Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Insolvabilitatea » NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSOLVABILITATEA

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INSOLVABILITATEA


  1. NOŢIUNEA ŞI DEFINŢIA INSOLVABILITĂŢII.
  2. SCOPUL PROCEDURII DE INSOLVABILITATE.
  3. CONDIŢIILE ŞI CARACTERELE PROCEDURII DE INSOLVABILITATE.

1. Noţiunea şi definiţia insolvabilităţii


Conform literaturii române de specialitate, insolvabilitatea reprezintă acea stare de dezechilibru financiar al patrimoniului debitorului, unde valoarea elementelor pasive este mai mare decît valoarea elementelor active.

Conform legislaţiei noastre în vigoare, prin prisma Legii insolvabilităţii, insolvabilitatea reprezintă situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie.

Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti şi a altor bunuri necesare pentru plata obligaţiilor scadente, o stare în care debitorul nu poate întruni satisfăcător mobilizarea resurselor financiare necesare acoperirii datoriilor sale comerciale.

Prin urmare, putem desprinde şi condiţia de bază pe care o impune legiuitorul nostru atunci cînd vorbeşte despre insolvabilitate – să existe un act judecătoresc referitor la aceasta.

DEX-ul limbii române defineşte insolvabilitatea ca fiind situația unui debitor de a fi în incapacitate de plată a datoriilor scadente.

Patrimoniul debitorului constă din masa debitoare care presupune totalitatea bunurilor pe care le are debitorul în momentul intentării procedurii de insolvabilitate.

Faliment;

Insolvabilitate;

Insolvenţă.

Conform DEX-ului, falimentul reprezintă starea de insolvabilitate a unei persoane fizice sau juridice, stabilită prin hotărâre judecătorească.

Dicţionarul de termeni juridici defineşte falimentul ca fiind procedura de executare silită care priveşte toate bunurile debitorului fiind în imposibilitate de plată a datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile.

Noţiunea de insolvabilitate este strîns legată de noţiunea faliment. În unele legislaţii acestea sunt considerate sinonime, în altele prin insolvabilitate se înţelege ceea ce alţii înţeleg prin faliment, deşi este preferată utilizarea unei singure noţiuni[1].

Există, însă, şi legislaţii care fac distincţie între aceste două cuvinte, considerînd insolvabilitatea o stare de fapt a debitorului insolvabil, iar falimentul o stare de drept, adică o insolvabilitate constatată de instanţa de judecată competentă.

Insolvenţa şi insolvabilitatea reprezintă noţiuni identice.

2. Scopul procedurii de insolvabilitate


Procedura de insolvabilitate reprezintă un important mecanism juridico-economic de asigurare a stabilităţii şi siguranţei circuitului civil. Acesta permite a diminua la maxim efectele negative ale situaţiei cînd un subiect de drept se află în incapacitate de plată.

Procedura de insolvabilitate reprezintă procedura prin care debitorul intră, după o perioadă de observaţie, în procedură de restructurare sau în procedură a falimentului.

Scopul procedurii de insolvabilitate este satisfacerea concomitentă şi proporţională a creanţelor creditorilor unui debitor aflat în incapacitate de plată sau supraîndatorare.

Scopul acestei proceduri poate fi dedus şi din legea insolvabilităţii: stabilirea unor norme juridice privind instituirea unei proceduri pentru satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului, prin aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului.

3. Condiţiile şi caracterele procedurii de insolvabilitate


Pentru aplicarea procedurii insolvenţei, trebuie îndeplinite două condiţii:

  1. prima condiţie este ca debitorul să facă parte din categoriile de entităţi cărora li se aplică procedura insolvenţei:
  2. a doua condiţie este ca debitorul să se afle în stare de insolvenţă.

Datorită specificului desfăşurării procedurii de declarare a insolvabilităţii, aceasta dispune de anumite caractere specifice: caracterul unitar, concurenţial de remediu, general, colectiv, egalitar şi judiciar[2].

  • Caracterul unitar presupune că această procedură este aceeaşi pentru oricare subiect fiind incapabil de a satisface creanţele creditorilor săi, indiferent de tipul activităţilor şi apartenenţa capitală.
  • Caracterul concurenţial presupune că această procedură urmăreşte satisfacerea creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea impusă debitorilor.
  • Caracterul de remediu al procesului de insolvabilitate presupune că scopul său este plata pasivului prin remedierea incapacităţii de plată.

Ideea de bază este că măsurile stabilite prin procedura planului să ducă la redresarea debitorului, cu plata datoriilor faţă de creditori şi, în acest mod, la salvarea debitorului. În caz de nereuşită, intervine procedura planului de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitorului.

  • Caracterul general, întrucît procedura prevăzută de leagea insolvabilităţii nr.632/2001 se aplică tuturor bunurilor aflate patrimoniul debitorului, inclusiv cele dobîndite în cursul procedurii, precum şi a celor ieşite în mod fraudulos şi readuse în patrimoniu, cu excepţia celor care nu pot face obiectul executării silite.
  • Caracterul colectiv reprezintă o apărare comună a intereselor şi drepturilor tuturor creditorilor acestui debitor.
  • Caracterul egal realizează stingerea tuturor creanţelor într-o proporţie directă cu ponderea pe care fiecare creanţă o deţine în pasivul patrimoniului falitului.
  • Caracterul judiciar presupune că procesul de insolvabilitate se desfăşoară numai de către instanţa de judecată şi sub supravegherea ei.

[1] Vladislav Rusu, Curs de drept comercial – Chişinău ASEM 2006

[2] Roşca Nicolae, Baieş Sergiu,  Dreptul afacerilor Volumul I – Chişinău 2004

%d blogeri au apreciat asta: