary Ethics în care sugerează că într-un fel „toate ideile şi idealurile morale îşi au originea în această lume … şi evoluează în mod continu” . Acest aspect ridică întrebarea: Unde şi când s-a născut prima valoare morală? Răspunsul lui Few la această întrebare a fost tocmai argumentarea faptului că o valoare vine dintr-o non-valuare.

Flew neagă existenţa lui Dumnezeu şi implicit orice autoritate morală obiectivă şi absolută, dar în acelaşi timp el crede într-o autoritatea a unui sistem valoric. Presupoziţia lui este că valorile prin natura lor sunt în mod constant schimbabile sau evolutive.

O altă formă de etică evolutivă este socio-biologia care l-a avut ca şi susţinător pe E.O. Wilson de la Harvard University. Un principiu fundamental al soci-biologiei este imperativul reproducerii. În opinia socio-biologiei ultimul scop al oricărui organism viu este să supravieţuiască şi să se reproducă. Astfel sistemul moral există pentru că în cele din urmă promovează supravieţuirea şi reproducerea umană.

Un alt principiu fundamental al socio-biologiei este că întreg comportamentul omului este egoist la nivelul cel mai de bază şi promovează o perspectivă foarte cinică asupra naturii umane şi societăţii.

Promotorii relativismului cultural susţin că ceea ce noi percepem ca şi convingeri sau conştiinţă morală sunt produse ale culturii, singură cultura este responsabilă de moralitatea noastră.

Intr-un anumit sens ideea de relativism cultural a încurajat multiculturalismul si postmodernismul. Potrivit acestora dacă adevărul este creat şi nu descoperit, atunci toate adevărurile create de o anumită cultura sunt în mod egal adevăruri, însemnând că normele şi instituţiile trebuie să fie considerate în mod egal valide dacă sunt folositoare unui anumit grup de oameni într-o anumită cultură.

Avantajele şi dezavantajele relativismului cultural ar putea fi printre altele următoarele:

  1. Un punct tare al acestui sistem etic este că nici o cultură nu deţine monopolul asupra adevărului. Relativismul cultural ne permite nouă să fim reţinuţi în judecaţi morale cu privire la practicile sociale ale altei culturi.
  2. Slăbiciunea relativismul cultural constă în faptul că nu doreşte să evalueze valorile şi practicile morale ale unei altei culturi, alunecând într-o toleranţă excesivă.
  3. Relativismul cultural nu a reuşit să explice afirmaţia paradoxală că valoarea şi-ar găsi originea în non valoare deci, nu a reuşit să explice care este prima cauză care a generat sistemul valorilor morale.
  4. Relativismul cultural ridică următoarea întrebare: Dacă valorile absolute nu există transcultural sau extern unui grup , cum poate o cultură diferită formată din diferite grupuri sociale să-şi păstreze unitatea fără a se dezintegra?
  5. Utilitarismul

Filozofii se referă la utilitarism ca la un sistem „teleologic”. Conceptul provine de la cuvântul grecesc telos care înseamnă „sfârşit”, „scop”. În esenţă acest sistem etic determină moralitatea prin intermediul rezultatelor. Conceptul central este cel al „utilităţii”, având la bază percepţia noastră cu privire la beneficiile nete asociate unei acţiuni, cât şi dezavantajele care pot fi predictibile. Întrebarea fundamentală pe care o ridică o abordare utilitaristă a morale este: Care este beneficiul unei acţiuni?

Utilitarismul a fost fondat de filozoful Jeremy Bentham (1748-1832) şi dezvoltat de John Stuart Mill (1806-1873). Bentham a dezvoltat un sistem etic in jurul ideii de plăcere, zidind acest sistem pe hedonismul antic, care căuta împlinirea plăcerii şi evitarea durerii fizice. Cele mai morale acţiuni sunt acelea care maximizează plăcerea şi minimalizează durerea, numit şi „calculus utilitarian”.

În lucrarea sa Introduction to the Principles of Morals and Legislation (1781), Bentham, argumentează ideea că natura a fost plasată sub guvernarea a doi stăpâni suverani: durerea şi plăcerea. Durerea şi plăcerea nu numai că explică acţiunile noastre, dar de asemenea ne ajută să definim ceea ce este bine şi ceea ce este rău.

Astfel etica aşa cum a fost concepută de Bentham se fundamentează pe faptul că valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai prin consecinţele comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile sufleteşti pe care aceasta le poate procura.

Stuart Mill modifică utilitarismul lui Bentham, folosind acelaşi „calculus utilitarist”, fără a se focalize, în schimb, pe aspectul cantitativ (maximizarea bucuriei), el are un utilitarism al regulii sau normei. Potrivit lui Mill noi putem dezvolta norme care să determine ceea ce este bine bazat pe ceea ce a produs cele mai bune consecinţe pentru oameni în trecut. Cu alte cuvinte el face distincţia între diferite tipuri de plăcere, considerând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile.

Cu toate că utilitarismul este un sistem etic atractiv pentru cei mai mulţi oameni acesta ridică următoare probleme:

  1. Utilitarismul a condus la mentalitatea „scopul scuză mijloacele”. Dacă această abordare este adevărată atunci Holocaustul a fost un lucru bun pentru că scop ultim a fost purificarea rasei umane.
  2. Utilitarismul nu poate să faciliteze promovarea şi protejarea dreptului minorităţilor datorită orientării spre obţinerea celui mai mare bine pentru cei mai mulţi, iar cei cei mai puţini nu mai contează.
  3. Utilitarismul nu poate prevedea consecinţele. Dacă moralitatea se bazează pe rezultate atunci noi ar trebui să fim omniscienţi pentru a putea cu acurateţe să anticipăm rezultatele unei acţiuni.
  4. Utilitarismul nu asigură o temelie obiectivă şi consistentă pentru a judeca rezultatele pentru că rezultatele sunt mecanismul folosit pentru a judeca acţiunea în sine.
  5. Etica situațională

Etica situaţională este o formă destul de populară a utilitarismului avându-l

ca şi promotor pe Joseph Fletcher (1905-1991) prin cartea sa Situation Ethics: The New Morality. Cu toate că a stiut faptul că etica situaţională este în esenţa ei o etică utilitaristă el a înlocuit principiul plăcerii cu principiul dragostei.

Fletcher a dezvoltat acest sistem etic ca o alternativă la legalismul sau antinomianismul vremurilor sale susţinând că nici o lege nu poate fi mai universală ca această lege a iubirii. Iubirea la care se referă el este acel agape al grecilor prin care descriau iubirea divină totalmente distinctă de iubirea umană. Această iubire a devenit esenţială în creştinism.

Pentru Fletcher această lege a iubirii se va aplica diferit in funcţie de contextele diferite, iar semnificaţia iubirii este determinată de situaţie. Ceea ce într-o anumită situaţie poate să constituie o expresie a iubirii, aceiaşi acţiune într-o altă situaţie poate să fie percepută ca o lipsă a iubirii.

O analiză a acestui sistem etic a condus la următoarele concluzii:

  1. La fel ca utilitarismul etica situaţională tinde să definească moralitatea după mentalitate „scopul scuză mijloacele”.
  2. Cea mai mare problemă a eticii situaţionale este că legea iubirii este un concept prea general, iubirea fiind definită diferit de fiecare persoană sau grup.
  3. Etica situaţională suferă de aceeaşi problemă a faptului că nu poate fii predictibilă în mod absolut cu privire la consecinţe sau rezultate. Chiar Fletcher a recunoscut că „noi nu putem întotdeauna să ghicim viitorul, dar chiar şi aşa noi suntem forţaţi să încercăm”[2].
  4. Sisteme etice absolutiste

Absolutiştii, în contrast cu relativişti, susţin existenţa unui adevăr universal şi supranatural, moralitatea fiind în strânsă legătură cu religia. Întrebarea principal ridicată de-a lungul secolelor a fost: Depinde moralitatea de religie?

Una dintre opiniile conturate a fost că etica este independentă de religie, această teorie purtând numele de teza autonomiei [3], fiind fundamentată pe următoarele afirmaţii:

  1. Moralitatea nu îşi are originea în Dumnezeu.
  2. Dreptatea şi nedreptatea nu sunt bazate doar pur şi simplu pe voia lui Dumnezeu .
  3. În esenţă sunt argumente pentru a acţiona fie într-un mod, fie în alt mod, care ar putea fi percepute ca independent de voia lui Dumnezeu

O altă opinie conturată faţă de raportul moralitate – religie este teoria Poruncii Divine[4] (Divine Command Theory – DCT), principiile etice ne fiind altceva decât poruncile lui Dumnezeu. Astfel moralitatea, în sens universal şi autentic,nu poate să existe fără Dumnezeu.

Tezele principale al teoriei Poruncii Divine sunt:

  1. Moralitatea îşi are originea în Dumnezeu
  2. Dreptatea morală înseamnă în mod simplu „voinţa lui Dumnezeu”, iar nedreptatea morală înseamnă „fiind împotriva voinţei lui Dumnezeu”.
  3. În mod esenţial moralitatea se bazează pe voinţa divină şi nu pe argument independente pentru acţiune.

Cele trei mari religii monoteiste (iudaism, creştinism şi islamul) sunt promotoarele sistemului etic absolutist. Fundamental pentru religia iudaică sunt trei convingeri[5]:

  1. a) Dumnezeu este unul singur, creator al cerurilor şi pământului şi conduce lumea cu milă şi dreptate;
  2. b) Torah este Cuvântului lui Dumnezeu către omenire;
  3. c) Cuvântul lui Dumnezeu a venit mai întîi la poporul Israel.

În Islam principiile morale se găsesc în Koran care, în opinia musulmanilor, nu trebuie privit ca şi o lucrarea a lui Mohamed, ci ca pe o revelaţie de la Allah prin Mohamend. Fazlur Rahman oferă două argumente pentru urmarea eticii din Koran: „Mai întâi musulmanii cred faptul că Koranul este Cuvântul lui Dumnezeu. În al doilea rând ei cred faptul că Koranul conţine răspunsuri la toate problemele actuale şi potenţiale”[6] .

înţelegerea cu privire la etică a creştinismului are ca punct de plecare ipoteza că Dumnezeu există şi s-a revelat (descoperit) pe sine umanităţii. El a ales să se reveleze pe sine în natură, conştiinţa umană şi în persoana Mântuitorului Iisus. Caracterul lui Dumnezeu este standardul ultim de bine şi rău, iar Biblia, cu toate că a fost scrisă cu mult timp înainte, conţine principii actuale şi universale de evaluare a moralităţii.

 

[1]   Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

[2]  Joseph Fletcher, Situation Ethics: The New Morality, Westminster, Philadelphia, 1966, p. 136

[3]   Louis P. Pojman, Ethics, Thomson Wadsworth, Belmont, CA, 2006, p. 194

[5]   Roger H. Crook, An introducion to Christian ethics, Person Prentince Hall, New Jersey, 2007, p. 13

[6]   Fazlur Rahman, Law and Ethics in Islam, in Hovannisian, Ethics in Islam, p. 14

%d blogeri au apreciat asta: