Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Logica Juridică » FUNDAMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII

FUNDAMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII


Orice activitate conştientă, individuală sau colectivă, este ghidată de raţiune. Pentru a demonstra o teoremă, a valida rezultatul unui scrutin, a desface o căsătorie, a considera că o aserţiune este falsă, avem nevoie de argumente, temeiuri, motive, etc. De pildă, o hotărâre judecătorească trebuie fundamentată, justificată prin probe, materiale în conformitate cu exigenţele legalităţii şi motivată conceptual, prin conştiinţa intimă a judecătorului (a idealurilor lui de dreptate, a convingerii că a aplicat legislaţia în mod echitabil ş. a.).

Un element indispensabil al demonstraţiei, al combaterii, al discursului retoric ş. a. îl constituie fundamentele logice respective.

7.1. Noţiunea „argumentare”. Structura

procesului argumentativ

Argumentarea este menită să realizeze exigenţele principiului raţiunii suficiente care întemeiază validitatea oricărui proces sau act raţional. Din unghiul de vedere al acestui principiu, este privită validitatea definiţiilor, formulărilor, enunţurilor ştiinţifice, este apreciată utilitatea anumitor acţiuni, fapte, decizii omeneşti.

Isocrates, orator din Grecia Antică, considera că argumentarea este „iscusinţă, însuşire de a ne convinge unii pe alţii şi de a face să răsară în faţa ochilor noştri obiectul hotărârilor noastre”. Prin urmare, spune el, „am întemeiat cetăţi, am stabilit legi, am descoperit artele. Şi cuvântul este cel care ne-a ajutat în tot ce am născocit, căci numai el statorniceşte ce este drept şi ce este nedrept, ce este rău şi ce este bine, prin el dovedim vinovăţia celor vicleni, iar pe cei buni îi lăudăm şi tot prin el punem la încercare inteligenţa, astfel încât vorbirea aleasă este semnul cel mai sigur al unei judecăţi drepte. Un cuvânt adevărat care dovedeşte respectul legii şi dreptăţii este imaginea unui suflet bun şi în care te poţi încrede” [22, p. 50].

Argumentarea – proces spiritual complex – conţine diferiţi „parametri” atât de ordin logic, cognitiv, cât şi psihic, pragmatic. Psihicul şi raţionalul integrează procesele argumentative şi sunt (în acest context) fenomene spirituale eterogene complementare.

Logica tradiţională face abstracţie de la factorii psihici (emoţionali, afectivi ş. a.), inclusiv şi în problema argumentării, accentuând doar momentele raţionale şi formale.

Există două tipuri fundamentale de argumentare:

1. argumentarea demonstrativă (demonstraţia), numită şi argumentare constrângătoare (obiectivă);

2. argumentarea nedemonstrativă, neconstrângătoare, retorică (subiectivă).

Argumentarea demonstrativă are un caracter apersonal (desubiectivizat) şi este utilizată „acolo unde subiectivitatea individului prisoseşte, unde implicarea lui constituie un obstacol pentru certificatul valorii de adevăr al cunoştinţelor umane”; argumentarea nedemonstra-tivă, retorică, „are utilitate acolo unde tocmai individul nu lipseşte, unde implicarea lui e necesară pentru asumarea valorii de adevăr sau a uneia din vecinătatea acesteia” [46, p. 21]. Având în vedere cele expuse mai sus, propunem următoarele definiţii:

În sens larg, psiho-logic, argumentarea reprezintă operaţia mentală ce asigură: fundamentarea validităţii aserţiunilor (enunţurilor, propoziţiilor ş. a.), justificarea deciziilor, scopurilor, faptelor , respectiv, pronunţate, luate, urmărite, comise de anumite persoane.

În sens restrâns (logic), argumentarea reprezintă operaţia mentală ce asigură fundamentarea valorilor de adevăr ale judecăţilor, propoziţiilor logice.

Deci, argumentarea este o formă generală de fundamentare. Fundamentarea sau întemeierea, la rândul ei, reprezintă procedura prin care sunt aplicate diverse cunoştinţe, norme, directive, obiective ş. a. pentru a admite, a accepta, a aproba anumite acţiuni, aprecieri valorice, decizii acţionale.

Intr-un sens mai restrâns, fundamentarea (întemeierea) este operaţia prin care se indică temeiul; temeiul este o propoziţie sau un şir de propoziţii din care se poate deriva o aserţiune pe baza unui procedeu logic valid” [62, p. 220].

Alte definiţii ale argumentării le găsim în literatura recomandată (Vezi: [25, p. 286]; [22, p. 53]).

E de menţionat că în unele lucrări de specialitate există o „opoziţie fundamentală” dintre demonstraţie şi argumentare, „propoziţiile argumentative fiind învinuite de un viciu de esenţă, şi anume imposibilitatea de a se conforma bipolarităţii adevăr – fals, esenţială în logica formală. Teza potrivit căreia adeziunea, plauzibilul, probabilitatea sau alte forme prin care se exprimă raţionamentul argumentativ nu permit să se alcătuiască premise axate pe adevăr şi nici pe legături care să ducă la concluzii lipsite de îndoială sau compromis, este frecventă. Nici normele de drept, imperativele şi valorile juridice nu pot fi cuprinse sub denumirea de adevărate sau false şi, ca atare, trebuie excluse din categoria formalizărilor logice” [22, p. 51].

Demonstraţia şi argumentarea nu sunt operaţii mentale contrare, în sens strict; ele nu se exclud, sub acelaşi raport, deoarece (obiectiv) logicul este componentă a psiho-logicului: „Teoria argumentării nu poate ignora ajutorul psihologiei, al retoricii şi afinitatea sa cu dreptul, morala” [8, p. 184]. E necesar de subliniat că o argumentare justă, de asemenea, trebuie să fie şi logic corectă, aplicând în acest scop raţionamente valide. Cu alte cuvinte, discursul retoric „implică logicitatea, fără să se reducă la ea; fără structuri formale nu convingem, numai cu structuri formale nu convingem” [46, p. 23].

Argumentarea şi demonstraţia sunt procese raţionale care au în structura lor formală elemente identice. Aceste elemente sunt, pe de o parte, teza pe care vrem s-o argumentăm (demonstrăm), iar pe de altă parte, argumentele (ideile, faptele, datele statistice ş. a.) care fundamentează această teză, vin în sprijinul ei, o susţin, adică sunt relevante. Al treilea element este legătura dintre argumente şi teză care trebuie să fie logic corectă. Dacă în procesul argumentativ (demonstrativ) intervin abateri conştiente (sofistice) sau inconştiente (paralogistice) de la regulile, legile, principiile logice, atunci astfel de argumentare (demonstraţie) va fi logic incorectă.

Cele mai importante forme de întemeiere, fundamentare sunt demonstraţia şi combaterea.

7.1.1. Demonstraţia şi combaterea

Conform principiului raţiunii suficiente, nici o idee nu poate fi admisă fără o fundamentare (întemeiere) logică. În cunoaştere, trebuie să deosebim ideile adevărate de cele false, să acceptăm cele adevărate şi să le respingem pe cele false. Pentru soluţionarea acestor probleme sunt folosite diferite metode, procedee, empirice şi teoretice. Logica, în acest scop, invocă demonstraţia şi combaterea.

Demonstraţia (combaterea) este procedeul logic prin care se fundamentează, în mod complet şi riguros, adevărul (falsitatea) unei propoziţii logice în baza altor propoziţii logice.

(Despre alte definiţii ale demonstraţiei vezi: [9, p. 260]; [25, p. 288]; [62, p. 229]).

Structura demonstraţiei. Orice demonstraţie este alcătuită din trei părţi:

  • teza de demonstrat (demonstrandum);
  • fundamentul demonstraţiei (principia demonstrandi);
  • procedeul demonstraţiei.
  • Teza de demonstrat (T) este elementul principal, scopul demonstraţiei. Ea reprezintă o idee concretă, o propoziţie sau un ansamblu de propoziţii, adevărul căreia trebuie fundamentat (întemeiat).

În calitate de teză, poate fi înaintată orice idee, concepţie (exprimată prin propoziţii naturale sau enunţuri formalizate): teoremă matematică, generalizare ale datelor experimentale, diagnostic medicinal, versiune despre un fenomen istoric ş. a. În cadrul anchetei şi procesului judiciar, în calitate de teze pot fi înaintate afirmaţii, aserţiuni despre diferite împrejurări ale unei crime (de pildă, personalitatea inculpatului, complicii, motivele şi scopul infracţiunii ş. a.).

Fundamentul demonstraţiei (a1, a2,…, an) este ansamblul de propoziţii (argumente) cu ajutorul cărora se întemeiază adevărul sau falsitatea tezei. El este format din definiţii, axiome, teoreme demonstrate anterior, propoziţii despre date empirice ş. a. În demonstraţiile juridice se folosesc argumente probatorii (mărturii, dovezi, date şi aprecieri de expertiză judiciară ş. a.) şi argumente legale (legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative locale ş. a.).

Procedeul demonstraţiei (argumentarea, demonstraţia propriu-zisă) (®) este propoziţia sau ansamblul propoziţiilor prin care se obţine legătura dintre argumente şi teză. El reprezintă inferenţa sau sistemul de inferenţe prin care conchidem teza din argumente (premise). Cu alte cuvinte, trecerea de la fundamentul demonstraţiei (argumente) la teză se obţine cu ajutorul inferenţelor (silogismelor, inferenţelor ipotetice, disjunctive ş. a.).

Formula demonstraţiei este următoarea:

(a1Ùa2ÙÙan) ®T.

De exemplu, adevărul propoziţiei „Încheierea căsătoriei dintre X şi Y este o acţiune legală” (T) poate fi fundamentat prin propoziţii care corespund condiţiilor şi procedurii de încheiere a căsătoriei (argumente relevante):

1. X şi Y sunt de acord să înregistreze căsătoria (a1);

2. X şi Y au atins vârsta de căsătorie (a2);

3. în momentul încheierii căsătoriei X sau Y nu erau înregistraţi în căsătorie cu o altă persoană (a3);

4. X şi Y nu se află în relaţie de rudenie (a4);

5. căsătoria dintre X şi Y s-a înregistrat în localitatea A în faţa autorităţii de stat B (a5);

6. au fost identificaţi viitorii soţi (X şi Y) (a 6);

7. s-a constatat respectarea condiţiilor de încheiere a căsătoriei, s-a verificat lipsa impedimentelor la înregistrarea căsătoriei dintre X şi Y (a7);

8. viitorilor soţi (X şi Y) li s-a făcut cunoştinţă cu obligaţiunile reciproce şi răspunderea juridică prevăzute de Codul căsătoriei şi familiei (a8);

9. s-a confirmat consimţământul viitorilor soţi (X şi Y) în vederea încheierii căsătoriei (a9);

10. persoana oficială, în conformitate cu prevederile legii, a declarat actul de căsătorie încheiat pe baza consimţământului lui X şi Y (a10);

11. a fost întocmit actul de căsătorie în registrul actelor stării civile, semnat de către persoana oficială a serviciului stării civile, de soţi şi martori (a11);

12. soţilor (X şi Y) li s-a eliberat certificatul de căsătorie (a12).

E de remarcat că fiecare dintre aceste 12 argumente sunt necesare, din punct de vedere juridic. Dar, fiind complete, ele devin şi suficiente. Deci, argumentele a1-a12, aplicate cumulativ, sunt suficiente pentru a confirma adevărul tezei (T). Cu alte cuvinte, pentru ca concluzia (teza T) să fie necesar adevărată este suficient ca premisele (argumentele a1, a2, …, an) să fie (cumulativ) adevărate, iar inferenţa (procedeul demonstraţiei) să fie validă (logic corectă).

Raţionamentul demonstrativ are următoarea particularitate: teza de demonstrat (T) este o concluzie formulată anterior, iar fundamentul demonstraţiei (premisele inferenţei) rămâne necunoscut şi trebuie restabilit. Cu alte cuvinte, demonstraţia constă „în reducerea unei propoziţii date la propoziţii adevărate cu ajutorul raţionamentelor valide” [25, p. 289]. Deci demonstraţia este un proces raţional creativ, euristic, deoarece nu există în genere o procedură formalizată (“mecanică”) de a afla fundamentul demonstraţiei; trebuie să intuim din ce propoziţii inferăm şi cum inferăm.

Valoarea de adevăr a tezei de demonstrat depinde de potenţialul argumentativ al premiselor (fundamentului de demonstrat) şi de conclusivitatea inferenţelor procedurii demonstraţiei.

Dacă argumentele sunt cert adevărate, iar procedeul demonstraţiei aparţine tipurilor de inferenţe demonstrative (deducţiei, inducţiei complete), atunci teza este valoric determinată univoc (adevărată, falsă); în caz contrar, valoarea de adevăr a tezei va fi nedeterminată.

Demonstraţia poate fi intuitivă sau formalizată. Demonstraţia intuitivă se bazează pe relaţii dintre noţiuni şi judecăţi evidente, din punct de vedere al gândirii naturale.

Demonstraţia formalizată se bazează pe simboluri artificiale (care înlocuiesc cuvintele limbii naturale), reguli riguroase şi inferenţe standardizate sub formă de calcule matematice. Inferenţele demonstrative juridice pot fi doar parţial formalizate, deoarece în procesele juridice sunt cercetate persoane individuale, fapte şi cazuri concrete etc.


7.2. Formele demonstraţiei

Există două forme de demonstraţie:

1. demonstraţia directă;

2. demonstraţia indirectă.

Demonstraţia în care fundamentul demonstraţiei (argu-mentele) şi procedeul demonstraţiei sunt îndreptate nemijlocit către teza de demonstrat se numeşte demonstraţie directă.

Dacă demonstraţia, de rând cu teza de demonstrat, mai conţine vreo propoziţie (A) spre care nemijlocit sunt îndreptate argumentele şi procesul demonstraţiei, atunci demonstraţia este indirectă.

Structura demonstraţiei directe poate fi, schematic, înfăţişată astfel:

clip_image001T– teza de demonstrat;

a1, a2,…, an – fundamentul demonstraţiei (argumentele);

®– procedeul demonstraţiei.

Demonstraţia directă reprezintă modul afirmativ (modus ponens) al inferenţei ipotetico-categorice care are următoarea formulă:

((( a1Ù a2ÙÙan) ®T)Ù(a1Ùa2ÙÙan))® T.

clip_image002

Structura demonstraţiei indirecte are următoarea schemă:

Demonstraţia indirectă, de asemenea, poate fi exprimată printr-o inferenţă ipotetico-categorică (modus ponens):

(a1Ù a2ÙÙan) ®(A® T)

clip_image003

(a1Ùa2ÙÙan)

├ (A®T)

Transformând premisa majoră

((a1Ù a2ÙÙan) ®(A®T)) º ((a1Ù a2ÙÙan)ÙA) ®T,

obţinem:

((a1Ù a2ÙÙan)ÙA) ®T

clip_image004

(a1Ù a2ÙÙan)ÙA

├ T

În demonstraţiile indirecte, A poate fi o propoziţie contradictorie tezei de argumentat (T), adică Aclip_image006 (clip_image008 se numeşte antiteză). Astfel de demonstraţie indirectă se numeşte demonstraţie apagogică, reducere la absurd:

1. pentru a demonstra adevărul tezei trebuie să demonstrăm falsul antitezei;

2. clip_image009pentru a combate teza, trebuie să demonstrăm adevărul antitezei.

1. clip_image011

2. clip_image013

Demonstraţia indirectă, prin reducerea la absurd, are la bază modul negativ (modus tollens) al inferenţei ipotetico-categorice:

(a1Ù a2ÙÙan) ®clip_image015

A

clip_image016

clip_image018.

Deoarece clip_image018[1]ºclip_image020, este suficient ca antiteza să infirme, cel puţin, adevărul uneia din propoziţiile fundamentului demonstraţiei.

Se presupune adevărată antiteza şi se arată că aceasta implică consecinţe false, deci antiteza este falsă. Apoi, conform terţului exclus (TÚA), urmează că teza (originară) este adevărată.

Exemplu: Persoana X a comis o faptă ilicită (a1) şi este vinovată (a2). Deci persoana X trebuie sancţionată (T). Presupunem că persoana X nu trebuie sancţionată (A). Dacă persoana X nu trebuie sancţionată (A), atunci persoana X nu a comis o faptă ilicită (clip_image022) sau persoana X nu e vinovată (clip_image024). Teza (T) şi antiteza (A) nu pot fi împreună nici adevărate, nici false. Deci „sau persoana X trebuie sancţionată (T), sau persoana X nu trebuie sancţionată (A)”. Dacă admitem ca adevărată antiteza („persoana X nu trebuie sancţionată”), atunci suntem constrânşi să acceptăm falsul, cel puţin, al uneia din premise („de pildă, persoana X nu e vinovată”), ceea ce nu corespunde stării de fapt. Urmează că teza („persoana X trebuie sancţionată”) este adevărată.

Combaterea (infirmarea, respingerea) este de diferite feluri. Cea mai simplă formă de combatere este eliminarea universalei prin contraexemplu. Schema ei este următoare:

Supoziţie: T

Constatare: A (contraexemplu);

Deducţie: A®clip_image026

clip_image027

clip_image026[1].

Exemplu:

Supoziţie: „Toţi avocaţii sunt oameni cinstiţi (T)”;

Constatare: „X este avocat şi om necinstit (A)”.

Deoarece între supoziţie şi constatare există un raport de contradicţie, supoziţia trebuie eliminată (respinsă), deci: „Nu toţi avocaţii sunt oameni cinstiţi”.

O altă variantă a demonstraţiei indirecte este demonstraţia prin excluderea alternativelor, pe scurt demonstraţia prin excludere (demonstraţia disjunctivă). În demonstraţia prin excludere drept teză se înaintează câteva propoziţii care se exclud reciproc, total sau parţial (T, A, B ş. a.). Ca procedeu de demonstraţie, este folosit modul negativo-afirmativ (tollendo-ponens) al inferenţei disjunctiv-categorice care este valid în cazul unei disjuncţii exclusive sau inclusive complete. Dacă teza (T) afirmă una din propoziţiile simple (atomare) ale disjuncţiei complete şi am demonstrat că celelalte propoziţii (A, B ş. a.) sunt false, atunci rămâne adevărată teza. Demonstraţia are următoarea formulă:

clip_image029®T.

Demonstraţia prin excludere deseori se aplică la calificarea faptelor ilicite, la proba versiunilor privind bănuiţii, inculpaţii sau la alegerea din normele juridice alternative pe cea relevantă cazului concret, în cazul anchetei preliminare şi judecătoreşti.

Demonstraţia indirectă are unele defecte (nu are putere explicativă, foloseşte principiul terţului exclus, faţă de care matematicienii au rezerve ş. a.) şi de aceea, ea este folosită acolo unde nu se poate găsi o demonstraţie directă.

7.3. Regulile demonstraţiei. Erori în demonstraţie

Analogic cu alte operaţii logice, în privinţa demonstraţiei, de asemenea, se pune problema validităţii. O demonstraţie este admisă ca logic corectă numai dacă satisface regulile respective.

7.3.1. Regulile demonstraţiei

Există anumite reguli referitoare la fiecare din componentele demonstraţiei: teza de demonstrat, fundamentul demonstraţiei şi procedeul logic de derivare a tezei din fundament. Atunci când se încalcă aceste reguli, se produc erori logice (paralogisme sau sofisme).

Reguli privind teza de demonstrat:

1. Teza să fie o propoziţie clară, precis formulată (să nu conţină ambiguităţi, termeni polisemantici ş. a.).

2. Teza să rămână identică cu sine (invariabilă) pe tot parcursul demonstraţiei, adică să nu fie modificată, reformulată, substituită cu alta în procesul demonstraţiei.

3. Teza să fie „cel puţin o propoziţie probabilă şi nu o propoziţie infirmată (caz în care ar fi deja demonstrată negaţia ei), să existe deci fapte care s-o confirme, dar nu fapte care s-o infirme” [25, p. 292].

Regula 1 presupune că termenii sunt bine definiţi, că dispunem de un sistem riguros de clasificare a noţiunilor. Propoziţia Retorica este ştiinţa de a vorbi bine în chestiunile publice pentru a convinge despre lucruri bune (Isidor) nu îndeplineşte condiţiile de mai sus, deoarece nu e clar ce înseamnă a vorbi bine şi lucruri bune, adică înţelesul lor diferă în dependenţă de aspectul sub care le privim (etic, politic, etc.).

Regula 2 are ca bază principiul identităţii care nu admite schimbarea sensului şi semnificaţiei termenilor într-un întreg proces raţional. Deci pe tot parcursul demonstraţiei, termenii tezei şi teza în întregime nu trebuie să sufere schimbări.

Ar fi logic incorect să deducem, prin conversiune, propoziţia „unii avocaţi sunt jurişti” din propoziţia “unii jurişti sunt avocaţi”, deoarece nu se respectă regula distribuirii termenilor: clip_image031(„Unii şi numai juriştii sunt avocaţi”, deci „toţi avocaţii sunt jurişti”).

Necesitatea regulii 3 este evidentă: dacă teza nu este cel puţin probabilă, atunci nu are sens să încercăm s-o demonstrăm [25, p. 293]. Respectarea regulii invarianţei tezei de demonstrat permite a evita anumite erori judiciare cum ar fi, de exemplu, substituirea laturii subiective a infracţiunii (vinovăţia, mobilurile, adică motivele care l-au determinat pe criminal să comită fapta), cu latura obiectivă a acesteia, adică cu fapta ilicită (acţiunea sau inacţiunea) şi urmările ei.

Reguli privind fundamentul demonstraţiei:

1. Fundamentul (propoziţiile din care inferăm teza de demonstrat) să conţină doar propoziţii adevărate, deoarece din adevăr decurge în mod logic valid numai adevăr; în caz contrar, argumentul va demonstra atât adevărul, cât şi falsitatea tezei (adevărul antitezei). Luând în consideraţie totalitatea argumentelor, se impune condiţia ca argumentele să nu se contrazică între ele, adică mulţimea argumentelor demonstraţiei să fie necontradictorie. Deciziile, hotărârile judecătoreşti privind procesele civile sau penale sunt fundamentate prin argumente legale şi probatorii. Fundamentul demonstraţiei judiciare conţine propoziţii adevărate, din punct de vedere al principiului adevărului formal (în dreptul procesual civil) sau principiului aflării adevărului (în dreptul procesual penal). De pildă, principiul aflării adevărului obligă ca toate activităţile desfăşurate în cadrul procesului penal „să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cel cu privire la persoana făptaşului. Aflarea adevărului în procesul penal presupune existenţa concordanţei între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorii ei” [18, p. 317-318].

2. Demonstraţia fundamentului (argumentelor) să fie independentă de demonstraţia tezei, să nu se sprijine pe adevărul tezei. Un exemplu de încălcare a acestei reguli este demonstraţia proprie teoriei contractualiste a statului, conform căreia statul a luat naştere în urma unui contract între indivizi, dar, pentru a încheia contractul, indivizii trebuie să fie deja reuniţi într-un stat.

Reguli privind procedeul demonstraţiei:

Există diferite reguli privind relaţia tezei de demonstrat cu fundamentul demonstraţiei. Aceste reguli reies dintr-o condiţie fundamentală: demonstraţia să fie corectă, adică teza să decurgă din argumente conform cu principiile, regulile logice. Una dintre reguli este: teza să rezulte necesar din fundament, adică odată ce fundamentul este admis, teza trebuie să derive cu necesitate. Încălcarea acestei reguli implică erori (sofisme sau paralogisme) de tipul non sequitur care înseamnă “nu urmează (cu necesitate)”.

7.3.2. Erori în demonstraţie

O înţelegere mai profundă a legităţilor demonstraţiei şi argumentării presupune, de rând cu studiul demonstraţiilor corecte, şi pe cel al demonstraţiilor incorecte, eronate. Erorile pot interveni în fiecare din cele trei elemente ale demonstraţiei. În teza de demonstrat erorile se datorează impreciziei tezei, substituirii tezei ş. a. În fundamentul demonstraţiei întâlnim două feluri de erori: fundament fals şi fundament nedemonstrat. În procedeul demonstraţiei există erori specifice anumitor tipuri de inferenţă.

Erori în teza de demonstrat. Aceste erori se referă la formularea tezei (de demonstrat) şi relaţia dintre teză şi fundamentul demonstraţiei. Ele prezintă, în primul rând, imprecizia tezei şi sunt generate de folosirea greşită a termenilor limbajului. Principalele tipuri de erori, numite „sofisme de limbaj, sunt: echivocaţia, amfibolia, accentul, diviziunea, compoziţia (unele dintre acestea au fost analizate în cadrul temei „Principiile logice”).

O altă clasă de erori reprezintă ignorarea tezei (ignoratio elenchi). Aceste erori provin din cauza folosirii argumentelor irelevante din care, formal, nu decurge teza. Unele din principalele tipuri de sofisme de relevanţă (analizate amănunţit în istoria logicii) sunt:

1. Argument la persoană (argumentum ad hominem). Această eroare se prezintă sub diverse forme şi constă în invocarea calităţilor persoanei spre a justifica sau a respinge o teză. Este frecvent prezentă în disputele politice, în domeniul judiciar ş. a. De exemplu, avocatul intenţionează să demonstreze că inculpatul nu este vinovat, demonstrând calităţile (erudiţia, profesionalismul, integritatea, onestitatea) inculpatului. Argumentum ad hominem este folosit şi pentru a discredita martorii părţii adverse, susţinând că ei nu spun adevărul, deoarece sunt inculţi, ignoranţi, amorali, au avut antecedente penale etc.

2. Argument relativ la popor (argumentum ad populum). Acest argument, frecvent utilizat în disputele publice, justifică anumite fapte, pretenţii, făcând apel la asentimentele poporului, adeziunea mulţimii de oameni. De pildă, justificarea consumului băuturilor alcoolice se consideră adevărată, deoarece este acceptată de majoritatea oamenilor.

3. Argument relativ la milă (argumentum ad misericordiam). Este o argumentare falsă (cu scopul de a respinge teza) care invocă consecinţele grave, greu de suportat, ale acceptării tezei pentru persoana în cauză. Avocaţii recurg la acest argument atunci când vina inculpatului este evidentă, iar ei nu dispun de alte mijloace retorice. Apelul la clemenţă este motivat, de pildă, prin faptul că inculpatul are multe datorii, iar familia pe care trebuie s-o întreţină este numeroasă etc.

4. Argument relativ la ignoranţă (argumentum ad ignorantium). Această argumentare cunoaşte diverse forme. Eroarea constă în luarea ca argument, în formarea unei teze, incapacitatea (cuiva) de a demonstra contradicţia ei. Un exemplu de astfel de argument este următorul: „Imunitatea faţă de pericolul răspândirii variolei este sigură, deoarece nu au fost înregistrate cazuri de îmbolnăviri.”

5. Argumentul bastonului (argumentum ad baculum) este încercarea de a impune, de a persuada o idee prin constrângeri nelogice: ameninţări, invocarea forţei (fizice, psihologice, morale ş. a.). Formula acestei argumentări este următoarea: „dacă nu accepţi cutare condiţie, atunci vei suporta consecinţele respective”.

Alte tipuri de argumente sofistice, de pildă, argument relativ la modestie (argumentum ad verecundiam), argument prin trecere sub tăcere (argumentum ex silentio) etc., sunt analizate în următoarele surse bibliografice: [25, p. 327-330]; [62, p. 238-239]; [5, p. 111-112].

Erori în fundamentul demonstraţiei. Aceste erori pot fi de câteva feluri: fundament fals (error fundamentalis), fundament nedemonstrat (petitio principii) ş. a.

Fundamentul fals este o eroare ce constă în a recurge la premise false prezentate drept adevărate. Analiza logică este următoarea: dacă fundamentul demonstraţiei sau argumentul (ante-cedentul) este fals, atunci teza de demonstrat (consecventul) poate fi adevărată sau falsă, deci nu este nici demonstrată, dar nici înlăturată.

Fundamentul fals prezintă un mare pericol (în cadrul anchetei preliminare şi judecătoreşti), deoarece mărturiile false ale persoanelor cointeresate sau ale inculpatului duc uneori la greşeli judecătoreşti – cum ar fi executarea greşită a recunoaşterii (persoanelor, obiectelor sau a cadavrului), pedepsirea persoanei nevinovate sau achitarea infrac-torului.

Fundamentul nedemonstrat (petitio principii) este o eroare ce „constă în a lua ca argumente propoziţii care cer ele însele să fie demonstrate” [25, p. 323], adică teza (de demonstrat) este presupusă (direct sau indirect) de argumentele invocate în sprijinul ei.

Pentru a ne convinge de caracterul nebanal al acestui tip de sofisme, vom examina câteva argumente: fizicianul german W. Heisenberg a încercat să demonstreze că în lumea subatomică nu există cauzalitate, deoarece efectele interacţiunii particulelor elementare au parametri „nedeterminaţi” (imprecişi). Cu alte cuvinte, se demonstrează că nu există cauzalitate obiectivă, invocând argumente care presupun cauzalitatea: particulele elementare interacţionează şi produc efecte materiale.

În procesele judiciare, putem întâlni erori în care argumentele anticipează teza de demonstrat. De pildă, fiind captivat de o anumită versiune preferabilă, anchetatorul poate înţelege, înregistra şi interpreta greşit depoziţiile martorilor şi cele ale inculpatului. În literatura de specialitate este analizat fundamentul inconsistent (petitio de contrari) (vezi: [5, p. 110; 62, p. 240]). Această eroare se manifestă în invocarea argumentelor contradictorii, incompatibile. Considerăm că fundamentul inconsistent reprezintă o varietate a argumentului fals, deoarece dacă dispunem doar de două argumente contradictorii unul obligatoriu este fals.

Erori în procedeul demonstraţiei.

Se întâlnesc câteva cazuri:

1. demonstraţie corectă, dar concluzie irelevantă (non sequitur);

2. demonstraţie incorectă. În demonstraţia irelevantă teza nu derivă din argumentul propus, deoarece între fundament şi teză există o legătură pur verbală, naivă (vezi: [9, p. 268; 62, p. 241]).

Exemplu: „Oamenii comit infracţiuni (teză), deoarece sunt nefericiţi în viaţa personală (fundament)”.

O eroare de tip non sequitur este eroarea post hoc ergo propter hoc („după aceasta, din cauza aceasta”). Forma cea mai frecventă a acestei erori apare din confuzia dintre succesiunea temporală şi legătura cauzală. Adesea câteva coincidenţe sunt concluzia că P care precede Q este cauza lui Q.

Exemplu: „X a vrut să cumpere automobilul care aparţinea lui Y, iar acesta l-a refuzat. Deci X a furat automobilul lui Y”.

Demonstraţiile incorecte sunt acelea în care nu se respectă regulile formale ale inferenţei (raţionamentului) de trecere de la fundamentul (adevărat) la teza de demonstrat (adevărată). Cu alte cuvinte, demonstraţiile incorecte sunt demonstraţii prin inferenţe nevalide, care au fost studiate la tema respectivă (a se consulta şi lucrarea: [25, p. 302-316]).

Există diferite tipuri de astfel de erori. Unul dintre acestea este saltul în argumentare (saltus in concludendo): se ajunge la concluzie fără ca aceasta să fie suficient justificată, lipsind verigi intermediare (este o concluzie pripită). Deci trebuie respectată următoarea regulă: premisele trebuie să alcătuiască condiţia suficientă a concluziei.

Pentru activitatea juridică, un exemplu de astfel de eroare ar fi trecerea directă de la probaţiunea adevărului faptei ilicite direct la pronunţarea sentinţei, fără a respecta ordinea îndeplinirii opţiunilor procesuale. Aşadar, din punct de vedere logic, procedeul demonstraţiei trebuie să respecte regulă: premisele să alcătuiască condiţia suficientă a concluziei, deci concluzia să derive necesar din premise.

Sofismul accidentului (fallacia accidentis). Această eroare constă în confuzia dintre proprietăţile esenţiale şi cele accidentale, adică se confundă ceea ce ţine de principiul cu ceea ce ţine de circumstanţe.

Exemple:

1. „Toţi oamenii sunt raţionali, prin urmare, un infractor se comportă raţional”;

2. „Narcoticele sunt utile în tratamentul unor boli, deci ele sunt utile oricărui om”.

(Despre alte tipuri de erori în procedeul demonstraţiei vezi: [9, p. 268-271]; [62, p. 241]).

7.4. Argumentarea

7.4.1. Argumentarea – proces raţional complex (psiho-logic)

Argumentarea este o formă specifică (sau tip, în viziunea unor autori) de fundamentare, de rând cu demonstraţia. Problema argumen-tării a fost abordată de logicienii antici, iar elaborarea unei teorii logice a argumentării constituie tema preocupărilor multor savanţi moderni: Ch. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, I. Habermas, St. Toulmin, D. Apothélos ş. a (în Occident), A. Marga, Gh. Mihai, C. Sălăvăstru (în România) ş. a.

Teoria argumentării cercetează aspectele comunicaţionale şi mecanismele logice ale discursului retoric. Ea concepe argumentarea ca proces raţional prin care se dobândeşte adeziunea auditorului la teza unui vorbitor. Spre deosebire de discursurile teoretice în care se discută problema adevărului (valorii de adevăr), în discursul retoric (pragmatic) sau practic „se problematizează pretenţia de justeţe a aserţiunilor cu privire la ordine şi valori” [62, p. 230]. Un discurs retoric este discuţia raţională între minimum două persoane asupra a ceea ce este şi asupra a ceea ce trebuie de făcut.

În structura unei argumentări intră: teza de argumentat sau concluzia (C); mijloacele de întemeiere (argumentele A, {a1, a2, …, an}); propoziţii generale (reguli de inferenţă) (R) care realizează legătura lui A cu C; justificarea acestor propoziţii (B). Enunţurile justificative (propoziţiile deontice) (B) sunt relevante pentru intenţiile subiecţilor discursurilor retorice.

După intenţia cuvântătorului, discursul retoric este:

1. persuativ;

2. seductiv;

3. incitativ.

Cuvântătorul (retorul, autorul), în funcţie de dominanta intenţiei sale, urmăreşte:

· să convingă, demonstrând, în cazul persuasiunii;

· să placă, atrăgându-şi simpatia publicului, în cazul seducţiei;

· să mişte, stârnind emoţii, în cazul incitării: (vezi: [46, p. 52]).

Modelul raţionamentului argumentativ sau retoric are la bază următoarea relaţie (formulă):

1 2 3

A® (B® (R® C) (I)

1 2 3

sau (AÙB) ®(R® C) (I¢);

1 2 3

sau (AÙBÙR) ®C (I¢¢).

Aceste formule permit să se facă distincţia între demonstraţii şi argumentări. Atunci când C rezultă cu necesitate din A şi R, se atinge o justificare raţională sinonimă cu o demonstraţie. De multe ori, însă, nu se poate realiza o astfel de derivare, deoarece lipseşte o regulă de inferenţă (R). În aceste cazuri, avem o argumentare.

În cazul argumentărilor, de asemenea, trebuie urmărită satisfacerea condiţiilor de validitate: aceasta se atinge dacă există reguli de argumentare. De regulă, argumentările nu pot fi complete şi riguroase. Enunţurile argumentative sunt determinate de interese, nevoi ş. a. Metaforic vorbind „la ecuaţia provocării motivelor participă şi nevoile” [46, p. 58]. Aceste nevoi sunt de variate tipuri: fiziologice, de securitate, de dragoste, de prestigiu, de emancipare. În plan general, constatăm că, de rând cu fundamentele logice, argumentarea conţine şi întemeieri extralogice (cauzale, pragmatice ş. a.). Spre deosebire de demonstraţie, în materia argumentării nu se poate vorbi de completitudine şi rigurozitate, ci doar de concludenţă. O argumentare este concludentă atunci când, pe baza mijloacelor de întemeiere şi a regulilor de inferenţă, adevărul sau justeţea tezei de argumentat sunt plauzibile (vezi: [62, p. 230-231]).

Includerea argumentării printre formele de întemeiere diminuează calităţile formale ale teoriei fundamentării. Totuşi, în lumina unor realizări semnificative ale proceselor argumentative, ne vom convinge că argumentarea, în unele componente ale ei, se apropie de caracterul riguros al demonstraţiei care continuă să rămână cea mai evoluată şi mai certă formă a întemeierii.

7.5. Specificul argumentării juridice

În cadrul activităţii juridice, fundamentarea prezintă un act raţional specific în care adevărurile faptice (obiective), trecând prin “tiparele” legalităţii, devin adevăruri juridice (pragmatice). Aceasta se lămureşte prin aceea că, „în reconstrucţia progresului cunoaşterii normele teoretice fundamentale îşi expun nucleul lor practic: cunoaşterea se măsoară în aceeaşi proporţie în raport cu lucrul ca şi în raport cu interesul pe care trebuie să-l satisfacă conceptul lucrului” [30, p. 453].

În procesele argumentative, propoziţiile constatative adecvate sau inadecvate stării de fapt se convertesc în propoziţii apreciative, juste sau injuste cu ajutorul cărora faptele omeneşti sunt considerate ca rezonabile sau nerezonabile. „Justeţea acţiunilor (sau actelor de vorbire) izolate se deduce din legitimitatea normelor ce le stau la bază” (idem, p. 427).

Faptele omeneşti, privite prin prisma anumitor norme de conduită, nu se mai exprimă prin propoziţii constatative (adevărate sau false), ci sunt apreciate ca juste sau injuste.

Dacă e vorba de faptele omeneşti, conforme sau neconforme prevederilor dispoziţiilor legale, atunci ele sunt calificate ca licite sau faptele implică răspunderea juridică prevăzută de sancţiunile normelor juridice.

Aşadar, argumentarea juridică este un discurs pragmatic complex care complineşte argumentarea generică cu elemente raţionale specifice activităţii juridice cum sunt: adecvarea enunţurilor constatative la exigenţele normelor dreptului material şi de procedură, completarea discursului retoric cu enunţuri despre convingerile judecătorului privind veridicitatea depoziţiilor participanţilor la proces, conştiinţa lui jurisdicţională în raport cu idealurile dreptăţii.

În literatura de specialitate, argumentarea juridică este interpretată ca un model al gândirii, reductibil la formele inferenţiale (deductive sau inductive) în care binomul adevăr-fals este înlocuit cu cel de just-injust. Unul din exemplele de acest fel îl prezintă G. Kalinowski:

„Silogismul juridic:

XRA

clip_image032

Dacă YCX

Deci YRA,

în care R înseamnă relaţia deontică de obligaţie sau de permisiune de a face sau a nu face A; C este relaţia de incluziune a clasei de subiecte de acţiune Y în aceea de subiecte de acţiune X. Dacă se interpretează „trebuie de făcut”, schema de mai sus se va citi:

Toţi X trebuie să facă A;

clip_image033

Dacă Y este cuprins în X,

Toţi Y trebuie să facă A.

clip_image034

Diferenţa dintre silogismul Barbara (adică modul aaa-1– E.M.) şi silogismul normativ se observă imediat. Primul este construit cu propoziţii de constatare, exprimând fiecare o relaţie de incluziune a unei clase (ansamblu) în altă clasă, în timp ce silogismul normativ are ca premisă majoră şi concluzie propoziţii normative exprimând fiecare o relaţie deontică în legătură cu cea de obligaţie de a îndeplini acţiunea A. Singură premisa minoră este aici o propoziţie de constatare exprimând relaţia de incluziune a lui Y în X” (vezi [22, p. 95-96]. St. Toulmin prezintă structura formală a argumentării (modelul argumentativ) în următoarea schemă simplificată (fig. 7.5.1).

Habermas scrie că în modelul argumentativ al lui Toulmin o susţinere sau un ordin (C = conclusion – concluzie) se explică prin indicarea unei cauze (D = data – date). Această explicaţie este dovedită ca deducţie permisă prin introducerea unei reguli de derivare (W = warrant-justificare). „Plauzibilitatea acestei premise generale (sau reguli de derivare) se justifică prin referirea “pe baza următoarelor statute şi altor prevederi legale” (B = backing-temei)” [30, p. 441]. Această schemă, în fond, coincide cu schema analizată în paragraful 7.3.

Argumentarea în instanţa judiciară este întemeiată prin probe şi prin lege. Deci, logica juridică foloseşte două tipuri de argumente:

1. probatorii;

2. legale.

Primele întemeiază, secundele justifică [48, p. 137].

Propunem următoarea schemă (structură) a argumentării unei teze judiciare:

(ApÙ AlÙCij) ®(Sk®Hij)

Ap – argumentele probatorii;

Al – argumentele legale;

Sk – sancţiunea concretă:

Hij – hotărârea instanţei judecătoreşti;

Cij – conştiinţa intimă a judecătorului (a membrilor instanţei judecătoreşti): convingerile, cunoştinţele, opiniile, valorile, orientările valorice ş. a.

Având în vedere echivalenţa (ApÙAl)º(FiÙNjÙRdÙVi ÙIîerj) (Fi – fapta ilicită; Nj – norma juridică; Rd – rezultatul (consecinţa) produs (dăunător) al faptei ilicite; Vi – vinovăţia inculpatului; Iîerj – inexistenţa împrejurărilor care exclud răspunderea juridică), în concluzie, structura argumentării tezelor judiciare referitor la acţiunile ilicite poate fi, formal, prezentată astfel:

(Fi Ù Nj Ù Rd ÙVi Ù Iîerj ÙCij Ù Sk) ® Hij

7.5.1.Argumentele probatorii

Acestea sunt informaţiile pe care subiectul le extrage din mijloacele de probă, mărturiile admise (prevăzute) de lege: înscris, depoziţia martorilor, cercetarea la faţa locului, act, document ş. a.

Un argument este reprezentativ din punct de vedere juridic, dacă serveşte constatării existenţei sau nonexistenţei faptei juridice, identificării făptuitorului, cunoaşterii împrejurărilor (materiale şi spirituale) legate de faptă şi făptuitor.

Orice mijloc de probă furnizează mai multe informaţii despre starea de fapt (situaţia trecută). Cu privire la aspectul care interesează cauza, se stabileşte şi se evaluează dacă aceste informaţii sunt complete şi univoce sau nu.

Prin conţinutul lor, informaţiile obţinute din mijloacele de probă sunt de trei tipuri:

1. Complete şi univoce, deci indiscutabile (de gradul I);

2. Incomplete şi neechivoce, deci completabile (de gradul II);

3. Incomplete şi echivoce, deci discutabile (de gradul III) (vezi: [46, p. 238]).

Argumentele se obţin inductiv din mijloacele de probă, prin următoarele metode deja cunoscute:

· concordanţa informaţiei;

· diferenţa intre informaţii;

· concordanţă şi diferenţă intre informaţii (vezi: [47, p. 249-250]).

Valoarea argumentelor probatorii creşte sau scade in funcţie de autenticitatea, cantitatea, locul lor în elucidarea cauzei ş. a.

7.5.2. Argumentele legale

Acestea sunt mijloace prin care se apreciază, se caută, se selectează normele corespunzătoare rezolvării cauzei, din punctul de vedere al justiţiei. Intr-o problemă argumentativă judiciară concretă, argumentele legale corelează cu argumentele probatorii. „Faptele fiind cunoscute suficient (calificativul „suficient” îl hotărăşte instanţa, nu logica inductivă) şi temeinic, aplicarea prevederilor legale urmează din determinarea consecinţelor juridice pe care le-ar avea ele: se aplică prevederea legală x, dacă şi numai dacă fapta a are consecinţa juridică a pentru care există x; în limbaj juridic se numeşte efect juridic, stipulat abstract, general şi impersonal” [47, p. 251].

Argumentele legale sunt obţinute prin interpretarea normelor juridice (noţiunea „interpretarea normelor juridice” a fost studiată la cursul liceal „Bazele Statului şi Dreptului in Republica Moldova”). Necesitatea interpretării este motivată prin aceea că orice normă juridică are un caracter general, impersonal, tipic, obligatoriu şi nu poate cuprinde toate situaţiile posibile ale vieţii, conţinutul individual al faptelor şi cauzelor concrete. Aşadar, actele de aplicare a dreptului sunt individuale, concret determinate.

In toate tehnicile de interpretare, prin care se construieşte (se „inventează”) un argument, urmează o serie de reguli, a căror aplicare conduce la rezultat.

In aplicarea metodei logice de interpretare a normelor juridice, organul de resort foloseşte anumite argumente logice formale, cum ar fi: ad absurdum (reducerea la absurd), per a contrario (prin contrar), a majori ad minus (de la mult la puţin) ş. a.

Argumentul per a contrario (sau a contrario) este o adecvarea a principiilor noncontradicţiei şi terţului exclus la gândirea juridică. Adaptarea acestor principii la procesele argumentative juridice s-a configurat în următoarele reguli (restricţii):

„R-1: Un mijloc de probă nu poate dovedi că evenimentul a avut loc şi, in acelaşi timp, că nu a avut loc;

R-2: Un argument probatoriu nu poate dovedi şi în acelaşi timp să nu dovedească acelaşi lucru despre acelaşi fapt, prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă;

R-3: Acceptarea unui mijloc de probă sau a unui argument probatoriu exclude acceptarea mijlocului de probă sau a argumentului probatoriu opus;

R-4: Într-o situaţie argumentativă Si, utilizatorul A nu poate accepta faţă de sine şi deci nu poate avansa un argument probatoriu şi opusul său referitor la acelaşi mijloc de probă;

R-5: Într-o situaţie argumentativă Si, dacă utilizatorul B acceptă argumentul probatoriu al utilizatorului A, nu poate susţine contra-dictoriul acestuia referitor la acelaşi mijloc de probă;

R-6: Când din două ipoteze opuse legea n-a prevăzut decât una, pe care a reglementat-o într-un fel, este de înţeles că pe cealaltă a intenţionat să o reglementeze opus;

R-7: Acolo unde norma ordonă sau interzice o acţiune, abţinerea de a săvârşi sau săvârşirea ei se sancţionează;

R-8: Unde legea prevede o sancţiune pentru săvârşirea unei fapte care o încalcă, se înţelege că nu acordă vreo răsplată pentru ea” [47, p. 253-254; 46, p. 245-246].

De exemplu, dacă înscrisul autentic dovedeşte săvârşirea faptei, atunci instanţa de judecată exclude orice probă care susţine nesăvârşirea ei.

Adaptarea argumentului a contrario la exigenţele dreptului a provocat mari discuţii, recomandându-se aplicarea lui cu mare prudenţă deoarece „folosirea mecanică a regulii a contrario conduce la concluzii absurde şi tocmai de aceea legiuitorul trebuie să considere logicitatea textului său” [46, p. 246, 254].

În activitatea judiciară se invocă frecvent argumentul a fortiore rationae (cu atât mai puternic) care constă în aceea că „raţiunea aplicării unei norme este şi mai puternică intr-o altă ipoteză decât aceea indicată expres în norma respectivă” [54, p. 281].

Acest argument este utilizat pentru a se extinde aplicarea normei date. Astfel, dacă un caz concret nu are soluţie nemijlocită în norme, dar poate fi calificat că aparţine unei clase de cazuri ce au o soluţie generală, atunci se deduce că acest caz are o soluţie legală. A fortiori rationae este o expresie a necesităţii logico-formale ce decurge din regula: dacă propoziţia universală este adevărată, atunci particulara ei, de asemenea, este adevărată. De pildă, dacă cineva poate fi condamnat la închisoare pe viaţă, cu atât mai mult el poate fi condamnat la 20 de ani de închisoare. Totuşi argumentul a fortiori rationae nu este o regulă logică strictă, deoarece totdeauna trebuie să intervină un criteriu de stabilire a ierarhiei valorilor. De exemplu, tutorelui autorizat să vândă nu i se permite să ipotecheze, deşi trecerea de la vânzare la ipotecă ar fi de natura lui a fortiori rationae.

Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin) este un raţionament juridic deductiv (imediat, silogistic, ipotetico-categoric ş. a.). De exemplu: „Dacă drepturile cetăţeneşti sunt garantate de Constituţie, atunci dreptul cetăţenesc la asistenţa medicală este garantat de Constituţie”. Ţinând seama de faptul că trecerea de la o relată de grad ridicat la o relată de grad scăzut are loc conform a fortiori rationae, Gh. Mihai propune următoarea schemă pentru a majori ad minus: „Dacă x şi y sunt legaţi prin relaţia „de la mai mult la mai puţin” şi dacă x este permis (interzis, obligatoriu, indiferent), atunci şi y este permis (interzis, obligatoriu, indiferent), dacă x este evident, atunci şi y este evident, dacă x este eficient, atunci şi y este eficient etc.” (vezi: [47, p. 255]).

Structura formală a raţionamentelor juridice de tipul a majori ad minus poate fi exprimată în raţionamentele normative astfel: „Dacă orice subiect care aparţine clasei x poate efectua orice acţiune care aparţine clasei a, şi dacă orice acţiune care aparţine clasei b aparţine clasei a, atunci orice subiect al acţiunii din clasa x poate efectua orice acţiune din clasa b” [46, p.248]. Acestea pot fi interpretate ca raţionamente deontice permisive: „dacă oricărui x i se permite a (Pxa), iar b aparţine lui a (bÎa), atunci oricărui x i se permite b (Pxb)”. În limbajul logicii predicatelor acest raţionament se exprimă astfel:

clip_image036

E de menţionat că regula a majori ad minus nu atrage automat după sine convingerea. Apărarea sau acuzarea recurge la ea doar în anumite circumstanţe şi în concordanţă cu norma juridică şi intenţiile utilizatorilor. Astfel:

· dacă prin interpretare legea ordonă să se facă mai mult, dar s-a făcut mai puţin a majori ad minus serveşte apărării;

· dacă prin interpretare se înţelege că se permite să se facă mai mult, dar s-a făcut mai puţin, a majori ad minus foloseşte acuzării;

· dacă prin interpretare se înţelege că legea interzice să se facă mai mult, dar s-a făcut mai puţin, a majori ad minus serveşte pentru susţinerea atenuantelor [46, p. 248].

7.5.3. Natura intersubiectuală a sistemului

argumentării juridice

Instanţa judiciară soluţionând o cauză şi pronunţând sentinţa, năzuieşte ca propria convingere să fie acceptată şi de părţile implicate în proces, indiferent cine a pierdut. Legiuitorul dând publicităţii o lege, o motivează astfel ca să fie convingătoare pentru adresaţi.

Participantul la procesul judiciar îşi susţine cauza, se opune tuturor invocând argumente noi în vederea convingerii celorlalţi şi a instanţei. Orice argumentator are nevoie de argumente rezonabile prin care i-ar putea convinge pe oponenţi să-i accepte alternativa.

În procesele argumentative neconstrângătoare (retorice), se-mantica propoziţiilor enunţiative se completează cu informaţie pragmatică (apreciativă, persuasivă ş. a.) graţie atitudinii subiectului-vorbitor faţă de cele comunicate.

În procesele judiciare, o mare atenţie i se acordă convingerii vorbitorului privind anumite date, evenimente, fapte ş. a.

În retorica juridică, a convinge înseamnă a determina din exterior pe cineva a face sau nu a face ceva. Într-o accepţiune generală, „convingerea constituie actul spiritual de afirmare, actul subiectual însufleţitor al unei cunoştinţe aptă să fie comunicată. În accepţiune restrânsă, convingerea este modalitatea opinabilă de ordinul unei hotărâri depline (Acp)” [46, p. 68].

Cum ideile nu au existenţă separată de cuvinte, este important nu numai ce spunem (dictum), dar şi cum spunem, în ce fel ne exprimăm sau nu gândurile noastre (modus). În public, noi instaurăm idei şi nu cuvinte, deci nici voinţa, nici sentimentele, nici convingerea, nici părerea nu există separat de idei.

Termenul generic care exprimă aspectul pragmatic al enunţurilor argumentative este opinia. În cadrul retoricii, opinia se modalizează în patru forme-tip: convingerea, consideraţia, părerea nedecisă, contestaţia (vezi: [46, p. 72]).

Propoziţiile opinabile sunt alcătuite dintr-un modus doxativ (afirmativ sau negativ) şi dictumul opinat „p” (afirmativ sau negativ).

Ele se află în raporturi analoage cu raporturile dintre propoziţii categorice, modale etc. Pătratul modalităţilor opinabile e prezentat astfel:

clip_image040c – convins;

cp – sunt convins că „p”:

clip_image041– contest “p”;

clip_image043– nu sunt convins că „clip_image044” (consider că “p”);

clip_image045– nu sunt convins că „p” – părere nedecisă.

Dictumul este o propoziţie (judecată): descriptivă (indicativă), prescriptivă (imperativă), apreciativă (evaluativă) ş. a., a cărei valoare nu se răsfrânge asupra modusului doxativ (opinabil): de convingere, contestaţie, consideraţie, părere nedecisă. Din punct de vedere formal, natura dictumului (judecăţii asubiectualizate) nu influenţează veridicitatea propoziţiei opinabile.

Având în vedere caracterul tridimensional al interesului (cognitiv, afectiv, pragmatic) şi referirea (prezenţa sau absenţa) lui la subiectul opinant, obţinem variate tipuri de propoziţii opinabile sau nonopinabile (vezi tabelul de pe pagina următoare).

Opinie

Tipul propoziţiilor

Interes

Cognitiv

Afectiv

Pragmatic

Varietăţi de opinie

(a)

1

1

1

(b)

1

1

0

(c)

1

0

1

(d)

1

0

0

Variaţii de non-opinie

(e)

0

1

1

(f)

0

1

0

(g)

0

0

1

(h)

0

0

0

În acest tabel, 1 – înseamnă prezent, 0 – absent la subiectul opinant. În interpretarea lui Gh. Mihai, varietatea propoziţiilor (judecăţilor) obţinute desemnează:

  • opinia comunicativă practică;
  • opinia comunicativă teoretică;
  • opinia manipulatorie;
  • opinia provizorie;
  • nonopinia – impresie;
  • nonopinia – încredinţare;
  • nonopinia confirmativă;
  • nonopinia pură, care poate fi orice enunţ nedeclarativ- subiectual (vezi: [47, p. 74]).

Opinia comunicativă, la rândul ei, este asumată de public, fiind funcţie de permeabilitatea (capacitatea de a „pătrunde”) interesului lui.

Din cele expuse mai sus urmează că întregul proces argumentativ, aparţinând cuiva, are o structură doxativă, determinată de natura opinabilă a alternativelor prezentate de părţile implicate în procesul judiciar. Aceste alternative sunt verificate din punctul de vedere al instanţei de judecată.

Instanţa are dreptul şi obligaţia să-şi formeze propria sa convingere privind veridicitatea faptelor examinate, precum şi legitimitatea adoptării deciziilor respective.

Specificul argumentării judiciare constă deci în desfăşurarea ei în faţa instanţei de judecată, prin dezbatere contradictorială, orală şi publică, între subiecţi cu interese, scopuri şi mobiluri diferite (a unei probleme juridice concrete).

Din momentul în care instanţa de judecată se consideră satisfăcută de argumentele ce i s-au prezentat, necesare pentru a se retrage să delibereze, ea opreşte dezbaterea. În camera de chibzuinţă, judecătorul alege dintre soluţiile propuse şi formulează hotărârea care, sub aspect logic, are forma unui raţionament deontic în modus ponens: „dacă subiectul x a făptuit a şi a are tipic ceea ce e cuprins în ipoteza Zb şi ipoteza Zb aparţine normei Nk care prevede sancţiunea Sn, atunci subiectul x, autor al faptei, din argumentarea b, este sancţionat în mod obligatoriu cu sancţiunea Sk”. Opţiunea judecătorului fiind fundamentată prin argumente probatorii şi motivată de propria-i convingere în idealurile Dreptului, devine hotărâre de executat. Deoarece orice argument pledează în favoarea a ceva şi, prin aceasta, în defavoarea opusului, „un argument juridic trebuie să posede pertinenţă justificativă, oportunitate probatorie şi forţă de adeziune” [47, p. 26].

Aşadar, argumentele subiectuale (subiective), exprimate cu ajutorul propoziţiilor opinabile, reprezintă unul din elementele necesare ale proceselor (procedurilor, inferenţelor, etc.) argumentative juridice.


5 comentarii

  1. […] Un element indispensabil al demonstraţiei, al combaterii, al discursului retoric ş. a. îl constituie fundamentele logice respective. […]

    Apreciază

  2. […] dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/logica-juridica/fundamentele-logice-ale-argumentarii/ […]

    Apreciază

  3. Pharma139 spune:

    I am truly thankful to the holder of this website who has shared this fantastic article at here.

    Apreciază

  4. Pharmd744 spune:

    I am no longer sure the place you’re getting your info, but great topic. I needs to spend a while studying much more or understanding more. Thanks for wonderful info I was on the lookout for this info for my mission. edfagdkbcace

    Apreciază

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat: