Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Litigii economice » Chestionar Litigii Economice

Chestionar Litigii Economice


Elaborat: Nicu Cristina/Nicu Ilie

Referinţe bibliografice:

  • https://ru.scribd.com/doc/15714965/Arbitrajul-teza;

  • Codul de Procedură Civlă al RM din 05.2003, intrat în vigoare la 12.06.2003;

  • Lege nr. 23 din 02.2008 cu privire la arbitraj, în vigoare din 20.05.2008.

  • https://ru.scribd.com/doc/113012895/litigii-economice-raspu

  • Codul Civil RM din 06.6.2002, publicat la 22.06.2002

  • Legea insolvablitţii din 06.2012, în vigoare din 13.03.2013

  • Lege Nr. 970 din 07.1996 cu privire la instanţele judecătoreşti economice, abrogată.

  • Lege nr. 514 din 07.1995 privind organizarea judecătorească, publicată la 19.10.1995

  1. Litigiile economice – obiect al procesului economic

Codul de procedură civilă include în categoria litigiilor economice pe cele care apar din raporturi juridice civile, financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice sau persoane fizice care practică activităţi de întreprinzător.

Referitor la celelalte pricini economice, Codul de procedură civilă include în această categorie pricinile privind:

  • Apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin de buget;
  • Privind rezilierea;
  • Rezoluţiunea şi declararea nulităţii contractelor ce lezează interesele statului;
  • Privind protecţia mediului înconjurător;
  • Privind declararea insolvabilităţii;
  • Pricinile privind contestarea hotărîrilor arbitraleşi eliberarea titlurilor executorii etc.

Litigiile şi alte pricini economice sunt cele care decurg din relaţiile de drept privat şi de drept public apărute în legătură cu desfăşurarea decătre persoanele fizice şi juridice a activităţii de antreprenoriat sau a altei activităţi economice.

  1. Reglementarea juridică a raporturilor economice
  • Codul de procedură civilă;
  • Legea cu privire la arbitrajul comercial;
  • Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţioanal;
  • Legea insolvabilităţii;
  • Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 1961;
  • Convenţia din 1958;
  • Legea cu privire la mediere.
  1. Istoria apariţiei şi perfecţionării instanţelor ce soluţionează litigii economice

Relaţiile sociale ale geto-dacilor în epoca prestatală erau reglementate prin norme de conduită fără caracter  juridic, respectate de bună voie, nu prin constrîngere, iar puterea judecătorească era pusă, în mare parte, în sarcina preoţilor. În legătură cu instanţele judiciare, o inscripţie veche aminteşte despre un colegiu al celor care„introduceau” procesele, în general civile, în instanţă pentru a fi judecate în termen scurt. După cucerirea Daciei de către romani, noii stăpînitori, urmărind să-şi consolideze poziţia, au introdus propria administraţie, favorizînd stabilirea în acele locuri a elementelor romane sau romanizate din tot Imperiul.

În Evul Mediu, domnitorul soluţiona de sine stătător pricinile apărute, însă el lua hotărîrile după ce se consulta cu Sfatul Domnesc, organ consultativ constituit din boierii care reprezentau clasa feudală. Evident, domnul nu reuşea să soluţioneze singur toate pricinile, de aceea ele erau puse în sarcina organelor locale şi a celor centrale, care judecau în numele şi sub controlul domnului.

Astfel, în Moldova justiţia era exercitată de domnul ţării, de divan, de anumiţi dregători centrali sau locali, de unele organe orăşeneşti sau de breaslă (justiţia orăşenească), de stăpînul feudal, de clerici, precum şi de către biserică, fără a înlătura judecarea domnească în cauzele civile sau penale legate de canoane.

Părţile în litigiu puteau să-şi aleagă boieri-judecători, care să judece cauza lor.

În epoca medievală, procedura de judecată nu s-a diferenţiat în justiţie civilă şi penală, de aceea n-au existat instanţe speciale de judecată. Doar în puţine cazuri legea prevedea pornirea din oficiu a procesului. Deschiderea acestuia avea loc, de regulă, în baza reclamaţiei părţii lezate. Cele mai des folosite mijloace de probă erau:

  • Mărturisirea învinuitului;
  • Depoziţiile martorilor;
  • Cojurătorii;
  • Jurămîntul;
  • Blestemul sau cartea de blestem;
  • Înscrisurile, prezumţiile;
  • Expertiza;
  • Cercetarea la faţa locului;
  • Informaţiile personale ale judecătorului.

Epoca modernă. Dezvoltarea relaţiilor comerciale în Basarabia a creat necesitatea separării procedurii cauzelor comerciale de procedura civilă generală. La 1 aprilie 1819, prin decret imperial, la Reni a fost înfiinţată Judecătoria Comercială pentru Provincia Basarabia, organ judecătoresc care nu era prevăzut de Aşezămînt.

Prin decizia Comitetului de Miniştri din 2 septembrie 1824, Judecătoria Comercială din Reni afost transferată la Izmail, iar competenţa acesteia a fost limitată doar asupra oraşelor Reni, Akerman, Chilia şi Izmail. Prin decizia Comitetului de Miniştri din 16 martie 1837 competenţa Judecătoriei Comerciale din Izmail a fost extinsă pe întreg teritoriul Basarabiei.

În martie 1857, după războiul din Crimeea şi retrocedarea,conform Tratatului de la Paris, a judeţelor de sud ale Basarabiei (Izmail, Cahul şi Bolgrad) în componenţaMoldovei, precum şi în baza dispoziţiei Comitetului de Miniştri din 25 ianuarie 1857, Judecătoria Comercială din Izmail, cu o nouă denumire – Judecătoria Comercială a Basarabiei – a fost transferată în Chişinău unde a activat pînă în 1898.

Instanţele de judecată erau dependente încă în mare măsură de organele administrative. În acest sens, este de menţionat că guvernatorul avea dreptul să se amestece în problemele judecătoreşti, avea atribuţia să confirme hotărîrile judiciare, să desemneze în funcţii judecătoreşti. Hotărîrile instanţelor de judecată puteau fi contestate cu apel şi revizuire. Instituţia recursului nu era cunoscută, ea fiind instituită în adoua jumătate a sec. al XIX-lea prin statutele judecătoreşti din 20 noiembrie 1864.

Evoluţia justiţiei în Republica Moldova. La 23 iunie 1990 şi la 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a declarat suveranitatea şi independenţa republicii. De aici a urmat edificarea unui stat nou, democratic, suveran, independent şi de drept, bazat pe principiul separării puterii legislative, executive şi a celei judecătoreşti, stat în care demnitate aomului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politicreprezintă valori supreme şi sunt garantate.

Declararea suveranităţii şi independenţei a fost urmată de:

  • Aderarearepublicii Moldova la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
  • Ratificarea Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi a Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şiculturale;
  • Dobîndirea calităţii de membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite;
  • Recunoaşterea Republicii Moldovaca stat suveran şi independent şi ca subiect al dreptului internaţional.

Prin Hotărîrea Parlamentului nr. 152–XIII din 21 iunie 1994 a fost adoptată concepţia reformei judiciare şi de drept. Însă realizarea concepţiei a fost posibilă numai după adoptarea, la 29 iulie 1994, a noii Constituţii, care a stabilit principiile şi normele de separare a celor trei puteri, organizarea sistemului judiciar, statutul judecătorului, principiile de organizare şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii etc. Pentru îndeplinirea acestor prevederi constituţionale, au fost adoptate o serie de legi, care au creat un cadru legislativ propice pentru sistemul judecătoresc, în special pentru independenţa statului.

  1. Constituirea instanţelor judecătoreşti. Sistemul instanţelor

Instanţele judecătoreşti se formează pe principiul numirii judecătorilor. Acestea au 2 atribuţii de bază:

  • Înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale asociaţiilor acestora, ale întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor;
  • Judecă toate cauzele privind raporturile juridice civile, de contencios administrativ, contravenţionale şi penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.

Activitatea de judecare a cauzelor se desfăşoară cu respectarea principiului distribuirii aleatorii a dosarelor prin intermediul programului electronic de gestionare a dosarelor. În cazul în care judecătorul căruia i-a fost repartizată cauza este în imposibilitatea de a continua judecarea acesteia, persoana responsabilă, în temeiul unei încheieri motivate a preşedintelui instanţei judecătoreşti, prin intermediul programului electronic de gestionare a dosarelor, asigură redistribuirea aleatorie a dosarului altui judecător. Fişa cu datele privind distribuirea aleatorie a dosarelor se anexează în mod obligatoriu la fiecare dosar.

Constituirea completelor de judecată şi desemnarea preşedinţilor acestora se fac la începutul anului prin dispoziţie a preşedintelui instanţei. Schimbarea membrilor completului se face în cazuri excepţionale, în baza unei încheieri motivate a preşedintelui instanţei judecătoreşti şi potrivit criteriilor obiective stabilite de regulamentul aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii. Încheierea motivată privind schimbarea membrilor completului se anexează la materialele dosarului.

Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească.

Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret.În cazurile şi în modul prevăzute de legislaţia procesuală, procedura judiciară se poate desfăşura şi în altă limbă, în condiţiile Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.

În cazul  cînd procedura judiciară se efectuează în altă limbă, documentele procesuale judiciare se întocmesc în mod obligatoriu şi  în limba moldovenească.

Şedinţele de judecată sînt publice. Judecarea cauzelor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite prin lege, cu respectarea procedurii. Hotărîrile instanţelor judecătoreşti se pronunţă public.

În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de către un apărător ales sau de către un avocat care acordă asistenţă juridică garantată de stat.

Asistenţa juridică internaţională se solicită sau se acordă în condiţiile prevăzute de lege şi de convenţiile internaţionale la care Republica Moldova este parte. Imixtiunea în înfăptuirea justiţiei este interzisă.

Exercitarea de presiune asupra judecătorilor cu scopul de a împiedica judecarea completă şi obiectivă a cauzei sau de a influenţa emiterea hotărîrii judiciare atrage răspundere contravenţională sau penală conform legii. Mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 metri de localul în care se înfăptuieşte justiţia, dacă se fac cu scopul de a exercita presiune asupra judecătorilor, se califică drept imixtiune în activitatea lor.

Şedinţele de judecată se înregistrează prin utilizarea mijloacelor tehnice video sau audio ori se consemnează prin stenografiere. Înregistrările şi stenogramele se transcriu de îndată. Înregistrarea audio şi/sau video a şedinţelor de judecată se realizează în modul stabilit de Consiliul Superior al Magistraturii.

Grefierul sau specialistul în stenografie consemnează toate afirmaţiile, întrebările şi susţinerile participanţilor la proces şi ale altor persoane care participă la judecarea cauzei, precum şi ale judecătorilor.

Înregistrarea audio şi video, fotografierea, precum şi utilizarea altor mijloace tehnice, de către participanţii la proces şi de către alte persoane se admit numai în condiţiile legii procesuale.

Sistemul judecătoresc

Justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor instanţe judecătoreşti:

  • Curtea Supremă de Justiţie;
  • Curţile de apel;
  • Judecătorii.

Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona judecătorii specializate. În cadrul instanţelor judecătoreşti pot funcţiona colegii sau complete de judecată specializate.

În cadrul judecătoriilor, din rîndul judecătorilor instanţei se numesc judecători de instrucţie cu atribuţii proprii în desfăşurarea procesului penal. Numirea judecătorilor de instrucţie se realizează potrivit procedurii şi condiţiilor prevăzute de regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii.

Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă.

Instanţele  judecătoreşti sînt persoane juridice, au ştampilă cu imaginea stemei de stat şi cu denumirea lor.

Instanţele judecătoreşti sînt conduse de cîte un preşedinte.

Preşedinţii instanţelor judecătoreşti sînt asistaţi de vicepreşedinţi. Funcţia de vicepreşedinte se instituie în judecătoriile în care numărul de judecători este mai mare de 6, iar în curţile de apel şi în Curtea Supremă de Justiţie, numărul de vicepreşedinţi se stabileşte potrivit numărului de colegii.

Vicepreşedinţii curţilor de apel şi ai Curţii Supreme de Justiţie exercită concomitent şi funcţia de preşedinte al colegiilor formate în cadrul instanţelor.

Preşedinţii şi vicepreşedinţii judecătoriilor şi ai curţilor de apel sînt numiţi în funcţie de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe un termen de 4 ani. Aceştia pot deţine funcţiile respective pe durata a cel mult două mandate succesiv.

Preşedintele Republicii Moldova poate respinge propunerea Consiliului Superior al Magistraturii de numire în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al judecătoriei sau al curţii de apel doar în cazul depistării unor probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu funcţia respectivă, de încălcare a legislaţiei de către acesta sau de încălcare a procedurilor legale de selectare şi promovare a lui. În cazul respingerii propunerii Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele Republicii Moldova va aduce la cunoştinţa acestuia motivele temeinice ale respingerii.

Refuzul de numire în funcţie sau de reconfirmare în funcţie se face în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii corespunzătoare. În cazul apariţiei unor circumstanţe care necesită o examinare suplimentară, Preşedintele Republicii Moldova anunţă Consiliul Superior al Magistraturii despre prelungirea termenului indicat cu 15 zile. La propunerea repetată a Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele Republicii Moldova emite un decret privind numirea în funcţia de preşedinte sau vicepreşedinte al judecătoriei sau al curţii de apel în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii repetate.

În cazul survenirii vacanţei funcţiei, inclusiv în cazul expirării mandatului preşedintelui instanţei judecătoreşti, funcţiile acestuia, pînă la numirea unui nou preşedinte, sînt exercitate de către un vicepreşedinte al instanţei sau de către un alt judecător, desemnat de Consiliul Superior al Magistraturii.

Preşedintele instanţei judecătoreşti:

  • Participă la examinarea cauzelor distribuite în condiţiile legii;
  • Aprobă componenţa colegiilor şi coordonează activitatea acestora;
  • Coordonează activitatea judecătorilor pentru a asigura judecarea cauzelor în termen rezonabil, distribuie sarcinile între judecători;
  • Delimitează atribuţiile vicepreşedinţilor;
  • Propune consiliului superior al magistraturii numirea unuia sau mai multor judecători dintre judecătorii instanţei în calitate de judecător de instrucţie;
  • Asigură specializarea şi perfecţionarea profesională a judecătorilor instanţei;
  • Decide asupra necesităţii de a examina colegial unele cauze privind anumite materii sau categorii de persoane;
  • Constituie completele de judecată şi decide asupra schimbării membrilor acestora;
  • Verifică procesul de repartizare aleatorie a dosarelor parvenite în instanţă spre examinare;
  • Exercită controlul asupra întocmirii şi afişării, în termenul stabilit de norma procesuală, a informaţiei privind cauzele fixate pentru judecare, inclusiv privind obiectul acestora;
  • Conduce activitatea de generalizare a practicii judiciare şi de analiză a statisticii judiciare şi prezintă informaţii asupra acestor activităţi consiliului superior al magistraturii şi, respectiv, departamentului de administrare judecătorească în partea ce ţine de analiza statisticii judiciare;
  • Examinează petiţiile, în condiţiile legii, cu excepţia celor care ţin de acţiunile judecătorilor în înfăptuirea justiţiei, precum şi de conduita acestora;
  • Aprobă şi prezintă spre informare consiliului superior al magistraturii programul concediilor de odihnă anuale ale judecătorilor, acordă judecătorilor concediile de odihnă anuale şi îi recheamă din concediu;
  • Reprezintă instanţa de judecată în relaţiile cu autorităţile publice şi cu mass-media;
  • Numeşte în funcţie funcţionarii publici, modifică, suspendă şi încetează, în condiţiile legii, raporturile de muncă ale acestora, angajează, modifică, suspendă şi încetează raporturile de muncă ale personalului contractual al secretariatului instanţei judecătoreşti;
  • Aplică sancţiuni disciplinare şi adoptă măsuri de stimulare a personalului secretariatului instanţei judecătoreşti;
  • Exercită alte atribuţii, conform legii.

Vicepreşedintele instanţei judecătoreşti exercită funcţiile preşedintelui instanţei judecătoreşti în cazul absenţei acestuia. Cauzele în materie civilă, penală sau în alte materii se judecă de către instanţele judecătoreşti în condiţiile normelor procesuale.

Hotărîrile instanţei judecătoreşti se pronunţă în numele legii de către un singur judecător sau, după caz, cu votul majorităţii judecătorilor din complet. Împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în  condiţiile legii.

Localităţile de reşedinţă şi circumscripţia instanţelor judecătoreşti sînt stabilite conform anexelor la prezenta lege.

Se stabileşte un număr de 504 posturi de judecător pentru toate instanţele judecătoreşti din Republica Moldova, inclusiv 33 de posturi de judecător pentru Curtea Supremă de Justiţie. Numărul total al posturilor de judecător include şi numărul posturilor de judecător pentru instanţele judecătoreşti amplasate în stînga Nistrului.

Instanţele judecătoreşti se asigură cu numărul necesar de judecători, precum şi cu numărul necesar de personal în condiţiile prezentei legi şi ale hotărîrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

Numărul necesar de judecători pentru fiecare instanţă se stabileşte în corespundere cu Regulamentul privind criteriile de stabilire a numărului de judecători în instanţele judecătoreşti, aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii. Regulamentul este public, se plasează pe pagina web a Consiliului Superior al Magistraturii şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

În cazul în care buna funcţionare a instanţelor judecătoreşti este grav afectată din cauza numărului de posturi vacante temporar, acestea pot fi ocupate pe o perioadă nedeterminată, conform legii, în cazul în care posturile de judecător au devenit vacante în urma:

  • Detaşării;
  • Suspendării din funcţie, în temeiul art. 24 al legii nr. 544-xiii din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului;
  • Altor cauze, pe o perioadă mai mare de un an.

Numărul de posturi vacante temporar, care pot fi ocupate în cazurile prevăzute, se aprobă pentru fiecare instanţă judecătorească de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei, în termen de 15 zile după apariţia vacanţei postului.

După încetarea situaţiilor specificate mai sus, în cazul cînd judecătorul revine la instanţa în care a activat anterior, Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei judecătoreşti, este obligat să-i asigure de îndată un post vacant din fondul de rezervă în cazul în care nu mai există posturi vacante la acea instanţă.

Pentru asigurarea posturilor de judecător necesare la încetarea situaţiilor specificate mai sus, se constituie un fond de rezervă de 15 posturi de judecător, care poate fi actualizat prin revizuirea prezentei legi.

Posturile din fondul de rezervă se repartizează instanţelor judecătoreşti prin hotărîre a Consiliului Superior al Magistraturii dacă în instanţele unde judecătorul a solicitat revenirea pe post nu există posturi vacante.

În cazul apariţiei ulterioare a unor posturi vacante la instanţa respectivă, temporar sau definitiv, posturile de judecător repartizate în condiţiile alineatului de mai sus se reinclud de drept, de la data apariţiei vacanţei postului, în fondul de rezervă, iar judecătorul care a ocupat un astfel de post este considerat încadrat în postul care a devenit vacant. Includerea postului vacant în fondul de rezervă se constată, la propunerea preşedintelui instanţei, prin hotărîre a Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 15 zile de la apariţia vacanţei postului.

Mijloacele financiare necesare bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti sînt aprobate de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, şi sînt incluse la bugetul de stat. Aceste mijloace nu pot fi micşorate fără acordul Consiliului Superior al Magistraturii şi se alocă în mod regulat.

Cheltuielile de judecată sînt reglementate de lege şi se includ la capitolul cheltuieli în bugetele instanţelor judecătoreşti respective, la un articol aparte.

Independenţa instanţelor judecătoreşti reprezintă independenţa organizaţională şi funcţională a acestora, care este realizată prin autoadministrare judecătorească. Autoadministrarea judecătorească este dreptul şi capacitatea reală a instanţelor judecătoreşti şi a judecătorilor de a soluţiona problemele funcţionării sistemului judecătoresc în mod autonom şi responsabil.

Autoadministrarea judecătorească se realizează în baza principiilor reprezentativităţii şi eligibilităţii organelor autorităţii judecătoreşti, precum şi în baza angajării răspunderii organelor autoadministrării judecătoreşti pentru exercitarea în mod corespunzător a funcţiilor delegate.

Organele autoadministrării judecătoreşti sunt:

  • Adunarea Generală a Judecătorilor;
  • Consiliul Superior al Magistraturii.

Adunarea Generală a Judecătorilor asigură realizarea practică a principiului autoadministrării puterii judecătoreşti. Adunarea Generală a Judecătorilor este constituită din judecătorii tuturor instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova.

Adunarea Generală a Judecătorilor se convoacă anual în şedinţă ordinară în prima jumătate a lunii februarie. Adunarea poate fi convocată şi în cazuri excepţionale, la iniţiativa Consiliului Superior al Magistraturii sau a cel puţin 50 de judecători, în cel mult 10 zile lucrătoare de la data înregistrării solicitării.

Consiliul Superior al Magistraturii anunţă data convocării şedinţei ordinare a Adunării Generale a Judecătorilor cu cel puţin o lună înainte de data şedinţei, elaborează şi distribuie judecătorilor proiectul agendei şedinţei, care se plasează şi pe pagina web a Consiliului, cu anexarea materialelor ce urmează a fi examinate. Propunerile de modificare a agendei şedinţei Adunării Generale a Judecătorilor se admit şi pe parcursul şedinţei.

Şedinţa Adunării Generale a Judecătorilor este deschisă de către Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, care transmite apoi conducerea şedinţei preşedintelui acesteia.

Preşedintele şi secretarul şedinţei Adunării Generale a Judecătorilor se aleg la propunerea judecătorilor prezenţi la şedinţă, cu votul deschis al majorităţii simple a acestora.

Adunarea Generală a Judecătorilor este deliberativă dacă la ea participă majoritatea simplă a judecătorilor în exerciţiu. Acelaşi cvorum este necesar şi pentru desfăşurarea şedinţelor extraordinare ale Adunării Generale a Judecătorilor.

Hotărîrile Adunării Generale a Judecătorilor se adoptă cu votul majorităţii simple a judecătorilor prezenţi şi se semnează de către preşedintele şi secretarul şedinţei. Hotărîrile Adunării Generale a Judecătorilor cu privire la alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, colegiului pentru selecţia şi cariera judecătorilor sau colegiului de evaluare a performanţelor judecătorilor  se adoptă prin vot secret. La decizia Adunării Generale a Judecătorilor pot fi adoptate prin vot secret şi alte hotărîri.

Hotărîrile Adunării Generale a Judecătorilor se execută de către organele autoadministrării judecătoreşti şi de către judecători şi se publică pe pagina web a Consiliului Superior al

Adunarea Generală a Judecătorilor:

  • Audiază raportul anual de activitate al Consiliului Superior al Magistraturii;
  • Aprobă Codul de etică al judecătorului şi modificările operate în acesta;
  • Aprobă Regulamentul de funcţionare a Adunării Generale a Judecătorilor;
  • Alege din rîndul judecătorilor, membrii permanenţi şi cîte 2 membri supleanţi în Consiliul Superior al Magistraturii, în colegiul pentru selecţia şi cariera judecătorilor şi în colegiul de evaluare a performanţelor judecătorilor şi ridică mandatul acestora;
  • Examinează şi decide asupra altor chestiuni referitoare la activitatea instanţelor judecătoreşti.

Pentru organizarea procedurii de alegere a judecătorilor în Consiliul Superior al Magistraturii, în colegiul pentru selecţia şi cariera judecătorilor şi în colegiul de evaluare a performanţelor judecătorilor, Adunarea Generală a Judecătorilor constituie comisii speciale, ale căror componenţă şi mod de activitate se aprobă la şedinţa Adunării Generale a Judecătorilor.

Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent, format în vederea constituirii şi funcţionării sistemului judecătoresc, este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti şi asigură autoadministrarea judecătorească.

Instanţele  judecătoreşti

Judecătoriile funcţionează în sectoare stabilite prin lege.

În cadrul sistemului judecătoresc funcţionează judecătorii specializate:

  • Judecătoria Militară;
  • Judecătoria Comercială de Circumscripţie.

Judecătoria Militară şi Judecătoria Comercială de Circumscripţie judecă cauzele date în competenţa lor prin lege şi îşi desfăşoară activitatea conform normelor generale de organizare judecătorească, cu excepţiile prevăzute de lege.

Curţile de apel

Fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie care cuprinde mai multe judecătorii.

Curţile de apel, judecătoriile din circumscripţia lor, localitatea lor de reşedinţă sînt prevăzute la anexa nr.3. Curţile de apel pot fi formate din mai multe colegii, după categoria cauzelor, sau dintr-un singur colegiu mixt.

Colegiile se constituie din judecători ai curţilor de apel. Componenţa colegiilor se aprobă de către preşedintele curţii, prin ordin, la începutul fiecărui an. Preşedintele curţii de apel are dreptul să dispună, după caz, antrenarea judecătorilor dintr-un colegiu la judecarea unor cauze în alt colegiu.

Curtea Supremă de Justiţie

Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă, care asigură aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele judecătoreşti. Organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie este reglementată prin lege.

Structura instanţelor judecătoreşti

Administrarea instanţelor judecătoreşti

Activitatea instanţei judecătoreşti în domeniul înfăptuirii justiţiei este condusă de către preşedintele instanţei judecătoreşti. Activitatea organizatorică şi cea administrativă a instanţei judecătoreşti este asigurată de secretariatul instanţei judecătoreşti, condus de un şef numit în funcţie de către preşedintele instanţei judecătoreşti în conformitate cu Legea nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 privind funcţia publică şi statutul funcţionarului public.

Şeful secretariatului instanţei judecătoreşti are următoarele atribuţii:

  • Organizează activitatea personalului legată de întocmirea şi afişarea, în termenul stabilit de normele procesuale, a informaţiei privind cauzele fixate pentru judecare, inclusiv privind obiectul acestora;
  • Organizează activitatea personalului responsabil de asigurarea distribuirii aleatorii a cauzelor parvenite în instanţa judecătorească;
  • Gestionează mijloacele financiare alocate instanţei judecătoreşti;
  • Coordonează şi verifică activitatea subdiviziunilor secretariatului instanţei judecătoreşti, asigură administrarea şi utilizarea optimă a resurselor financiare, materiale, intelectuale şi informaţionale în procesul implementării planurilor strategice de activitate a instanţei judecătoreşti;
  • Elaborează şi prezintă spre aprobare preşedintelui instanţei judecătoreşti planurile strategice de activitate a instanţei judecătoreşti;
  • Organizează şi coordonează dezvoltarea şi implementarea planurilor strategice de activitate a instanţei judecătoreşti;
  • Aprobă, după coordonarea cu preşedintele instanţei judecătoreşti, regulamentul de organizare şi funcţionare a secretariatului instanţei judecătoreşti;
  • Exercită alte funcţii atribuite prin lege sau delegate de către preşedintele instanţei judecătoreşti.

În caz de absenţă a şefului secretariatului instanţei judecătoreşti, funcţiile acestuia sau o parte din ele sînt delegate de către preşedintele instanţei judecătoreşti unuia dintre conducătorii subdiviziunilor secretariatului instanţei judecătoreşti.

Structura, personalul şi salarizarea personalului secretariatului instanţei judecătoreşti

Secretariatul instanţelor judecătoreşti se constituie din:

  • Grefă;
  • Serviciul administrativ.

Grefa secretariatului instanţei judecătoreşti asistă judecătorii în procesul de înfăptuire a justiţiei. În cadrul grefei se instituie, respectiv, subdiviziuni ale grefierilor, asistenţilor judiciari, traducătorilor, interpreţilor, subdiviziuni pentru generalizarea statisticii judiciare, pentru analiza, sistematizarea şi unificarea practicii judiciare, precum şi subdiviziuni pentru documentarea şi asigurarea desfăşurării procesului judiciar. Personalul grefei este compus din funcţionari publici supuşi reglementărilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi  statutul funcţionarului public.

Serviciul administrativ al secretariatului instanţei judecătoreşti asigură activitatea organizatorică a instanţei judecătoreşti. În cadrul serviciului administrativ se instituie subdiviziunile: financiar-economică, de tehnologii informaţionale, arhiva, biblioteca, precum şi alte subdiviziuni necesare pentru activitatea instanţei judecătoreşti. Personalul serviciului administrativ este compus din funcţionari publici, supuşi reglementărilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public, şi personal contractual care desfăşoară activităţi auxiliare, supus reglementărilor legislaţiei muncii.

Asistentul judiciar

Asistentul judiciar este angajatul instanţei judecătoreşti care asistă judecătorul la exercitarea de către acesta a funcţiilor sale. Fiecare judecător este asistat în activitatea sa de către un asistent judiciar.

Poate fi asistent judiciar persoana care are diplomă de licenţiat în drept sau echivalentul acesteia, cu o vechime în muncă în specialitate juridică de cel puţin un an, selectată în baza prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi  statutul funcţionarului public.

Asistentul judiciar are următoarele atribuţii:

  • Colectează actele normative necesare judecătorului şi altă informaţie necesară pentru judecarea dosarului distribuit judecătorului;
  • Generalizează problemele de drept în dosarele distribuite judecătorului respectiv şi elaborează recomandări pe marginea problemelor legate de interpretarea şi aplicarea legii;
  • Verifică prezenţa actelor care urmau a fi prezentate de către participanţii la proces;
  • Elaborează, la indicaţia judecătorului, proiectele de acte procesuale;
  • Asigură depersonalizarea hotărîrilor judecătoreşti şi publicarea lor pe pagina web a instanţei judecătoreşti;
  • Participă în grupuri de lucru şi în comisii, în limitele competenţei sale;
  • Îndeplineşte, la indicaţia judecătorului, alte atribuţii legate de înfăptuirea justiţiei.

Grefierul instanţei judecătoreşti

Cauzele în materie civilă şi penală, iar în cazurile prevăzute de lege şi alte cauze, se judecă cu participarea grefierului.

Interpretul, traducătorul instanţei judecătoreşti

În cazurile prevăzute de legea procesuală, cauzele se judecă cu participarea interpretului, traducătorului. Modul de organizare a activităţii, drepturile şi îndatoririle interpretului, traducătorului se stabilesc în condiţiile legii.

Poliţia judecătorească

Instanţele judecătoreşti dispun de poliţie judecătorească, pusă în serviciul lor de Ministerul Justiţiei.

Necesarul de personal al poliţiei judecătoreşti, mijloacele pentru  întreţinerea ei şi regulamentul de serviciu se aprobă de Guvern la propunerea Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii.

Poliţia judecătorească:

  • Asigură paza localurilor, a altor bunuri ale instanţelor judecătoreşti, securitatea judecătorilor, a celorlalţi participanţi la proces, ordinea publică în sediul instanţei şi la şedinţele de judecată;
  • Execută aducerea forţată în instanţa judecătorească a persoanelor care se eschivează să se prezinte;
  • Exercită controlul persoanelor la intrarea şi la ieşirea din sediul instanţei judecătoreşti, inclusiv controlul corporal, în condiţiile legii;
  • Acordă asistenţă, potrivit legii, executorilor judecătoreşti în procesul efectuării actelor de executare;
  • Asigură interacţiunea cu serviciile de escortare în instanţele judecătoreşti a persoanelor aflate sub arest, în probleme ce ţin de securitatea şi paza acestora;
  • Preîntîmpină şi asigură curmarea infracţiunilor şi contravenţiilor administrative în instanţele judecătoreşti şi în procesul efectuării actelor de executare;
  • Execută deciziile şi indicaţiile preşedinţilor instanţelor judecătoreşti, iar în cazul şedinţelor de judecată, deciziile şi indicaţiile preşedintelui completului de judecată;
  • Îndeplineşte şi alte însărcinări legate de înfăptuirea justiţiei.
  1. Caracteristica generală a CPC referitor la examinarea litigiilor economice

Instanţele judecătoreşti economice, parte componentă a sistemului judecătoresc din Republica Moldova, înfăptuiesc justiţia la soluţionarea litigiilor apărute în cadrul relaţiilor economice ale persoanelor fizice şi juridice.

Instanţele judecătoreşti economice judecă:

  • Litigiile economice ce apar din raporturi juridice civile, financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice, persoane fizice care practică activitate de întreprinzător fără a se constitui persoană juridică, avînd statut de întreprinzător individual, dobîndit în modul stabilit de lege;
  • Pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, între membrii altor societăţi şi societate, indiferent de subiect, ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective;
  • Pricinile privind declararea insolvabilităţii;
  • Pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuit civil;
  • Pricinile privind contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale şi eliberarea titlurilor executorii.

În  competenţa instanţelor judecătoreşti economice pot fi date prin lege şi alte categorii de pricini.

Instanţele judecătoreşti economice judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu participarea organizaţiilor şi cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi a organizaţiilor şi cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de întreprinzător dacă prin lege, printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau prin înţelegere a părţilor nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a unor astfel de litigii.

  1. Principiile de activitate

Principiile din legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice (abrogată).

Instanţele judecătoreşti economice îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor:

  • Respectării stricte şi consecvente a legislaţiei;
  • Independenţei de orice influenţă străină legii;
  • Accesului liber la justiţie;
  • Egalităţii participanţilor la proces în faţa legii şi judecăţii;
  • Contradictorialităţii şi publicităţii dezbaterilor judiciare.
  1. Tranşarea prealabilă a litigiilor

Litigiile pot fi transmise spre examinare în instanţa judecătorească economică numai după ce au fost luate măsuri prealabile de tranşare a lor. Măsurile prealabile de tranşare a litigiilor se socot luate dacă, pînă la adresarea în instanţa judecătorească economică, partea faţă de care sînt formulate pretenţii este înştiinţată despre aceasta în conformitate cu înţelegerile sau contractele dintre părţi. Este o procedura prealabila si extrajudiciară.

 

  1. Competenţa instanţelor

Instanţele judecătoreşti economice judecă:

  • Litigiile economice ce apar din raporturi juridice civile, financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice, persoane fizice care practică activitate de întreprinzător fără a se constitui persoană juridică,avînd statut de întreprinzător individual, dobîndit în modul stabilit de lege;
  • Pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, între membrii altor societăţi şi societate, indiferent desubiect, ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective;
  • Pricinile privind declararea insolvabilităţii;d) pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuricare au intrat în circuit civil;
  • Pricinile privind contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale şi eliberarea titlurilor executorii.

Încompetenţa instanţelor judecătoreşti economice pot fi date prin lege şi alte categorii de pricini.

Instanţele judecătoreşti economice judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu participarea organizaţiilor şicetăţenilor Republicii Moldova, precum şi a organizaţiilor şi cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor cuinvestiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de întreprinzător dacă prin lege, printr-untratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau prin înţelegere a părţilor nu se stabileşte o altămodalitate de soluţionare a unor astfel de litigii.

Competenţa judecătoriilor economice de circumscripţie

Judecătoriile economice de circumscripţie judecă în primă instanţă toate categoriile de litigii economicedate prin lege în competenta lor, cu excepţia celor atribuite Curţii de Apel Economice. Prin competenţă specială, judecătoriile economice de circumscripţie judecă în primă instanţă pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre membrii altor societăţi şi aceste societăţi, indiferent de subiect,ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective.

Competenţa Curţii de Apel Economice Curtea de Apel Economică judecă în primă instanţă:

  • Pricinile privind apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin de buget, privind rezilierea, rezoluţiunea şi declararea nulităţii contractelor ce lezează interesele statului, privind protecţia mediului înconjurător;
  • Cererile de declarare a insolvabilităţii;
  • Pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri careau intrat în circuit civil;
  • Contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale;
  • Recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti economice străine şiarbitrajelor internaţionale;
  • Alte litigii date de lege în competenţa sa.în cazul în care la curtea de apel economică nu poate fi format un complet pentru examinarea litigiului în primă instanţă sau în apel, pricina se va strămuta, în modul stabilit, la una din curţile de apel de drept comun. Dispoziţiile judecătoreşti pronunţate de curţile de apel de drept comun în cauzele economice vor fi contestatecu recurs la colegiul economic al curţii supreme de justiţie.
  1. 9. Termenele de procedură în instanţele economice

Termen de procedură este intervalul, stabilit de lege sau de judecată (judecător), în interiorul căruia instanţa(judecătorul), participanţii la proces şi alte persoane legate de activitatea instanţei trebuie să îndeplinească anumite acte de procedură ori să încheie un ansamblu de acte. Termenele de procedura sunt de 2 tipuri:

  • Care se stabilesc de lege;
  • Care se stabilesc de instanţa de judecată.

Actele de procedură se efectuează în termenul prevăzut de lege. În cazul în care nu este stabilit prin lege, termenul de procedură se fixează de către instanţa judecătorească.

Termenul de procedură se instituie prin indicarea unei date calendaristice, datei comunicării actului de procedură, a unei perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi cert că se va produce. În ultimul caz,actul de procedură poate fi efectuat în decursul întregii perioade.

Termenul de procedură stabilit în ani, luni sau zile începe să curgă în ziua imediat următoare dateicalendaristice stabilite, datei comunicării actului de procedură sau producerii evenimentului ori momentului care a condiţionat începutul lui.

Termenul stabilit în ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului.

Termenul stabilit în luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului.

Dacă ultima lună nu are data respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii. Dacă ultima zi a termenului este nelucrătoare, acesta expiră în următoarea zi lucrătoare.

Actul de procedură pentru care este stabilit un termen poate fi îndeplinit pînă la ora 24 a ultimei zile din termen. Dacă cererile de apel sau de recurs, documentele sau sumele băneşti au fost predate la oficiul poştal sau la telegraf, sau prin alte mijloace de comunicaţie înainte deora 24 din ultima zi a termenului, actul de procedură se consideră îndeplinit în termen. Dacă actul de procedură trebuie efectuat nemijlocit în instanţa judecătorească ori în o altă organizaţie, termenul se consideră expirat la ora care încheie programul lor sau la care încetează operaţiunile respective.

Dreptul de a efectua actul de procedură încetează odată cu expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilit de instanţa judecătorească. Cererile şi documentele depuse după expirarea termenului de procedură nu degrevează de îndeplinirea obligaţiei procedurale.

Curgerea termenului de procedură se suspendă o dată cu suspendarea procesului. Din ziua redeschiderii procesului, termenul de procedură suspendat continuă să curgă.

La cererea participanţilor la proces, instanţa judecătorească(judecătorul) poate prelungi termenul de procedură.

Persoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de îndeplinire a unui actde procedură pot fi repuse în termen de către instanţă. Cererea de repunere în termen se depune la instanţa judecătorească care efectuează actul de procedură şi se examinează în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei.

Neprezentarea lor însă nu împiedică soluţionarea repunerii în termen. La cererea de repunere în termen se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea îndeplinirii actului, trebuie efectuat actul de procedură care nu a fost îndeplinit în termen (să fie depusă cererea, să fie prezentate documentele respective etc.). Repunerea în termen nu poate fi dispusă decît în cazul în care partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depăşirea termenului de procedură. Încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea de repunere în termen poate fi atacată cu recurs. Încheierea prin care s-a făcut repunerea în termen nu se supune recursului.

  1. Taxa de stat, mărimea ei

Taxa de stat este cuantumul bănesc stabilit de lege care se încasează în bugetul statului pentru judecare cauzelor civile de la persoane fizice şi juridice în cererile de chemare în judecată, pentru cererile intervenientului principal, pentru cererile cu o procedură specială, pentru eliberarea ordonanţei judecătoreşti, pentru cererea de declarare a insolvabilităţii, pentru cererea de eliberare a titlului executoriu în baza hotărîrii arbitrale, pentru cererile de apel şi recurs, precum şi pentru eliberarea de către instanţa de judecată a copiilor şi duplicatelor actelor judecătoreşti. Nu se plăteşte taxă de stat pentru revizuire.

Cuantumul taxei de stat depinde de caracterul acţiunii procesuale. Pentru cererile cu un caracter nepatrimonial, mărimea taxei de stat se determină în raport procentual faţă de unitatea convenţională, iar pentru cererile cu caracter patrimonial, taxa de stat se determină în raport de valoarea acţiunii.

Valoarea acţiunii se determinăde lege, şi se indică de reclamant. Dacă reclamantul îşi măreşte cuantumul pretenţiilor, el va plăti o taxă suplimentară proporţional valorii cu care s-a mărit acţiunea. Micşorarea cuantumului pretenţiilor din acţiune nu duce la restituirea taxei de stat. Taxa de stat se restituie parţial sau integral în cazurile:

  • Depunerii într-o sumă mai mare decît cea prevăzută de legislația în vigoare (se restituie suma plătită în plus);
  • Refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti;
  • Refuzului de a primi cererea spre examinare;

Pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile cu caracter patrimonial – 3% din valoarea acţiunii sau din suma încasată, dar nu mai puţin de 150 lei şi nu mai mult de 25000 lei de la persoanele fizice şi numai puţin de 270 lei şi nu mai mult de 50000 lei de la persoanele juridice.

Pentru cererile de intentare a procesului de faliment – 2000% din o u.c (400 lei):

  • Dacă valoarea creanţei este de pînă la 200000 lei 1,5% din suma încasată;
  • Dacă valoarea creanţei este de la 200000 lei la 500000 lei 1,3% din suma încasată;
  • Dacă valoarea creanţei este de la 500000 lei la 1000000 lei 1,1% din suma încasată;
  • Dacă valoarea creanţei este de la 1000000 lei la 5000000 lei 0,9% din suma încasată;
  • Dacă valoarea creanţei este de la 5000000 lei la 10000000 lei 0,7% din suma încasată;
  • Dacă valoarea creanţei este mai mare de 10000000 lei0,6% din suma încasată.

Pentru cererile de chemare în judecată privitor la litigiile economice apărute la încheierea, modificarea sau rezilierea 1000 % din o u.c.

Pentru considerarea actelor nule – 1000 % din o u.c.

Pentru cererile de apel împotriva hotărîrilor instanţelor judecătoreşti 75% din taxa ce urmează a fi plătită la depunerea cererii de chemare în judecată, pentru recurs – 50 % si revizuirea 25%.

  1. Repartizarea cheltuielilor de judecată

Situaţii cînd persoanele sunt scutite de plata taxei de stat

De taxa de stat pentru judecarea pricinilor civile se scutesc:

  • Reclamanţii în acţiunea de:

ü  de reintegrare în serviciu, de revendicare a sumelor de retribuire a muncii şi în alte revendicări legate de raporturile de muncă; ü  ce decurg din dreptul de autor şi din drepturile conexe, din dreptul asupra invenţiilor, desenelor şi modelelor industriale, soiurilor de plante, topografiilor circuitelor integrate, precum şi din alte drepturi asupra proprietăţi intelectuale; etc.

  • Cetăţenii Republicii Moldova pentru cererile de înfiere;
  • Minorii pentru cererile de apărare a drepturilor lor;
  • Victimele violenţei în familie
  • Persoanele supuse represiunilor politice
  • Avocaţii parlamentari
  • Procurorul, autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice
  • Organele afacerilor interne şi CNA
  • Instituţiile de asistenţă socială
  • Autorităţile publice centrale, organele centrale de specialitate ale administraţiei publice, Curtea de Conturi şi organele subordonate lor, finanţate de la bugetul de stat, precum şi autorităţile administraţiei publice locale.
  • Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuala.
  • Organizaţiile obşteşti ale invalizilor, instituţiile, întreprinderile şi asociaţiile de instruire şi de producţie ale invalizilor.
  • Părţile.
  • Participanţii la proces.
  • Compania Naţională de Asigurări în Medicină şi agenţiile ei teritoriale.

Repartizarea cheltuielilor de judecată

Dacă pîrîtul a cîştigat procesul, reclamantului îi restituie cheltuielile în dependenţă de cuantumul cîştigului. Dacă reclamantul este sctutit de taxă, cheltuielile pîrîtului vor fi restituite de stat. Dacă reclamantul cîştigă procesul, pîrîtul va fi ţinut să-i plătească toate cheltuielile. Instanţa de judecată obligă partea care a pierdut procesul să plătească la cerere, părţii cîştigătoare toate cheltuielile suportate în legătură cu judecarea pricinii. În cazul coparticipării, cheltuielile de judecată, fie sunt repartizate în mod egal, proporţional fie solidar. Instanţa de judecată obligă partea ale cărei pretenţii au fost respinse, să plătească părţii cîştigătoare cheltuielile de asistenţă juridică în conformitate cu prevederile contractului de mandat.

Judecătorul, în funcţie de situaţia materială şi de probele prezentate în acest proces, poate scuti persoana fizică sau juridică de plata taxei de stat sau a unei părţi din ea. De asemenea, judecătorul poate să decidă amînarea sau eşalonarea taxei de stat pentru sau pentru ambele părţi, ţinînd cont de situaţia lor materială. În acest sens, instanţa de judecată, ia în considerare existenţa conturilor pe numele lor la bănci, preţul şi mărimea bunurilor aflate în proprietatea lor, valoarea acţiunilor.

Cheltuielile legate de judecarea pricinii suportate de instanţă, precum şi taxa de care a fost scutit reclamantul, îi revine pîrîtului, proporţional părţii admise din acţiune, dacă şi pîrîtul nu este scutit de plata cheltuielilor de judecată. Dacă acţiunea a fost admisă parţial, iar pîrîtul e scutit de plată, cheltuielile suportate de instanţă, se încasează la buget de la reclamant, proporţional părţii respinse din acţiune, dacă reclamantul nu este scutit şi el de plata taxei. În caz de respingere a acţiunii, cheltuielile suportate de instanţă, în legătură cu judecarea pricinii şi taxa de stat, se încasează de la reclamant dacă acesta nu este scutit de plata cheltuielilor. Dacă ambele părţi au fost scutite de plata cheltuielilor, cheltuielile suportate de instanţă cad în sarcina statului.

Sunt scutiţi ambii de taxa de stat, dacă:

  • Au fost condamnaţi ilegal;
  • S-au aplicat măsuri preventive ilegale în cadrul urmării penale.
  1. Cererea de chemare în judecată. Actele care se anexează

În majoritatea legislaţiilor procesul civile activitatea judiciară nu se declanşează din oficiu, ci la cererea persoanei interesate în apărarea unui drept subiectiv, potrivit principiilor:

  • Nimeni nu-şi poate face singur dreptate;
  • Instanţa nu poate să judece pînă ce nu va fi investită de partea interesată.

Sesizarea instanţei se face prin intermediul cererii de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul investeşte instanţa de judecată cu o pretenţie civilă. Întreaga activitate de soluţionare a litigiului se va derula în limitele pretenţiilor reclamantului invocate în cererea de chemare în judecată. Judecătorul nu poate depăşi limitele judecăţii determinate de părţi.

Art.166 CPC stabileşte următoarele condiţii de formă şi conţinut pentru cererea de chemare în judecată care se face în scris şi trebuie să cuprindă:

  • Instanţa căreia îi este adresată;
  • Numele reclamantului şi domiciliul lui (sau sediul pentru persoanele juridice), datele bancare, cod fiscal, adresa;
  • Numele reprezentantului, dacă cererea se depune de reprezentant, numărul de telefon, numărul de fax, poşta electronică sau alte date de contact ale reclamantului și ale reprezentantului reclamantului;

Dacă cererea de chemare în judecată este depusă de procuror, autorități publice, organizații sau persoane fizice în apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane, datele despre reclamant oricum se vor indica alături de informațiile privind subiectul de sesizare, care în mod obligatoriu va specifica şi temeiul legal expres prevăzut pentru sesizarea instanței, anexînd cererea titularului dreptului încălcat de a intenta procesul (iar în cazul persoanelor incapabile – hotărîrea definitivă privind declararea incapacității).

  • Numele (denumirea) pîrîtului şi domiciliul lui (sau sediul persoanei juridice), numărul de telefon, numărul de fax, poșta electronică sau alte date de contact ale pîrîtului dacă reclamantul dispune de aceste date.

Dacă nu se cunoaşte domiciliul pîrîtului sau acesta nu are domiciliu în RM, în cererea de chemare în judecată se va arăta ultimul domiciliu al pîrîtului în RM. În cazul în care reclamantul va opta pentru instanța de la locul aflării majorității bunurilor pîrîtului, la cerere se vor anexa și înscrisuri care confirmă acest fapt.

  • Esenţa încălcării sau a pericolului de încălcare a drepturilor libertăţilor sau intereselor legitime ale reclamantului;
  • Circumstanţele de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretențiile, precum şi a dovezilor pe care se sprijină fiecare pretenţie. Cînd se cere dovada cu martori se arată numele, prenumele şi domiciliul martorilor.

Circumstanțele de fapt constau în relatarea anumitor împrejurări în baza cărora reclamantul crede că i-a fost încălcat dreptul, ceea ce constituie temeiul acțiunii.

Dacă la cerere nu sunt anexate acte care adeveresc circumstanțele pe care reclamantul își întemeiază pretențiile, instanța nu va da curs acesteia. Prezentarea înscrisurilor la momentul depunerii cererii este necesară pentru a stabili corect raportul material litigios și ca rezultat determinarea competenței.

  • Pretenţiile reclamantului către pîrît;
  • Valoarea acţiunii, dacă aceasta poate fi evaluată;
  • Date despre respectarea procedurii de soluţionare prealabilă a litigiului pe cale extrajudiciară dacă aceasta este cerută de lege sau de contractul părţilor;
  • Enumerarea documentelor anexate ş.a. Date importante pentru soluţionarea litigiului.
  • Data şi semnătura. Dacă-i semnată de reprezentant se va anexa documentul ce-i atestă împuternicirile. Cererea reclamantului formulată de reprezentant trebuie să fie dactilografiată.

Cererea se depune la instanţă, însoţită de atîtea copii cîţi pîrîţi şi intervenienţi sunt. Cînd dovezile se fac prin înscrisuri, la cerere se vor anexa atîtea copii autentificate cîţi pîrîţi şi intervenienţi sunt, şi una pentru instanţă. De asemenea se va anexa dovada de plată a taxei de stat şi documentele ce legalizează împuternicirile  reprezentanţilor.

Reclamantul poate, într-o singură cerere, să formuleze mai multe pretenţii dacă acestea sunt legate între ele. Judecătorul care primeşte cererea, are dreptul să separe într-un proces, una sau mai multe pretenţii cuprinse în ea, dacă va considera că judecarea lor separată ar fi mai raţională.

În cazul cînd reclamantul sau reprezentantul lui nu a respectat forma şi conţinutul  cererii de chemare în judecată, nu a depus numărul necesar de copii sau nu a achitat taxa de stat, judecătorul, în termen de 5 zile de la repartizarea cererii, pronunţă o încheiere de a nu da curs cererii, acordîndu-i persoanei care a depus cererea, un termen rezonabil pentru înlăturarea neajunsurilor, care începe a curge din momentul cînd persoana a luat cunoştinţă de încheiere. Dacă va înlătura în termen aceste neajunsuri, cererea se va considera depusă în ziua primei prezentări în faţa instanţei. În caz contrar ea nu se consideră depusă şi, împreună cu actele anexate, se restituie reclamantului printr-o încheiere judecătorească, susceptibilă de recurs.

  1. Refuzul de a primi cererea

Judecătorul refuză să primească cererea de chemare în judecată dacă:

  • Cererea nu urmează a fi judecată în instanţă judecătorească în procedură civilă;
  • Există o hotărîre judecătorească irevocabilă cu privire la un litigiu între aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri sau o încheiere judecătorească prin care se admite încetarea procesului în legătură cu faptul că reclamantul a renunţat la acţiune sau că între părţi s-a încheiat o tranzacţie;
  • Aceasta este depusă de un organ, organizaţie sau o persoană în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unei alte persoane fără ca prezentul cod sau o altă lege să le delege dreptul adresării în judecată în acest scop;
  • Există o hotărîre irevocabilă,  obligatorie pentru  părţi, a judecăţii arbitrale  cu privire la litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri, cu excepţia cazurilor cînd judecata  a respins cererea de  eliberare a  titlului de executare silită a hotărîrii judecăţii arbitrale  sau a remis pricina spre reexaminare judecăţii arbitrale care a pronunţat hotărîrea, însă judecarea pricinii în aceeaşi judecată  arbitrală este imposibilă;
  • Acţiunea este intentată împotriva unui agent economic lichidat deja.

În decursul a 5 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o încheiere motivată, refuzul de primire a cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate documentele anexate. Încheierea poate fi atacată cu recurs.

Refuzul judecătorului de a primi cererea de chemare în judecată exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi  temeiuri.

  1. Restituirea cererii

Judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă:

  • Reclamantul nu a respectat procedura de soluţionare prealabilă a pricinii pe calea extrajudiciară, prevăzută de lege pentru categoria respectivă de pricini sau de contractul părţilor;
  • Instanţa nu este competentă să judece pricina;
  • Cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
  • Soţul a înaintat acţiunea de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei, în timpul sarcinii sau în primul an de la naşterea copilului;
  • Cererea nu este semnată ori este semnată de o persoană neîmputernicită de a o semna ori este semnată fără a se indica funcţia semnatarului;
  • Cererea a fost depusă în numele persoanei interesate de către o persoană neîmputernicită de a porni şi a susţine procesul;
  • La aceeaşi instanţă sau la o alta, se află  în judecată un litigiu între aceleaşi părţi, asupra  aceluiaşi obiect şi avînd aceleaşi temeiuri;
  • Nu sînt prezentate probe ce ar confirma adresarea creditorului într-o instituţie financiară unde, conform  legislaţiei, ar fi trebuit să primească datoria;
  • Reclamantul îşi retrage cererea înainte de emiterea încheierii privind intentarea procesului.

Cererea de chemare în judecată se restituie printr-o încheiere motivată, în care judecătorul indică  instanţa unde trebuie să se adreseze reclamantul, dacă pricina nu este de competenţa instanţei respective, sau modalitatea de înlăturare a circumstanţelor ce  împiedică intentarea procesului.

În decursul a 7 zile de la data depunerii cererii de chemare în judecată, judecătorul dispune, printr-o încheiere, restituirea cererii şi remite reclamantului încheierea şi cererea cu toate documentele anexate.

Restituirea cererii de chemare în judecată nu exclude posibilitatea adresării repetate în judecată a aceluiaşi reclamant, cu aceeaşi acţiune, împotriva aceluiaşi pîrît, cu acelaşi obiect şi aceleaşi temeiuri dacă reclamantul a lichidat încălcările.

Încheierea prin care instanţa judecătorească restituie cererea, poate fi atacată  cu recurs.

  1. Amînarea şi suspendarea procesului

Amînarea procesului se admite în cazurile prevăzute de prezentul cod, precum şi în cazurile în care instanţa judecătorească recunoaşte imposibilitatea soluţionării pricinii în şedinţa respectivă din cauza neprezentării participantului la proces sau martorului, expertului, specialistului, interpretului, fie din cauza intentării unei acţiuni reconvenţionale, necesităţii de a prezenta sau reclama probe suplimentare, de a atrage în proces alte persoane sau de a efectua alte acte procedurale.

În cazul amînării procesului, instanţa, în funcţie de timpul necesar citării participanţilor la proces, prezentării de  probe sau  efectuării de acte procedurale, fixează data noii şedinţe. Data este adusă în scris la cunoştinţă celor prezenţi, care contrasemnează. Persoanelor care nu s-au prezentat şi celor antrenate recent în proces locul, data şi ora noii şedinţe li se comunică prin citaţie sau prin alte modalităţi prevăzute de prezentul cod.

Încheierea de amînare a procesului nu poate fi atacată cu recurs.

Suspendarea: obligatorie şi facultativă

Instanţa judecătorească este obligată să suspende procesul în cazul:

  • Decesului  sau reorganizării părţii în proces dacă raportul juridic litigios permite succesiunea în drepturi;
  • Pierderii capacităţii de exerciţiu a părţii în proces;
  • Delegării către o instanţă judecătorească străină a efectuării actelor de procedură;
  • Situaţiilor  prevăzute de legea insolvabilităţii.

Actele procedurale efectuate în timpul suspendării procesului nu au efect juridic.

Suspendarea procesului  invocă  suspendarea curgerii  tuturor termenelor de procedură, precum  şi  încetarea temporară a actelor procedurale, cu excepţia celor de asigurare a acţiunii  şi  a probelor.

La cererea participanţilor la proces sau din oficiu, instanţa judecătorească  poate suspenda procesul în cazul în care:

  • Pîrîtul sau reclamantul se află într-o unitate activă a Forţelor Armate sau a altor trupe şi formaţiuni militare ale Republicii Moldova;
  • Partea în proces  se află într-o instituţie curativ-profilactică, situaţie adeverită de instituţia respectivă;
  • Pîrîtul este căutat;
  • A dispus efectuarea unei expertize;
  • A dat o delegaţie judiciară unei alte instanţe judecătoreşti din ţară;
  • A dispus organului de tutelă şi curatelă  efectuarea unui  control al condiţiilor de trai ale adoptatorilor în pricinile de adopţie şi în alte pricini în care pot fi lezate drepturile şi interesele copilului;
  • Au încetat  împuternicirile tutorelui  sau  curatorului;
  • Pricina nu poate fi judecată înainte de soluţionarea unei alte pricini conexe.
  1. Încetarea procesului

Instanţa  judecătorească dispune încetarea procesului în cazul în care:

  • Pricina nu urmează a fi judecată în procedură civilă;
  • Într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească rămasă irevocabilă sau o încheiere de încetare a procesului în legătură cu renunţarea reclamantului la acţiune sau  cu confirmarea tranzacţiei dintre părţi;
  • Reclamantul  a renunţat la acţiune,  renunţul fiind admis de instanţă;
  • Părţile au încheiat o tranzacţie, confirmată de instanţă;
  • Într-un litigiu între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri s-a emis o hotărîre judecătorească arbitrală care a devenit obligatorie pentru părţi, cu excepţia cazului cînd instanţa refuză eliberarea titlului executoriu  şi  restituie pricina spre o nouă examinare judecăţii arbitrale care a emis  hotărîrea, iar soluţionarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală s-a dovedit a fi imposibilă;
  • Partea în proces persoană  fizică decedează  şi  raportul juridic litigios nu admite succesiunea în drepturi;
  • Partea în proces persoană  juridică  este  lichidată.
  1. Scoaterea cererii de pe rol

Instanţa judecătorească  scoate cererea de pe rol în cazul în care:

  • Reclamantul nu a respectat procedura,  prevăzută prin lege sau prin contractul părţilor,  de soluţionare prealabilă a pricinii pe cale extrajudiciară;
  • Cererea a fost depusă de o persoană incapabilă;
  • Cererea este semnată sau este depusă în judecată de o persoană  neîmputernicită;
  • Litigiul dintre aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri se află în curs de judecată la aceeaşi instanţă sau la o alta;
  • Părţile au încheiat un  contract prin care litigiul urmează a fi soluţionat  pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond,  pîrîtul a ridicat obiecţii împotriva soluţionării litigiului în judecată;
  • Părţile citate legal nu s-au prezentat la şedinţa de judecată după  a doua citare şi nici nu au solicitat examinarea pricinii în absenţa lor;
  • Reclamantul citat legal nu s-a prezentat în şedinţă de judecată, nu a comunicat instanţei  motivele neprezentării  sau motivele sînt considerate de instanţă ca fiind neîntemeiate, sau  nu a solicitat examinarea pricinii în absenţa sa, iar pîrîtul nu solicită soluţionarea pricinii în fond;
  • Soţul a înaintat acţiune de desfacere a căsătoriei fără consimţămîntul soţiei în timpul sarcinii ei sau în decursul  unui an de la naşterea copilului, iar cererea nu a fost restituită reclamantului de către judecător;
  • Persoana în ale cărei interese este pornit procesul, nu susţine  pretenţiile înaintate, nu solicită să intervină în proces  în calitate de reclamant;
  • Procurorul) şi autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice pot adresa în judecată acţiune (cerere)în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane)  au  renunţat la acţiune, iar reclamantul care a preluat  acţiunea nu a plătit  taxă de stat în termenul stabilit de instanţă;
  • Instanţa a amînat sau a eşalonat plata taxei de stat, iar reclamantul nu a plătit-o în termenul stabilit de instanţă.
  1. 18. Procedura în ordonanţă

Procedura în ordonanţă reprezintă în sine forma simplificată de apărare a drepturilor şi intereselor creditorilor, a căror pretenţii se întemeiază pe documente incontestabile. Putem defini procedura în ordonanţă ca fiind o procedură simplificată în faţa primei instanţe, de apărare a drepturilor şi intereselor creditorilor, alternativă procedurii contencioase, bazată pe probe scrise, autentice şi incontestabile, condiţionată de natura pretenţiilor material – juridice indicate de lege, în al căror temei se eliberează ordonanţa judecătorească, care pune în aplicare mecanismul de executare silită a obligaţiei.

Astfel, procedura în ordonanţă este neconticioasă, în sensul că este o procedură simplificată, care, nu conţine etapa dezbaterilor judiciare, lipsind contradictorialitatea examinării pricinii, însă, care se caracterizează prin existenţa părţilor şi a litigiului de drept dintre acestea.

Esenţa acestei proceduri vizează verificarea formei şi conţinutului materialelor prezentate de creditor şi a lipsei obiecţiilor din partea debitorului. Intentarea unei astfel de proceduri simplificate rămîne la latitudinea creditorului, care, are posibilitatea să ceară şi intentarea unei proceduri contencioase.

Ordonanţa judecătorească este o dispoziţiei dată unipersonal de judecător, în baza materialelor prezentate de creditor, privind încasarea de sume băneşti sau revendicarea de bunuri mobile (şi imobile) de la debitor, în următoarele categorii de pretenţii:

  • Ce derivă dintr-un act juridic autentificat notarial. În acest caz, se prezintă copia actului juridic autentificat notarial, iar dacă acesta trebuie înregistrat, şi dovada înregistrării actului.
  • Ce rezultă dintr-un act juridic încheiat printr-un înscris simplu, cînd legea nu dispune altfel. În acest caz, la cerere se anexează copiile actelor juridice şi înscrisurile care confirmă faptul că debitorul nu-şi onorează obligaţiiel sale contractuale sau cele prevăzute de lege.
  • Ce sunt întemeiate pe protestul cambiei în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului autentificat notarial. În caz de refuz total sau parţial de acceptare, posesorul cambiei trebuie să adreseze un protest. Actul de protest este principala dovadă a prezentării cambiei spre acceptare şi a refuzului trasului. Notarul efectuează actul de protest al cambiei în caz de neacceptare, neachitare şi nedatare a acceptului. Acest tip de pretenţii se examinează în procedura în ordonanţă, la cererea beneficiarului cambiei, care trebuie să prezinte protestul cambiei, în neachitarea, neacceptarea sau nedatarea acceptului autentificat notarial.
  • Pretenţii ce ţin de încasarea pensiei de întreţinere a copilului minor, care nu necesită stabilirea paternităţii, contestarea paternităţii sau atragerea în proces a altor persoane interesate. În cazul contestării paternităţii, încasării întreţinerii pentru copilul major inapt de muncă şi necesităţii intervenţiei, judecătorul refuză primirea cererii de eliberare a ordonanţei şi explică dreptul de a se adresa în procedură contencioasă.
  • Cînd urmăresc perceperea salariului sau altor drepturi calculate, dar neachitate salariatului. Creditorul trebuie să prezinte acte care ar confirma aflarea raporturilor juridice de muncă cu debitorul şi existenţa datoriei la plata salariului sau unor altor plăţi calculate.
  • Cînd rezultă din procurarea în credit sau acordarea în leasing a unor bunuri. În acest caz, cererea de eliberare a ordonanţei este depusă de către vînzătorul care a predat cumpărătorului marfa, conform contractului de vînzare – cumpărare în credit;
  • Sunt înaintate de organul de poliţie, de organul fiscal sau de organul de executare a acarelor judecătoreşti privind încasarea cheltuielilor legate de căutarea pîrîtului sau debitorului ori bunurilor lor sau a copilului luat de la debitor, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti precum şi a cheltuielilor de păstrare a bunurilor sechestrate de la debitor şi a bunurilor debitorului evacuat din locuinţă. Pentur eliberarea ordonanţei vor fi prezentate înscrisurile care certifică cheltuielile suportate;
  • Care rezultă din nerestituirea cărţilor împrumutate de la bibliotecă. Cererea este depusă nemijlocit de către bibliotecă (care are statut de persoană juridică), în caz contrar, cererea se va depune de către instituţia în cadrul căreia funcţionează biblioteca. Pentru eliberarea ordonanţei se prezintă înscrisul care confirmă primirea de către cititor a cărţii din bibliotecă şi un extras din Registrul de Inventariere a Bibliotecii, certificat de creditor cu privire la costul cărţii nerestituite;
  • Care decurg din neonorarea de către agentul economic a datoriei faţă de Casa Naţională de Asigurări Sociale şi agenţiile ei teritoriale;
  • Care rezultă din restanţele din impozite sau asigurarea socială de stat; actul întocmit de către funcţionarul fiscal prin care se certifică că contribuabilul nu permite accesul în domiciliul sau reşedinţa sa pentru sechestrarea bunurilor;
  • Care urmăresc deposedarea şi vînzarea forţată a obiectului gajului. Creditorul gajist trebuie să înştiinţeze debitorul creanţei garantate şi după caz, debitorul gajist şi terţul deţinător al bunului gajat. După notificare, creditorul gajist depune la Registrul în care a fost înscris gajul un preaviz, anexînd dovada notificării debitorului gajist;
  • Care rezultă din neachitarea de către persoanele fizice şi juridice a primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală.

Ordonanţa judecătorească reprezintă un act executoriu, care poate fi pus în executare fără a se elibera un titlu executoriu în baza ei. Excepţia o constituie doar încasarea de la debitor la buget a taxei de stat.

Cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti se depune în instanţă, potrivit regulilor generale de jurisdicţie, după achitarea taxei de stat, în proporţie de 50% din taxa stabilită pentru cererea de chemare în judecată în procedură contencioasă. În cazul în care cererea creditorului nu este acceptată, taxa de stat i se restituie. În caz de anulare a ordonanţei judecătoreşti, taxa de stat nu se restituie.

Cererea de eliberare a ordonanţei se depune în scris, inducîndu-se instanţa sesizată, numele sau denumirea creditorului, domiciliul ori sediul, contul bancar şi codul fiscal, aceleaşi date privind persoana debitorului, pretenţia creditorului şi circumstanţele pe care se întemeiază documentele ce confirmă temeinicia pretenţiei şi alte documente anexate la cerere.

În cazul revendicării unui bun se indică valoarea bunului, probele care dovedesc respectarea procedurii prealabile în cazurile cînd aceasta este cerută de lege. Cererea se semnează de către creditor sau reprezentantul lui, anexîndu-se documentul care-i atestă împuternicirile.

Judecătorul refuză să primească cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti dacă pretenţia creditorului nu constituie temei pentru eliberarea ordonanţei, dacă debitorul este în afara jurisdicţiei instanţelor jduecătoreşti a R. M., dacă nu sunt prezentate documentele care confirmă pretenţia creditorului, dacă din cerere sau alte documente prezentate rezultă existenţa unui litigiu de drept care nu poate fi soluţionată în baza documentelor depuse, dacă nu s-a respectat procedura prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti cînd aceasta este cerută de lege.

Asupra refuzului, judecătorul se pronunţă printr-o încheiere în termen de 5 zile de la depunerea ei în judecată. Refuzul de a elibera ordonanţa nu împiedică creditorul să-şi înainteze pretenţiile sale în cadrul unei proceduri contencioase.

Dacă cererea nu corespunde condiţiilor de conţinut, ori nu s-a achitat taxa de stat, judecătorul nu-i dă curs şi stabileşte un termen de lichidare a neajunsurilor. Dacă creditorul le lichidează în termen, cererea se consideră depusă în ziua prezentării ei iniţiale în judecată, în caz contrar, se restituie creditorului.

Ordonanţa judecătorească şi executarea ei. Anularea ordonanţei judecătoreşti

Ordonanţa judecătorească se eliberează de către judecător în termen de 5 zile de la depunerea cererii, după examinarea pricinii în fond, fără citarea părţilor pentru explicaţii, fără dezbateri judiciare şi fără întocmirea unui proces verbal.

În ordonanţa judecătorească se indică numărul dosarului şi data eliberării ordonanţei, denumirea instanţei şi numele judecătorului care a eliberat-o, numele sau denumirea debitorului şi creditorului, domiciliul sau sediul, şi datele bancare, legea în al cărei temei este admisă pretenţia creditorului, suma ce urmează a fi încasată ori bunul ce urmează a fi revendicat şi valoarea lui, despăgubirile şi penalităţile care sunt solicitate de creditor şi care urmează a fi încasate în temeiul legii sau contractului, taxa de stat plătită de debitor în favoarea creditorului sau a statului, termenul şi modul de contestare a ordonanţei judecătoreşti.

În ordonanţa de încasare a pensiei de întreţinere se indică locul şi data naşterii debitorului, locul de muncă, domiciliul, locul şi data naşterii fiecărui copil pentru care se încasează pensia de întreţinere, sumele ce urmează a fi încasate lunar şi termenul lor de încasare.

După eliberarea ordonanţei, judecătorul, cel tîrziu a II-a zi, trimite debitorului copia de pe ordonanţă printr-o scrisoare recomandată cu recipisă. În decursul a 10 zile de la primirea copiei de pe ordonanţă, debitorul este în drept să înainteze obiecţiile sale motivate împotriva pretenţiilor admise, prin intermediul oricăror mijloace de comunicare ce asigură veridicitatea obiecţiilor şi primirea lor la timp.

În cazul depunerii obiecţiilor peste termenul stabilit de lege, judecătorul este în drept, la cererea debitorului, să suspende executarea ordonanţei, pînă la examinarea obiecţiilor, cu excepţia cazurilor cînd legea interzice suspendarea, soluţionînd concomitent chestiunea de restabilire a termenului pentru depunerea lor. Daca în 10 zile debitorul inaintează pretenţiile impotriva ordonanţei judecătoreşti, judecătorul o anulează printr-o încheiere care nu poate fi atacată, explicînd creditorului că îşi poate înainta pretenţiile în procedură contencioasă.Competenta sa anuleze ordon este doar inst care a prununtato.Copia de pe incheierea de anul a ordon se sxped partiloin cel mult 3 yile de la data pronunt incheierii.

În cazul anulării ordonanţei deja executate, sau executate parţial şi neadresării creditorului cu acţiune în procedura generală, debitorul nu este lipsit de dreptul de a se adresa cu cerere de restituire a executării. În cazul în care obiecţiile nu se referă la fondul cauzei, judecătorul va emite o încheiere despre refuzul de anulare a ordonanţei care va putea fi atacată cu recurs în termen de 10 zile.

În cazul în care, în termenul de 10 zile, instanţa judecătorească nu primeşte din partea debitorului obiecţii motivate sau dacă debitorul este de acord cu pretenţiile creditorului, judecătorul eliberează creditorului un al II exemplar de ordonanţă, certificîndu-l cu sigiliul instanţei, pentru a putea fi prezentată spre executare, sau la cererea creditorului, o expediază direct spre executare.

  1. Hotărîrea şi conţinutul ei

Instanţa judecătorească adoptă hotărîrea în numele legii. Hotărîrea judecătorească constă din parte introductivă, parte descriptivă, motivare şi dispozitiv.

  • În partea introductivă se indică locul şi data adoptării, denumirea instanţei care o pronunţă, numele membrilor completului de judecată, al grefierului, al părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces, al reprezentanţilor, obiectul litigiului şi pretenţia înaintată judecăţii, menţiunea despre caracterul public sau închis al şedinţei.
  • În partea descriptivă se indică pretenţiile reclamantului, obiecţiile pîrîtului şi explicaţiile celorlalţi participanţi la proces.
  • În motivare se indică circumstanţele pricinii, constatate de instanţă, probele pe care se întemeiază concluziile ei privitoare la aceste circumstanţe, argumentele invocate de instanţă la respingerea unor probe,legile de care s-a călăuzit instanţa.
  • Dispozitivul cuprinde concluzia instanţei judecătoreşti privind admiterea sau respingerea integrală sau parţială a acţiunii, repartizarea cheltuielilor de judecată, calea şi termenul de atac al hotărîrii.

În cazul în care instanţa judecătorească stabileşte modul şi termenul de executare a hotărîrii, dispun neexecutarea ei imediată sau ia măsuri pentru asigurarea executării, în dispozitiv se face o menţiune în acest sens.

  1. Atacarea hotărîrilor prin apel

Hotărîrile susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a rămîne definitive, în instanţă de apel care, în bazamaterialelor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstanţelor defapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept material, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în primă instanţă.

Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de judecătorii pot fi atacate cu apel la curţile de apel de drept comun. Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de Judecătoria Comercială de Circumscripţie pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Chişinău.

Nu pot fi atacate cu apel hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel de drept comun, şi de Colegiul civil, comercial şi de contencios administartiv al Curţii Supreme de Justiţie5) Hotărîrile pronunţate în primă instanţă după reexaminarea pricinii pot fi atacate cu apel după reguli generale.

Sînt în drept să declare apel:

  • Părţile şi alţi participanţi la proces;
  • Reprezentantul în interesul apelantului, dacă este împuternicit în modul stabilit de lege;
  • Martorul, expertul, specialistul şi interpretul, reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

Cererea de apel se depune în scris la instanţa judecătorească a cărei hotărîre se atacă, cu plata taxei de stat în cazul în care apelul se impune cu taxă, în condiţiile legii.

Înscrisurile alăturate, redactate într-o limbă străină se depun în traducere, certificată în modul stabilit delege.

Termenul de declarare a apelului este de 20 de zile de la data comunicării hotărîrii motivate, dacă legea organică nu dispune altfel, chiar dacă apelul a fost depus anterior. Termenul de apel curge şi în cazul comunicării concomitente a hotărîrii şi a somaţiei de executare.

Termenul de apel se întrerupe prin decesul participantului la proces care avea interes să facă apel sau prin decesul mandatarului căruia i se comunicase hotărîrea. În astfel de cazuri, se face o nouă comunicare la locul deschiderii succesiunii, iar termenul de apel începe să curgă din nou de la data comunicării hotărîrii. Pentru moştenitorii incapabili şi pentru cei limitaţi în capacitatea de exerciţiu sau pentru cei dispăruţi fără urmă, termenul curge din ziua în care se numeşte tutorele sau curatorul.

  1. Casarea, modificarea hotărîrii în apel

Hotărîrea primei instanţe se casează sau se modifică de instanţa de apel dacă:

  • Circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii nu au fost constatate şielucidate pe deplin;
  • Circumstanţele importante pentru soluţionarea pricinii, pe care prima instanţă le consideră constatate, nuau fost dovedite cu probe veridice şi suficiente;
  • Concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt încontradicţie cu circumstanţele pricinii;
  • Normele de drept material sau normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat.

O hotărîre legală în fond nu poate fi casată numai din motive formale. Hotărîrea primei instanţe este casată de instanţa de apel care dispune prin decizie încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol, dacă există temeiurile consemnate la art.265 şi 267.(2) Decizia instanţei de apel privind încetarea procesului ori scoaterea cererii de pe rol poate fi atacată cu recurs.

  1. Recursul, temeiurile declarării recursului

Pot fi atacate cu recurs:

  • Hotărîrile pronunţate în primă instanţă de curţile de apel;
  • Alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului.

Persoanele în drept să declare recursSînt în drept să declare recurs:

  • Părţile şi alţi participanţi la proces;
  • Martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

Instanţele competente să examineze recursul

Curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în prima instanţă fără drept de apel.

Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile declarate împotriva hotărîrilor emise în primă instanţă de către curţile de apel, în conformitate cucompetenţa jurisdicţională.

Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care:

  • Nu au fost constatate şi elucidate pe deplin circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea priciniiîn fond;
  • Nu au fost dovedite circumstanţele considerate de prima instanţă ca fiind stabilite;
  • Concluziile primei instanţe, expuse în hotărîre, sînt în contradicţie cu circumstanţele pricinii;
  • Au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material sau normele de drept procedural.

Se consideră că normele de drept material sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească:

  • Nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată;
  • A aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată;
  • A interpretat eronat legea;
  • A aplicat eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Se consideră că normele de drept procedural sînt încălcate sau aplicate eronat în cazul în care:

  • Pricina a fost judecată de un judecător care nu era în drept să participe la examinarea ei;
  • Pricina a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi oraşedinţei de judecată;
  • În judecarea pricinii au fost încălcate regulile cu privire la limba procesului;
  • Instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane neantrenate în proces;
  • Hotărîrea nu este semnată de judecător sau este semnată de judecătorul nemenţionat în hotărîre, cuexcepţia cazurilor prevăzute la art. 242 alin.(2);
  • În dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată.
  • Hotărîrea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei generale sau jurisdicţionale.

Temeiurile prevăzute la alin.(3) se iau în considerare întotdeauna şi din oficiu de către instanţă.

Recurentul depune recursul la instanţa a cărei hotărîre se atacă, însoţit de atîtea copii cîţi participanţi la proces sînt, plătind taxă de stat în cazurile prevăzute de lege.

Deciziile care pot fi atacate cu recurs

Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel în calitate de instanţă de apel.

Încheierile date în apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu decizia, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs şi cînd încheierea face imposibilă desfăşurarea de mai departe a procesului.

Recursul împotriva deciziei se consideră declarat şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fostemise după pronunţarea hotărîrii atacate cu recurs.

Nu pot fi atacate cu recurs deciziile de trimitere a cauzei la rejudecare ce nu se supun nici unei căi de atac, nici hotărîrile în a căror privinţă persoanele indicate la art.430 nu au folosit calea de apel, din moment ce legea prevede această cale de atac, sau în privinţa cărora apelul a fost retras în modul prevăzut la art.374.

Sînt drept să declare recurs:

  • Părţile şi alţi participanţi la proces;
  • Martorul, expertul, specialistul, interpretul şi reprezentantul, cu privire la compensarea cheltuielilor de judecată ce li se cuvine.

Examinarea recursului împotriva deciziilor instanţelor de apel ţine de competenţa Curţii Supreme deJustiţie. Asupra admisibilităţii recursului decide un complet din 3 judecători desemnaţi de preşedintele colegiului respectiv al Curţii Supreme de Justiţie.

Examinarea recursului admisibil se efectuează de colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, format din 5 judecători, care se constituie de preşedintele sau, după caz, de vicepreşedintele Curţii Supreme deJustiţie, de regulă din rîndul judecătorilor colegiului respectiv.

Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele şi, după caz, vicepreşedintele colegiului respectiv sînt de drept preşedinţi ai colegiului lărgit. Încazul în care aceştia sînt în imposibilitatea de a participa la judecarea cauzei, preşedintele sau vicepreşedintele Curţii Supreme de Justiţie desemnează preşedintele colegiului lărgit.

Temeiurile declarării recursului

Părţile şi alţi participanţi la proces sînt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural prevăzute la art.400 alin.(2) şi (3).Articolul 433.

Temeiurile inadmisibilităţii recursului

Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care:

  • Recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 400 alin. (2) şi (3) sau este vădit neîntemeiat;
  • Recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art.434;
  • Persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare;
  • Recursul este abuziv sau este depus repetat după examinarea lui.

Recursul se declară în termen de 2 luni de la data pronunţării deciziei, iar în cazul redactării acesteia, de la data înştiinţării scrise a părţilor despre semnarea hotărîrii redactate. Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit.

Recursul suspendă executarea hotărîrii în cazul strămutării de hotare, distrugerii de plantaţii şi semănături, demolării de construcţii sau de orice bun imobil, în alte cazuri prevăzute de lege.

La cererea recurentului, instanţa învestită cu judecarea recursului este în drept să dispună suspendarea executării hotărîrii atacate cu recurs dacă recurentul a depus cauţiune. Cauţiunea se depune în pricinile patrimoniale în care hotărîrile nu au fost executate, în mărimea valorii acţiunii admise prin hotărîrea contestată. Cauţiunea se depune la oficiul de executare unde se află hotărîrea la executare, care eliberează certificatul corespunzător, ce urmează să fie anexat la cererea de suspendare a executării hotărîrii atacate curecurs. În cazul în care recursul este admis cu adoptarea unei noi hotărîri prin care acţiunea este respinsă, sumadepusă se restituie în temeiul acestei hotărîri.

În cazul în care recursul este admis cu casarea hotărîrii şi remiterea pricinii la rejudecare, cauţiunea rămîne, pînă la adoptarea unei noi hotărîri irevocabile, la contul în care este depus.(7) Dacă instanţa de recurs menţine hotărîrile atacate, suma respectivă se utilizează în contul executării hotărîrii, în modul prevăzut de lege.(8) În pricinile nepatrimoniale, executarea hotărîrii poate fi suspendată la cererea motivată a recurentului scrise.

  1. Revizuirea hotărîrilor

Pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti, încondiţiile prezentului capitol.

Sînt în drept să depună cerere de revizuire:

  • Părţile şi alţi participanţi la proces;
  • Persoanele care nu au participat la proces, dar care sînt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea saudecizia judecătorească;
  • Procurorul General, în cazurile prevăzute la art. 449 lit.g), la propunerea Agentului guvernamental.

Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri sau încheieri rămase irevocabilă prin neatacare se soluţionează de instanţa care s-a pronunţat asupra fondului. Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri care, fiind supusă căilor de atac, a fost menţinută, modificată sau casată, emiţîndu-se o nouă hotărîre, se soluţionează de instanţa care a menţinut, a modificat hotărîrea sau aemis o nouă hotărîre.

Cererea de revizuire declarată în temeiurile prevăzute la art. 449 lit.g) şi h) se examinează în toate cazurile de Curtea Supremă de Justiţie, în conformitate cu prevederile art.453.Cererile de revizuire împotriva deciziilor curţilor de apel în privinţa cărora Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat printr-o decizie asupra inadmisibilităţii se examinează de Curtea Supremă de Justiţie.

Temeiurile declarării revizuirii

Revizuirea se declară în cazul în care:

  • S-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre participanţii la proces sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legătură cu judecarea pricinii;
  • Au devenit cunoscute unele circumstanţe sau fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut ficunoscute petiţionarului anterior;
  • După emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;
  • Prin sentinţă penală irevocabilă, au fost declarate mincinoase depoziţiile martorului, fals raportul deexpertiză, incorectă traducerea, fals înscrisul ori falsă proba materială în al căror temei s-a emis hotărîre;
  • S-a anulat ori s-a modificat hotărîrea, sentinţa sau decizia instanţei judecătoreşti sau hotărîrea ori deciziaunui alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;
  • Guvernul republicii moldova, reprezentat de agentul guvernamental, sau curtea europeană a drepturilor omului a iniţiat o procedură amiabilă într-o cauză pendinte împotriva republicii moldova, care consideră că prin hotărîrea instanţei s-a încălcat grav un drept prevăzut de constituţia republicii moldova sau de convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
  • Curtea europeană a drepturilor omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale, precum şi faptul că persoana interesată poate obţine, potrivit legii naţionale, o despăgubire, cel puţin parţială, prin anularea hotărîrii pronunţate de o judecată din ţară.

Cererea de revizuire se depune:

  • În termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de faptul că s-a anulat ori s-a modificat hotărîrea,  sentinţa sau  decizia  instanţei judecătoreşti sau  hotărîrea ori  decizia unui alt organ care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;
  • În termen de 3 luni din ziua în care a devenit irevocabilă sentinţa penală – în cazurile instanţa judecătorească a depăşit, la pronunţarea hotărîrii, atribuţiile puterii judecătoreşti sau după emiterea hotărîrii, s-au descoperit înscrisuri probatoare care au fost reţinute de un participant la proces sau care nu au putut fi prezentate instanţei  într-o împrejurare ce nu depinde de voinţa participantului la proces;
  • În termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute – e vorba de situaţia cînd s-a constatat, prin sentinţă penală irevocabilă, că unul dintre participanţii la proces  sau unul dintre judecători a comis o infracţiune în legătură cu judecarea pricinii;
  • În termen de 3 luni din ziua în care s-a descoperit înscrisul respectiv – în cazul cînd au devenit cunoscute unele circumstanţe  sau  fapte  esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior;
  • În termen de 3 luni din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de hotărîrea, sentinţa sau decizia anulată sau modificată care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a căror revizuire se cere;
  • În interiorul termenului de derulare a procedurii amiabile la curtea europeană a drepturilor omului – în cazul cînd instanţa a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost atrase în proces;
  • În termen de 3 luni după emiterea hotărîrii curţii europeane a drepturilor omului.
  1. Titlul executoriu. Cuprinsul lui

Problema eliberării titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează de instanţă la cererea părţii în arbitraj care a avut cîştig de cauză.

Cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se depune în scris de partea care a avut cîştig de cauză ori de reprezentantul ei.

În cererea de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se indică:

  • Instanţa căreia îi este adresată cererea;
  • Arbitrajul care a pronunţat hotărîrea şi componenţa lui nominală;
  • Numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
  • Locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
  • Data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată;
  • Solicitarea părţii care a avut cîştig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărîrii arbitrale.

În cerere se poate indica şi numărul de telefon, faxul, adresa electronică, alte date.

La cererea de eliberare a titlului executoriu se anexează:

  • Hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia de pe hotărîrea arbitrajului permanent se autentifică de preşedintele acestuia, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentrusoluţionarea unui anumit litigiu se autentifică notarial;
  • Convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
  • Dovada de plată a taxei de stat;
  • Copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu;
  • Procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.

Temeiurile refuzului de a elibera titlu executoriu

Judecata refuză să elibereze titlul de executare silită a hotărîrii arbitrale numai dacă partea în arbitraj care nu a avut cîştig de cauză prezintă în judecată probe despre faptul că:

  • Convenţia arbitrală este nulă în temeiul legii;
  • Partea în arbitraj nu a fost înştiinţată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale şi nici despre locul, data şi ora şedinţei arbitrajului sau, din alte motive întemeiate, nu a putut să dea explicaţii arbitrajului;
  • Hotărîrea arbitrală este emisă într-un litigiu care nu este prevăzut de convenţia arbitrală ori care nu se înscrie în condiţiile convenţiei, ori conţine dispoziţii în probleme neprevăzute de convenţia arbitrală.

Dacă dispoziţiile în problemele care decurg din convenţia arbitrală pot fi separate de dispoziţiile care nu rezultă din această convenţie, judecata eliberează titlu executoriu numai în acea parte a hotărîrii arbitrale care conţine dispoziţii privitor la problemele care se înscriu în convenţia arbitrală;

  • Componenţa arbitrajului sau procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat cu convenţia arbitrală saucu legea;
  • Hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părţile în arbitraj ori a fost desfiinţată de judecată,conform legii în al cărei temei a fost pronunţată.

Judecata refuză, de asemenea, să elibereze titlu executoriu dacă va constata că litigiul examinat dearbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii, precum şi în cazul cînd hotărîreaarbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislaţiei Republicii Moldova sau bunele moravuri.

În opinia unor autori, chiar în legile străvechi ale evreilor au existat reglementări potrivit cărora debitorul era descărcat de datorii, acordîndu-i-se posibilitatea să înceapă o nouă afacere, reglementare care de-a lungul secolelor a suferit mari modificări.

  1. Istoria apariţiei şi funcţionării arbitrajelor comerciale

În ceea ce priveşte arbitrajul, acesta îşi are originile încă în primele forme de existenţă ale societăţii. Frank Elkouri menţionează că arbitrajul este cea mai veche metodă cunoscută pentru soluţionarea litigiilor dintre oameni, iar Albert Fetweiss că „arbitrajul este prima formăde justiţie regulată care a existat”.

Adepţii acestei teze menţionează că trecerea de la răzbunarea personală la justiţia statală s-a făcut în 4 etape: după o reglementare a răzbunării personale aurmat o epocă a arbitrajului faculatativ, prin care părţile cereau unui terţ să hotărască asupralitigiului dintre ele. A urmat o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat şi, în sfîrşit, perioada în care statul şi-a asumat el misiunea de a înfăptui justiţia, stabilind domeniile în care părţile puteau opta pentru arbitraj.

  1. J. Jakubowski apreciază că arbitrajul a apărut în Grecia antică (secolele VI – IV î.Hr.) şi că nenumărate arbitraje au avut loc între oraşele state greceşti începînd cu secolul al IV-lea î.Hr. Această opinie poate fi apreciată ca fiind una verosimilă, deoarece încă Solon a introdus arbitrajul în reformele sale, iar Aristotel distingea între judecător şi arbitru.

„ Arbitrul, spunea Aristotel, urmăreşte echitatea, judecătorul urmează legea. Arbitrajul a fost inventat ca echitateasă fie aplicată”. Platon în „Legile” sale distingea între 3 tipuri de tribunale, astfel că, pe lîngă tribunalele civile pentru afaceri private şi tribunalele pentru afaceri publice, mai distingea un al treilea tip de tribunale, cele arbitrale care erau apreciate de Platon în felul următor : „Cel mai sacru dintre toate tribunalele să fie acela pe care părţile şi-l vor fi creat ele însele şi pe care îl vor fi ales prin bună înţelegere. În Epoca medievală, în Europa, arbitrajul e întîlnit în multe ţări, îndeosebi în Franţa, unde esteconsfinţit pentru prima dată printr-o ordonanţă regală, în anul 1510.

Baza legală modernă a arbitrajului o constituie codurile de procedură civilă de la începutul secolului al XIX-lea, dominate de spiritul liberal al Revoluţiei Franceze. Aceasta privea arbitrajul cu mare favoare, considerîndu-l alternativa optimă a justiţiei statale. Legea din 16-24 august1790 considera arbitrajul „ le moyen le plus raisonnable de terminer les contestations entre lescitoyens” – „mijlocul cel mai raţional de a soluţiona contestaţiile dintre cetăţeni”, nu prin judecători, ci prin persoane particulare care se bucură de încrederea comună a părţilor.

Foarte curînd însă, chiar în acele coduri, s-a simţit nevoia ca libertatea de voinţă a părţilor înorganizarea şi desfăşurarea arbitrajului să se îmbine cu unele măsuri de intervenţie şi control din partea justiţiei statale.

Pentru Republica Moldova arbitrajul este o instituţie nouă şi în devenire. Astfel, art. 6 din Codul Civil RM din 1964 prevedea: „ Apărarea drepturilor civile se înfăptuieşte, potrivit regulilor stabilite de instanţa judecătorească competentă sau arbitrii aleşi: prin recunoaşterea acestor drepturi, etc. La fel, în Codul de procedură civilă din 1964 se conţinea o anexă (Anexa nr. 3) care prevedea Regulamentul arbitrilor aleşi. Cu toate că norme în ce priveşte arbitrajul existau la moment, acestea nu se aplicau în relaţiile dintre cetăţenii Republicii Moldova. La 31 mai 1994 în RM este adoptată Legea nr. 129 cu privirela judecata arbitrală.

Această Lege a constituit un pas înainte pentru legislaţia RM,deoareace a încercat să reglementeze o instituţie puţin aplicabilă pentru ţara noastră şi aconstituit o primă treaptă pentru perfecţionarea legislaţiei de mai departe. Astfel că, actual, avemo reglementare detaliată şi mai mult sau mai puţin completă şi clară a instituţiei arbitrajului. La22.02.2008 în RM au fost adoptate două legi de căpătîi în ce priveşte arbitrajul : Legea cu privirela arbitraj şi Legea cu privire la arbitrajul comercial internaţional, acestea avîndu-şi temelia generală în Codul de procedură civilă al RM.

  1. Caracteristica generală a legii cu privire la arbitraj, noţiuni aplicabile

Legea de faţă reglementează dreptul persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine, la libera alegere a organului de soluţionare a litigiilor, izvorîte din relaţii obligatorii contractuale şi necontractuale – vînzare, prestare de servicii, executare de lucrări etc.- sau legate de proprietate, inclusiv intelectuală.

Legea stabileşte condiţiile principale ale activităţii judecăţii arbitrale. Condiţiile suplimentare pot fi stipulate în regulile de examinare a litigiilor de către judecata arbitrală.

Judecata arbitrală este o instanţă care are funcţia de a soluţiona litigii ce apar între persoane fizice şi juridice. Ea poate avea competenţă generală sau poate fi specializată pentru anumite categoriide litigii sau pentru un anumit cerc de subiecţi. Judecata arbitrală poate fi instituţionalizată ca organ permanent pe lîngă camere de comerţ, burse,uniuni, asociaţii şi alte organizaţii, faptul comunicîndu-se Curţii Supreme de Justiţie.

Pentru soluţionarea unui anumit litigiu, judecata arbitrală este creată ca organ ocazional (ad-hoc), de părţile în litigiu. Părţile au dreptul să transmită judicăţii arbitrale spre soluţionare orice litigiu, izvorît din relaţiile economice, conform clauzei despre arbitraj din contract sau din alt acord.

În clauza despre arbitraj (acord) este indicată judecata arbitrală în care părţile transmit spre soluţionare toate litigiile posibile sau anumite litigii. În cazul în care acţiunea, constituind obiect al clauzei despre arbitraj (acordului), este depusă în curtea de apel, instanţa, respinge acţiunea, dacă una din părţi face obiecţii în termenul stabilit şi dacă se va constata valabilitatea clauzei despre arbitraj (acordului) sau faptul că ea nu şi-a pierdut valoarea.

Dacă în clauza despre arbitraj (acord) părţile prevăd transmiterea litigiului într-o judecată arbitrală permanentă, examinarea lui se va face în conformitate cu regulile aprobate de organizaţia pe lîngă care este instituită judectata.

Dacă litigiul este soluţionat conform procedurii ad-hoc, în clauza despre arbitraj (acord) părţil etrebuie să indice arbitrii sau modul de a-i numi (alege), locul de souţionare a litigiului, regulile judecăţii. În cazul în care părţile nu respectă cel puţin una din cerinţele enumerate în prezentul articol,clauza despre arbitraj (acordul) este nul.

Arbitru poate fi orice persoană fizică, independent de cetăţenie care şi-a dat consimţămîntul şi care,după părerea părţilor, este competentă a soluţiona litigiul, cu excepţia cazurilor cînd acesta este unînsărcinat cu afaceri sau lucrător al uneia din părţi, sau este interesată într-un anume sfîrşit al cauzei, oricînd există alte îndoieli întemeiate de independenţa şi nepărtinirea ei.

Lista arbitrilor este aprobată de organizaţia pe lîngă care s-a înfiinţat judecata arbitrală. Dacă arbitrul renunţă să-şi exercite împuternicirile din motive neîntemeiate, el este exclus din listaarbitrilor instanţei respective.

Desemnarea unui alt arbitru se face în modul stabilit pentru numirea arbitrilor. Înlocuirea arbitrului nu împiedică procesul sau pronunţarea hotărîrii.Împuternicirile arbitrului încetează în caz de deces, de recurgere a părţilor la un acord sau de recuzare. Hotărîrea privind recuzarea arbitrului este adoptată de preşedintele judecăţii arbitrale.

  1. Tipurile arbitrajelor

Arbitrajul de drept strict este acela în care litigiile se soluţionează cu respectarea normelor de drept procesual şi de drept material aplicabile.

Arbitrajul în echitate este acela în cadrul căruia arbitrii nu sunt ținuți să observe cu rigurozitate orice normă procedurală şi nici să aplice în mod strict toate normele de drept material competente, călăuzind-se în rezolvarea litigiului după exigentele echității, dar cu respectarea principiilor fundamentale de drept.

Arbitrajele de tip bilateral au sediul în fiecare din cele două ţări participante şi sunt competente să soluționeze litigiile dintre organizațiile economice, persoane fizice sau persoane juridice, ale acelor ţări. Ca exemple de arbitraje de tip bilateral putem enumera: Canadian-American Comercial Arbitration Comision, înființată în 1943 printr-un acord încheiat intre Camera de Comerț din Canada şi Asociația americană de arbitraj.

Arbitrajele de tip regional au ca scop rezolvarea litigiilor comerciale internaţionale dintre organizațiile economice ale tarile dintr-o anumită regiune a lumii.

Arbitrajele cu vocație universală sunt competente să soluționeze litigiile dintre organizațiile economice aparținând tuturor statelor.

Unele dintre acestea au o competenţă materială specială, cum ar fi arbitrajele create iî domeniul transportului prin cele două convenții internaţionale de la Berna din 25 octombrie1952, iar alte arbitraje au o competență materială generală, cea mai caracteristică în acest sens fiind Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț internațională cu sediul la Paris.

Arbitrajul voluntar poate fi înfățișat sub mai multe forme:

  • Arbitrajul intern / Arbitrajul internațional;
  • Arbitraj general / Arbitraj special;
  • Arbitraj de drept strict (conform legii) / Arbitraj în echitate (părților parte egală);
  • Arbitraj ad-hoc / Arbitraj instituțional, care funcționează pe lîngă camere de comerț, burse, uniuni, asociații şi alte organizații.
  1. Principiile de bază ale arbitrajelor

Principiile de bază ale arbitrajului sînt:

  • Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
  • Legalitatea;
  • Libertatea convenţiilor în arbitraj;
  • Constituirea arbitrajului în conformitate cu convenţia părţilor;
  • Contradictorialitatea;
  • Respectarea dreptului la apărare;
  • Confidenţialitatea.
  1. Constituirea arbitrajelor

În conformitate cu prezenta lege, arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg dintre părţile cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă litigiul a fost trimis, cu acordul părţilor, spre soluţionare în arbitraj, cu excepţia litigiilor în materii în care legea nu permite soluţionarea lor pe calea arbitrajului. Dacă printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este parte se prevede unalt mod de constituire şi de funcţionare a arbitrajului decît cel stabilit de prezenta lege, se vor aplica prevederile tratatului internaţional.

  1. Convenţia de arbitraj

Convenţia de arbitraj este un acord în a cărui bază părţile remit spre soluţionare în arbitraj toate litigiile sau o parte din litigii, care au apărut sau care ar putea să apară între ele ca rezultat al unui raport juridic contractual sau necontractual. Convenţia de arbitraj poate fi exprimată sub formă de clauză arbitrală inserată în contract ori sub formă de acord independent.

Instanţa de judecată unde este intentată acţiunea privind litigiul care constituie obiectul unei convenţii de arbitraj, la solicitarea unei părţi făcută nu mai tîrziu de prima sa declaraţie asupra fondului litigiului, scoate cererea de pe rol şi trimite litigiul spre soluţionare în arbitraj, cu excepţia cazului în care instanţa de judecată constată că acea convenţie estenulă, nevalabilă sau nesusceptibilă de executare.

Invocarea convenţiei de arbitraj la o etapă mai tîrzie a procedurii rămîne fără efect, cu excepţia cazului în care partea a avut un motiv legal de a nu o invoca şi a invocat-o imediatce motivul a încetat să existe. În cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie de arbitraj şi una dintre ele o invocă în instanţă de judecată, aceasta din urmă îşi verifică competenţa.

Instanţa va reţinespre soluţionare cauza dacă:

  • Pîrîtul şi-a formulat apărarea în fond fără nici o rezervă, întemeiată pe convenţia de arbitraj;
  • Convenţia de arbitraj este lovită de nulitate, şi-a pierdut valabilitatea ori este nesusceptibilă de executare;
  • Arbitrajul nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pîrîtului.

În alte cazuri decît cele indicate sus, instanţa de judecată, la cererea uneia dintre părţi, îşi va declina competenţa dacă va constata existenţa unei convenţii de arbitraj. În caz de conflict de competenţă, hotărăşte instanţa de judecată ierarhic superioară.

Partea pierde dreptul să invoce convenţia de arbitraj în instanţă de judecată pentru a stopa procesul judiciar iniţiat dacă:

  • S-a opus cererii de arbitraj a celeilalte părţi;
  • Nu a numit arbitrul în termen;
  • Nu a plătit în termen partea sa de cheltuieli arbitrale.

Dacă s-a intentat acţiunea privind necompetenţa instanţei de judecată, procedura arbitrală poate fi începută sau continuată şi poate fi pronunţată hotărîrea arbitrală, în timp ce conflictul de competenţă urmează a fi soluţionat în instanţă de judecată. În cazul în care litigiul este trimis spre soluţionare în arbitraj ad-hoc, oricare dintre părţile în litigiu poate sesiza instanţa de judecată care ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond în primă instanţă, dacă nu exista convenţia de arbitraj, pentru a înlătura piedicile care apar în procesul de organizare şi desfăşurare a procedurii arbitrale.

Competenţa de a aplica măsuri de asigurare. Instanţa de judecată poate, la orice etapă a procedurii arbitrale, inclusiv la etapa iniţierii acestei proceduri, să ia decizii privind aplicarea măsurilor de asigurare la cererea unei părţi, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova.

  1. Arbitrii, numirea şi recuzarea lor

Poate fi arbitru orice persoană fizică avînd capacitate deplină de exerciţiu care şi-a dat consimţămîntul să arbitreze şi care, după părerea părţii în cauză, este competentă în asoluţiona litigiul.

Nu poate fi arbitru persoana care:

  • Se află sub tutelă sau curatelă;
  • Are antecedente penale nestinse;
  • A pierdut statutul de judecător, avocat, notar, procuror, de ofiţer de urmărire penală saude lucrător al organelor de drept pentru săvîrşirea de acţiuni incompatibile cu activitatea sa profesională;
  • Nu poate fi aleasă (numită) în această calitate datorită statutului funcţiei sale, stabilit de lege.

Părţile sînt libere să stabilească numărul de arbitri şi modul lor de numire. Dacă părţile nu au stabilit numărul de arbitri, litigiul se judecă de către 3 arbitri, cîte unul numit de fiecare parte, iar al treilea – supraarbitrul (preşedintele completului) –desemnat de cei doi arbitri. Părţile sau arbitrii pot decide ca în calitate de supraarbitru să fie desemnat unul dintre arbitrii numiţi de părţi. Dacă există mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pîrîţi, părţile care au interese comune pot numi un singur arbitru. Este nulă clauza convenţiei de arbitraj care prevede dreptul uneia dintre părţi de a numi arbitrul în locul celeilalte părţi sau de a avea mai mulţi arbitri decît cealaltă parte.

Lista arbitrilor este aprobată de organul pe lîngă care s-a înfiinţat arbitrajul, în modul stabilit de acest organ, şi are un caracter de recomandare. În principiu, partea poate numi în calitate de arbitru orice persoană care întruneşte exigenţele prevăzute de prezenta lege.Dacă renunţă să-şi exercite împuternicirile din motive neîntemeiate, arbitrul este radiat din lista arbitrilor instituţiei arbitrale.

Numirea şi înlocuirea arbitrilor

Arbitrii sînt numiţi sau înlocuiţi potrivit convenţiei de arbitraj. În caz de vacanţă, pentru orice cauză, recuzare, abţinere, renunţare, împiedicare, decesal arbitrului, se va proceda la înlocuirea acestuia potrivit dispoziţiilor stabilite pentru numirea lui.

În cazul în care arbitrul unic sau, după caz, arbitrii nu au fost numiţi prin convenţie dearbitraj şi nici nu s-a prevăzut modalitatea de numire, partea care vrea să recurgă la arbitraj trimite o notificare scrisă părţii adverse, prin care aceasta din urmă este invitată sănumească arbitrul. Notificarea prevăzută trebuie să se refere la convenţia de arbitraj, să enunţe succint pretenţiile şi temeiurile lor (obiectul litigiului), să indice numele, domiciliul şi datele profesionale ale arbitrului unic propus sau numit de partea care vrea să recurgă la arbitraj. Partea notificată trebuie să trimită, la rîndul ei, în termen de 15 zile de la primirea notificării, răspuns la propunerea de numire a arbitrului.

Partea care a notificat cealaltă parte despre numirea arbitrului nu poate revoca fără consimţămîntul celeilalte părţi numirea astfel făcută. Dacă partea opusă nu numeşte în termen un arbitru, instanţa de judecată, în cazul arbitrajului ad-hoc, sau preşedintele arbitrajului, în cazul arbitrajului instituţionalizat, trebuiesă numească un arbitru la cererea primei părţi. Numirea unui arbitru de către o parte nu limitează dreptul acesteia de a invoca incompetenţa arbitrajului.

Temeiurile şi procedura de recuzare

Dacă acceptă numirea sa în calitate de arbitru, persoana este obligată să dezvăluie pînă la acceptare orice circumstanţă de natură să ridice îndoieli justificate asupra imparţialităţii sau independenţei sale ori de natură să contravină convenţiei părţilor.

Începînd cu data numirii sale şi pe parcursul întregii proceduri arbitrale, arbitrul este obligat să dezvăluie fără întîrziere părţilor asemenea circumstanţe, cu excepţia cazului cînd le-a informat anterior despre acestea.

Un arbitru nu poate fi recuzat decît dacă există o circumstanţă de natură să ridice îndoieli justificate asupra imparţialităţii sau independenţei sale sau dacă acesta nu posedă calificările convenite de părţi. O parte nu poate recuza arbitrul pe care l-a numit sau la a cărui numire a participat decît pentru o cauză despre care a luat cunoştinţă după numiresau după participare la numire.

Dacă arbitrul recuzat nu se retrage din oficiu sau dacă cealaltă parte nu acceptă recuzarea, arbitrajul, inclusiv arbitrul recuzat, trebuie să se pronunţe asupra recuzării. Dacă recuzarea nu poate fi obţinută conform procedurii convenite între părţi, partea care solicită recuzarea poate, în termen de 30 de zile de la primirea înştiinţării despre decizia de respingere a recuzării, să solicite instanţei de judecată să decidă printr-o încheiere asupra recuzării.

Această încheiere nu este supusă căilor de atac. În timp ce cererea de recuzare este pendinte în faţa instanţei de judecată, arbitrajul, inclusiv arbitrul recuzat, poate continua procedura arbitrală şi emite hotărîrea arbitrală.

  1. Sesizarea instituţiei arbitrale

Partea care se consideră vătămată într-un drept al său poate să depună în scris instituţiei arbitrale o cerere de arbitraj.

Cererea de arbitraj va cuprinde:

  • Numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice, sau reşedinţa părţilor;
  • Numele persoanei care reprezintă partea în litigiu;
  • Referinţa la convenţia de arbitraj;
  • Motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază cererea;
  • Obiectul şi valoarea cererii, precum şi indicarea calculului prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;
  • Numele şi domiciliul persoanei numite în calitate de arbitru;
  • Semnătura părţii.

La cererea de arbitraj se anexează procura eliberată conform prevederilor legale care confirmă împuternicirile reprezentantului în instituţia arbitrală, numele persoanei care reprezintă partea în litigiu, copia de pe contract în care este inserată convenţia de arbitraj şi, după caz, copia de pe compromis.

  1. Referința şi acțiunea reconvențională

În termenul convenit de părţi ori stabilit de instituţia arbitrală, în cel mult 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitraj, pîrîtul face o referinţă, în care expune excepţiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt şi în drept la această cerere, probele propuse în apărare, precum şi, în modul corespunzător.

Excepţiile şi alte mijloace de apărare pe care pîrîtul nu le-a menţionat în referinţă trebuie ridicate, sub sancţiunea decăderii, cel tîrziu la data primului termen de înfățișare. În cazul în care procedura arbitrală are loc în baza înscrisurilor, documentelor şi altor dovezi scrise, prezentate de părţi, fără dezbateri orale, pîrîtul trebuie să ridice excepţiile în cel mult 15 zile de la data depunerii referinţei. La o dată ulterioară, pîrîtul este decăzut din dreptul de a prezenta excepţii.

Dacă are pretenţii împotriva reclamantului derivînd din acelaşi raport juridic, pîrîtul poate face acţiune reconvenţională, care se soluţionează concomitent sau ulterior cererii de arbitraj. În cazul în care invocă obiecţii faţă de circumstanţele înaintate de reclamant, pîrîtul poate introduce referinţă. Acţiunea reconvenţională se depune în termenul de depunere a referinţei sau cel tîrziu la data primului termen de înfăţişare şi trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca şi cererea principală.

Intentarea acţiunii reconvenţionale se face potrivit regulilor generale de intentare a acţiunii. Pîrîtul trimite reclamantului şi fiecărui arbitru copia de pe referinţă sau, după caz, de pe acţiunea reconvenţională, de pe înscrisurile anexate la ea.

Judecătorul primeşte acţiunea reconvenţională dacă:

  • Aceasta urmăreşte satisfacerea pretenţiei iniţiale;
  • Admiterea ei exclude, total sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale;
  • Ea şi acţiunea iniţială sînt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor.

Dacă, în cazurile cînd urmăreşte satisfacerea pretenţiei iniţiale sau admiterea şi acţiunea iniţială sînt în conexiune, iar judecarea lor simultană ar duce la  soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor se constată că numai  acţiunea principală poate fi judecată, instanţa o judecă separat.

  1. Măsurile de asigurare

În vederea asigurării acţiunii, judecătorul sau instanţa este în drept:

  • Să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane;
  • Să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte;
  • Să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor alte obligaţii faţă de el;
  • Să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acţiuni de ridicare a sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar);
  • Să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat de către debitor pe cale judiciară.

Judecătorul sau instanţa poate aplica, după caz,  şi alte măsuri de asigurare a acţiunii care să corespundă scopurilor legii. Deci, asigurarea se admite în orice fază a procesului, în cazul în care neaplicarea măsurilor de asigurare a acţiunii ar crea dificultăţi judecătoreşti  sau ar face  imposibilă  executarea hotărîrii judecătoreşti. Pot fi admise concomitent mai multe măsuri de asigurare a acţiunii dacă valoarea  bunurilor sechestrate nu  depăşeşte valoarea acţiunii.

În cazul încălcării interdicţiilor (interzicerea pîrîtului la săvîrşirea unor anumite acte, interzicerea altor persoane la săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în  litigiu, inclusiv transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor alte obligaţii faţă de el )vinovaţilor se aplică  o amendă de la 10 la 20 de unităţi convenţionale. Pe lîngă aceasta, reclamantul poate cere vinovaţilor reparaţia  prejudiciilor cauzate prin neexecutarea încheierii judecătoreşti de asigurare a acţiunii.

  1. Şedinţa arbitrajului, dreptul aplicabil

La dezbaterea litigiului, părţile pot participa personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de orice persoană. Faptul că partea citată legal nu s-a prezentat la dezbatere nu împiedică dezbaterea litigiului, cu excepţia cazului cînd partea lipsă invocă, cel tîrziu în preziua dezbaterii, motive temeinice de amînare, informînd cealaltă parte şi arbitrii. Amînarea poate fi cerută numai o singură dată.

Litigiul este examinat, de regulă, în şedinţă închisă. Examinarea litigiului în şedinţă deschisă se permite numai cu încuviinţarea ambelor părţi.

Traducerea documentelor este asigurată de părţi. Acestea pot conveni asupra limbii de lucru în proces. Dezbaterile arbitrale se consemnează în încheierea şedinţei. Orice dispoziţie a instituţiei arbitrale va fi consemnată în încheiere şi va fi motivată. Părţile au dreptul să ia cunoştinţă de conţinutul încheierii şi al tuturor actelor din dosar. Supraarbitrul stabileşte ordinea audierilor şi conduce dezbaterile.

După dezbateri orale, arbitrajul ia hotărîri. Arbitrajul poate lua hotărîre în cauza arbitrală în bază de înscrisuri, documente şi de alte dovezi scrise, prezentate de părţi, fără dezbateri orale ale cauzei, dacă aşa au prevăzut părţile sau dacă ele au renunţat la dezbateri orale.

Dreptul aplicabil fondului litigiului şi competenţa deciderii asupra litigiului

Arbitrajul soluţionează litigiul în conformitate cu normele de drept pe care părţile le-au ales ca fiind aplicabile fondului litigiului, stabilite în contract sau în alt acord al părţilor. Arbitrajul aplică normele de drept ale Republicii Moldova, ale altor state, precum şi uzanţele comerciale în astfel de litigii.

Arbitrajul are dreptul să hotărască asupra competenţei sale de a decide asupra litigiulu işi, în legătură cu aceasta, asupra validităţii convenţiei de arbitraj. Constatarea nulităţii contractului nu implică de plin drept nulitatea convenţiei de arbitraj inserate în contract. Decizia prin care arbitrajul se declară competent nu poate fi atacată în instanţă de judecată decît concomitent cu hotărîrea finală asupra fondului litigiului.

  1. Hotărîrea arbitrală, conţinutul ei

Asupra problemelor remise arbitrajului spre soluţionare în fond se decide prin hotărîre. În cazul în care arbitrajul încetează să efectueze procedura arbitrală fără a decide asupra problemelor remise spre soluţionare, o astfel de încetare are loc prin hotărîre. Dacă părţile au încheiat o tranzacţie asupra litigiului, arbitrajul poate, la cererea părţilor, să o confirme prin hotărîre. Alte dispoziţii ale arbitrajului care nu sînt inserate în hotărîre se emit sub formă de încheiere.

Dacă o parte renunţă la pretenţie, arbitrajul o scoate de pe rol, cu excepţia cazului încare partea opusă îi solicită să se pronunţe asupra pretenţiei. În toate cazurile, pronunţarea hotărîrii trebuie să fie precedată de deliberare în secret cu participarea tuturor arbitrilor în persoană, fiecare semnînd hotărîrea. Dacă arbitrajul este compus din 3 arbitri, hotărîrea se ia cu majoritate de voturi. Dacă o opinie nu întruneşte majoritatea de voturi, cea a supraarbitrului prevalează. Arbitrul caref ace opinie separată asupra litigiului o anexează, invocînd motivele de rigoare. Hotărîrea se remite părţilor în cel mult 10 zile de la pronunţare. Hotărîrea arbitrală remisă părţilor are efectele unei hotărîri judecătoreşti definitive.

Forma şi conţinutul hotărîrii

Hotărîrea se emite în scris şi se semnează de toţi membrii completului de arbitraj sau, după caz, de arbitrul unic, indicîndu-se motivul lipsei uneia dintre semnături.

Hotărîrea arbitrală trebuie să cuprindă:

  • Componenţa arbitrajului, data şi locul pronunţării sale;
  • Numele şi domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea şi sediul, pentru persoanele juridice, sau reşedinţa părţilor;
  • Referinţa la convenţia de arbitraj în al cărei temei s-a procedat la arbitraj;
  • Obiectul litigiului;
  • Motivele de fapt şi de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele carestau la baza soluţiei;
  • Semnăturile arbitrilor;
  • Alte prevederi.

La cererea oricărei părţi, arbitrajul trebuie să ia o hotărîre de interpretare a dispoziţiilor din hotărîrea arbitrală în termen de 30 zile de la data adoptării hotărîrii. Greşelile tipografice, de calcul sau alte greşeli similare ori omisiuni din hotărîre pot fi rectificate, printr-o încheiere, la cererea oricărei părţi sau din oficiu de către arbitri, în termen de 30 zile de la data adoptării hotărîrii.

Hotărîrea de completare, hotărîrea de interpretare şi încheierea de corectare a greşelilor se dau cu citarea părţilor. Aceste acte fac parte integrantă a hotărîrii arbitrale. O parte poate solicita instanţei arbitrale rectificarea hotărîrii arbitrale sau pronunţarea unei hotărîri adiţionale doar cu notificarea celeilalte părţi.

Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de completare, interpretare sau corectare ahotărîrii arbitrale. Dosarul se păstrează la instituţia permanentă de arbitraj sau, în cazul arbitrajului ad-hoc, la instanţa de judecată care ar fi fost competentă să decidă în cauză dacă nu exista convenţia de arbitraj.

  1. Contestarea hotărîrii arbitrale

Hotărîrea arbitrală poate fi contestată de orice parte printr-o cerere în anulare, adresată instanţei de judecată competente în termen de 3 luni din ziua primirii hotărîrii arbitrale decătre partea care a depus cererea de anulare. Instanţa de judecată va pronunţa o încheiere cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a hotărîrii arbitrale sau la refuzul de a o desfiinţa, în condiţiile Codului de procedură civilă al Republicii Moldova. Procedura de contestare a hotărîrilor arbitrale este reglementată de Codul de procedură civilă al Republicii Moldova.

Cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se depune în scris şi se semnează de partea care contestă hotărîrea sau de reprezentantul ei.

În cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se indică:

  • Instanţa căreia îi este adresată cererea;
  • Denumirea şi componenţa nominală a arbitrajului care a adoptat hotărîrea;
  • Numele sau denumirea părţilor în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
  • Locul şi data pronunţării hotărîrii arbitrale;
  • Data înmînării hotărîrii arbitrale părţii care a adresat în judecată cererea de  desfiinţare a hotărîrii;
  • Solicitarea părţii interesate de a desfiinţa hotărîrea arbitrală, motivele  contestării  hotărîrii.

Cererea poate cuprinde, de asemenea, număr de telefon, fax, adresa electronică,  alte date.

La cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale se anexează:

  • Hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit. Copia de pe hotărîrea arbitrajului permanent se autentifică de preşedintele arbitrajului permanent, iar copia de pe hotărîrea arbitrajului constituit pentru soluţionarea unui anumit litigiu trebuie să fie autentificată notarial;
  • Convenţia arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
  • Actele care argumentează cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
  • Dovada de plată a taxei de stat;
  • Copia de pe cererea de desfiinţare a hotărîrii arbitrale;
  • Procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
  1. Executarea hotărîrilor

Hotărîrea arbitrală este obligatorie, urmînd să fie executată benevol, imediat sau în termenul indicat în ea, de partea împotriva căreia s-a pronunţat. Partea cîştigătoare poate cere eliberarea titlului executoriu asupra hotărîrii arbitrale. Încheierea judecătorească cu privire la eliberarea titlului executoriu asupra hotărîrii arbitrale sau la refuzul eliberării acestui titlu trebuie pronunţată în decursul a 30 de zile de la data depunerii cererii. Procedura de eliberare a titlului executoriu asupra hotărîrilor arbitrale este reglementată în Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Hotărîrea arbitrală asupra căreia a fost eliberat titlu executoriu se execută silit, similar modului de executare a unei hotărîri judecătoreşti.

  1. Deosebirea dintre arbitraj şi instanţele de judecată
  2. Arbitrajul reprezintă un mecanism eficient care asigură soluționarea rapidă a litigiilor, spre deosebire de instanţele de judecată unde procesele durează ani de zile;
  3. Arbitrajul este dominat de principiul libertății de voință a părților, aceasta fiind îngrădită numai de necesitatea respectării ordinii publice sau a bunelor moravuri, precum şi de dispozițiile imperative ale legii, referitoare la capacitatea de a încheia o convenție arbitrală şi sfera litigiilor care pot fi soluționate prin arbitraj, cât şi principiile fundamentale ale procedurii arbitrale, cum sunt:
  • Legalitatea;
  • Respectarea drepturilor şi libertăților fundamentale ale omului;
  • Respectarea dreptului la apărare;
  • Libertatea convențiilor în arbitraj;
  • Constituirea arbitrajului în conformitate cu convenția părților;
  • Contradictorialitatea;
  • Confidențialitatea.
  1. În mod logic, urmează că majoritatea prevederilor au caracter dispozitiv şi deci, părțile, pot deroga de la ele. Părțile pot stabili normele de constituire a arbitrajului, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care arbitrajul trebuie să le urmeze în soluționarea litigiului, normele cheltuielilor arbitrale, conținutul şi forma hotărârilor arbitrale.
  2. În aceste condiţii, procedura reglementată de lege are un caracter subsidiar (auxiliar) deoarece se aplică numai în tăcerea convenției arbitrale sau când părțile nu au prevăzut altfel.
  3. Arbitrajul este aproape indispensabil (necesar) în materia comercială, garantând principiul confidențialității.
  4. Arbitrajul oferă posibilitatea de a soluționa litigiul în echitate. Chiar dacă nu este fără risc, această modalitate prezintă un interes deosebit când părțile preferă o soluție de compromis (înțelegere), alta decît una strict juridică, pentru a aranja raporturile comerciale de lungă durată.
  5. Arbitrajul asigură calitatea actului de justiție ca urmare a numirii unor arbitri care au cunoștințe aprofundate în domeniul respectiv, precum şi încrederea mai mare pe care o inspiră un „judecător” ales, cât şi reieșind din considerentul că spre deosebire de judecători, arbitrii răspund pentru daunele provocate părților în cazurile prevăzute de lege.
  1. Istoria apariţiei instituţiei falimentului în Republica Moldova

După dizolvarea URSS, în Rusia a fost pusă în vigoare Legea cu privire la insolvabilitate. Această lege a jucat un rol important pentru elaborarea şi aprobarea unor legi similare şi în alte state post-sovietice. După adoptarea acestei legi, în Federația Rusă a fost adoptată o nouă Constituție (1994) şi un nou Cod civil (1995), care au utilizat o terminologie juridică modernă şi au abordat de pe alte poziții multe instituții juridice.

Acestea şi alte cauze au demonstrat caracterul perimat al Legii din 1992 şi la 10 decembrie 1997 Duma de Stat a adoptat o nouă Lege cu privire la insolvabilitate (faliment), în vigoare şi în prezent. După declararea independenței în Republica Moldova s-a purces la elaborarea unui nou sistem juridic menit să asigure trecerea de la o economie centralizată la o economie liberă. Printre primele acte normative adoptate de Parlamentul Moldovei a fost şi Legea cu privire la faliment nr. 851-XIl din 3 ianuarie 1992. Legea respectivă cuprindea cinci capitole divizate în 31 de articole. Normele acesteia erau aplicabile persoanelor juridice şi fizice „care practică activităţi economice şi administrative nereușite şi nu este în stare să-şi achite” datoriile al căror termen a expirat.

Evident că cercul de subiecte supus falimentului era foarte larg, era foarte largă şi imprecisă formularea temeiului de pornire a falimentului. Acţiunile privind falimentul erau examinate de Arbitrajul de stat. Conform normelor acestei legi, debitorilor li se putea aplica fie procedura de reorganizare, fie procedura de lichidare. Cel mai mare merit al acestei legi a fost de a trezi curiozitatea juriștilor şi întreprinzătorilor şi de a aduce la cunoştinţă acestora mecanismul existent de încasare forțată a creanţelor ajunse la scadența, diferit de urmărirea individuală cunoscut în procedura civila.

Aplicarea în practică a acestei legi așa şi nu a avut loc. Deși au fost înaintate cereri cu privire la iniţierea procedurii de faliment, hotărâri de declarare falită nu au fost adoptate. De aici şi nivelul imperfect al acestei legi. Dar cel mai important motiv, a fost lipsa de pregătire acelor care trebuia să execute aceste norme, precum nu erau gata nici premisele care ar fi contribuit la punerea în aplicare a instituției falimentului. De exemplu, obligaţia impusă Guvernului privind aducerea în concordanță cu legea respectivă a propriilor acte normative, obligaţie care, de fapt, nu a fost onorată.

Aceste motive au cauzat elaborarea şi adoptarea la 26 martie 1996 a unei noi Legi cu privire la faliment nr.786. In scurt timp după intrarea în vigoare a acestei Legi a fost identificat un șir de lacune a căror înlăturare s-a încercat prin legile de completare şi modificare.

În scopul executării Legii nr.786/1996, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. l 143 din 10.12.1997 prin care au fost puse în aplicare trei regulamente:

  • Regulamentul cu privire la Comisia de eliberare a licențelor de stat pentru exercitarea funcțiilor de administratorul procesului de faliment;
  • Regulamentul cu privire la modul de eliberare a licențelor pentru exercitarea funcțiilor de administratorul procesului de faliment şi
  • Contractul-model încheiat între adunarea creditorilor şi administratorul procesului de faliment. O modalitate extrajudiciară de tratare a debitorilor insolvabili în Moldova a fost reglementată de Legea restructurării întreprinderilor nr. 958/1996 şi Legea restructurării întreprinderilor agricole în procesul de privatizare nr.392/1999.
  1. Caracteristica generală a legii insolvabilităţii

Legea insolvabilităţii este actul normativ care vine să reglementeze procedura colectivă pentru satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin distribuirea produsului finit.

Procedura de insolvabilitate reprezintă procedura prin care debitorul intră, după o perioadă de observaţie, în procedură de restructurare sau în procedură a falimentului.

Scopul procedurii de insolvabilitate este satisfacerea concomitentă şi proporţională a creanţelor creditorilor unui debitor aflat în incapacitate de plată sau supraîndatorare.

Scopul acestei proceduri poate fi dedus şi din legea insolvabilităţii: stabilirea unor norme juridice privind instituirea unei proceduri pentru satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului, prin aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului.

Legea desemnează competenţa instanţei de a soluţiona astfel de cazuri, participanţi în proces, consecutivitatea satisfacerii creanţelor etc.

Spre deosebire de simplele procese de judecată, cel care vizează insolvabilitatea prezintă alte temeiuri de intentare a procesului:

  • Incapacitatea de plată a debitorului pentru datoriile existentesituaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a îşi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul în care debitorul a încetat să efectueze plăţi;
  • Supraîndatorarea.

La fel legea în cauză menţionează şi despre figura central în cadrul procedurii de insolvabilitate.

În dependenţă de fazele procesului de insolvabilitate, administratorul se întruneşte sub următoarele forme:

  • Administratorul provizoriu – de la depunerea cererii introductive pînă la prima adunare de raportare – administrator provizoriu. Acesta este propus instanţei de către debitor sau creditor. Dacă ei nu vin cu propunerea, instanţa îl numeşte în mod aleatoriu pe acesta. Creditorii pot menţine pe poziţie persoana administrator pe poziţie de administrator, sau îl poate înlocui, acesta purtînd denumirea de administrator al insolvabilității.
  • Administratorul insolvabilităţii;
  • Administrator în proces de restructurare – atunci cînd întreprinderea este pusă în proces de solvabilitate. La constatarea dispariţiei riscului de insolvabilitate, se va elabora un plan de restructurare.
  1. Scopul şi domeniul de reglementare a legii insolvabilităţii

Scopul prezentei legi este instituirea cadrului juridic privind stabilirea unei proceduri colective pentru satisfacerea creanţelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea faţă de acesta a procedurii de restructurare sau a procedurii falimentului şi prin distribuirea produsului finit.

Prezenta lege este aplicabilă persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, întreprinzătorilor individuali, inclusiv titularilor de patentă de întreprinzător, societăţilor de asigurări, fondurilor de investiţii, companiilor fiduciare, organizaţiilor necomerciale, înregistrate în Republica Moldova în modul stabilit. Prezenta lege nu se aplică băncilor.

Statul, unităţile administrativ-teritoriale şi persoanele juridice de drept public nu sînt subiecte ale insolvabilităţii.

Procesul de insolvabilitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă şi cu cele ale prezentei legi.

  1. Noţiuni aplicabile
  • administrator al insolvabilităţii – persoană desemnată în condiţiile prezentei legi pentru supravegherea şi/sau administrarea debitorului în perioada de observaţie, în procesul de insolvabilitate şi/sau pe durata restructurării în conformitate cu competenţele stabilite de prezenta lege;
  • consumator captiv – consumator care, din considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnizorul;
  • convertire a datoriilor în acţiuni – transformare în acţiuni a datoriilor întreprinderii la cererea creditorilor ei;
  • creditor – persoană fizică sau persoană juridică deţinător al unui drept de creanţă asupra patrimoniului debitorului, care poate face dovada creanţei sale faţă de acest patrimoniu în condiţiile prezentei legi;
  • creditori chirografari – clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sînt asigurate prin garanţii;
  • creditori garantaţi – clasă de creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sînt asigurate prin garanţii reale în conformitate cu legea;
  • creditori ai masei – creditori ale căror creanţe faţă de debitor au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil, în mod curent, pe măsura apariţiei lor;
  • debitor – orice persoană, indicată la art. 1 alin. (2), care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale, împotriva căreia a fost depusă în instanţă de judecată o cerere de intentare a unui proces de insolvabilitate;
  • incapacitate de plată – situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea lui de a îşi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea de plată este, de regulă, prezumată în cazul în care debitorul a încetat să efectueze plăţi;
  • insolvabilitate – situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a îşi onora obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc de dispoziţie;
  • întreprindere în dificultate financiară – întreprindere al cărei potenţial de viabilitate managerială şi economică se află într-o dinamică descrescătoare, dar al cărei titular execută sau este capabil să execute obligaţiile exigibile;
  • lichidare a patrimoniului – procedură aplicabilă debitorului în cadrul unui proces complex de insolvabilitate, care constă în valorificarea masei debitoare în vederea obţinerii de mijloace băneşti pentru satisfacerea creanţelor creditorilor;
  • lichidator – persoană desemnată în condiţiile legii să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii falimentului, atît în procedură generală, cît şi în procedură simplificată, în conformitate cu competenţele stabilite de prezenta lege;
  • masă credală – pasiv constituit din totalitatea obligaţiilor debitorului insolvabil faţă de creditori;
  • masă debitoare – bunuri, inclusiv mijloace băneşti în numerar şi fără numerar, în monedă naţională şi în valută străină, aflate în proprietatea debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, dobîndite sau recuperate pe parcursul acestuia, cu excepţia bunurilor care, potrivit legii, nu sînt pasibile de executare silită;
  • moratoriu – amînare pe un anumit termen a îndeplinirii obligaţiilor pecuniare de către debitor;
  • obligaţie fiscală – obligaţie de a plăti impozite, taxe şi de a efectua alte plăţi la bugetul public naţional în modul şi în condiţiile stabilite de legislaţia fiscală;
  • obligaţie pecuniară – obligaţie a debitorului de a plăti creditorului o anumită sumă de bani în baza unui contract sau în baza unei obligaţii extracontractuale;
  • obligaţii de plată curente – impozite, taxe şi alte obligaţii de plată, credite şi dobînzi aferente, majorări de întîrziere (penalităţi), calculate din momentul intentării procesului de insolvabilitate;
  • perioadă de observaţie – perioadă cuprinsă între data admiterii cererii introductive spre examinare şi data intentării procedurii de insolvabilitate sau data confirmării planului procedurii de restructurare, sau, după caz, data intrării în faliment;
  • poprire – procedură prin care administratorul insolvabilităţii/lichidatorul urmăreşte bunurile sau sumele datorate debitorului de către o a treia persoană;
  • procedură accelerată de restructurare – procedură prin care debitorul, după o perioadă de observaţie, intră direct în procedură de restructurare;
  • procedură colectivă – procedură în care creditorii recunoscuţi şi validaţi participă împreună la urmărirea şi la recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de prezenta lege;
  • procedură a falimentului – procedură de insolvabilitate concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării patrimoniului acestuia pentru acoperirea pasivului;
  • procedură de insolvabilitate – procedură prin care debitorul intră, după o perioadă de observaţie, în procedură de restructurare sau în procedură a falimentului;
  • procedură de restructurare – una dintre procedurile procesului de insolvabilitate care se aplică debitorului şi care presupune întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan complex de măsuri în vederea remedierii financiare şi economice a debitorului şi achitării datoriilor acestuia conform programului de plată a creanţelor;
  • procedură simplificată a falimentului – procedură prin care debitorul intră direct în procedura falimentului după o perioadă de observaţie sau odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate;
  • program de plată a creanţelor – tabel de creanţe, inclus în planul procedurii de restructurare, ce cuprinde cuantumul sumelor pe care debitorul se obligă să le plătească creditorilor prin raportare la tabelul definitiv de creanţe, la fluxurile de mijloace băneşti aferente planului şi la termenele de plată a acestor sume;
  • restructurare – proces de realizare a unui set de măsuri financiare, organizatorice, operaţionale şi juridice, orientate spre remedierea financiară şi economică a întreprinderii pe bază de capitalizare, de reorganizare, de schimbare a structurii activelor şi de modificare a procesului operaţional de producţie, precum şi de alte măsuri care nu contravin legislaţiei în vigoare;
  • supraîndatorare – situaţie financiară a debitorului, a cărui răspundere este limitată prin lege la valoarea patrimoniului său, în care valoarea bunurilor nu mai acoperă obligaţiile existente ale acestuia;
  • tabel preliminar de creanţe – tabel care cuprinde creanţele născute înainte de perioada de observaţie, înregistrate de administratorul provizoriu în urma verificării lor, suma solicitată de creditor, suma acceptată şi rangul de prioritate;
  • tabel definitiv de creanţe – tabel care cuprinde creanţele asupra patrimoniului debitorului la data deschiderii procedurii, inclusiv cele acceptate în tabelul preliminar, precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor, suma solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate;
  • tabel definitiv consolidat – tabel care cuprinde totalitatea creanţelor ce figurează ca fiind admise în tabelul definitiv de creanţe, precum şi creanţele rezultate în urma soluţionării contestaţiilor.
  1. Participanţii la proces

Conform Legii insolvabilității, participanții la procesul de insolvabilitate sunt:

  1. Administratorul provizoriu;
  2. Administratorul insolvabilităţii;
  3. Lichidatorul;
  4. Creditorii;
  5. Adunarea creditorilor;
  6. Comitetul creditorilor;
  7. Debitorul sau, după caz, reprezentantul debitorului;
  8. Alte organe şi persoane stabilite în prezenta lege.

Comerciantul profesionist, în procesul de insolvabilitate, poartă numele de administrator, şi poate avea III calităţi, în dependență de etapa în care se află:

  • Administratorul provizoriu – de la depunerea cererii introductive pînă la prima adunare de raportare – administrator provizoriu. La etapa intentării procesului, instanţa desemnează candidatura administratorului provizoriu, propusă de autorul cererii introductive.

În cazul cînd cel care a depus cererea nu a desemnat candidatura pentru poziţia de administrator, instanţa va desemna persoana acestuia în mod aleatoriu.

  • Administrator al insolvabilităţii – persoană desemnată în condiţiile Legii Insolvabilităţii pentru supravegherea şi/sau administrarea debitorului în perioada de observaţie, în procesul de insolvabilitate şi/sau pe durata restructurării în conformitate cu competenţele stabilite de lege;
  • Lichidator – persoană desemnată în condiţiile legii să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii falimentului, atît în procedură generală, cît şi în procedură simplificată, în conformitate cu competenţele stabilite de lege;

Reclamantul poartă denumirea de creditor care poate fi de 3 feluri:

  • Chirografari (ale căror creanţe s-au născut pînă la intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sînt asigurate prin garanţii);
  • Garantaţi (ale căror creanţe s-au născut pînă la intentarea procesului de insolvabilitate), care sunt de 2 feluri:
  • Gajişti;
  • Ipotecari;
  • Ai masei debitoare (ale căror creanţe s-au născut după intentarea procesului de insolvabilitate).

Pîrîtul – debitor insolvabil (sau reprezentantul acestuia).

Pot avea calitate de debitori insolvabili, persoanele fizice şi juridice de drept privat, care practică în R. M. activitate comercială, şi sunt înregistrate pe teritoriul ţării. Nu pot avea calitate de debitor insolvabil băncile.

  1. Competenţa instanţei

Cererea de intentare a procesului de insolvabilitate se examinează de către instanţa de judecată (instanţa de insolvabilitate) în conformitate cu competenţa jurisdicţională stabilită în Codul de procedură civilă şi în prezenta lege.

Instanţa de insolvabilitate dispune de competenţă exclusivă la judecarea, în cadrul procesului de insolvabilitate, a litigiilor ce ţin de masa debitoare. Dacă partea interesată invocă existenţa unui litigiu de drept referitor la masa debitoare, instanţa de insolvabilitate va  judeca această cauză într-un  proces separat, în procedură contencioasă, conform Codului de procedură civilă.

Instanţa pe al cărei rol se află cauza de insolvabilitate examinează din oficiu toate circumstanţele relevante cauzei.

Încheierile judecătoreşti pot fi adoptate şi fără citarea părţilor dacă prezenta lege nu prevede altfel în mod expres.

Principalele competenţe ale instanţei de insolvabilitate în cadrul prezentei legi sînt:

  • Pronunţarea motivată a hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate şi, după caz, de intrare în insolvabilitate atît prin procedura falimentului, cît şi prin procedura de restructurare a debitorului;
  • Desemnarea administratorului provizoriu şi fixarea remuneraţiei lui, desemnarea administratorului insolvabilităţii sau, după caz, a lichidatorului care va administra procedura pînă la confirmarea ori, după caz, pînă la înlocuirea sa de către adunarea creditorilor, precum şi stabilirea atribuţiilor lui pentru această perioadă;
  • Destituirea sau acceptarea cererii de demisie a administratorului insolvabilităţii/lichidatorului;
  • Ridicarea dreptului debitorului de a îşi mai conduce activitatea;
  • Tragerea la răspundere a membrilor organelor de conducere care au contribuit la insolvabilitatea debitorului, precum şi sesizarea organelor de urmărire penală în legătură cu faptele reprobabile săvîrşite de aceştia;
  • Judecarea acţiunilor introduse de administratorul insolvabilităţii/lichidator privind nulitatea actelor juridice încheiate de către debitor anterior intentării procesului;
  • Confirmarea planului procedurii de restructurare sau, după caz, de lichidare după votarea lui de către creditori;
  • Soluţionarea cererii depuse de administratorul insolvabilităţii sau de comitetul creditorilor privind încetarea procedurii de restructurare şi intrarea în faliment;
  • Anularea hotărîrii adunării creditorilor şi a comitetului creditorilor;
  • Ridicarea sechestrelor de pe patrimoniul debitorului şi anularea altor măsuri de asigurare sau de limitare a debitorului, administratorului insolvabilităţii şi/sau a lichidatorului în dreptul de administrare şi de valorificare a masei debitoare, aplicate de alte instanţe de judecată sau de organele abilitate în acest sens;
  • Pronunţarea hotărîrii de încetare a procesului etc.

În competenţa instanţei de insolvabilitate intră şi controlul judecătoresc asupra activităţii administratorului provizoriu, administratorului insolvabilităţii şi/sau a lichidatorului, procesele şi cererile de natură judiciară privind constatarea faptelor aferente procedurii de insolvabilitate.

Instanţa de insolvabilitate nu are în competenţa sa atribuţii manageriale, acestea fiind exercitate de către administratorul provizoriu, administratorul insolvabilităţii/lichidator sau, în mod excepţional, de către debitor dacă nu i s-a ridicat dreptul de a îşi administra patrimoniul. Deciziile manageriale pot fi controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori prin organele lor.

Hotărîrile şi încheierile instanţei de insolvabilitate sînt definitive şi executorii din momentul pronunţării.

Dispoziţiile privind incompatibilitatea nu sînt aplicabile instanţei de insolvabilitate care pronunţă succesiv hotărîri în acelaşi dosar de insolvabilitate, cu excepţia rejudecării după casarea hotărîrii în recurs.

Citarea participanţilor la proces se efectuează de către instanţa de insolvabilitate din oficiu.

În procedurile contencioase reglementate de prezenta lege vor fi citate în calitate de părţi numai persoanele ale căror drepturi sau interese sînt supuse spre soluţionare instanţei de insolvabilitate în condiţii de contradictorialitate. În celelalte cazuri, se aplică dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la procedura necontencioasă în măsura în care nu contravin unor dispoziţii expres prevăzute de prezenta lege.

Notificarea şi înştiinţarea, cu excepţia cazului în care sarcina notificării şi a înştiinţării aparţine unor alte organe care aplică procedura, precum şi convocările prevăzute de prezenta lege cad în sarcina administratorului provizoriu sau administratorului insolvabilităţii, sau a lichidatorului, după caz.

Notificările şi înştiinţările se fac prin scrisori recomandate, iar în cazurile expres prevăzute de prezenta lege şi prin publicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Dispozitivul hotărîrilor şi al încheierilor instanţei de insolvabilitate urmează să fie publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în cazurile expres prevăzute de prezenta lege. Cheltuielile de publicare se raportă la cheltuielile de judecată.

Instanţa de insolvabilitate poate dispune publicarea dispozitivului hotărîrilor şi în ziarele locale din zonele în care debitorul îşi are sediul ori sînt concentrate sediile celor mai mulţi creditori, precum şi prin internet sau prin alt sistem electronic.

Instanţa de insolvabilitate ţine registrul public al debitorilor insolvabili şi îl afişează pe pagina sa web.

  1. Recursul contra actelor judecătoreşti

Hotărîrile şi încheierile instanţei de insolvabilitate pot fi atacate cu recurs în termen de 15 zile calendaristice din data pronunţării şi numai în cazurile prevăzute expres de prezenta lege.

Recursul nu suspendă executarea hotărîrilor şi a încheierilor instanţei de insolvabilitate, dar pot fi suspendate de  instanţa de recurs la cererea motivată a recurentului.Recursul va fi judecat în termen de 60 de zile de la înregistrarea dosarului în instanţa de recurs, în modul prevăzut de Codul de procedură civilă.

În vederea soluţionării recursului, instanţei de recurs i se trimit, în copii certificate de instanţa de insolvabilitate, doar actele care interesează soluţionarea căii de atac. Pentru cererile de recurs formulate împotriva hotărîrilor şi încheierilor pronunţate de instanţa de insolvabilitate, în cadrul procedurii se constituie un singur dosar.

  1. Cererea introductivă

Procesul de insolvabilitate se intentează doar în temeiul unei cereri de intentare a procesului de insolvabilitate (denumită în continuare cerere introductivă).

  1. Temeiurile intentării procesului

Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa unui temei.

Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în incapacitatea de plată a debitorului.

Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate constă în supraîndatorarea debitorului în cazul în care acesta este persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limitele patrimoniului său. În acest caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă acest fapt este posibil.

  1. Dreptul şi obligaţia de a depune cerere

Intentarea procedurii de insolvabilitate presupune inițierea acestuia la cererea debitorului sau a creditorului în instanța competentă, în scopul satisfacerii creanțelor creditorului sau creditorilor debitorului, asigurării protejării circuitului civil şi stabilității acestuia.

Procesul se iniţiază la cererea depusă de către următoarele persoane:

  • Debitorul;
  • Creditorii;
  • Alte persoane indicate în prezenta lege;

Intentarea procesului de către debitor. Conform art.13 din Legea insolvabilităţii, debitorul are dreptul să depună cerere în situaţia în care există pericolul intrării lui în incapacitate de plată cînd, în mod previzibil, nu îşi va putea executa la scadenţă obligaţiile pecuniare.

Cererea poate fi depusă în numele debitorului cînd nu e persoană fizică de către:

  1. Organul executiv;
  2. Persoana care, deţine dreptul de reprezentare a debitorului;
  3. Asociaţii cu răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului.

Conform art.14, debitorul este obligat să depună cererea dacă există următoarele temeiuri: incapacitate sau supra îndatorare. Deci, din articolele 13 şi 14 reiese că depunerea cererii de către debitor poate fi concomitent un drept şi o obligaţie.

La fel este obligat să depună cerere şi în următoarele cazuri:

  • Executarea integrală a creanţelor scadente ale unui sau ale mai multor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori;
  • În cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor.

Debitorul este obligat să depună cerere introductivă imediat, dar nu mai tîrziu de expirarea a 30 de zile calendaristice din data survenirii temeiurilor indicate.

Dacă debitorul nu depune cerere introductivă în cazurile şi în termenul prevăzut de lege, persoana care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, are dreptul de a reprezenta debitorul, asociaţii cu răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului răspund subsidiar în faţa creditorilor pentru obligaţiile apărute după expirarea acestui termen. Aceste persoane sînt trase la răspundere penală în conformitate cu legea.

Intentarea procesului de către creditor. Poate depune cerere de intentare a procesului de insolvabilitate dacă se constată că are un interes legitim, dacă se constată existenţa creanţelor şi există temeiuri de intentare. Instanţa va accepta, va restitui sau va respinge cererea depusă. Dacă cererea a fost admisă spre a fi examinată, instanţa e obligată să-l audieze pe debitor în acest sens.

O condiţie importantă impusă pentru creditor este notificarea sau înştiinţarea debitorului înainte de depunerea cererii, notificare făcută de către creditor, executorul judecătoresc sau de către organele abilitate despre faptul că se află în întîrziere ori despre înaintarea spre executare a titlului executoriu sau a unui alt document echivalent lui în condiţiile prevăzute expres de Codul de executare.

Creditorul nu este în drept să iniţieze proces de insolvabilitate în cazul în care debitorul se află în proces de restructurare, cu excepţia cazului în care creanţa a apărut după intentarea procesului.

Conţinutul cererii introductive:

  • Denumirea/numele şi prenumele creditorului şi ale debitorului, sediul/adresa, alte date de identificare ale acestora, confirmate prin extrasul din registrul public corespunzător;
  • Valoarea creanţelor creditorului, mărimea dobînzilor şi a penalităţilor aferente;
  • Temeiul creanţelor şi termenul executării lor;
  • Menţiuni despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului;
  • Propunerea candidaturii la funcţia de administrator provizoriu pe perioada de observare a debitorului;
  • Alte date, considerate de creditor ca fiind necesare pentru examinarea cererii.

Anexe:

  • Documentele ce adeveresc obligaţiile debitorului faţă de creditor, mărimea datoriilor la aceste obligaţii, temeiul intentării procesului de insolvabilitate, alte documente care justifică cererea creditorului;
  • Dovada notificării prealabile a debitorului de către creditor;
  • Copia de pe hotărîrea irevocabilă a instanţei de judecată sau copia de pe hotărîrea arbitrală irevocabilă, ori copia de pe hotărîrea judecătorească irevocabilă privind recunoaşterea hotărîrii judecătoreşti sau a hotărîrii arbitrale străine, ori decizia (hotărîrea) organului abilitat prin legea executorie la acel moment.

Creditorii nu sunt ţinuţi să achite taxa de stat la depunerea cererii, ci doar după soluţionarea cauzei respective.

Intentarea procesului de către procuror. Procurorul depune cerere de intentare a procesului în următoarele cazuri:

  • În cazul săvîrşirii unei infracţiuni;
  • În cazul inacţiunilor organelor de stat.

Instanţa de insolvabilitate este obligată să admită spre examinare cererea introductivă depusă de creditor cu respectarea prevederilor Codului de procedură civilă şi ale legii insolvabilităţii.
Despre admiterea spre examinare a cererii introductive, instanţa de insolvabilitate adoptă imediat o încheiere sau în cel mult 3 zile de la data depunerii.

  1. Conţinutul cererii şi actele necesare

Conţinutul cererii introductive:

  • Codul fiscal şi numerele conturilor bancare ale debitorului;
  • Valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobînzilor şi penalităţilor aferente;
  • Temeiul creanţelor şi termenele lor de executare;
  • Suma datoriilor la bugetul public naţional;
  • Motivarea temeiului insolvabilităţii;
  • Date despre bunurile debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui;
  • Candidatura propusă la funcţia de administrator al insolvabilităţii/ lichidator.

În cerere, debitorul poate solicita şi motiva aplicarea procedurii de restructurare. La cerere se anexează:

  • Copia de pe statutul sau de pe contractul său de asociere;
  • Lista participanţilor (membrilor) săi;
  • Starea financiară stabilită în ultimul raport;
  • Documentele care atestă componenţa şi valoarea bunurilor sale dacă este persoană fizică (întreprinzător individual);
  • Datele din registrele publice despre bunurile sale, inclusiv despre bunurile gajate;
  • Lista creditorilor şi a debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare şi debitoare, adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi debitorilor;

dovada notificării proprietarului, a cărui lipsă însă nu împiedică admiterea spre examinare a cererii introductive.

  1. Perioada de observaţie

În perioada de observaţie, debitorul poate să continue activităţile curente şi să efectueze plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, sub supravegherea administratorului provizoriu, dacă nu i s-a ridicat dreptul de administrare, ori sub conducerea administratorului provizoriu, dacă i s-a ridicat dreptul de administrare.

Activităţi curente sînt tranzacţiile şi operaţiunile financiare propuse de către debitor pentru a fi efectuate în perioada de observaţie, în cursul normal al activităţii economice, cum ar fi:

  • Continuarea activităţilor contractate, conform obiectului de activitate;
  • Efectuarea operaţiunilor de încasări şi de plăţi aferente acestora;
  • Asigurarea finanţării cheltuielilor curente.

Actele, operaţiunile şi plăţile care depăşesc condiţiile de mai sus, vor putea fi autorizate şi/sau efectuate de  administratorul provizoriu numai cu aprobarea prealabilă a instanţei de insolvabilitate, care se va expune în acest sens printr-o încheiere motivată emisă în cel mult 5 zile de la data primirii cererii de aprobare, care poate fi atacată cu recurs în condiţiile prezentei legi.

Niciun furnizor de servicii – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea – nu are dreptul, în perioada de observaţie, să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către patrimoniul debitorului în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit legii.

Dacă, la data admiterii spre examinare a cererii introductive, un act juridic nu a devenit opozabil terţilor, înscrierile, transcrierile, intabulările şi orice alte formalităţi specifice, necesare acestui scop, efectuate după data deschiderii procedurii de observaţie sînt inopozabile faţă de creditori, cu excepţia cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanţa, autoritatea sau instituţia competentă cel mai tîrziu în ziua premergătoare încheierii de admitere a cererii introductive.

Demersul administratorului provizoriu, precum şi cererile creditorilor sau ale debitorului privind încălcarea drepturilor sale de către administratorul provizoriu în perioada de observare a debitorului, cu excepţia celor a căror procedură de soluţionare este reglementată aparte de prezenta lege, se vor examina în şedinţă publică cu citarea administratorului provizoriu sau, după caz, şi cu citarea creditorului care a depus cererea, în termen de cel mult două săptămîni de la primirea demersului sau a cererii. Pe marginea demersului sau a cererii, instanţa de insolvabilitate va emite o încheiere, care poate fi contestată cu recurs numai de părţile vizate în ea.

  1. Măsurile de asigurare

După ce primeşte cererea introductivă spre examinare, instanţa de insolvabilitate aplică măsurile necesare pentru a preveni modificarea stării în care se aflau bunurile debitorului în perioada de pînă la intentarea procesului de insolvabilitate.

Pe lîngă măsurile de asigurare prevăzute de Codul de procedură civilă, instanţa de insolvabilitate aplică următoarele măsuri de asigurare:

  • Numeşte un administrator provizoriu şi obligă debitorul ca în perioada de observaţie deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar cu acordul prealabil al administratorului provizoriu;
  • La cererea motivată a creditorilor sau administratorului provizoriu ori din oficiu, dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului;
  • Pune sub sechestru bunurile debitorului şi corespondenţa lui comercială;
  • Suspendă urmăririle individuale ale creditorilor şi executările silite asupra bunurilor debitorului, precum şi curgerea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a creanţelor acestora contra debitorului;
  • Pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale ori decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea expresă a administratorului provizoriu.

Dacă măsurile de asigurare prevăzute sînt insuficiente, instanţa de insolvabilitate poate dispune aducerea silită a debitorului spre audiere. Dacă debitorul nu este persoană fizică, aceste măsuri sînt aplicate reprezentanţilor lui.

La cererea motivată a debitorului, instanţa de insolvabilitate poate să suspende, ca măsură de asigurare, curgerea dobînzilor, a majorărilor sau a penalităţilor de orice fel, sau a oricăror alte cheltuieli aferente creanţelor născute anterior perioadei de observaţie.

Măsurile de asigurare acţionează pînă la data intentării procesului de insolvabilitate sau pînă la data respingerii cererii introductive, precum şi odată cu încheierea unei tranzacţii în modul stabilit de prezenta lege.

Instanţa de insolvabilitate este în drept să ridice, la cerere, printr-o încheiere motivată, măsurile de asigurare aplicate, pînă la apariţia circumstanţelor nominalizate la alin. (6), în modul stabilit de Codul de procedură civilă, cu excepţia instituirii administrării provizorii în perioada de observaţie a debitorului.

  1. Administratorul insolvabilităţii, lichidatorul

Administratorul insolvabilităţii şi administratorul provizoriu (denumiţi în continuare administrator) sînt persoane fizice desemnate de către instanţa de insolvabilitate să exercite atribuţiile prevăzute de lege în perioada de observaţie, în procesul de insolvabilitate şi în procedura de restructurare a debitorului.

Lichidatorul este o persoană fizică desemnată de către instanţa de insolvabilitate să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii falimentului şi al procedurii simplificate a falimentului şi să exercite atribuţiile stabilite de lege sau de instanţa de judecată.

La etapa intentării procedurii, instanţa de insolvabilitate desemnează candidatura administratorului provizoriu, administratorului insolvabilităţii sau a lichidatorului, propusă de debitor sau de creditorul care a iniţiat procedura. În cazul în care debitorul sau creditorul nu prezintă candidatura administratorului/  lichidatorului pînă la intentarea procedurii, instanţa este în drept să numească în mod aleatoriu orice persoană din lista administratorilor şi a lichidatorilor. În situaţia în care numirea administratorului sau a lichidatorului s-a efectuat contrar procedurii stabilite, desemnarea este susceptibilă de anulare la cererea oricărui participant la proces. Sarcina probaţiunii revine părţii care s-a opus desemnării.

Administratorul şi lichidatorul sînt obligaţi, din data desemnării lor şi pe tot parcursul procesului, să informeze instanţa de insolvabilitate şi comitetul creditorilor despre orice incompatibilitate stabilită de lege, precum şi despre orice conflict de interese care a existat anterior sau care a apărut după desemnare. Instanţa de judecată este în drept să decidă dacă anumite relaţii ale administratorului/lichidatorului cu părţile în proces ori anumite conflicte de interese afectează sau nu imparţialitatea administratorului/lichidatorului în procesul derulat.

Administratorul şi lichidatorul sînt înscrişi în registrul de stat al persoanelor juridice şi în registrul de stat al întreprinzătorilor individuali la rubrica respectivă a debitorului, în temeiul unei hotărîri sau încheieri judecătoreşti.

Atribuţiile administratorului insolvabilităţii încetează în momentul în care instanţa de insolvabilitate stabileşte atribuţiile lichidatorului. Şi administratorul provizoriu sau administratorul insolvabilităţii numit anterior poate fi desemnat lichidator.

Una şi aceeaşi persoană poate fi desemnată nelimitat în funcţia de administrator provizoriu în perioada de observare şi în funcţia de lichidator în procedura simplificată a falimentului, iar în funcţia de administrator al insolvabilităţii şi de lichidator al procedurii falimentului în maximum 10 întreprinderi insolvabile. În procedura de restructurare, una şi aceeaşi persoană poate fi desemnată la 5 întreprinderi unde se va aplica planul ce prevede redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului şi la 10 întreprinderi unde se va aplica, în cumul cu planul de redresare ori separat, planul de lichidare a patrimoniului întreprinderii sau planul privind transmiterea întreprinderii ori a unei părţi a ei către un alt titular.

În cazuri excepţionale, instanţa de insolvabilitate poate desemna, cu acordul comitetului creditorilor sau, după caz, al adunării creditorilor, una şi aceeaşi persoană în funcţia de administrator al insolvabilităţii/lichidator peste limita stabilită la astfel de proceduri.Figura centrală, în cadrul procedurii de insolvabilitate, administratorul, are scopul de a îndeplini supravegherea realizată de instanţa de judecată, protejarea şi administrarea masei debitoare şi asigurarea protecţiei drepturilor creditorilor. Anume datorită cerinţelor înaintate faţă de acesta, legea impune o serie de condiţii de fond obligatorii pentru îndeplinirea funcţiei de administrator al insolvabilităţii.

În conformitate cu definiţia dată de legiuitor, putem desprinde următoarele elemente despre figura centrală a administratorului pe care acesta o ocupă în procesul de insolvabilitate:

  • Supraveghează şi administrează bunurile debitorului în procesul de insolvabilitate, în perioda de observaţie;
  • Introduce acţiuni în instanţa de insolvabilitate pentru declararea nulităţii actelor juridice încheiate de debitor;
  • Depune cerere privind încetarea procedurii de restructurare şi intrarea în faliment[1];
  • Preluarea în posesiune şi administrare, inclusiv prin executare silită, a bunurilor ce aparţin masei debitoare;
  • Expediază o notificare tuturor creditorilor cunoscuţi pentru ca aceştia să înainteze creanţele faţă de debitorul insolvabil, precum şi îndeplineşte alte atribuţii care i se conferă în puterea legii.

În dependenţă de fazele procesului de insolvabilitate, administratorul se întruneşte sub următoarele forme:

  • Administratorul provizoriu – de la depunerea cererii introductive pînă la prima adunare de raportare – administrator provizoriu. Acesta este propus instanţei de către debitor sau creditor. Dacă ei nu vin cu propunerea, instanţa îl numeşte în mod aleatoriu pe acesta. Creditorii pot menţine pe poziţie persoana administrator pe poziţie de administrator, sau îl poate înlocui, acesta purtînd denumirea de administrator al insolvabilității.
  • Administratorul insolvabilităţii;
  • Administrator în proces de restructurare – atunci cînd întreprinderea este pusă în proces de solvabilitate.

La constatarea dispariţiei riscului de insolvabilitate, se va elabora un plan de restructurare.

Condiţiile de ocupare a funcţiei de administrator

Vechea legislaţie din ‘92, permitea ca pe poziţie de administrator să fie şi o persoană juridică, numite pe atunci întreprinderi de consulting. Ele trebuiau să aibă o formă juridică a unei societăţi comerciale, avînd licenţă în acest sens. Mai nou, adminstrator al insolvabilităţii poate fi doar o persoană fizică.

Condiţiile de ocupare a funcţiei de administrator:

  • Să fie persoană fizică (cetăţean al R. M.);
  • Să aibă studii superioare;
  • Să aibă domiciliul permanent în R. M.;
  • Să aibă cel puţin 5 ani de activitate în domeniile economice, financiar, judiciar;
  • Să dispună de certificat de instruire profesională în vederea desfăşurării calităţii de întreprinzător;
  • Să nu aibă antecedente penale.

Referitor la studiile superioare, hotărîrea explicativă a plenului CSJ menţionează expres ramurile de studii superioare, acestea fiind administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic.

Deşi legea insolvabilităţii nu stipulează expres condiţiile de ocupare a funcţiei de administrator şi nici măcar nu face trimitere în acest sens la vreun act normativ, le găsim totuşi în Ordinul Camerei de licenţiere privind condiţiile de licenţiere şi lista documentelor suplimentare, ce se anexează la cererile de eliberare a licenţelor pentru activitatea  de administrator al insolvabilităţii.

Nu pot fi desemnaţi în calitate de administrator:

  • Membrii organelor de conducere ale debitorului, persoanele care au deţinut funcţii în organele de conducere ale debitorului sau persoanele care deţin cote de participaţie ori acţiuni în capitalul social al debitorului;
  • Persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care au fost asociaţi ai unui alt debitor declarat insolvabil în ultimele 24 de luni;
  • Asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume colectiv şi în comandită;
  • Persoanele cu antecedente penale;
  • Persoanele lipsite, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, de dreptul de a administra întreprinderi şi alte persoane juridice;
  • Persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care examinează cazul de insolvabilitate.

Administratorul trebuie să fie înregistrat, dat fiind faptul că activitatea acestuia este una comercială. El trebuie înregistrat în Registrul de Stat al Întreprinzătorilor Individuali, calitatea de întreprinzător fiind o condiţie pentru ocuparea funcţiei de administrator.

Desemnarea

Potrivit art. 63, alin. 1, administratorul este desemnat de către instanţa de insolvabilitate, pentru a-şi îndeplini atribuţiile în perioada de observaţie, în procesul de insolvabilitate şi în procesul de restructurare.

La etapa intentării procesului, instanţa desemnează candidatura administratorului provizoriu, propusă de autorul cererii introductive. În cazul cînd cel care a depus cererea nu a desemnat candidatura pentru poziţia de administrator, instanţa va desemna persoana acestuia în mod aleatoriu.

Potrivit art. 64 al legii, persoanele care întrunesc condiţiile de administrator, pot solicita înregistrarea lor în lista administratorilor şi lichidatorilor, întocmită şi actualizată de către instanţa de insolvabilitate. Lista trebuie să se afişeze în incinta instanţei de insolvabilitate.

Destituirea

La cererea comitetului creditorilor, a adunării creditorilor, a administraţiei publice centrale de specialitate sau autorităţilor administraţiei publice locale, sau din oficiu, instanţa de insolvabilitate poate destitui administratorul din motive întemeiate, inclusiv dacă acesta:

  • Nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de performanţă;
  • Depăşeşte sau nu respectă atribuţiile ce îi revin prin lege, încalcă legislaţia;
  • Se află în conflict de interese cu orice parte în proces;
  • Cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate şi/sau a restricţiilor prevăzute de lege;
  • Se află în procedură de lichidare sau de insolvabilitate.

Prin încheierea de destituire, instanţa de insolvabilitate desemnează un alt administrator/lichidator, în condiţiile stabilite la art. 63, la propunerea comitetului creditorilor ori, dacă nu este constituit, la propunerea adunării creditorilor, ori, în lipsa unor astfel de propuneri, în mod aleatoriu, din lista administratorilor şi a lichidatorilor.

Demisia

Administratorul poate fi destituit din funcţie şi la demisia acestuia. Dacă instanţa consideră motivele demisiei întemeiate, administratorul va trebui să-şi continue activitatea pînă la desemnarea altui administrator. Administratorul desemnat poate chema în judecată orice administrator precedent pentru daunele pricinuite masei debitoare sau creditorilor.

Răspunderea administratorului, lichidatorului

Administratorul va purta răspundere disciplinară, penală, materială, administrativă (contravenţională) pentru eventualele acţiuni ilegale comise în procesul de insolvabilitate. Astfel, de exemplu: administratorul va fi obligat să repare toate prejudiciile cauzate creditorilor sau altor participanţi la procesul de insolvabilitate (debitorul) în cazul încălcării de către acesta a legii sau a împuternicirilor.

Nu va răspunde doar în cazul în care acesta a fost de bună – credinţă. Răspunderea poate surveni şi în urma unor inacţiuni ale administratorului. De exemplu: cînd acesta nu a cerut nulitatea relativă unor contracte păgubitoare ale debitorului, încheiate anterior intentării procesului de insolvabilitate. Un alt exemplu: omisiunea exercitării acţiunii oblice şi celei pauliene.

La acţiunea pauliană acesta trebuie să ceară nulitatea actelor întocmite cu rea-credinţă de debitor.

La acţiunea oblică acesta trebuie să solicite restituirea bunurilor sau executarea obligaţiei creditorilor debitorului.

În cazul în care dacă pe parcursul unui an de la data aplicării unei sancţiuni disciplinare, administratorul nu a comis o altă faptă pasibilă de a o astfel de răspundere, se consideră ca sancţiunea disciplinară nu a fost aplicată iar reputaţia administratorului este reabilitată.

  1. Acţiunile preliminare intentării procesului şi tipurile de hotărîri ale instanţei( de indicat concret acţiunile)

Măsurile de pregătire preliminară a examinării cauzei privind insolvabilitatea debitorului le ia instanţa de insolvabilitate în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă şi cu cele ale prezentei legi.

Pentru urgentarea actelor procesuale, instanţa de insolvabilitate poate solicita audierea persoanelor identificate ca făcînd parte din administraţia societăţii, le poate solicita asistenţa şi concursul la efectuarea actelor de procedură, poate efectua orice alt act procesual necesar soluţionării cauzei.

Termenul de examinare a cauzei de intentare a procesului de insolvabilitate este de cel mult 60 de zile lucrătoare de la data admiterii cererii introductive spre examinare. În funcţie de circumstanţele cauzei şi de motivele temeinice, instanţa de insolvabilitate poate decide majorarea termenului de examinare a cauzei cu 15 zile lucrătoare.

După judecarea cererii introductive, instanţa de insolvabilitate adoptă una din următoarele hotărîri:

  • Se constată insolvabilitatea debitorului şi i se intentează proces de insolvabilitate;
  • Se constată insolvabilitatea debitorului şi i se intentează procedură simplificată a falimentului;
  • Se intentează procedură accelerată de restructurare a debitorului;
  • Se respinge cererea introductivă şi se refuză intentarea unui proces de insolvabilitate faţă de debitor.

Instanţa de insolvabilitate poate dispune totodată, prin încheiere, încetarea procesului judiciar în cazul încheierii unei tranzacţii sau al retragerii cererii introductive, precum şi în alte condiţii stabilite de lege.

  1. Hotărîri de intentare a procedurii

Instanţa de insolvabilitate hotărăşte, în baza aprecierii temeiului de insolvabilitate şi a faptelor constatate în cadrul examinării cererii introductive, asupra intentării procedurii de insolvabilitate sau asupra respingerii cererii introductive.

Hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate devine executorie în momentul pronunţării. Dispozitivul hotărîrii se înmînează administratorului desemnat imediat.

Prin hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate dă apreciere concluziilor din raportul administratorului provizoriu, prevede mărimea revendicărilor asupra cărora obiecţiile debitorului şi/sau ale creditorilor au fost respinse ori considerate ca fiind întemeiate, desemnează administratorul insolvabilităţii şi instituie, după caz, comitetul creditorilor.

În hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate se indică:

  • Denumirea/numele şi prenumele, sediul/adresa, codul fiscal, domeniul de activitate al debitorului;
  • Numele, prenumele, adresa administratorului insolvabilităţii;
  • Locul, data şi ora şedinţei de validare a mărimii creanţelor (şedinţa de validare) şi, după caz, locul, data şi ora adunării creditorilor de audiere a raportului administratorului insolvabilităţii (adunarea de raportare);
  • Ora intentării procesului de insolvabilitate.

Dispozitivul hotărîrii trebuie să conţină notificarea intentării procedurii de insolvabilitate care va cuprinde:

  • Termenul limită de înregistrare a cererii de admitere a creanţelor, în vederea întocmirii tabelului definitiv, care va fi de pînă la 45 de zile calendaristice de la data intentării procedurii, precum şi un apel special adresat creditorilor garantaţi de a preciza neîntîrziat bunurile asupra cărora deţin un drept de preferinţă;
  • Termenul de verificare a creanţelor, de întocmire şi de comunicare a tabelului lor definitiv, care nu va depăşi 15 zile lucrătoare de la expirarea termenului prevăzut mai sus;
  • Data şedinţei de validare a creanţelor, care nu va depăşi 30 de zile calendaristice de la expirarea termenului de 15 zile.

Prin hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate va institui un comitet al creditorilor şi va împuternici administratorul insolvabilităţii să preia în posesiune şi administrare, inclusiv prin executare silită, bunurile ce aparţin masei debitoare. Dispozitivul hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate se remite spre publicare de către administrator în termen de 2 zile lucrătoare din data adoptării.

Instanţa de insolvabilitate afişează hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate în incinta sa, iar administratorul insolvabilităţii o expediază în mod obligatoriu debitorului, registrului de stat al persoanelor juridice şi registrului de stat al întreprinzătorilor individuali, inspectoratului  fiscal de stat teritorial, băncilor în care debitorul are conturi şi, după caz, registrelor în care se înregistrează gajul, organului cadastral teritorial, Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare, registrelor de stat ale transporturilor, ministerului de ramură, altor instituţii şi autorităţi relevante, în fiecare caz concret.

Hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate serveşte drept temei pentru introducerea menţiunilor în registrele respective. Din data primirii copiei de pe hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate, instituţiile şi organele menţionate sus, înscriu consemnările cuvenite la rubrica debitorului sau a bunurilor debitorului şi sistează orice altă înregistrare legată de statutul juridic al debitorului sau al bunurilor lui. Din acest moment, orice înscriere privind înregistrarea sau modificarea statutului juridic al debitorului sau al bunurilor lui se va efectua doar la cererea administratorului insolvabilităţii.

Odată cu hotărîrea de intentare a procedurii de insolvabilitate, administratorul insolvabilităţii expediază o notificare tuturor creditorilor cunoscuţi pentru ca aceştia să înainteze creanţele faţă de debitorul insolvabil.

  1. Masa debitoare

Masa debitoare cuprinde toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care acesta le dobîndeşte şi le recuperează pe parcursul procesului.

Proprietatea deţinută de debitor în comun cu terţii este raportată cu titlu provizoriu la masa debitoare, indiferent de acordurile încheiate între ei. În caz de litigiu între coproprietarii bunului inclus în masa debitoare, partajarea se face într-un proces separat de către instanţa de insolvabilitate  pe al cărei rol se află cauza. Debitorul răspunde pentru obligaţii doar cu partea sa din proprietatea comună.

Bunurile aflate în proprietatea comună în devălmăşie a soţilor se includ în masa debitoare. Debitorul răspunde pentru obligaţii doar cu partea sa din proprietatea comună în devălmăşie, urmînd ca instanţa de insolvabilitate să separe cota corespunzătoare din proprietatea comună în conformitate cu dispoziţiile Codului civil.

Nu se includ în masa debitoare bunurile scoase din circuitul civil, bunurile care, în conformitate cu  Codul de procedură civilă, nu sînt pasibile de executare silită şi drepturile patrimoniale inalienabile ale debitorului.

Dacă în masa debitoare există bunuri excluse din circuitul civil, administratorul insolvabilităţii notifică proprietarul lor. Acesta este obligat să ridice bunurile în termen de 30 de zile calendaristice din momentul notificării. În cazul încălcării acestui termen, proprietarul trebuie să restituie cheltuielile de întreţinere a bunurilor excluse din circuitul civil.

Fondul social de locuinţe, instituţiile preşcolare şi obiectivele de infrastructură comunală vor fi valorificate/lichidate în conformitate cu prezenta lege. În cazul în care bunurile nominalizate nu vor putea fi valorificate/lichidate, vor fi transmise autorităţilor administraţiei publice locale.

Obligaţiile de întreţinere şi de menţinere în funcţiune a acestor obiective conform destinaţiei lor trec la autorităţile administraţiei publice locale la expirarea a 30 de zile de la notificarea lor despre acest fapt. Obiectivele sînt transmise necondiţionat în starea în care se află la data transmiterii lor. Finanţarea întreţinerii acestor obiective se efectuează de la bugetele respective.

În cazul valorificării şi/sau al lichidării fondului social de locuinţe, instituţiilor preşcolare şi obiectivelor de infrastructură comunală, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul de preemţiune.

Un dintre condiţiile obligatorii ale  valorificării şi/sau lichidării fondului social de locuinţe, a instituţiilor preşcolare şi a obiectivelor de  infrastructură comunală este păstrarea  destinaţiei lor. În caz de nerespectare a destinaţiei lor, autoritatea administraţiei publice locale poate solicita instanţei de judecată anularea dreptului de proprietate al cumpărătorului sau al dobînditorului şi remiterea acestui drept către autoritatea administraţiei publice locale. În acest caz,  mijloacele băneşti achitate de cumpărător sau valoarea creanţei stinse dobînditorului vor fi restituite acestora de la bugetul autorităţii administraţiei publice locale care a solicitat anularea.

Masa debitoare serveşte la executarea creanţelor patrimoniale ale creditorilor.

  1. Creditori chirografari, garantaţi şi ai masei

Potrivit legii insolvabilităţii, sunt recunoscute 3 categorii de creditori:

  • Chirografari (ale căror creanţe s-au născut pînă la intentarea procesului de insolvabilitate şi care nu sunt garantaţi);
  • Garantați (ale căror creanţe s-au născut pînă la intentarea procesului de insolvabilitate). Creanţele acestora sunt garantate prin gaj sau ipotecă;
  • Ai masei debitoare (ale căror creanţe s-au născut după intentarea procesului de insolvabilitate).

Creditorii chirografari sunt de două categorii:

Creditori cu creanţe preferenţiale (creanţe de rang preferențial):

  • Creanţe ce provin din cauzarea morții şi dăunarea sănătății (rangul I);
  • Creanţe față de salariaţi şi cele din dreptul de autor (rangul II);
  • Creanţe pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor sau credite externe acordate cu garanţie de stat, datorii la bugetul public naţional (rangul III);
  • Creanţele de restituire a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului;

Creditori cu rang de creanţe inferioare (nepreferențial):

  • Dobînda calculată după intentarea procesului;
  • Amenzi, penalităţi, alte sancţiuni pecuniare, cauzate de neexecutarea obligaţiilor de către debitor sau din executarea lor necorespunzătoare;
  • Creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului; etc.

Creditorii pot participa în cadrul procesului de insolvabilitate, atît individual, cît şi organizaţi, în Adunarea, respectiv Comitetul creditorilor.

  1. Modul de executare a creanţelor chirografare

Din masa debitoare se acoperă în primul rînd cheltuielile procesului de insolvabilitate şi obligaţiile masei debitoare.

Creanţele chirografare se împart în ranguri şi se plătesc în următoarea consecutivitate:

  • Creanţele din dăunarea sănătăţii sau din cauzarea morţii. Capitalizarea acestor creanţe se face conform legii nr. 123-xiv din 30 iulie 1998 cu privire la capitalizarea plăţilor periodice;
  • Creanţele salariale faţă de angajaţi, şi remuneraţia datorată conform drepturilor de autor;
  • Creanţele pentru creditele acordate de ministerul finanţelor (suma principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc), creditele interne şi externe acordate cu garanţie de stat, impozitele şi alte obligaţii de plată la bugetul public naţional;
  • creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului;
  • alte creanţe chirografare care nu sînt de rang inferior.

Creanţele chirografare de rang inferior care au următoarele clase:

  • Dobînda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea procesului;
  • Amenzile, penalităţile şi alte sancţiuni financiare (pecuniare), precum şi cele cauzate de neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare;
  • Creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;
  • Creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare şi/sau împrumuturile unui asociat, acţionar sau membru al debitorului ori ale persoanelor afiliate sau interdependente şi alte asemenea creanţe;
  • Creanţele salariale a memrilor organelor de conducere a debitorului.

Creanţele chirografare se execută conform rangului acestora. Creanţele următorului rang se execută numai după executarea în totalitate a creanţelor rangului precedent. În caz de insuficienţă a masei debitoare, distribuirea bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se efectuează proporţional.

Pentru asigurarea cheltuielilor viitoare ale procesului de insolvabilitate şi pentru asigurarea obligaţiilor masei debitoare se va constitui o rezervă a acestei mase, care nu va fi distribuită între creditori pînă la distribuirea finală. În caz de necesitate, rezerva destinată să acopere cheltuielile viitoare ale masei debitoare va fi majorată sau redusă la decizia comitetului creditorilor sau adunării creditorilor.

  1. Organele creditorilor, competenţa Adunării Creditorilor

Adunarea creditorilor este un organ colegial format din totalitatea creditorilor faţă de care debitorul este obligat la executarea creanţelor, care exercită în numele lor toate acţiunile cu privire la creanţele debitorului şi repartizarea maselor debitoare. Adunarea nu are dreptul să soluționeze chestiuni care revin administratorului sau lichidatorului.

Hotărîrile luate de Adunarea creditorilor pot fi contestate şi respectiv, anulate de către instanţa de insolvabilitate. Instanţa, anulînd hotărîrea, nu va putea anula şi procesul verbal al Adunării.

În funcţie de etapele procesului de insolvabilitate, adunarea creditorilor poate fi:

  1. Adunarea de Raportare. Aici, administratorul, informează creditorii cu privire la starea economică financiară a debitorului şi cauzele acesteia. Pornind de la concluziile perioadei de observaţie, administratorul va trebui să se expună în privinţa stării debitorului de a continua sau nu activitatea economică, luîndu-se una dintre decizii:
  • Debitorul este viabil şi va fi menţinut ca şi subiect de drept comercial;
  • Debitorul va fi lichidat.

În cazul în care s-a ajuns la concluzia posibilităţii restabilirii solvabilităţii debitorului, şi de aplicare a planului de restructurare în variante mai eficiente decît lichidarea, administratorul va solicita Adunării un termen pentru elaborarea proiectului planului de restructurare.

2.Adunarea de validare (a II-a adunare) este adunarea la care se confirmă creanţele debitorului, ele urmînd să fie înscrise în tabelul de creanţe, şi se va comunica Adunării de Raportare, dacă acestea nu i-au fost prezentate.

3.Adunarea de lichidare a masei debitoare – decide soluţionarea problemelor privind masa debitoare. Astfel de probleme pot fi:

  • Modificarea tabelului de creanţe;
  • Modificarea modului şi condiţiile de vînzare a unor bunuri.

Tablele de creanţe pot fi:

  • Tabel preliminar de creanţe – tabel care cuprinde creanţele născute înainte de perioada de observaţie, înregistrate de administratorul provizoriu în urma verificării lor, suma solicitată de creditor, suma acceptată şi rangul de prioritate;
  • Tabel definitiv de creanţe – tabel care cuprinde creanţele asupra patrimoniului debitorului la data deschiderii procedurii, inclusiv cele acceptate în tabelul preliminar, precum şi creanţele admise în urma soluţionării contestaţiilor, suma solicitată, suma admisă şi rangul de prioritate;
  • Tabel definitiv consolidat – tabel care cuprinde totalitatea creanţelor ce figurează ca fiind admise în tabelul definitiv de creanţe, precum şi creanţele rezultate în urma soluţionării contestaţiilor.

Atribuţiile Adunării Creditorilor:

  • Formează comitetul creditorilor şi stabileşte in concreto, competenţele şi atribuţiile acestora. Adunarea creditorilor poate oricînd modifica componenţa comitetului creditorilor sau o poate oricînd dizolva. În componenţa comitetului trebuie să fie incluşi reprezentanţi ai tuturor categoriilor de creditori.
  • Solicită instanţei aplicarea procedurii planului de restructurare;
  • Propune instanţei candidatura administratorului insolvabilităţii sau solicită după caz demiterea acestuia;
  • Verifică legalitatea şi oportunitatea hotărîrilor creditorilor, luînd decizie cu privire la anularea acestora;
  • Aprobă (încuviinţează) distribuirea masei debitoare;
  • Alte probleme privind desfăşurarea procesului de insolvabilitate.

Adunarea creditorilor se convoacă de către administratorul insolvabilităţii sau, după caz, de către lichidator. Adunarea creditorilor poate fi convocată şi la cererea comitetului creditorilor, la cererea creditorilor ale căror creanţe reprezintă cel puţin 10% din suma totală a creanţelor validate cu drept de vot sau în temeiul unei încheieri a instanţei de insolvabilitate. Adunarea creditorilor se desfăşoară cu prezenţa creditorilor sau prin corespondenţă ori în varianta mixtă. Primele 2 tipuri de adunări nu se desfăşoară prin corespondenţă. Dreptul de vot poate fi exprimat personal sau prin reprezentant, reprezentantul avînd procură pe care trebuie să o prezinte Adunării Creditorilor. În acest caz va fi vorba de o procură specială, dar ar putea fi şi generală. Creditorul poate renunță la reprezentant în orice moment, în locul lui venind chiar el.

Cvorum – număr minim de membri necesar, potrivit legii, pentru ca o adunare să fie valabil constituită sau să poată lua o hotărâre valabilă.

Adunarea creditorilor este deliberativă dacă, la momentul încheierii înregistrării, au fost înscrişi şi participă la adunare majoritatea simplă a creditorilor cu drept de vot care deţin mai mult de:

  • 50% din valoarea totală a creanţelor chirografare validate;
  • 50% din valoarea totală a creanţelor validate şi anume a creditorilor garantaţi.

Adunarea creditorilor întrunită repetat este deliberativă, indiferent de numărul creditorilor cu drept de vot prezenţi şi indiferent de valoarea creanţelor, dacă toţi creditorii au fost notificaţi în modul şi în termenul stabilit despre data, ora, locul şi ordinea de zi.

Potrivit legii, hotărîrea Adunării creditorilor poate fi anulată de către instanţa de insolvabilitate pentru încălcări de procedură la cererea lichidatorului, administratorului insolvabilităţii, a reprezentantului debitorului insolvabil sau la cererea creditorului care:

  • A votat împotriva hotărîrii şi acest lucru este evidenţiat în procesul verbal al hotărîrii;
  • Nu au fost admişi în mod legal la şedinţă sau nu au fost informaţi în mod legal cu privire la data, locul, ora şi ordinea de zi a adunării;
  • Este lezat în drepturi printr-o hotărîre asupra unei chestiuni care nu era în ordinea de zi sau prin faptul că adunarea a avut loc fără cvorumul necesar sau cu încălcarea regulilor de vot.

Cererea pentru anularea hotărîrii se depune la dosarul cauzei în termen de 5 zile calendaristice de la data luării cunoştinţei de procesul-verbal al adunării creditorilor şi se soluţionează în şedinţă publică în cel mult 10 zile lucrătoare, cu citarea celui care a introdus cererea, a administratorului insolvabilităţii/ lichidatorului şi a preşedintelui adunării creditorilor.

Anularea hotărîrii adunării creditorilor trebuie adusă la cunoştinţă tuturor creditorilor. Încheierea de anulare poate fi atacată cu recurs de orice creditor chirografar sau creditor garantat. Încheierea de respingere a cererii de anulare poate fi atacată cu recurs de către solicitant.

  1. Atribuţiile principale ale administratorului, lichidatorului

Conform art. 66, al Legii Insolvabilităţii, administratorul, lichidatorul are următoarele atribuţii principale:

  • Examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura de insolvabilitate în raport cu situaţia de fapt, întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la insolvabilitate, menţionîndu-se persoanele cărora le-ar fi imputabile şi premisele angajării răspunderii acestora în condiţiile legii, prezentarea acestui raport instanţei de insolvabilitate în termenul stabilit de ea;
  • Deschiderea, examinarea, sigilarea, sechestrarea încăperilor de producţie, a depozitelor, spaţiilor comerciale şi administrative, altor asemenea; evacuarea bunurilor şi a persoanelor din încăperile ocupate ilegal; inventarierea patrimoniului debitorului, partajarea lui, adoptarea de măsuri pentru conservarea masei debitoare;
  • Notificarea creditorilor, verificarea creanţelor şi, după caz, formularea de obiecţii referitor la ele, întocmirea tabelelor de creanţe;
  • Primirea remuneraţiei în modul stabilit de lege;
  • Solicitarea şi primirea gratuită de la participanţii la procesul de insolvabilitate, de la alte persoane, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, a informaţiilor şi explicaţiilor necesare pentru executarea atribuţiilor, precum şi de la debitor a informaţiilor despre veniturile şi bunurile ce îi aparţin cu titlu de proprietate, inclusiv despre cele care se află în proprietate comună pe cote-părţi;
  • Solicitarea instanţei de a dispune participarea colaboratorilor organelor afacerilor interne la executarea atribuţiilor;
  • Exercitarea dreptului de acces în spaţiile de serviciu ale debitorului, studierea documentelor care se află acolo, efectuarea, după caz, a expertizei activităţilor cuprinse în procedurile derulate la cererea instanţei sau a altor organe, inclusiv în procedură de urmărire penală;
  • Încheierea de tranzacţii, stingerea datoriilor, dispunerea încetării fidejusiunii, renunţarea la garanţii reale cu condiţia confirmării acestor acţiuni de către adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor;
  • Colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea silită a bunurilor debitorului aflate în posesiunea unor terţi;
  • Administrarea conturilor bancare speciale, destinate acumulării mijloacelor băneşti obţinute în procesul de insolvabilitate, denumite în continuare conturi de acumulare. Astfel de conturi se deschid în băncile care nu sînt creditori ai debitorului; etc.
  • Desemnare, destituirea şi demisia administratorului, lichidatorului.
  1. Efectele intentării procedurii

Odată cu admiterea cererii, instanţa emite o încheiere în acest sens. Ulterior, urmează numirea unui administrator provizoriu, fiind propus de către cel care a iniţiat procedura de insolvabilitate, sau după caz ales aleatoriu de către instanţa de insolvabilitate.

Hotărârea de intentare a procesului de insolvabilitate produce efecte juridice atât pentru drepturile debitorului insolvabil, cât şi pentru drepturile şi obligaţiile creditorilor.

Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil:

  • Debitorul îşi pierde dreptul de administrare a patrimoniului,
  • Activitatea organelor de conducere a debitorului se suspendă;
  • Achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar gestionat de administrator;
  • Orice garanție de executare a obligațiilor poate fi acordată numai de către administrator cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor;
  • Debitorul nu este în drept sa acorde garanţii de executare a obligațiilor.

Efectele juridice care privesc drepturile şi obligaţiile creditorilor:

  • Se interzice executarea silită faţă de bunurile debitorului,
  • Se suspendă examinarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului şi bunurilor acestuia;
  • Creanţele de natură contractuală pe care le au creditorii faţă de debitor se consideră ajunse la scadenţă la data intentării procesului de insolvabilitate;
  • Se întrerupe calcularea dobânzilor la obligaţiile băncii aflate în proces de insolvabilitate;
  • Se întrerupe calcularea penalităţilor aferente datoriilor debitorului.
  1. Contestarea actelor juridice ale debitorului

Pe tot parcursul perioadei de observaţie, al procedurii de insolvabilitate, al procedurii falimentului şi/sau al procedurii de restructurare, administratorul/ lichidatorul poate introduce în instanţa de insolvabilitate acţiuni în vederea anulării următoarelor acte juridice dacă ele afectează bunurile debitorului:

  • Orice act juridic fictiv sau fraudulos încheiat de debitor în ultimii 3 ani precedenţi intentării procedurii de insolvabilitate, care a afectat drepturile creditorilor;
  • Transferurile cu titlu gratuit din partea debitorului făcute în ultimii 3 ani precedenţi înaintării cererii introductive, cu excepţia actelor de îndeplinire a unor obligaţii morale sau actelor pentru binele public (de sponsorizare), în care generozitatea donatorului este proporţională patrimoniului său;
  • Tranzacţiile încheiate în ultimii 3 ani precedenţi înaintării cererii introductive, în care prestaţia debitorului este vădit mai mare decît cea primită;
  • Transferurile de proprietate de la debitor către un creditor în contul unei datorii anterioare sau în folosul acestuia din urmă, efectuate în ultimele 4 luni precedente înaintării cererii introductive, care au ca efect creşterea sumei pe care creditorul ar urma să o primească în cazul lichidării debitorului;
  • Transferurile de proprietate de la debitor către un creditor în contul unei datorii anterioare sau în folosul acestuia din urmă, efectuate în ultimele 4 luni precedente înaintării cererii introductive, la care creditorul nu avea dreptul sau care nu ajunseră la scadenţă;
  • Acordarea gratuită a unui gaj sau a unei ipoteci, a oricărei alte garanţii pentru o creanţă care era neasigurată în ultimele 4 luni anterioare înaintării cererii introductive sau pentru o creanţă a unui acţionar sau asociat al debitorului într-o perioadă similară, dacă aceste creanţe nu au ajuns la scadenţă pînă la data intentării procedurii de insolvabilitate;
  • Orice acte încheiate şi garanţii acordate de către debitor după înaintarea cererii introductive.

Anularea unor acte juridice încheiate în ultimele 24 de luni

Pe tot parcursul perioadei de observaţie, al procedurii de insolvabilitate, al procedurii falimentului şi/sau al procedurii de restructurare, administratorul/ lichidatorul poate introduce în instanţa de insolvabilitate acţiuni în vederea anulării tranzacţiilor încheiate de debitor în ultimele 24 de luni precedente înaintării cererii introductive, dacă acestea sînt în dauna intereselor creditorilor, cu următoarele persoane:

  • Cu un asociat în comandită sau cu un asociat care deţine cel puţin 20% din capitalul social al debitorului, atunci cînd debitorul este societate în comandită sau societate în nume colectiv;
  • Cu un asociat (acţionar) care deţine cel puţin 20% din capitalul social al debitorului, atunci cînd debitorul este societate pe acţiuni sau societate cu răspundere limitată;
  • Cu o persoană care se încadrează în prevederile art. 247 alin. (1);
  • Cu un coproprietar – asupra unui bun comun indivizibil;
  • Cu o persoană care se încadrează în prevederile art. 63 alin. (6).

Nu pot fi anulate transferurile cu caracter patrimonial efectuate în baza unei licitaţii publice, în condiţiile legii.

Situaţia bunurilor din tranzacţiile anulate

Terţul dobînditor în cadrul unei tranzacţii anulate conform art. 104 şi 105 trebuie să restituie, în contul masei debitoare, bunul dobîndit sau, în cazul în care bunul nu mai există, valoarea lui estimată la data transferului efectuat de către debitor.

Terţul dobînditor în cadrul tranzacţiilor prevăzute la alin. (1) care a restituit, integral sau parţial, în masa debitoare bunul sau valoarea lui deţine o creanţă chirografară împotriva debitorului, cu condiţia ca terţul să fi fost de bună-credinţă referitor la intenţiile debitorului la data efectuării transferului.

  1. Adunarea de raportare

Administratorul insolvabilităţii va întocmi şi va supune adunării creditorilor, în termenul stabilit de instanţa de insolvabilitate, care nu  poate depăşi 100 de zile de la data deschiderii procedurii, un raport asupra stării economice şi a cauzelor care au condus la insolvabilitatea debitorului, menţionînd persoanele cărora le-ar fi imputabilă această situaţie.

În raport se va indica existenţa posibilităţii reale de menţinere, în totalitate sau parţial, a întreprinderii debitorului şi de aplicare a planului ori, după caz, motivele care nu permit restructurarea şi, în acest caz, va propune intrarea în faliment.

Dacă va concluziona în raport că activitatea debitorului poate fi redresată în baza unui plan, administratorul insolvabilităţii va trebui să precizeze dacă recomandă ca planul să fie cel propus de debitor, dacă, la cererea debitorului, colaborează la întocmirea acelui plan sau dacă intenţionează să propună un alt plan singur sau împreună cu unul sau mai mulţi creditori.

La adunarea de raportare, creditorii pun în discuţie raportul administratorului insolvabilităţii şi adoptă una din următoarele hotărîri:

  • De intentare a procedurii de restructurare a debitorului;
  • De intentare a procedurii falimentului.

Prima la vot se pune propunerea susţinută de administratorul insolvabilităţii. Neaprobarea de către adunarea creditorilor a procedurii propuse de administratorul insolvabilităţii are ca efect intentarea faţă de debitor a următoarei proceduri fără a fi pusă separat la vot.

În cazul în care adunarea creditorilor de raportare hotărăşte restructurarea debitorului, hotărîrea se confirmă în cel mult 5 zile  de către instanţa de insolvabilitate, care, prin încheiere motivată, dispune intentarea procedurii de restructurare şi stabileşte un termen, de cel mult  30 de zile de la emiterea încheierii, de propunere a planului procedurii de restructurare.

Nerespectarea termenului de 30 zile conduce la decăderea părţilor din dreptul de a depune planul  şi, ca urmare, la trecerea, prin încheiere a instanţei de insolvabilitate, la procedura falimentului.

În cazul în care adunarea creditorilor aprobă propunerea administratorului insolvabilităţii de încetare a activităţii întreprinderii insolvabile, instanţa de insolvabilitate decide, prin încheiere, continuarea procedurii de insolvabilitate şi intrarea în faliment a debitorului, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

Pînă la adunarea de raportare, administratorul insolvabilităţii poate sista activitatea nerentabilă a debitorului doar cu învoirea comitetului creditorilor, dacă acesta a fost format.

În cazul de încetare a activităţii debitorului, administratorul insolvabilităţii trebuie să îl informeze înainte de data preconizată. Instanţa de insolvabilitate poate refuza sistarea activităţii debitorului pînă la adunarea de raportare, la cererea lui şi după audierea administratorului insolvabilităţii, cu condiţia ca refuzul să nu cauzeze diminuarea masei debitoare.

  1. Falimentul

Instanţa de insolvabilitate decide prin încheiere intrarea imediată în faliment, dar nu mai tîrziu de 5 zile lucrătoare, în următoarele cazuri:

  • Debitorul nu şi-a declarat intenţia de a se restructura sau este decăzut din dreptul de a propune un plan al procedurii de restructurare, iar creditorii nu cer restructurarea lui;
  • Niciunul dintre participanţii la procedură nu a propus un plan al procedurii de restructurare, în condiţiile şi termenele stabilite de prezenta lege, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
  • Debitorul şi-a declarat intenţia de a se restructura, dar nu a propus în termen un plan de restructurare ori planul lui nu a fost acceptat şi confirmat;
  • Obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sînt îndeplinite în condiţiile stipulate în planul confirmat sau activitatea debitorului desfăşurată pe parcursul restructurării aduce pierderi masei debitoare;
  • Adunarea creditorilor a aprobat raportul administratorului insolvabilităţii în care se propune intrarea debitorului în faliment.

Instanţa de insolvabilitate va pronunţa, prin încheierea de intrare în faliment, dizolvarea societăţii debitoare şi va dispune:

  • Desemnarea unui lichidator, stabilirea atribuţiilor acestuia;
  • Valorificarea şi lichidarea masei debitoare.

Actele cu titlu gratuit, precum şi celelalte acte, exceptîndu-le pe cele permise de planul procedurii de restructurare, efectuate între data confirmării planului procedurii de restructurare şi data intrării în faliment sînt nule.

Efectele intentării procedurii falimentului

În cazul în care dispune trecerea la faliment, instanţa de insolvabilitate va desemna un lichidator propus de adunarea creditorilor. Atribuţiile administratorului insolvabilităţii încetează la momentul în care instanţa stabileşte atribuţiile lichidatorului. Poate fi desemnat lichidator administratorul insolvabilităţii desemnat anterior.

Orice transfer, îndeplinire a unei obligaţii, exercitare a unui drept, act sau fapt, cu excepţia celor autorizate de lichidator sau de instanţa de insolvabilitate, efectuate de debitor sau de administratorul insolvabilităţii ulterior deschiderii procedurii  falimentului sînt nule.

Nicio dobîndă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială nu se adaugă creanţelor născute ulterior datei deschiderii procedurii generale şi nici procedurii simplificate a falimentului.

După intrarea în faliment, dispoziţiile capitolelor II şi III se aplică în modul corespunzător, în măsura în care nu contravin prezentului capitol.

  1. Valorificarea bunurilor

După intentarea procedurii falimentului, lichidatorul valorifică şi/sau lichidează neîntârziat, în condiţii cît mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit, masa debitoare numai cu acordul expres al comitetului creditorilor sau al adunării creditorilor, după caz. Termenul de valorificare şi/sau de lichidare a masei debitoare nu va depăşi 2 ani de la intentarea procedurii falimentului.

În cazul în care, în perioada indicată mai sus, valorifică şi/sau lichidează masa debitoare fără acordul expres al adunării creditorilor sau al comitetului creditorilor, lichidatorul răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciul cauzat prin  înstrăinarea necoordonată a masei debitoare.

Pentru evaluarea bunurilor din patrimoniul debitorului, lichidatorul poate angaja în numele debitorului un evaluator, iar cu acordul comitetului creditorilor poate utiliza un evaluator propriu. Bunurile din patrimoniul debitorului vor fi evaluate atît în bloc, cît şi individual.

Vânzarea masei debitoare

În cel mult 10 zile de la data aprobării de către comitetul creditorilor sau de către adunarea creditorilor a preţului iniţial de vînzare, lichidatorul formează loturi de bunuri pentru vînzare şi stabileşte data şi locul licitaţiei cu strigare, publicînd un anunţ care va cuprinde informaţia necesară.

Licitaţia se organizează la sediul lichidatorului sau al debitorului ori în alt loc stabilit de lichidator şi se va desfăşura în decursul a 15 zile de la data publicării anunţului despre organizarea ei. Persoana la care se păstrează bunurile este obligată să asigure accesul publicului la ele. Nu pot participa la licitaţie, sub sancţiunea nulităţii absolute, lichidatorul sau organizatorul licitaţiei, judecătorii instanţei de insolvabilitate.

Licitaţia repetată

Lichidatorul sau comisia de licitaţie va declara că licitaţia nu a avut loc dacă:

  • La licitaţie s-a prezentat un singur participant ori nu s-a prezentat nici unul;
  • Niciun participant la licitaţie nu a propus cel puţin un preţ egal cu valoarea preţului iniţial stabilit de comitetul creditorilor sau de adunarea creditorilor;
  • Adjudecatarul nu a achitat integral, în termen, costul lotului cumpărat.

Dacă licitaţia nu a avut loc, lichidatorul sau comisa de licitaţie întocmeşte un proces-verbal prin care se dispune organizarea unei licitaţii repetate.

În cazul în care s-a declarat că prima licitaţie cu strigare nu a avut loc, unul dintre creditori este în drept să preia bunurile la preţul iniţial al lotului expus la vînzare. Dacă, în decursul a 20 de zile din data notificării, niciun creditor nu a acceptat preluarea bunurilor în natură, se va organiza licitaţie repetată cu strigare în condiţiile legii insolvabilităţii.

Dacă la bunurile nevîndute la licitaţia repetată pretind cîţiva creditori, dreptul preferenţial îl are creditorul chirografar de clasă superioară conform ordinii de satisfacere a creanţelor stabilite de lege.

Licitaţia cu reducere

În cazul în care licitaţia cu strigare repetată nu a avut loc, lichidatorul dispune imediat ca bunurile nesolicitate la licitaţia cu strigare să fie scoase la licitaţia cu reducere.  Dacă preţul redus a fost strigat de 3 ori şi niciun participant nu şi-a exprimat dorinţa de a cumpăra lotul, licitatorul reduce preţul cu încă un pas, declarînd de fiecare dată preţul nou.

Reducerea preţului va continua pînă se ajunge la zero, după care lotul se scoate de la licitaţie. Comitetul creditorilor sau, după caz, adunarea creditorilor poate stabili pentru unele loturi scoase la licitaţie cu reducere, limita la care poate fi redus preţul.

Ridicarea bunurilor adjudecate

După semnarea procesului-verbal al licitaţiei, lichidatorul ridică bunurile adjudecate spre a le remite adjudecatarului. În momentul semnării actului de ridicare a bunurilor adjudecate, dreptul de proprietate asupra lor trece la adjudecatar, iar cheltuielile de păstrare şi de transportare a bunurilor, de perfectare a titlurilor de proprietate le suportă noul proprietar.

În cazul în care rezultatele licitaţiei sînt contestate din motivul încălcării procedurii de înscriere sau de desfăşurare, bunurile adjudecate nu se vor ridica. În astfel de situaţii, ridicarea bunurilor se operează după soluţionarea litigiilor. Dacă, după ridicarea bunurilor, rezultatele licitaţiei sînt anulate, adjudecatarul (cumpărătorul) este obligat să restituie bunurile.

Vînzarea prin concurs

Pentru desfăşurarea concursurilor, comitetul creditorilor sau adunarea creditorilor, la propunerea lichidatorului, desemnează o comisie de concurs (denumită în continuare comisie), în a cărei componenţă intră reprezentanţi ai creditorilor şi/sau experţi, specialişti în domeniu. Comisia este prezidată de lichidator, iar secretarul se desemnează din rîndul membrilor ei.

Principalele sarcini ale comisiei sînt:

  • Desfăşurarea concursului;
  • Totalizarea rezultatelor concursului, determinarea cîştigătorului în concurs, luarea unor alte decizii privind rezultatele concursului;
  • Soluţionarea eventualelor contestaţii;
  • Depunerea în instanţă de insolvabilitate a proceselor-verbale privind desfăşurarea concursului şi totalurile lui.

Concursul de vînzare se desfăşoară în două etape.

În prima etapă, comisia determină, în baza documentelor şi ofertelor prezentate, numărul ofertanţilor participanţi la concurs, iar în etapa a doua, comisia determină, în baza concursului de ridicare a preţului la obiect, cîştigătorul concursului.

Comisia îl desemnează drept cîştigător al concursului pe participantul care a propus cel mai mare preţ pentru bun şi care şi-a asumat cele mai avantajoase obligaţii în sensul satisfacerii condiţiilor concursului. În termen de 10 zile din data deciziei, lichidatorul încheie cu cîştigătorul concursului un contract de vînzare-cumpărare a bunului (denumit în continuare contract). Acesta este semnat de lichidator şi de cumpărător (cîştigătorul concursului) sau de reprezentantul lui. În cazurile prevăzute de lege, contractul urmează să fie autentificat notarial şi înregistrat la organul cadastral teritorial. Cheltuielile aferente autentificării notariale şi înregistrării contractului le suportă cumpărătorul.

Vînzarea prin negocieri directe

Negocierea directă este o modalitate prin care lichidatorul şi un potenţial cumpărător convin asupra clauzelor ce trebuie incluse în contractul de vînzare-cumpărare al cărui obiect îl constituie bunuri din masa debitoare. Vînzarea prin negocieri directe se face atunci cînd lichidatorul se adresează exclusiv cumpărătorului potenţial ori în cazul cînd, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate, nu s-a înregistrat decît o singură ofertă.

Vânzarea valorilor mobiliare

Valorile mobiliare se vînd prin ridicarea lor de la debitor sau prin aplicarea de sechestru. În cazul ridicării sau al sechestrării valorilor mobiliare, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul va notifica registratorul independent sau persoana care ţine evidenţa lor despre deschiderea procedurii de insolvabilitate sau a procedurii falimentului. Persoanele menţionate vor consemna în registrul respectiv sechestrarea valorilor mobiliare.

Vânzarea de cote-părţi din capitalul social

Vînzarea participaţiei din capitalul social al societăţii în nume colectiv se efectuează doaratunci cînd  bunurile nu ajung pentru satisfacerea creanţelor. Creditorii unui astfel de membru sînt în drept să ceară societăţii separarea unei părţi din patrimoniul ei proporţional participaţiunii debitorului la capitalul social pentru urmărirea acestei părţi.

Partea socială în societatea cu răspundere limitată se înstrăinează prin înştiinţarea administratotului societăţii cu o ofertă scrisă, care ulterior se adduce la cunoştinţă celorlalţi asociaţi. Creditorii asociatului pot urmări partea socială numai în temeiul unui titlu executoriu dacă creanţele nu pot fi satisfăcute din contul altor bunuri ale asociatului.

În cazul cooperativei, membrul acesteia poate fi exclus prin hotărîre a adunării generale în cazul neexecutării sau al executării neconforme a obligaţiilor atribuite prin statutul cooperativei, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de statutul cooperativei. Membrul exclus din cooperativă are dreptul la restituirea participaţiunii.

Participaţiunea se transmite prin succesiune dacă statutul cooperativei nu prevede altfel. În cazul în care nu pot deveni membri ai cooperativei, succesorilor li se achită valoarea participaţiunii.

Urmărirea participaţiunii pentru datorii personale se permite doar în cazul insuficienţei unui alt patrimoniu al membrului cooperativei pentru achitarea lor în modul prevăzut de lege sau de statutul cooperativei.

Poprirea şi vînzarea dreptului litigios sau cesiunea creanţei

Sînt supuse urmăririi silite prin poprire mijloacele băneşti în numerar şi fără numerar, în monedă naţională şi în valută străină, titlurile de valoare, alte bunuri mobile incorporale care sînt datorate debitorului ori sînt deţinute în numele său de un terţ sau pe care acesta din urma i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, pot fi poprite bunurile mobile corporale ale debitorului deţinute de un terţ în numele lui şi creanţa cu termen ori sub condiţie. În acest caz, poprirea nu va putea fi executată decît după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiţiei.

  1. Procedura simplificată a falimentului

Procedura simplificată a falimentului – procedura prin care debitorul intră direct în faliment, după o perioadă de observaţie sau odată cu intentarea procesului de insolvabilitate (fără perioada de observaţie).

Subiecţii supuşi procedurii simplificate a falimentului:

  • Persoanelor fizice aflate în stare de insolvabilitate, şi anume: întreprinzătorii individuali, gospodăriile ţărăneşti, titularul de patentă);
  • Persoanele juridice, care nu au bunuri în patrimoniu lor, sau bunurile sunt insuficiente pentru satisfacerea creanţelor şi nu există nici un terţ care şi-ar manifesta dorinţa de a-l face pe fidejusorul;
  • Societăţile comerciale şi necomerciale dizolvate anterior cererii introductive;
  • Debitorii care nu sunt în drept să beneficieze de procedura de restructurare.

În aceste cazuri, instanţa de insolvabilitate, poate dispune şi intrarea debitorului în procedura simplificată a falimentului şi dizolvarea debitorului.

Prin hotărîrea de iniţiere a procedurii simplificate a falimentului, instanţa va dispune:

  • Ridicarea dreptului de administrare a debitorului;
  • Desemnarea lichidatorului şi stabilirea atribuţiilor lui;
  • Predarea gestiunii patrimoniului de la administrator/administrator provizoriu către lichidator (cel mult 5 zile lucrătoare) cu documentele prevăzute de lege;
  • Notificarea intentării procedurii de insolvabilitate şi intrării debitorului în procedura falimentului.

Hotărîrea de intentarea a procesului simplificat de faliment devine executorie din momentul pronunțării, putînd fi atacată cu recurs.

  1. Falimentul debitorului care nu dispune de masă debitoare

Dacă, în perioada de observare, se constată că debitorul nu dispune de bunuri sau că bunurile lui nu permit acoperirea cheltuielilor procesului de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate, odată cu intentarea procesului de insolvabilitate, dispune deschiderea procedurii simplificate a falimentului şi dizolvarea debitorului. Falimentul nu va avea loc dacă se depune sau se garantează o sumă de bani suficientă pentru achitarea cheltuielilor procesului de insolvabilitate. Persoana care a achitat sau a garantat cheltuielile procesului de insolvabilitate poate cere instanţei de judecată care examinează procesul de insolvabilitate restituirea lor din contul membrilor organelor de conducere ale debitorului care nu şi-au îndeplinit în modul stabilit obligaţia de depunere a cererii introductive.

Dacă, după intentarea procesului de insolvabilitate, se constată că masa debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile procesului, instanţa de insolvabilitate trebuie să iniţieze de îndată procedură simplificată a falimentului. Înainte de adoptarea hotărîrii de iniţiere a procedurii simplificate a falimentului, instanţa de insolvabilitate va audia adunarea creditorilor şi administratorul insolvabilităţii. Dacă creditorul sau un terţ achită cheltuielile procesului de insolvabilitate, falimentul nu se va dispune. Alineatul de mai sus se aplică în modul corespunzător.

Dacă există mijloace băneşti, administratorul insolvabilităţii trebuie ca, înainte de iniţierea procedurii simplificate a falimentului, să achite cheltuielile procesului de insolvabilitate, în primul rînd speţele administrative. Administratorul insolvabilităţii nu este obligat să valorifice bunurile, această atribuţie revenindu-i lichidatorului în cadrul procedurii falimentului.

Dacă cheltuielile procesului de insolvabilitate sînt acoperite, dar masa debitoare nu este suficientă pentru acoperirea altor obligaţii scadente ale masei (creanţelor masei), administratorul insolvabilităţii este obligat să avizeze instanţa de insolvabilitate şi creditorii masei debitoare despre insuficienţa masei. Administratorul insolvabilităţii are aceeaşi obligaţie în cazul în care este previzibil faptul că masa nu este suficientă pentru acoperirea altor obligaţii ale sale la momentul scadenţei lor. După ce a emis avizul despre insuficienţa masei debitoare, administratorul insolvabilităţii prezintă o dare de seamă cu privire la activitatea sa.

Lichidarea şi radierea debitorului din registrul de stat vor avea loc în cadrul procedurii simplificate a falimentului în modul prevăzut de prezenta lege.

  1. Termenele de înaintare a creanţelor

Dacă are o creanţă faţă de debitor născută anterior datei deschiderii procedurii, creditorul înaintează în scris creanţa, indiferent de tipul ei, printr-o cerere de admitere a creanţelor adresată instanţei de judecată care examinează cauza de insolvabilitate a debitorului. Cererile de admitere a creanţelor se consemnează într-un registru, care se păstrează în instanţă.

Cererea de admitere a creanţei se depune în termenul stabilit în hotărîrea de deschidere a procedurii sau în termenul indicat în notificarea administratorului provizoriu. Termenul-limită pentru creditori privind înregistrarea cererii de admitere a creanţelor în vederea întocmirii tabelului preliminar este de 30 de zile calendaristice, iar pentru întocmirea tabelului definitiv, de 45 de zile calendaristice de la data intrării în procedură.

Cererea de admitere a creanţei trebuie făcută chiar dacă aceasta nu este stabilită printr-un titlu. Creanţele neconfirmate prin cerere de admitere a creanţei nu se includ în tabelul definitiv al creanţelor şi nu se satisfac conform procedurii stabilite de prezenta lege.

Creanţele incluse în tabelul preliminar în baza cererilor scrise ale creditorilor nu se cer confirmate repetat prin cerere de admitere la includerea lor în tabelul definitiv. Creanţele incluse în tabelul preliminar cu titlu provizoriu fără drept de vot, în baza datelor din evidenţa contabilă a debitorului, şi nesusţinute ulterior în termen de către creditor prin cerere de admitere a creanţei nu se includ în tabelul definitiv al creanţelor şi se consideră nevalidate.

Creanţele neajunse la scadenţă se consideră scadente din momentul intentării procesului de insolvabilitate. Creanţele sub condiţie la data deschiderii procedurii vor fi îndreptăţite să participe la distribuiri de sume în măsura permisă de prezenta lege.

Se consideră sub condiţie şi creanţele care pot fi valorificate împotriva debitorului numai după executarea unui codebitor principal. Sub incidenţa prezentului articol cad şi creanţele întemeiate pe hotărîri judecătoreşti sau pe hotărîri arbitrale irevocabile, sau pe titluri executorii.

  1. Satisfacerea creanţelor chirografare

Creditorii chirografari sunt de două categorii:

Creditori cu creanţe preferenţiale (creanţe de rang preferențial):

  • Creanţe ce provin din cauzarea morții şi dăunarea sănătății (rangul I);
  • Creanţe față de salariaţi şi cele din dreptul de autor (rangul II);
  • Creanţe pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor sau credite externe acordate cu garanţie de stat, datorii la bugetul public naţional (rangul III);
  • Creanţele de restituire a datoriilor faţă de rezervele materiale ale statului;

Creditori cu rang de creanţe inferioare (nepreferențial):

  • Dobînda calculată după intentarea procesului;
  • Amenzi, penalităţi, alte sancţiuni pecuniare, cauzate de neexecutarea obligaţiilor de către debitor sau din executarea lor necorespunzătoare;
  • Creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului; etc.
  1. Încetarea procesului de insolvabilitate

Procesul de insolvabilitate, încetează printr-o hotărîrea a instanţei de insolvabilitate de încetare a procesului în temeiurile prevăzute de lege. Hotărîrea se publică în Monitorul Oficial al R. M., iar administratorul va prezenta Camerei Înregistrării de Stat hotărîrea de radiere sau de degrevare a persoanei fizice din dreptul de a presta activitatea de întreprinzător. Termenul de prezentare este de 2 săptămâni.

Procesul de insolvabilitate poate înceta din lipsa masei debitoare, precum şi în caz de insuficienţă a acesteia. După emiterea hotărîrii de încetare a procesului, Camerei Înregistrării de Stat i se prezintă toate documentele necesare, solicitîndu-se radierea debitorului din Registrul de Stat. Din data radierii debitorul se consideră lichidat, nemaiexistînd în calitate de subiect de drept comercial.

Consecințele încetării procesului de insolvabilitate

Întreprinzătorul lichidat pentru insuficiență de masă debitoare, va fi radiat din Registrul de Stat, iar datoriile acestuia sunt considerate stinse (plătite). Prin hotărîrea de încetare a procesului de insolvabilitate, instanţa poate descalifica pe debitorul persoană fizică sau pe administratorul (directorul persoanei juridice), dacă se demonstrează că acesta a contribuit cu intenţie sau neglijenţă, la propria insolvabilitate.

Prin încetarea procesului instanţa de insolvabilitate, administratorul/lichidatorul şi persoanele care au asistat sunt degrevaţi din orice îndatorire sau responsabilitate cu privire la debitor, la patrimoniul acestuia şi la ceilalţi participanţi la procesul de insolvabilitate.

  1. Procedura de restructurare

În cazul în care faţă de debitor nu s-a aplicat procedura de restructurare, iar în cadrul procedurii falimentului s-au constatat circumstanţe esenţiale, bazate în special pe date din analiza financiară potrivit cărora solvabilitatea debitorului poate fi restabilită, lichidatorul poate să convoace, din oficiu sau la cererea creditorilor sau a reprezentantului debitorului, adunarea creditorilor, în termen de o lună din momentul apariţiei acestor circumstanţe, pentru a se examina încetarea procedurii falimentului şi trecerea debitorului la procedura de restructurare.

Hotărîrea adunării creditorilor privitor la încetarea procedurii falimentului şi la trecerea debitorului la procedura de restructurare se adoptă cu votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot prezenţi la şedinţă, cu condiţia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot validate pe care le reprezintă şi care nu au fost stinse la data convocării adunării. Odată cu confirmarea hotărîrii adunării creditorilor, instanţa de insolvabilitate decide încetarea procedurii falimentului şi intentează procedura de restructurare a debitorului.

  • Restructurarea este o procedură de insolvabilitate ce se aplică debitorului în vederea achitării datoriilor lui, care prevede întocmirea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan al procedurii de restructurare, incluzînd, împreună sau separat:
  • Restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
  • Restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social;
  • Restrîngerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din patrimoniul debitorului;
  • Orice alte acţiuni neinterzise de legislaţia în vigoare.

Procedura de restructurare se aplică de către instanţa de insolvabilitate în temeiul unei hotărîri a adunării creditorilor.

Încheierea instanţei de insolvabilitate de aprobare a hotărîrii adunării creditorilor privind aplicarea procedurii de restructurare sau privind neadmiterea restructurării debitorului poate fi atacată cu recurs de persoana care a depus planul, de administratorul insolvabilităţii, de debitor sau de creditori.

Efectele aplicării procedurii de restructurare

Odată cu aplicarea de către instanţa de insolvabilitate a procedurii de restructurare, se instituie imediat moratoriu asupra executării silite a obligaţiilor pecuniare ale creditorilor existente la data aplicării procedurii de restructurare, cu excepţia creanţelor privind plata salariilor şi a pensiilor alimentare, privind recuperarea prejudiciilor cauzate sănătăţii angajaţilor sau cu excepţia creanţelor apărute în legătură cu decesul acestora, a creanţelor de revendicare a patrimoniului din posesie ilegală, precum şi a creanţelor pecuniare şi fiscale a căror scadenţă a survenit în perioada de după deschiderea procedurii de restructurare.

În perioada derulării procedurii de restructurare nu se întrerupe calcularea dobînzilor aferente creanţelor garantate.

 

%d blogeri au apreciat asta: