Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Logica Juridică » OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA LOGICII

OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA LOGICII


1.1. Noţiuni preliminare

Logica contemporană este o ştiinţă complexă care studiază variate aspecte şi manifestări ale raţionalităţii omeneşti. Etimologic, termenul logică derivă din substantivul grecesc logos dotat cu multiple sensuri: cuvânt, enunţ, discurs, raţiune, raţionament, lege ş. a.

Pentru cei care încep studiul unei ştiinţe, este întotdeauna extrem de dificil, uneori chiar imposibil, de propus, din capul locului, o definiţie satisfăcătoare a disciplinei în cauză. Tradiţional, logica se ocupă de studiul regulilor gândirii corecte, al formelor gândirii abstracte, adică al structurilor raţionale, detaşate atât de conţinutul concret al obiectelor gândirii, cât şi de cel al gândurilor subiectului cunoscător.

Logica, ca şi orice ştiinţă, evoluează îmbogăţindu-şi conţinutul şi lărgindu-şi problematica teoretică. Marele filosof german I. Kant (1724-1804) considera logica drept ştiinţă care se referă la întreaga gândire, făcând abstracţie de materia acesteia, de obiectele gândirii, şi a formulat următoarea definiţie:

„Logica este o ştiinţă a raţiunii referitoare nu la materie, ci la forma pură; o ştiinţă a priori despre legile necesare ale gândirii, dar nu cu privire la obiectele particulare, ci la toate obiectele în genere; deci o ştiinţă a aplicării corecte a intelectului şi a raţiunii în genere; dar nu în mod subiectiv, adică nu pe baza principiilor empirice (psihologice), cum gândeşte intelectul, ci în mod obiectiv, adică pe baza principiilor a priori, aşa cum ar trebui să gândească intelectul” [35, p.71].

Înţeleasă, în fond, ca ştiinţă despre formele, legile şi metodele generale ale gândirii abstracte corecte, logica are variate definiţii, care diferă de la un autor la altul. Studenţii pot face cunoştinţă şi cu alte definiţii date logicii de unii autori contemporani (Vezi: [26, p. 208]; [25, p. 7]; [9, p. 22]; [47, p. 21]; [6, p. 9]).

Dacă vom consult şi alte surse bibliografice, vom constat că există multiple şi variate definiţii ale logicii. În fond, logica este ştiinţa despre gândire, sub aspectul ei formal, despre corectitudinii gândirii, validitatea inferenţelor (raţionamentelor) indiferent de conţinutul concret şi procesele psiho-fiziologice ce însoţesc gândirea. Este clar că nu poate exista o definiţie unitară ce ar îngloba toate aspectele logicii ca ştiinţă.

Din cele expuse mai sus, observăm că logicienii nu au ajuns deocamdată la un consens în definirea disciplinei lor. În acest sens, nu e de mirare că unii specialişti afirmă „Paradoxal, dar tocmai logica – disciplina ce are, printre altele, şi sarcina de a stabili ce este şi cum se construieşte o definiţie corectă – nu este capabilă să-şi elaboreze propria definiţie, unanim recunoscută de logicieni” [43, p. 7]. Aceasta e pe de o parte.

Pe de altă parte, credem că logica, disciplină complexă, ramificată, cu multiple aplicaţii în ştiinţă şi practică, nu poate dispune de o astfel de definiţie care ar putea cuprinde întregul ei sistem conceptual.

Din cele expuse, vom reţine următoarea idee: există anumite legi, reguli de a căror respectare depinde corectitudinea gândirii.

În multiple cazuri oamenii manifestă gândire corectă, fără a-şi da seama de existenţa anumitor legi ale gândirii. Să ne amintim de unele raţionamente cunoscute din cursurile şcolare.

Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate;

Aurul este metal;

clip_image001

Deci, aurul este bun conducător de electricitate.

Dacă plouă, atunci sunt nori;

Plouă;

clip_image002

Deci, sunt nori.

Într-un triunghi orice unghi este sau ascuţit, sau drept, sau obtuz;

Acest unghi al triunghiului este ascuţit;

clip_image003

Deci, acest unghi al triunghiului nu este nici drept, nici obtuz.

Să medităm puţin asupra următoarelor exemple de raţionamente:

1. Orice infracţiune este faptă ilicită;

Prietenia nu este infracţiune;

clip_image004

Deci prietenia nu este faptă ilicită.

2. Toţi avocaţii cunosc codul penal;

Toţi avocaţii au studii juridice;

clip_image005

Deci toţi cei care au studii juridice cunosc codul penal.

3. Toţi juriştii cunosc codul civil;

Toţi judecătorii cunosc codul civil;

clip_image006

Deci toţi judecătorii sunt jurişti.

4. Unii jurişti nu sunt procurori;

Toţi procurorii au studii superioare;

clip_image007

Deci unii oameni care au studii superioare nu sunt jurişti.

5. Toţi procurorii sunt chirurg;

Toţi logicienii sunt procurori;

clip_image008

Deci toţi logicienii sunt chirurgi.

6. Toate mamiferele sunt vertebrate;

Toate păsările sunt mamifere;

clip_image009

Deci toate păsările sunt vertebrate.

Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care din aceste raţionamente sunt alcătuite din propoziţii adevărate?

2. În care din aceste raţionamente sunt respectate regulile gândirii corecte?

Confruntaţi răspunsurile propuse cu cele corecte:

1. În primele patru exemple toate propoziţiile sunt adevărate.

2. În al cincilea exemplu toate propoziţiile sunt false.

3. În al şaselea exemplu a doua propoziţie este falsă.

4. În primele patru exemple procesul raţionării este logic incorect.

5. În ultimele două exemple procesul raţionării este logic corect.

În legătură cu cele expuse mai sus e posibil că vor apare unele întrebări ca, de pildă, următoarea: Există oare vreo legătură între adevărul premiselor (al propoziţiilor din care tragem concluzia), validitatea (adevărul logic) raţionamentului, pe de o parte, şi adevărul concluziei, pe de altă parte?

La această întrebare importantă vom răspunde în paragraful 1. 4.

1.2. Scurt istoric al logicii

Logica este una dintre cele mai vechi ştiinţe. Ea a luat naştere şi s-a dezvoltat în cadrul filosofiei care, în antichitate, era o ştiinţă unitară, sincretică (nediferenţiată pe ramuri) şi îngloba totalitatea cunoştinţelor despre natură, societate, om, gândire. Logica are o istorie îndelungată, cu unele perioade de dezvoltare intensă, fecundă şi cu altele fără idei şi contribuţii originale. În istoria logicii putem evidenţia trei etape distincte:

1. logica antică;

2. logica scolastică;

3. logica simbolică modernă.

(E de menţionat că nu există o periodizare unanim recunoscută de specialiştii în domeniul logicii).

Primele cunoştinţe logice (raţionamentul, demonstraţia, discursul retoric ş. a.) au apărut în Orientul Antic, la filosofii indieni şi la cei chinezi.

Logica antică a obţinut cele mai remarcabile rezultate în şcolile filosofice din Grecia şi Roma.

Evoluţia logicii a fost favorizată de anumite condiţii sociale şi spirituale: democraţia greacă disputele filosofice, dezbaterile politice, argumentarea juridică, meditarea asupra problemelor geometrice ş. a.

În Grecia Antică, primele concepte logice au fost formulate de către eleaţii Parmenide (circa 515-circa 450 î. e. n.) şi Zenon (490-circa 430 î. e. n.). Parmenide considera imaginile senzoriale, deprinderile şi opiniile ca înşelătoare, iluzorii, neadevărate, iar inteligenţa, gândirea raţională – unica sursă a cunoştinţelor veridice, singurele criterii de acceptare a enunţurilor, propoziţiilor.

Zenon, discipolul lui Parmenide, confruntându-se cu contradicţia dintre datele empirice (factuale) şi conceperea lor raţională, formulează două mulţimi de argumente împotriva pluralităţii şi mişcării. Prin celebrele „aporii” – paradoxele „Grămezii” („a boabelor de mei”), „Dihotomia”, „Ahile şi broasca ţestoasă”, „Săgeata în zbor” şi „Stadionul”, el încearcă că demonstreze caracterul iluzoriu al pluralităţii existenţei şi al mişcării corpurilor.

Paradoxul „Grămezii” atacă ideea pluralităţii şi mărturiei simţurilor. Dacă un bob de mei nu face nici un zgomot când cade pe pământ, iar o grămadă de mei face un zgomot, aceasta ar părea să sugereze absurditatea că o mulţime (pluralitate) de „nimicuri” devine ceva. Acest paradox are drept scop apărarea „unu”-lui parmenidian şi combaterea ideilor pitagoriciene despre univers care ar fi alcătuit cumva din unităţile ce au întindere spaţială, şi ar fi analoge punctelor (infinite numeric) din geometrie. Celelalte paradoxe cuprind patru argumente împotriva mişcării. Ori spaţiul şi timpul sunt divizibile la infinit (în care mişcarea e continuă şi lină), ori există entităţi minime indivizibile (în care caz mişcarea se produce prin salturi minuscule). De exemplu, în paradoxul „Dihotomiei” Zenon vrea să demonstreze că nu există mişcare (teza). El presupune că există mişcare (antiteza). Zenon argumentează că un mobil nu poate să încheie cursa. Înainte de a ajunge la capăt, mobilul trebuie să parcurgă jumătatea pistei. Dar înainte de a parcurge o jumătate din pistă, mobilul trebuie să parcurgă jumătatea acestei jumătăţi şi aşa mai departe, până la infinit. Dacă spaţiul e infinit divizibil, atunci orice distanţă finită trebuie să conţină un număr infinit de puncte. Astfel, nu putem ajunge la originea mişcării, mişcarea nu poate începe şi deci, conchide Zenon, nu există.

„Aporiile” (paradoxele) lui Zenon sunt modalităţi de reducere la absurd a anumitor teze (raţionamente prin absurd).

La progresul logicii antice au contribuit Socrate (470-396 î. e. n.) şi Platon (428-348 î. e. n.). Socrate a pus baza teoriei definiţiei şi inducţiei, artei dialogului, „maieuticii” („moşirii” spiritelor). Metoda maieutică include anumite întrebări, obiecţii, sugestii care îi permit interlocutorului să ajungă la adevăr sau să descopere acele adevăruri pe care le poartă în sine.

Platon, elevul lui Socrate, a dezvoltat filosofia logicii, teoria definiţiei, metoda dialectică (“metoda de argumentare ce implică respingerea”, “metoda de cooperare în investigaţia filosofică ce cuprinde căutarea definiţiilor”, “metoda diviziunii şi reunirii”) (Vezi: [36, p. 18-19]).

Aristotel (384-322 î. e. n.), discipolul lui Platon, a sistematizat ideile logice ale precursorilor şi contemporanilor săi, a formulat idei logice noi. Lucrările aristotelice de logică sunt cunoscute sub genericul “Organon” („instrument al cunoaşterii”) şi cuprind şase tratate:

1. „Categoriile”;

2. „Despre interpretare”;

3. „Analiticile prime”;

4. „Analiticile secunde”;

5. „Topica”;

6. „Respingerile sofistice”.

În aceste tratate Aristotel a studiat tipurile de noţiuni („categorii”), raporturile dintre ele, propoziţiile categorice, modale şi raporturile („opoziţia”) dintre ele, inferenţele deductive (imediate, silogismele categorice şi modale, polisilogismele) şi inductive, demonstraţia şi argumentarea, tipurile şi felurile de erori ce au loc în cadrul raţionamentului, gândirii dialogante, principiile logice (identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus) ş. a. Realizările lui Aristotel în logică au fost atât de importante, încât majoritatea specialiştilor îl consideră drept fondatorul şi creatorul principal al logicii tradiţionale, clasice. E de menţionat că termenul logică pentru ştiinţa logicii a fost pus în circulaţie după Aristotel de Alexandru din Afrodisia (Aphrodisias) (198-211 e. n.), comentatorul operei aristotelice.

De-a lungul antichităţii târzii, s-au afirmat două mari şcoli de logică, şcoala discipolilor lui Aristotel („peripatetica”) şi cea stoică, întemeiată de Chrisipp (Chrisipos) (280-207 î. e. n.). Stoicii au con-tribuit la dezvoltarea teoriei propoziţiilor compuse şi inferenţelor cu propoziţii compuse (ipotetico-categorice, ipotetico-disjunctive) ş. a. Re-prezentanţii logicii scolastice, conform opiniilor specialiştilor, nu s-au afirmat prin concepţii originale. Logica scolastică cercetează fundamentele filosofice ale logicii, iar problemele raţionamentului, demonstraţiei nu depăşesc limitele silogisticii aristotelice.

Principalii reprezentanţi ai acestei perioade sunt: Boeţiu (Boethius) (480-524), Pierre Abelard (1074-1142), William Ockham (circa 1296-1349), Jean Buridan (circa 1295-1356).

La începuturile epocii moderne Fr. Bacon (1561-1626), în Anglia, şi R. Descartes (1596-1650), în Franţa, acordă o mare atenţie metodelor inductive (Bacon) şi deductive (Descartes).

Unul dintre cei mai mari logicieni ai epocii moderne a fost G. W. Leibniz (1646-1716). El a formulat principiul raţiunii suficiente, a abordat problema necesităţii creării unui limbaj logic formal universal, analog celui matematic (simbolic). El susţinea că, prin rezolvarea acestei probleme, „intelectul va fi despovărat de sarcina de a gândi în mod direct despre lucrurile înseşi şi, în pofida acestui fapt, totul se va petrece corect”. Ideile lui Leibniz au fost realizate doar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, graţie eforturilor multor logicieni şi matematicieni. La crearea logicii simbolice au contribuit G. Boole (1815-1864), A. De Morgan (1804-1871), P. S. Poreţki (1846-1907), G. Frege (1848-1925) şi mulţi alţii.

Logica formală contemporană sau logica matematică se mai numeşte „logistică”. Acest termen, creat în 1904 la Congresul logici-enilor, înlocuieşte expresiile „logica matematică”, „algebra logicii” etc.

În secolul al XX-lea s-au format noi ramuri ale logicii cum ar fi, de pildă, logica polivalentă, logica întrebărilor (erotetica), logica preferinţelor, logica deciziilor, logica obiectivelor (scopului). În această perioadă au apărut diferite varietăţi de logici modale (epistemică, temporală, polivalentă, axiologică, deontică). Logica deontică a lui G. H. von Wright se aplică pe larg în jurisprudenţă. Au fost elaborate diverse variante de logică aplicată, printre care trebuie menţionată cea juridică (C. Perelman, Z. Ziembinski, Z. Ziemba, G. Kalinowsky, Gh. Mihai, Gh. Mateuţ, I. Dobrinescu ş. a.).

La popularizarea şi dezvoltarea logicii şi-au adus aportul mulţi savanţi iluştri şi profesori universitari români, printre care trebuie menţionaţi T. Maiorescu (autor al primului manual universitar de logică), I. Petrovici (autor al primului doctorat de logică), A. Dumitriu (autor al unui studiu fundamental de istorie a logicii), P. Botezatu (fondatorul unor noi direcţii în logica contemporană, autorul unei variante originale de logică naturală).

La finele secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea logica îşi continuă evoluţia graţie computerizării proceselor tehnologice, didactice, diagnostice, creării a noi sisteme informaţionale etc. Logica are multiple aplicaţii în diferite domenii ale ştiinţei şi activităţii practice, inclusiv în drept – la elaborarea, interpretarea şi aplicarea normelor juridice.

1.3. Propoziţiile logice şi valorile lor de adevăr

Viaţa de toate zilele, ca şi ştiinţa, ne oferă prilejul unor constatări: zăpada este albă, prin încălzire, metalele se dilată, suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180º, criminalitatea este un fenomen antisocial, şomajul este un fenomen socialeconomic. Unele dintre ele se obţin din observarea directă a ceea ce se petrece în jurul nostru, altele le întemeiem pe cunoştinţe anterioare cu ajutorul raţiunii, gândirii. Gândirea este obiectul de studiu al multor ştiinţe (filosofice, psihologice, lingvistice ş. a.), iar structura ei face parte din obiectul de cercetare al logicii.

Ştiinţa modernă a demonstrat unitatea gândirii şi limbajului (vorbirii), caracterul lor inseparabil, adică imposibilitatea realizării doar a unui dintre aceste fenomene fără celălalt. Doar prin abstracţie, din anumite necesităţi (analitice, didactice ş. a.) gândirea şi vorbirea pot fi cercetate separat una de cealaltă, ca entităţi distincte şi autonome. Ca unitate a gândirii şi vorbirii, ideile se constituie sub forma unor construcţii verbale, propoziţii gramaticale care afirmă sau neagă ceva despre anumite obiecte. De exemplu, unele fapte sunt infracţiuni, unele fapte nu sunt infracţiuni. Deci, după calitatea lor, există propoziţii afirmative şi propoziţii negative.

Propoziţiile ce conţin cunoştinţe cu conţinut obiectiv, din care putem deriva alte cunoştinţe, se numesc propoziţii cognitive. Logica tradiţională atribuie calificativul cognitive propoziţiilor enunţiative, declarative, „pentru a le deosebi de acelea care, în loc de cunoştinţe, redau întrebări, ordine (porunci sau, altfel spus, comenzi), reguli (instrucţiuni), dorinţe ş. a.” [5, p. 5].

E de menţionat că pentru propoziţiile logice nu există definiţii şi clasificări, unanim recunoscute de specialişti.

În baza principiului unităţii gândirii şi limbajului (natural sau artificial), vom distinge noţiunile (termenii) propoziţie gramaticală şi propoziţie logică. Prima denotă aspectul verbal, lingval (adică exteriorizarea, materializarea gândirii), iar a doua – gândirea propriu-zisă ca fenomen ideal (ideea, mesajul, informaţia etc.). De rând cu propoziţia logică, în literatura de specialitate mai întâlnim şi termenul tradiţional judecata.

În calitate de formă raţională (enunţ, aserţiune), propoziţia logică posedă o anumită valoare de adevăr.

Propoziţia logică este forma elementară care are valoare de adevăr. Analizând conceptele fundamentale, categoriile filosofice (substanţă, cantitate, calitate, relaţie, loc, poziţie, posesie, timp, acţiune, pasiune), Aristotel conchide: „Nici unul dintre aceşti termeni nu implică, în şi prin sine, o afirmaţie sau o negaţie; numai prin legarea acestor termeni iau naştere propoziţii afirmative sau negative, căci fiecare afirmare sau negare trebuie, după cum se ştie, să fie ori adevărată, ori falsă, pe când expresiile fără legătură cum ar fi: om, alb, aleargă, învinge, nu pot fi nici adevărate, nici false”.

Informaţiile nu pot identificate, modificate şi transmise fără a avea forma unor enunţuri. Sub influenţa logicii simbolice, analizei logice a limbajului, „în ştiinţele cognitive se consideră că unitatea semantică minimală este aserţiunea, nu conceptul. Aserţiunea este un „atom” de cunoştinţă, o cunoştinţă atomară, care constă în asertarea unui predicat logic (ex.: proprietate, relaţie) despre un subiect logic (= un individ sau o mulţime de indivizi logici)” [45, p. 346].

Cu alte cuvinte, cunoştinţele se constituie sub forma unor propoziţii, adică a unor afirmaţii sau negaţii a ceva despre altceva ce poate fi adevărat, fals sau probabil (nedeterminat). Deci ceea ce afirmăm sau negăm constituie conţinutul propoziţiilor logice (judecăţilor), iar adevărul, falsul, probabilul – valoarea lor de adevăr.

Logica clasică (tradiţională) operează doar cu două valori de adevăr – adevăr şi fals. De aceea ea se numeşte logică bivalentă.

Logica contemporană operează cu mai mult de două valori de adevăr, deci este polivalentă. De exemplu, logica trivalentă utilizează trei valori de adevăr:

1. adevăr;

2. fals;

3. indeterminat (nesigur, probabi,l necunoscut ş. a.).

Exemple:

1. Avocaţii sunt jurişti (propoziţie adevărată).

2. Criminalii sunt oamenii oneşti (propoziţie falsă).

3. Manualele şi tratatele de logică conţin un număr par de pagini (propoziţie indeterminată).

În unele tratate de logică putem întâlni patru valori de adevăr: adevăr; fals; absurd; probabil. ( Vezi, de exemplu: [25, p. 78]).

Din cele expuse vom reţine următoarea concluzie: afirmarea şi negarea sunt calităţile, iar adevărul, falsul, indeterminatul (probabilul, necunoscutul) sunt valorile de adevăr ale propoziţiilor logice.

Valoarea de adevăr (valoarea logică) constituie o caracteristică esenţială a propoziţiilor logice.

Adevărul şi falsul sunt categorii (concepte universale, funda-mentale) ale gnoseologiei şi epistemologiei – discipline filosofice. Gnoseologia epistemologia ne oferă răspunsul la unele întrebări fundamentale: ce este adevărul, cum se obţine adevărul, care sunt criteriile adevărului şi metodele prin care obţinem adevărul ş. a. Aceste probleme nu sunt prerogativa („privilegiul”) logicii, deoarece ea nu posedă mijloacele necesare pentru soluţionarea integrală a acestor probleme. Logica a preluat de la gnoseologie tezele adevărului. E ştiut faptul că adevărul anumitor propoziţii se obţine pe cale empirică (experimentală) sau prin investigaţii teoretice de către ştiinţele speciale (sociale, ale naturii, tehnice ş. a.). De pildă, propoziţia Şantajul este o infracţiune contra proprietăţii este adevărată în unele ţări (de pildă, în Rusia, Republica Moldova) şi falsă – în altele (de pildă, în România, Ucraina, în care şantajul se consideră infracţiune contra personalităţii).

În filosofia contemporană există câteva teorii care operează cu diverse concepte de adevăr (adevăr-corespondenţă, adevăr-coerenţă, adevăr-utilitate, adevăr consensual, adevăr formal ş. a.).

În sensul cel mai larg, adevărul înseamnă concordanţă cu realitatea, conformitatea a ceea ce se spune cu ceea ce este (Vezi, de exemplu: [26, p. 336]; [34, p. 14]).

Aristotel definea adevărul ca o concordanţă dintre enunţuri şi realitatea obiectivă: „A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este, constituie o propoziţie falsă, dimpotrivă, enunţarea adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”. El concretiza că adevărată este afirmaţia despre aceea ce în realitate este unit şi negaţia despre aceea ce în realitate este despărţit.

Valoarea de adevăr a unor propoziţii cognitive poate fi stabilită nemijlocit, prin simpla inspectare a realităţii ca, de exemplu, în propoziţiile Cerul este albastru, Caprele sunt mamifere erbivore. Există anumite propoziţii logice, despre valoarea de adevăr a cărora putem conchide pe cale raţională, în baza anumitor operaţii mentale, cum sunt analiza logică, generalizarea, interpretarea, deducţia ş. a.

De exemplu, propoziţia adevărată Plagiatul nu poate să nu fie o infracţiune comisă contra proprietăţii intelectuale este obţinută prin metode logice din propoziţia adevărată Plagiatul este o infracţiune comisă contra proprietăţii intelectuale. Dacă ştim, spre exemplu, că propoziţia Unii martori nu au fost prezenţi la judecată este falsă, atunci conchidem că propoziţia Toţi martorii au fost prezenţi la judecată este adevărată.

Studiul operaţiilor, regulilor, condiţiilor care garantează derivarea corectă a unor propoziţii logice (adevărate sau false) din alte propoziţii logice (adevărate sau false) reprezintă una din principalele preocupări ale logicii.

1.4. Forma logică, validitatea şi corectitudinea logică

Orice obiect (material sau ideal) are conţinut şi formă. În sens general (filosofic), conţinutul reprezintă totalitatea elementelor, relaţiilor dintre ele organizate într-un anumit mod şi care constituie obiectul (fenomenul, procesul) dat. De pildă, conţinutul unei instituţii de învăţământ include următoarele momente constitutive: elevii (sau studenţii), relaţiile dintre ei, mijloacele instructive, tehnologia didactică ş. a.

Forma este modul de existenţă, de manifestare a conţinutului, organizarea elementelor constitutive, structura internă şi externă a unui obiect. De exemplu, există multiple forme de instituţii de învăţământ: preşcolare, primare, secundare, profesionale şi tehnice, superioare, postuniversitare ş. a.

Gândirii, de asemenea, îi sunt caracteristice conţinutul şi forma. Conţinutul gândirii este alcătuit din cunoştinţele (informaţia, mesajele) despre anumite obiecte ale naturii, societăţii, cunoaşterii. Să analizăm, sub acest aspect, câteva exemple de propoziţii logice (judecăţi).

1. Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate.

2. Toate mamiferele sunt vertebrate.

3. Toţi procurorii sunt jurişti.

4. Toate cunoştinţele sunt imagini ideale.

Aceste enunţuri au conţinut diferit, deoarece corespund diferitor obiecte. Ele au, în acelaşi timp, acelaşi mod de organizare, aceeaşi structură care poate fi redată, simbolic, în felul următor:
S sunt P, unde S şi P reprezintă variabile logice care înlocuiesc termenii respectivi din propoziţiile concrete. De asemenea, există şi diferite raţionamente cu structuri identice.

Exemple:

1. Toate mamiferele sunt vertebrate;

clip_image010

Toate caninele sunt mamifere;

Toate caninele sunt vertebrate.

2. Toate infracţiunile sunt fapte ilicite;

clip_image011

Toate actele teroriste sunt infracţiuni;

Toate actele teroriste sunt fapte ilicite.

3. Toate normele sociale au caracter impersonal;.

Toate normele juridice sunt norme sociale;

clip_image012

Toate articolele din Codul Penal au caracter impersonal.

Structura acestor raţionamente este identică şi poate fi redată, simbolic, în felul următor:

Toţi M sunt P

clip_image013

Toţi S sunt M

Toţi S sunt P

Structura logică a propoziţiei logice (judecăţii), a inferenţei (raţionamentului) şi a altor „construcţii” mintale se numeşte formă logică.

În sens general, prin formă logică înţelegem structura, ordinea, schema de organizare a gândurilor, ideilor, argumentaţiilor, demonstraţiilor ş. a.

Tipurile fundamentale ale formelor logice sunt următoarele:

· noţiunea (conceptul);

  • propoziţia logică (judecata);

· inferenţa (raţionamentul); Gândirea, manifestându-se sub diferite forme, este determinată de anumite condiţii (principii), legi, reguli. În logică, ca şi în alte domenii ale activităţii teoretice, este, frecvent, utilizat conceptul „lege”.

Legea logică reprezintă un raport esenţial, necesar, general, repetabil, constant inerent formelor şi proceselor mintale: noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor, demonstraţiilor ş. a.

Există multiple legi logice, cu diferite grade, niveluri de generalitate. În logica clasică (generală), un rol important le revine aşa ziselor principii – ale identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente – care sunt condiţii necesare, de a căror respectare de-pinde gândirea logică corectă. Un număr considerabil de legi conţine logica enunţurilor (logica propoziţională), de pildă, legea contrapozi-ţiei, legile lui De Morgan ş. a. Corectitudinea anumitor operaţii logice care au o sferă mai îngustă, mai redusă este determinată de anumite reguli (legi „particulare”), de pildă, regulile distribuirii termenilor în propoziţiile categorice, regulile termenilor şi premiselor în silogismul categoric ş. a. (ele vor fi studiate la temele respective).

Una dintre trăsăturile fundamentale ale raţionamentelor o constituie validitatea sau adevărul formal. Pentru a înţelege această problemă ne vom referi la momentele abordate în paragraful 1.1. E vorba de exemplele raţionamentelor logic incorecte (primele patru) şi logic corecte (ultimele două) care conţin propoziţii adevărate sau false atât în premise, cât şi în concluzie.

În primele patru raţionamente, din premise adevărate au fost deduse concluzii adevărate, dar nu în mod necesar, legic, ci doar accidental (întâmplător).

Să revenim mai întâi la primul exemplu:

Orice infracţiune este faptă ilicită;

clip_image014

Prietenia nu este infracţiune;

Prietenia nu este faptă ilicită.

Dacă înlocuim una dintre primele două propoziţii (premise) cu altă propoziţie adevărată, atunci structura (forma) raţionamentului nu se schimbă. Înlocuim a doua propoziţie cu următoarea: ”Căsătoria între înfietori şi înfiaţi nu este infracţiune” (adică nu este faptă penală, nu cade sub incidenţa codului penal). Ca rezultat obţinem următorul raţionament:

Orice infracţiune este faptă ilicită;

clip_image015

Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este infracţiune;

Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este faptă ilicită.

Observăm că concluzia este o propoziţie falsă, deoarece normele de drept ale căsătoriei (ale Republicii Moldova şi ale altor ţări) interzic căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi.

Schema acestui raţionament (exemplul 1) este următoarea:

Toţi M sunt P;

clip_image016

Nici un S nu este M;

Nici un S nu este P

În genere, raţionamentele a căror structură formală este greşită se numesc logic nevalide (logic false). Raţionamentele care au structuri formale adevărate se numesc valide. Cu alte cuvinte, schema raţionamentului din exemplul 1 reprezintă o structură formală falsă, nevalidă.

clip_image017

Validitatea sau nevaliditatea structurilor formale ale raţionamentelor pot fi demonstrate cu ajutorul diagramelor propuse de Euler (cunoscute din cursul de matematică din şcoala medie). Schema de mai sus are următoarea diagramă, adică înfăţişare grafică:

Dacă M este inclus integral în P, iar S şi M nu au elemente comune, atunci între S şi P există trei variante de raporturi:

1. S1-P (contrarietate);

2. S2-P (intersecţie);

3. S3-P (ordonare).

Cu alte cuvinte, în această schemă, raportul dintre S şi P nu este bine determinat, ceea ce înseamnă că concluzia (raportul dintre S şi P) nu decurge în mod univoc (necesar) din premise.

Există unele cazuri de raţionamente valide, a căror structură formală se aseamănă (dar nu coincide întocmai) cu cea de mai sus. Să analizăm un astfel de exemplu:

Toate infracţiunile prevăd pedeapsă penală;

clip_image018

Contravenţia administrativă nu este infracţiune;

clip_image019

Contravenţia administrativă nu prevede pedeapsă penală.

Graţie structurii specifice a primei propoziţii (care este o propoziţie exclusivă), această formă de raţionament are următoarea diagramă:

M şi P se află în raport de identitate (Toate infracţiunile şi numai ele prevăd pedeapsă penală). Din cele expuse până acum putem formula câteva concluzii:

· Validitatea, respectiv, nevaliditatea, sunt proprietăţi ale structurii formale a raţionamentului şi nu depinde de conţinutul (“materia”) lui.

· Forma logică adevărată (validă) asigură necondiţionat (în mod necesar) o concluzie adevărată, din premise adevărate, adică în raţionamentele valide este exclus ca concluzia să fie falsă, dacă premisele sunt adevărate.

· De asemenea este adevărată şi expresia inversă: dacă într-un raţionament valid (formal adevărat) concluzia este falsă, atunci cel puţin una dintre premise este falsă.

· Raţionamentele valide (formal adevărate), alcătuite din premise adevărate sunt denumite conclusive. Deci conclusivitatea este o calitate a raţionamentului valid în care adevărul concluziei decurge (rezultă) cu necesitate (siguranţă, certitudine) din premise adevărate.

Între adevărul premiselor, validitatea raţionamentului şi conclusivitatea raţionamentului există următoarea relaţie, redată prin tabelul de mai jos:

Nr. d/o

Valoarea de adevăr a premiselor

Validitatea raţionamentului

Conclusivitatea raţionamentului

1

adevăr

valid

conclusiv

2

adevăr

nevalid

neconclusiv

3

fals

valid

neconclusiv

4

fals

nevalid

neconclusiv

În legătură cu validitatea (adevărul logic), e necesar să ne pronunţăm asupra conţinutului noţiunii „corectitudine logică”. Aceasta vizează raportul actelor noastre mentale în raport cu anumite reguli: „Un act este corect dacă şi numai dacă el este conform cu o regulă (un ansamblu de reguli) care-l prescrie… Dacă actul nu este conform cu o lege (respectiv cu regula corespunzătoare), atunci el nu este corect” [25, p. 12,13]. Cu alte cuvinte, corectitudinea gândirii presupune că procesele raţionale concrete (subiectuale) decurg în conformitate cu legile, regulile formale, structurile, schemele valide, adevărul formal. Distincţia dintre validitate şi corectitudine logică este importantă îndeosebi pentru viitorii jurişti care, în activitatea lor profesională vor fi implicaţi în multiple discursuri, dezbateri, procese judecătoreşti concrete şi vor trebui să manifeste corectitudine logică.

1.5. Problematica şi definiţia logicii. Specificul

logicii juridice. Însemnătatea logicii

În paragrafele anterioare am constatat că logica face abstracţie de la conţinutul concret al gândirii, accentuând forma gândirii, validitatea structurilor de inferenţă. Problemele logicii sunt foarte variate. Vom contura doar unele dintre multiplele probleme pe care le studiază logica.

În general, logica studiază:

· principiile logice, legile care determină corectitudinea gândirii;

· tipurile de noţiuni (concepte) şi raporturile dintre ele;

· definirea, diviziunea, clasificarea, generalizarea, determinarea şi alte operaţii logice cu noţiunile;

· tipurile de propoziţii logice şi raporturile dintre ele;

· operaţiile logice (negaţia, conjuncţia, disjuncţia, implicaţia ş. a.) şi funcţiile valorilor de adevăr ale propoziţiilor compuse;

· predicatele ca funcţii logice şi operaţiile cu cuantorii;

· tipurile, formele de inferenţe şi regulile care determină validitatea lor ş. a.;

· argumentarea ca proces raţional, prin care sunt realizate anumite obiective (scopuri), este demonstrat adevărul (sau falsitatea) anumitor aserţiuni, enunţuri ş. a.;

· ipoteza ca formă raţională cu ajutorul căreia sunt obţinute cunoştinţe noi, sunt explicate, testate (verificate) anumite fapte ştiinţifice, juridice ş. a.

Mai există şi alte probleme importante (ce nu pot fi analizate într-un curs introductiv) care reprezintă obiectul de studiu al „logicilor” contemporane specializate: modale, deontice, interogative, temporale, decizionale, polivalente ş. a.

Rezumând cele expuse până acum, putem concluziona că logica studiază:

1. formele gândirii, făcând abstracţie de la conţinutul ei concret;

2. validitatea structurilor inferenţiale;

3. legile şi regulile care determină corectitudinea gândirii.

Aceste note esenţiale ne permit să formulăm următoarea definiţie:

Logica este ştiinţa care studiază formele raţionale, validitatea inferenţelor (raţionamentelor), principiile, legile, regulile care asigură corectitudinea gândirii.

Prin faptul că logica studiază formele gândirii, ea se deosebeşte de toate celelalte ştiinţe care cercetează conţinutul concret, particular al gândirii. Logica, de asemenea, se deosebeşte şi de disciplinele psihologice care studiază gândirea ţinând seamă de particularităţile psihice ale subiectului uman care o efectuează: vârsta, temperamentul, inteligenţa, cultura, memoria, atenţia, voinţa, imaginaţia ş. a. Ca ştiinţă, logica ne dezvăluie un domeniu al realităţii subiective, pe care nu-l cercetează nici una dintre celelalte ştiinţe, în primul rând, condiţiile, legile, regulile care asigură corectitudinea gândirii.

Prin specificul său ca ştiinţă formală, logica are multiple aplicaţii în gândirea ştiinţifică şi activitatea practică, inclusiv, în drept. Ea poate fi aplicată la elaborarea actelor normative, interpretarea normelor juridice, stabilirea şi calificarea juridică a faptelor ş. a.

În ultimele două decenii, în ţările occidentale şi în unele din statele ex-socialiste, de pildă, Rusia, România au fost publicate lucrări ştiinţifice şi didactice de logică juridică. În legătură cu aceasta, s-a discutat îndelung problema cu privire la existenţa logicii juridice ca disciplină regională autonomă (de sine stătătoare). S-a constatat, că chiar dacă aria problematică a logicii juridice nu este încă precis delimitată, studiul multor teme de interes major pentru jurişti are o vechime considerabilă ca disciplină aplicată, specifică ştiinţei dreptului. Logica juridică „este aplicabilă unei largi problematici, cuprinzând definiţii legale, metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile raţiona-mentului juridic, a celui judiciar, de cunoaştere a dreptului, interpretarea normelor juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul judiciar, probaţiunea juridică etc.” [43, p. 9].

În literatura de specialitate există diferite păreri cu privire la problemele aplicării logicii în drept, statutului logicii juridice ca disciplină teoretică şi didactică. E de menţionat că în domeniul juridic există un puternic curent antiformalist care s-a dezvoltat paralel cu evoluţia gândirii logistice. Printre principalele argumente ale curentului antiformalist vom remarca următoarele:

1. Discursul juridic se confruntă cu opoziţia dintre rezonabil şi raţional. Problemele umane, politice, morale nu pot fi reduse la antinomia adevăr-fals, la teoriile demonstraţiei şi verificării, la raţional şi logic. Rezonabilul se manifestă în contextul opiniilor participanţilor la discursul judiciar;

2. Normele morale şi juridice pot fi întemeiate prin convingerea participanţilor discursului, pe baza argumentării;

3. Fiecare aplicare a legii are caracter creativ şi deci nimic nu rezultă în mod automat din enunţurile generale ale legilor, aşa cum se întâmplă în cazul logicii formale;

4. Raţionamentului juridic îi este specific actul dialogării şi argumentării, al convingerii şi al echilibrării;

5. În domeniul juridic, este posibilă numai o înţelegere internă pozitivă, deoarece evaluările constituie părţi integrante ale actului juridic; deci o înţelegere, pur externă, este exclusă (vezi, de pildă: [1, p. 80]).

Adepţii logicii juridice, ca disciplină autonomă, dimpotrivă, consideră că logica este metodă de cercetare utilizabilă în domeniul dreptului, instrument util în analiza raţionamentelor şi structurilor normative din sfera dreptului. Logica se constituie ca o importantă direcţie de cercetare asupra fenomenului juridic care poate fi definită ca „o disciplină de graniţă, al cărei obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect, perfecţionarea sistemului juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul de fals în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în orice situaţie în care se urmăreşte convingerea despre lucrul drept” [22, p. 19]. Această definiţie conţine următoarele momente: „(1) raţionamentul juridic trebuie privit ca specific, dar nu diferit, în conţinutul său, de raţionamentul în general; (2) există sisteme de drept diferite de la o comunitate la alta, dar pe toate le privim ca modele de exprimare logică, am spune, universal acceptate; (3) adevărul şi falsul sunt forme polare ale gândirii noastre şi rămân astfel şi în drept, în măsura în care formulăm propoziţii de constatare despre norme sau principii de drept în vigoare; (4) adevărul în drept se complineşte cu un concept nou, acela de dreptate şi numai astfel devine model de cunoaştere juridică, apt să formeze convingeri ferite de îndoială” (idem., p. 19-20).

Din cele expuse mai sus, putem constata cu siguranţă că activitatea raţională în drept este imposibilă fără cunoaşterea logicii. Activitatea legislativă, de interpretare şi aplicare a normelor juridice este guvernată de principiile, legile logice. Schemele formale pe care le aplică juristul sunt aceleaşi ca şi în cazul gândirii matematice, fizice, biologice ş. a. Cu alte cuvinte, a gândi corect, coerent nu e altfel în drept decât în alte domenii ale activităţii raţionale, deoarece juristul nu operează cu alte norme de gândire formală decât chimistul, fizicianul ş. a. Logica juridică este adaptarea logicii formale la nevoile dreptului: „Dispunem de o singură logică, iar faptul că ştiinţa Logicii se formalizează tot mai mult, că ştiinţele se formalizează şi ele în măsura în care folosesc aparatul formal al ştiinţei Logicii, nu atestă că am gândi într-o diversitate de logici sau împotriva legilor de coerenţă şi claritate, ci că modelăm logicitatea „standard”; dacă gândirea juridică nu e formalizabilă, asta nu se datorează faptului că – minimal – ar dispune de o logică potrivnică raţiunii noastre sau de una în care ar desfide modelul standard de a gândi” [47, p. 26]. Cu alte cuvinte, „în spaţiul spiritual al juridităţii nu există o logică de sine stătătoare…, dar e limpede că legile logice (formale) sunt în corelaţie cu regulile de procedură juridică, cu principiile de drept, cu intenţiile de îndreptăţire din norme” (Idem, p. 100-101). Există multiple raţiuni care justifică aplicarea, utilizarea logicii în drept:

· caracterul raţional al normelor juridice;

· caracterul logic al elaborării legii;

· orientarea activităţii legislative în conformitate cu un model raţional;

· caracterul logic al activităţii de aplicare a dreptului ş. a.

Autoritatea hotărârilor judecătoreşti este determinată, în mare măsură, de justeţea raţionării prin care ele sunt întemeiate, a argumentelor pe care se sprijină soluţia dată. Logica contribuie la corecta aplicare a dreptului, la consolidarea securităţii juridice şi întărirea legalităţii. Deci precizia şi justeţea gândirii juridice depinde de conformitatea ei cu principiile, legile, regulile logice. Studiul logicii contribuie la formarea culturii gândirii, la depistarea erorilor, corijarea, combaterea lor, la perfecţionarea gândirii viitorilor jurişti ş. a.

Logica juridică include totalitatea mijloacelor raţionale ce asigură validitatea inferenţelor (raţionamentelor), corectitudinea gândirii în materie de drept. Ea este unitatea dintre logica dreptului obiectiv şi logica dreptului subiectiv. şi vieţii sociale.

Logica juridică este şi o disciplină didactică normativă, complementară altor disciplini, cum sunt retorica judiciară, hermeneutica juridică (teoria interpretării textelor juridice), psihologia judiciară ş. a. care întregesc sistemul raţionalităţii juridice subiectuale, deoarece gândire fără subiectul raţional nu există.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: