Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Logica Juridică » IPOTEZA CA FORMĂ RAŢIONALĂ

IPOTEZA CA FORMĂ RAŢIONALĂ


Un element de bază al procesului ştiinţific îl constituie ipoteza – „pivotul” pe care se sprijină întreaga dezvoltare a ştiinţei. Simplificând puţin lucrurile, constatăm că cunoaşterea ştiinţifică are trei elemente constitutive: problemele (ele reprezintă anumite „întrebări” cu privire la esenţa fenomenelor naturii, societăţii şi gândirii), ipotezele care oferă soluţii anticipative ale acestor probleme) şi mijloacele (metodele) prin care aceste ipoteze sunt confirmate sau infirmate.

8.1. Ipoteza ca formă raţională. Structura şi condiţiile

logice ale ipotezei

O cunoaştere autentică în domeniul ştiinţei şi practicii este precedată întotdeauna de o serie de operaţii raţionale privind datele faptice din domeniul respectiv. O teorie trebuie să fie verificabilă în principiu şi să aibă valoare explicativă.

Explicarea faptelor ale căror cauze sunt necunoscute este imposibilă fără anumite presupuneri, judecăţi prezumtive, numite ipoteze. Ipoteza este un element indispensabil al cunoaşterii ştiinţifice, deoarece nu faptele, prin ele însele, au valoare euristică. Claude Bernard (savant francez din secolul al XIX-lea) sublinia că un fapt valorează doar „prin ideea pe care o face. Când calificăm un fapt nou drept descoperire, nu faptul însuşi constituie descoperirea, ci ideea nouă care izvorăşte de aici” (Vezi: [58, p. 16]).

Ipoteza apare ca un răspuns incert, posibil, la o problemă teoretică sau la o întrebare practică ce-i apar subiectului cunoscător într-o situaţie cognitivă concretă.

Ipoteza, ca formă raţională, reprezintă o supoziţie plauzibilă (verosimilă), o presupunere posibilă (exprimată printr-un sistem de propoziţii sau raţionamente ce reies din fapte cunoscute) cu privire la originea, esenţa, cauza, mecanismul intern al fenomenului dat.

Din sursele bibliografice pot fi reţinute şi alte definiţii ale ipotezei (Vezi: 5, p. 98; 25, p. 194 ; 58, p. 56-57).

Importanţa ipotezei în cunoaşterea socială este determinată de anumite probleme concrete care nu pot fi rezolvate fără aplicarea metodelor logice. Valoarea euristică a ipotezei este evidenţiată de „îmbinarea care o realizează între faptele cunoscute şi cele necunoscute, de corelaţia între problema ştiinţifică şi soluţia ei provizorie, anticipativă” ([58, p. 67]).

E de menţionat că nu orice presupunere utilizată în ştiinţă este identică cu o ipoteză. De rând cu presupunerea din ipoteză, în ştiinţă se folosesc şi alte presupuneri, cum sunt, de pildă, următoarele:

1. presupunere în scopul de a demonstra adevărul judecăţii care este contradictoriu acestei presupuneri (demonstrarea prin reducere la absurd);

2. presupunere elaborată în scopul de a studia un proces în forma sa „pură” („idealizată”);

3. presupunere emisă în scopul de a studia un proces sau fenomen în cazul când nu se întrevede realizarea ei practică.

Presupunerea, în cazul ipotezei ştiinţifice are următoarele particularităţi:

a) ea constituie un mijloc de a cunoaştere a esenţei, legilor fundamentale ale unui fenomen;

b) cunoştinţa care o întemeiază are caracter de plauzibilitate, probabilitate;

c) în procesul “construcţiei” (elaborării) şi întemeierii ipotezei, ea trebuie confirmată sau infirmată şi înlocuită cu alta;

d) ea serveşte drept bază pentru a obţine cunoştinţe noi (legi, fapte necunoscute ş. a.), contribuind la progresul cunoaşterii. Deci presupunerea din ipoteză constituie expresia acelui nivel de cunoaştere a fenomenului sau evenimentului studiat, căruia îi dă o explicaţia doar plauzibilă, deoarece nu poate fi stabilită cu certitudine.

Această calitate a ipotezei ştiinţifice “de a se baza pe enunţuri certe şi de a infera din ele altele plauzibile, o distinge de presupunere care luată în sine nu este altceva decât un element plauzibil care nu are decât o slabă legătură cu faptele deja stabilite” (Idem, p. 71). De obicei, formularea ipotezelor este cea mai dificilă parte a gândirii teoretice. Sprijinindu-se pe anumite procedee inductive, ipoteza presupune intervenţia intuiţiei, fanteziei creatoare a cercetătorului, sinteza originală a datelor faptice cu cunoştinţele şi ingeniozitatea subiectului cunoscător. Cu alte cuvinte, nu există reguli sau norme de producere a ipotezelor eficiente, deoarece procesele euristice nu au caracter logic formalizat, algoritmizat (programatizat).

Ipoteza, ca formă raţională, are o anumită structură. Orice ipoteză este emisă şi construită pe baza anumitor date, fapte sau cunoştinţe care constituie premisele ei. Între premise şi ipoteză există o legătură logică inductivă numită plauzibilitate inductivă. Sub aspect logic, ipoteza reprezintă o inferenţă nedeductivă, deoarece datele care constituie fundamentul ei nu asigură o concluzie certă, evidentă, necesară. Cea mai răspândită formă logică care exprimă legătura dintre ipoteza (H) şi datele faptice (f1, f2,. . ., fn) o reprezintă propoziţia condiţională:

(f1Ùf2Ù. . .Ù fn) ®H.

Antecedentul acestei propoziţii reprezintă judecăţi adevărate privind datele faptice, concrete şi verificabile despre un obiect real. Consecventul acestei propoziţii îl constituie ipoteza care reprezintă un sistem de enunţuri dintre care unele sunt certe, iar altele doar plauzibile. Atunci când punem problema valorii de adevăr a unei ipoteze, „nu ne referim la enunţurile sale luate în mod izolat, ci la întreg sistemul său de enunţuri, decizând atât gradul lor de certitudine, cât şi cel de plauzibilitate. În timp ce ipoteza, în întregul ei, poate fi adevărată sau falsă, enunţurile sale luate izolat nu pot fi considerate decât plauzibile sau certe” (Idem, p. 72).

Înainte de a deveni ipoteză, orice supoziţie plauzibilă trebuie să treacă printr-un anumit stadiu de verificare şi întemeiere plauzibilă. Există anumite criterii metodologice şi raţionale în baza cărora se lansează o ipoteză ştiinţifică.

Orice ipoteză trebuie să fie întemeiată logic, adică să fie în deplin acord cu principiile logice. Prima condiţie necesară a ipotezei este consistenţa (noncontradicţia) ei formală. Ipotezele cu conţinut contradictoriu sunt eliminate, deoarece din ele pot decurge atât enunţuri adevărate, cât şi false şi deci astfel de ipoteze nu pot fi verificate empiric.

A doua condiţie este ca ipoteza să nu contrazică adevărurile stabilite în ştiinţa respectivă. Este important în legătură cu aceasta, admiterea contradicţiilor dintre ipoteză şi fundamentele filosofice ştiinţifice date (de pildă, contradicţia dintre teoria relativităţii şi concepţiile natur-filosofice ale fizicii clasice despre materie, mişcare, spaţiu şi timp).

Orice ipoteză este elaborată cu scopul de a explica anumite fapte. A treia condiţie a ipotezei este ca ea să aibă putere de explicaţie, din ea să decurgă faptele stabilite, iar concluziile care decurg să se verifice (Vezi: [25, p. 196]). Această condiţie necesară (dar nu şi suficientă) asigură doar un anumit grad de plauzibilitate a adevărului ipotezei. Cu alte cuvinte, dacă dintr-o ipoteză decurge falsul, în raport cu anumite date empirice sau propoziţii teoretice, atunci ea va fi respinsă ca falsă; în acelaşi timp, e probabil ca ipoteza să fie adevărată, dacă din ea rezultă adevărul.

Însuşirile ipotezei de a se “potrivi” faptelor stabilite se mai numeşte relevanţă. Deci confirmarea sau infirmarea ipotezei pot fi susţinute prin probe relevante “care pot fi adunate în contextul cercetării prioritare a formulării oricărei ipoteze. Orice confruntare empirică este relevantă pentru ipoteză numai în măsura în care este probă favorabilă sau nefavorabilă pentru ea” [50, p. 145].

A patra condiţie logică necesară pentru ca o ipoteză să fie acceptată constă în consistenţa (noncontradicţia) sistemului de consecinţe (concluzii c1, c2,. . ., cn) ale ipotezei.

8.2. Etapele gândirii în raport cu ipoteza

Ipoteza constituie un moment provizoriu şi intermediar prin care cunoaşterea ştiinţifică progresează de la empiric la teoretic, elaborând (de rând cu descrierea şi explicarea faptelor) predicţii de noi fapte.

Elaborarea ipotezei ştiinţifice este un proces creativ, euristic (productiv), care conţine şi anumite operaţii formale (reproductive) ca, de pildă, comparaţia, abstractizarea, analiza, sinteza, generalizarea, specificarea ş. a.

Ipoteza, ca mijloc de obţinere a noi cunoştinţe, evoluează, trecând, de regulă, prin următoarele etape:

1. emiterea (formularea) unei “ipoteze de lucru”;

2. prelucrarea logică a faptelor şi formularea de versiuni (ipoteze concurente);

3. acumularea de noi fapte şi selectarea ipotezelor;

4. testarea (verificarea), confirmarea sau combaterea ipotezelor.

Elaborarea ipotezei este cea mai dificilă parte a întemeierii unei concepţii, teorii. Ipoteza nu derivă, nu se deduce direct din date faptice, „geneza ei dobândind o amplă extensiune, de la implicarea aspectelor logice cu cele euristice până la integrarea momentelor care privesc psihologia creativităţii şi sociologia gândirii” [58, p.76-77].

„Ipoteza de lucru” ajută la sistematizarea datelor faptice, la soluţionarea unei probleme empirice imediate, dar soluţia unei probleme teoretice fundamentale, de anvergură nu se poate limita la aceasta.

Prelucrarea logică a faptelor şi formularea de versiuni, adică de ipoteze alternative (ipoteze „concurente”) înlocuiesc ipoteza provizorie („ipoteza de lucru”). Versiunile trebuie să satisfacă (pe lângă condiţiile de consistenţă logică şi acordul cu faptele) condiţia de eliminare (excludere) între ele (H1, H2, …, Hn). De exemplu, criminalul a acţionat fie din motive de jaf, fie din motive de invidie, fie din motive de răzbunare, fie din motive de gelozie, fie din alte motive. Pentru a selecta din mulţimea ipotezelor alternative anume pe unica posibilă, sunt necesare noi fapte. Eliminarea se face pe baza confruntării ipotezelor cu noile fapte (F1, F2, …, Fn), ceea ce poate fi reprezentat formal („schematic”) astfel:

HwFx

Fx sau [(HwFx)Ù Fx] ®clip_image002

clip_image003

clip_image002[1]

Eliminând consecutiv toate ipotezele, cu excepţia uneia dintre ele (Hn), ajungem la concluzia că doar aceasta este ipoteza explicativă, aflată în consens cu datele faptice şi legile obiective, deja stabilite.

Schemele generale de eliminare (excludere) a ipotezelor alternative (concurente) sunt inferenţele disjunctivo-categorice (modus tollendo ponens sau modus ponendo tollens):

1) H1ÚH2Ú…ÚHn 2) H1ÚH2Ú…ÚHn

clip_image004

clip_image006Ùclip_image008Ù…Ùclip_image010 Hn

clip_image011

Hn clip_image006[1]Ùclip_image008[1]Ù…Ùclip_image010[1]

Procesul de selectare a ipotezelor se poate efectua prin verificarea indirectă (prin eliminarea tuturor versiunilor, cu excepţia doar a uneia dintre ele), însă este nevoie de o confirmare directă a ipotezei explicative.

Testarea (verificarea) este ultima etapă din procesul de gândire în raport cu ipoteza.

O ipoteză oarecare (H) poate fi verificată direct, numai dacă clasa obiectelor cunoaşterii este finită, bine determinată, şi poate fi integral (exhaustiv) inspectată în maniera inducţiei complete. Astfel, pentru a stabili făptuitorul unei acţiuni infracţionale este necesar de a depista întreaga mulţime (clasă) a celor prezenţi la faţa locului în momentul săvârşirii faptei respective.

Verificarea indirectă a unei ipoteze generale presupune două etape care preced obligatoriu acceptarea sau respingerea ei:

1. Din ipoteza testată (H) sunt derivate deductiv o serie de consecinţe (C1, C2, …, Cn). Spre deosebire de H care este o propoziţie sau un ansamblu de propoziţii generale, fiecare din C1, C2, …, Cn este o propoziţie individuală (sau particulară) faptică, al cărei adevăr sau falsitate pot fi stabilite direct, în mod empiric (prin observaţie sau experiment). Dacă ipoteza este adevărată, atunci, în mod necesar, fiecare din consecinţele deduse din H, este adevărată.

2. Fiecare din consecinţele deduse din H este verificată direct (empiric, de pildă, prin observaţie, expertiză, experiment criminalistic ş. a.). Nu este exclus ca unele din consecinţele C1, C2, …, Cn să fie false. După ce s-au verificat toate consecinţele ipotezei H, se trece la acceptarea sau respingerea ei, operaţie care se realizează, exclusiv, prin mijloace logice. Pentru H este posibilă una din următoarele variante:

a) Dacă fiecare din condiţiile C1, C2, …, Cn s-a dovedit a fi adevărată, atunci şi conjuncţia C1ÙC2Ù…ÙCn este adevărată. În aceste condiţii, acceptarea ipotezei H se realizează în conformitate cu inferenţa ipotetico-categorică (modus ponens plauzibil):

H ® (C1ÙC2Ù…ÙCn)

C1ÙC2Ù…ÙCn

clip_image012

◊ H

Dacă H este o ipoteză generală care vizează un număr finit de obiecte, iar conjuncţia C1ÙC2Ù…ÙCn este adevărată, atunci H este cert adevărată;

b) Dacă cel puţin una din consecinţele C1,C2, …,Cn este falsă, atunci şi conjuncţia C1ÙC2Ù…ÙCn este falsă. În acest caz ipoteza H este falsă şi deci trebuie respinsă conform inferenţei ipotetico-categorice (modus ponens valid):

H ® (C1ÙC2Ù…ÙCn)

clip_image014

clip_image015

clip_image002[2]

Există situaţii în care consecinţele C1,C2, …, Cn rezultă deductiv corect, însă ipoteza generală (H) depinde de alte ipoteze ajutătoare A1, A2, …, An. În acest caz, dacă cel puţin una din consecinţele C1, C2, …, Cn este falsă, atunci este falsă sau ipoteza principală (H), sau , cel puţin, una din ipotezele ajutătoare. Schema acestui modus tollens valid are următoarea formă (formulă):

(HÙA1ÙA2Ù…ÙAn) ®(C1ÙC2Ù…ÙCn)

clip_image016

clip_image017

clip_image019

Din aceasta, în acord cu legile lui De Morgan, vom obţine următorul rezultat:

(HÙA1ÙA2Ù…ÙAn) ®(C1ÙC2Ù…ÙCn)

clip_image020

clip_image022

clip_image024

Deci dacă rezultatul testării ipotezei principale (H) şi a ipotezelor ajutătoare (A1, A2, …, An) este negativ, atunci cu ajutorul mijloacelor logice formale demonstrăm că este falsă sau ipoteza principală, sau, cel puţin, una din ipotezele ajutătoare.

În concluzie, în majoritatea cazurilor, verificarea indirectă a unei ipoteze oarecare nu înseamnă decât o creştere (în cazul acceptării) sau diminuare (în cazul respingerii) a gradului iniţial de plauzibilitate sau probabilitate. Drept urmare, cercetătorul este obligat să aplice, de rând cu criteriile logice, şi alte criterii de evaluare, extralogice (vezi, de pildă, [25, p. 197-198; 5, p. 101-102]).

Printre acestea sunt de menţionat următoarele:

1. În condiţiile existenţei mai multor ipoteze „concurente” ca variante de explicaţie a anumitor fenomene, evenimente sau fapte, preferabilă este acea mai „competitivă“, adică care are o mai mare putere explicativă, care oferă o explicaţie mai profundă a obiectului cunoaşterii (fenomenului, faptelor cercetate etc.).

2. În condiţiile existenţei mai multor ipoteze concurente care au o putere explicativă relativ egală, este preferabilă cea care are o structură mai simplă, adică conţine mai puţine elemente, relaţii, legi ale compoziţiei interne. Aceste criterii nu trebuie absolutizate în sensul că o ipoteză care nu satisface integral aceste criterii trebuie trecută „în rezervă“, având în vedere că viitoarele date faptice pot să infirme ipotezele concurente acceptate anterior.

Istoria ştiinţei „cunoaşte” multiple ipoteze celebre. Recomandăm a face cunoştinţă cu unele dintre acestea (vezi: [25, p.198-202])

Rezumând cele expuse mai sus, formulăm următoarea concluzie:

O ipoteză este admisă atunci când nu este respinsă de nici un act de testare (verificare), când concordă cu toate adevărurile teoretice admise într-o ştiinţă şi corespunde integral exigenţelor principiilor logice (identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente şi/sau necesare).

8.3. Versiunea juridică ca formă de ipoteză particulară

În cercetările istorice, sociologice, politologice, juridice (de urmărire penală, criminalistică ş. a.), pentru a explica anumite fapte sau împrejurări în care au avut loc anumite evenimente frecvent se recurge la elaborarea aşa ziselor „versiuni”.

8.3.1. Noţiunea de versiune juridică

Adevărul juridic este problema principală a epistemologiei judiciare. El reprezintă rezultatul cunoaşterii empirice şi teoretice al subiectului cunoscător, inclusiv al organelor de urmărire penală.

Percepţia de către organele de urmărire penală a schimbărilor produse în mediul înconjurător ca rezultat al săvârşirii infracţiunii nu se rezumă doar la activitatea materială de căutare şi descoperire a urmelor, ci este însoţită de un minuţios examen intelectual, de interpretarea logică a datelor relevante pentru cazul concret, de incorporarea lor într-un sistem informaţional şi conceptual riguros.

În diverse stadii de cercetare a faptelor penale, a împrejurărilor ce se referă la anumite aspecte ale acţiunii infracţionale sau la factorii secundari, fără relevanţă juridică, pot interveni mai multe explicaţii, presupuneri, supoziţii, ipoteze. Aceste supoziţii, presupuneri, ipoteze, elaborate de organul judiciar în de a da explicaţiile posibile se numesc versiuni. Versiunea criminalistică nu este o simplă presupunere sau supoziţie, ci o ipoteză particulară specifică, anume „acea explicaţie care inclusă în planul de cercetare este supusă apoi verificării, pentru a se constata dacă investigaţiile ulterioare o confirmă sau, dimpotrivă, o infirmă” [15, p. 231].

Versiunea juridică este o ipoteză particulară („de lucru”) întemeiată faptic, ce reiese din materialele cazului concret şi elaborată în conformitate cu scopul şi planul de cercetare judiciară.

Propunem de a consulta şi alte definiţii ale versiunii (Vezi: 15, p. 231; 49, p. 223).

8.3.2. Clasificarea versiunilor

Clasificarea versiunilor, ca şi orice clasificare, se efectuează în baza anumitor criterii. În raport cu multiplele aspecte ale faptelor ilicite (conţinutul, subiectul, obiectul, împrejurările acestor fapte, inclusiv, ale celor penale), versiunile juridice se divizează în diferite clase după următoarele criterii:

1. subiectul elaborării;

2. conţinutul şi sfera versiunilor;

3. subiectul infracţiunii (făptuitorul);

4. latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunilor.

În funcţie de subiectul elaborării, există versiuni de anchetă, de expertiză, operativ investigative, judecătoreşti.

Versiunile care au cel mai cuprinzător conţinut privind faptele în ansamblu, aspectele juridice generale ale acestor fapte se numesc versiuni generale.

Astfel de versiuni pot fi considerate, de pildă, diverse explicaţii cu privire la moartea unei persoane al cărei cadavru prezintă semne ce justifică următoarele supoziţii: omor, sinucidere, moarte naturală, accident.

Versiunile cu conţinut mai restrâns, cu privire la împrejurările care se referă, de exemplu, la factorii sau condiţiile infracţiunii, la latura obiectivă sau subiectivă, se numesc particulare.

De pildă, în cazul unei sustrageri disimulate prin incendierea magaziei, cu privire la lipsa unui obiect, se pot formula astfel de versiuni: lipsa respectivului obiect este cauzat de distrugerea de către incendiu, bunul a cărui lipsă e reclamat de persoana responsabilă a fost însuşit de către aceasta.

Un conţinut mai restrâns şi mai irelevant, sub aspect juridic, au versiunile secundare care se referă la împrejurări, fapte secundare, derivate ş. a.

În funcţie de timpul elaborării, ipotezele se divid în iniţiale şi ulterioare.

După nivelul (gradul) de concretenţă, distingem ipoteze tipice şi atipice.

În procesul emiterii versiunilor referitoare la vinovăţia unei anumite persoane privind săvârşirea faptei penale, de rând cu versiunile principale, se înaintează şi versiuni contrare (contraversiuni). De pildă, versiunii referitoare la vinovăţia inculpatului poate fi contrapusă versiunea privind nevinovăţia lui. Contraversiunea, în acest caz, reprezintă un mijloc pentru a obţine informaţii suplimentare şi mai profunde despre cazul dat. Contraversiunea este verificată paralel şi în egală măsură ca şi versiunea principală.

8.3.3. Elaborarea şi verificarea versiunilor

Elaborarea versiunilor implică respectarea anumitor condiţii cu privire la temeiurile faptice ce pot justifica unele explicaţii şi însuşirile ce trebuie realizate în persoana organului judiciar. Astfel, datele faptice cu privire la situaţia, persoana, mobilul (adică scopul, obiectivul) infracţiunii, în baza cărora se elaborează versiunile, trebuie să fie, cantitativ şi calitativ suficiente. Datele relevante se obţin prin constatări (mărturii, declaraţii ş. a.), verificări operaţionale, efectuarea activităţii legale de descoperire a urmelor şi mijloacele materiale de probă (concluziile experţilor, datele percheziţiilor ş. a.).

Versiunile se elaborează având anumite temeiuri, bazându-se pe fapte (sau elemente de fapte) determinate, verificate şi obţinute prin intermediul mijloacelor legale de probă în baza cărora explicaţia respectivă ar deveni obiectiv posibilă, plauzibilă, verosimilă. Cu alte cuvinte, versiune poate fi considerată numai acea explicaţie care posedă un anumit grad de certitudine.

Formularea unei versiuni presupune ample cunoştinţe nu numai în domeniul dreptului (cu precădere, în cel penal şi criminalistică), dar şi în alte ramuri ale ştiinţei, de pildă, medicina legală, chimie, fizică, biologie, psihologie (generală, socială, judiciară), sociologia juridică.

Elaborarea versiunilor necesită o stricta respectare a exigenţelor logice aplicabile unei ipoteze (care deja au fost analizate în paragrafele anterioare). Printre regulile elaborării versiunilor, putem reţine următoarele:

1. versiunile trebuie să fie reale, întemeiate pe fapte relevante, obţinute prin mijloace legale, adică prevăzute de normele de procedură ş. a.;

2. versiunile trebuie să corespundă datelor, concepţiilor şi metodelor ştiinţifice;

3. versiunile trebuie să fie consistente (noncontradictorii);

4. orice ipoteză trebuie să fie obiectiv posibilă şi, în principiu, testabilă (verificabilă) în conformitate cu normele de procedură (civilă, penală).

Ordinea elaborării versiunilor nu are un caracter general obliga-toriu. Versiunile se elaborează în funcţie de datele disponibile (cu privire la situaţia concretă a fiecărei fapte penale), precum şi de modul desfăşurării, în continuare, a urmării penale (Vezi: [49, p. 224]).

Conţinând una dintre explicaţiile posibile, orice versiune trebuie supusă verificării. Indiferent de numărul versiunilor elaborate în rezultatul verificării, la finele cercetării cauzei trebuie să rămână o singură versiune – cea sprijinită de întregul material probator (care trebuie să se confirme), iar celelalte, nesprijinite de datele existente în cauză, trebuie înlăturate (respinse).

Probarea versiunilor se face cu respectarea anumitor reguli recomandate de ştiinţa criminalisticii. Făcând abstracţie de natura infracţiunii săvârşite, de particularităţile acesteia, criminalistica elaborează anumite reguli generale, aplicabile tuturor sau majorităţii cazurilor. Printre aceste reguli, în lucrările de criminalistică sunt indicate următoarele:

  • Trebuie elaborate toate versiunile obiectiv posibile şi verificate concomitent, prin analiza comparativă a probelor, a faptelor rezultate din probele existente. Nu se recomandă verificarea succesivă a versiunilor, deoarece prin trecerea timpului s-ar pierde din conţinutul faptelor dovedite de probe, legătura reciprocă dintre ele. În cazuri deosebite, versiunile se pot verifica în ordinea evenimentelor ori începându-se cu versiunea considerată principală.
  • Trebuie folosite toate mijloacele de acumulare a probelor care, completându-se, pot oferi posibilitatea ca fiecare dintre ele să fie verificată.
  • Nu trebuie supraapreciată nici o versiune chiar şi cea, în aparenţă, mai probabilă, deoarece astfel de atitudine poate compromite întregul rezultat al cercetării, atunci când versiunea considerată mai verosimilă nu se confirmă (Vezi, de pildă: [15, p. 236; 49, p. 224]).

Se recomandă următoarea succesiune a activităţilor privind probarea versiunilor:

· trebuie efectuate cu precădere acele activităţi care reclamă urgenţa dictată de necesitatea înlăturării primejdiei dispariţiei unor mijloace de probă ori a unor situaţii de fapt (efectuarea neîntârziată a cercetării la faţa locului, a percheziţiei, ascultarea victimei infracţiunii);

  • se impune efectuarea cu prioritate a activităţilor al căror rezultat prezintă importanţă pentru toate persoanele, pentru toate sau o parte din versiunile elaborate;
  • dacă lămurirea uneia şi aceleiaşi împrejurări se poate obţine prin efectuarea a două activităţi şi se scontează că una dintre ele va oferi rezultate mai sigure, aceasta din urmă, aptă a duce la rezultate certe, va trebui efectuată cu precădere [15, p. 236].

La sfârşitul procesului de verificare, versiunile (ca şi orice ipoteză) îşi pierd această calitate. Cele confirmate (prin probele administrate) devin, pentru cauză situaţii reale, adevăruri, iar cele infirmate sunt înlăturate şi, drept consecinţă, fără semnificaţie pentru cauză [49, p. 224].

În rezultatul confirmării, dintr-o explicaţie posibilă, versiunea se transformă într-un fapt cert, într-o explicaţie adevărată.

%d blogeri au apreciat asta: