Drept MD

INTRODUCERE ÎN TEORIA DREPTURILOR OMULUI


1. Drepturile omului: concept, conținut, clasificare. Teorii aplicabile în materia drepturilor omului
2. Principii aplicabile în materia drepturilor omului
3. Standarde, instrumente, mecanisme și proceduri de protecție a drepturilor omului

1. Drepturile omului: concept, conținut, clasificare. Teorii aplicabile în materia drepturilor omului


A.Definirea și caracterizarea drepturilor omului
Drepturile omului reprezintă un concept filosofic, o condensare a tot ce a produs ca esenţă filosofia umanistă din antichitate şi până în prezent . Omul, ca fiinţă raţională, născută liberă, ca măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop şi niciodată ca mijloc, reprezintă valoarea supremă pe care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societăţii organizate politic în stat.
Istoria drepturilor omului nu este istoria unui marş triumfal, este istoria unei lupte, lupta pentru respectarea demnităţii umane de către autorităţile statului. În acest sens, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 proclamă că „ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt singurele cauze ale nenorocirilor publice.” Aceleași idei au fost reconfirmate de către Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, care confirmă că „ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa oamenilor”, de aceea „este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii”. Aşadar, două documente fundamentale în materia drepturilor omului, unul intern, cu valoare universală, celălalt adoptat de o organizaţie internaţională cu vocaţie universală, pun în evidenţă importanţa covârşitoare a acestor drepturi pentru dezvoltarea societăţii omeneşti .
Drepturile omului se află pe unul din primele locuri printre toate valorile imateriale, conştientizate de omenire drept valori cu adevărat universale. Cu toate acestea, este imposibil de a da o definiţie unică şi justă fenomenului drepturilor omului. Aceasta nu e cu putinţă în virtutea multiaspectualităţii fenomenului în cauză.
În opinia lui C. Bârsan, conceptul drepturi ale omului trebuie analizat prin prisma a două accepţiuni .
I. Drepturile omului, în sens obiectiv,   înglobează totalitatea instrumentelor internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi a mecanismelor instituţionale de garantare a lor.
Dreptul internaţional al drepturilor omului este o ramură a dreptului internaţional public, al cărui obiect este studiul raporturilor dintre oameni, studiu ce-şi fixează ca punct de referinţă demnitatea umană, determinând drepturile şi facultăţile, care, în ansamblu, sunt necesare pentru înflorirea fiecărei personalităţi umane .
Facem însă următoarea precizare: Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează fiinţa umană în timp de pace, în timp ce pentru situaţiile de conflicte armate, se activează normele Dreptului internaţional umanitar, o altă ramură a dreptului internaţional public, care are ca obiect protecţia fiinţei umane împotriva efectelor conflictelor armate, de exemplu, protecţia femeilor şi a copiilor, protecţia ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat, prevenirea şi reprimarea crimelor de război, interzicerea sau limitarea utilizării unor arme, etc.
II. Drepturile omului, în sens subiectiv, sunt:
    prerogative conferite de lege subiectului titular de a adopta o anumită conduită şi de a pretinde altora desfăşurarea unei conduite corelative adecvată dreptului său, ceea ce nu reprezintă altceva decât definiţia dreptului subiectiv.
    un sistem de regulatori sociali ai relaţiilor dintre oameni axat pe principiile şi normele etico-morale (relaţii pe orizontală), iar ca noţiune juridică caracterizează statutul personalităţii în interacţiunile sale cu puterea, cu statul (relaţii pe verticală).
Filosofia drepturilor omului , se axează pe una din valorile certe – demnitatea umană, care apare prin excelenţă, ca un „principiu matrice”  care constituie soclul drepturilor fundamentale.
Proclamarea demnităţii umane ca bază a sistemului juridic creează premisele înţelegerii omului ca fiinţă universală, debarasată de prejudecăţile credinţei, rasei, etniei, condiţiei sau poziţiei sociale, deschizând drumul liberalismului şi umanismului .
În sens larg, filosofic, demnitatea este o calitate inalienabilă, de o semnificaţie generală a omului, ca reprezentant al speciei umane.
J.-J.Rousseau, unul din întemeietorii concepţiei despre drepturile omului, considera că demnitatea este o garanţie a însăşi esenţei omului: „A renunţa la libertate înseamnă a renunţa la demnitatea umană, la drepturile omului, chiar şi la obligaţii… O astfel de renunţare este incompatibilă cu natura umană.”
Demnitatea omului este premisa drepturilor şi libertăţilor sale. Ea poate fi exprimată doar prin relaţii, prin viaţa comună a oamenilor, prin comparaţie cu ceva. În legătură cu aceasta, filosoful rus I.Ilin scria: „Valoarea aflată la baza dreptului natural este viaţa demnă, independentă în interior şi liberă în exterior a multor spirite individuale ce constituie omenirea. O astfel de viaţă e posibilă doar în forma echilibrului paşnic şi organizat al cercurilor subiective; echilibru care asigură fiecăruia posibilitatea unei vieţi spirituale demne”.
Conceptul de demnitate umană este analizat ca unul metajuridic, şi nu juridic, deoarece demnitatea trebuie privită ca valoare şi nu ca drept. Astfel, apărarea demnităţii umane ca valoare supremă va deveni un obiectiv constituţional, în timp ce drepturile sunt doar consecinţele concrete ale acestei valori: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la libertate şi siguranţă, etc.
Precizări terminologice. În ce constă asemănarea şi deosebirea dintre noţiunile „drepturi ale omului” şi „libertăţi ale omului”? Este problematic a trasa careva limite stricte între drepturi şi libertăţi dacă vorbim despre natura lor juridică, despre fixarea în actele de drept (documente internaţionale, constituţii şi altele) şi realizarea lor, despre mecanismele de protejare. În acest aspect, ele sunt identice. Libertăţile sunt aceleaşi drepturi. Uneori chiar se folosesc formulele: „dreptul la libertate”, „fiecare persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie”, – recunoaşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
I. Dacă e să le examinăm prin prisma împuternicirilor, faţă de „om (cetăţean) – stat”, atunci deosebirile se manifestă în următoarele: libertăţile omului sunt domenii de activitate a omului în care statul nu trebuie să se amestece. Statul doar schiţează cu ajutorul normelor de drept graniţele, conturul, teritoriul în care omul acţionează sau nu acţionează la alegerea sa, conform felului său de a vedea lucrurile.
Drepturile omului sunt posibilităţi ale acţiunilor omului în sfere determinate de lege, recunoscute şi garantate de către stat. În cadrul drepturilor omului, spre deosebire de „libertăţile omului”, se fixează un domeniu concret de activitate a individului. Aici nu se propun posibilităţi de alegere, variante de acţiune în cadrul dreptului. De acest drept poţi să te bucuri, să-l realizezi sau, dimpotrivă, să nu te bucuri, să nu-l realizezi – doar dreptul nu este o obligaţie. De exemplu, cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a participa la administrarea publică atât nemijlocit, cât şi prin reprezentanţii lor (art.39 al Constituţiei).
II. Dănișor D. C. susţine că noţiunea de drepturi ale omului are o semnificaţie mai largă deoarece rezultă din teoria dreptului natural potrivit căreia omul, tocmai pentru că este fiinţă umană are un ansamblu de drepturi inerente naturii sale, nefiind important dacă dreptul pozitiv le consacră sau nu. Libertățile presupun puterea de a acţiona sau de a nu acţiona, toate libertăţile fiind libertăţi publice prin aceea că ele intră în dreptul pozitiv atunci când statul le consacră în sistemul naţional de drept.
Opinia la care achiesăm este însă că, din punct de vedere juridic dreptul este o libertate şi libertatea un drept , ambele expresii desemnând, la modul cel mai general, facultatea, capacitatea omului de a face sau de a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima acelaşi concept are o explicaţie istorică. Astfel, la început, în legătură cu statutul fiinţei umane, s-a pus problema libertăţilor, ca exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile publice. Respectarea libertăţilor presupunea din partea autorităţilor o atitudine generală de abţinere, adică de a nu împiedica exercitarea libertăţilor. Evoluţia politică şi socială a făcut să devină evidentă necesitatea ca autorităţile publice să depăşească atitudinea de abstenţiune şi să treacă la atitudinea activă, de acţiune, pentru a face posibilă realizarea anumitor libertăţi cetăţeneşti. S-a ajuns astfel la sintagma „drept al omului”, care implică obligaţia statului nu numai de a proteja libertăţile, dar şi de a acţiona pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea reală de a-şi exercita anumite libertăţi.
Cu toate că, din punct de vedere juridic, există deci sinonimie între drept şi libertate, concluzionăm că „libertatea” pune accentul pe neintervenţia statului, pe când „dreptul” accentuează obligaţia statului de a acţiona pentru a crea condiţiile necesare exercitării anumitor libertăţi .
Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţeanului. Cu toate că sunt într-o strânsă corelaţie, acestea nu se confundă. Expresia drepturile omului evocă, după cum am arătat, drepturile fiinţei umane, ca fiinţă înzestrată cu , conştiinţă, raţiune şi voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale inalienabile şi imprescriptibile, dincolo de organizarea statală a societăţii. Dacă avem însă în vedere societatea organizată în stat, din punct de vedere juridic omul se prezintă în trei ipostaze: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice interne omul devine cetăţean, adică o fiinţă umană integrată în sistemul socio-politic al statului respectiv. Drepturile sale sunt proclamate şi asigurate prin legea statului căruia aparţine, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti. Realitatea statelor contemporane demonstrează că doar cetăţenii unui stat beneficiază, ca principiu, de toate drepturile prevăzute în Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiind doar de drepturile considerate inalienabile fiinţei umane.
Aşadar, regăsim pe de o parte drepturile omului, ca o instituţie de drept internaţional, ca sursă de reguli juridice stabilite de comun acord de către state pentru protecţia fiinţei umane , iar pe de altă parte drepturile cetăţeanului ca instituţie de drept intern, care însumează normele ce reglementează statutul juridic al cetăţeanului. Existenţa principiul universalităţii  în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale face ca omul să prevaleze asupra cetăţeanului.
Drepturile fundamentale (constituţionale) – acestea sunt drepturile asigurate de Legea Fundamentală a statului, de Constituţie, de aceea ele se numesc drepturi şi libertăţi fundamentale constituţionale. Drepturile omului nu sunt doar acelea fixate în Constituţie. În Republica Moldova sunt recunoscute şi se garantează drepturile omului şi cetăţeanului conform principiilor şi normelor dreptului internaţional.
Conform articolului 4 (titlul 1) al Constituţiei Republicii Moldova, principiile generale recunoscute şi normele dreptului internaţional, precum şi tratatele internaţionale ale Republicii Moldova sunt parte componentă a sistemului ei de drept.
Drepturile şi libertăţile omului reflectate în: a) principii; b) norme ale dreptului internaţional; c) tratate cu participarea Republicii Moldova, de asemenea, trebuie considerate drepturi fundamentale. De exemplu, dreptul la căsătorie şi dreptul la formarea familiei nu sunt reflectate în Constituţie şi, respectiv, nu se referă la drepturi fundamentale constituţionale. Însă ele fac parte din: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice; Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale.
Având în vedere cele prezentate, putem înţelege motivele pentru care definirea drepturilor fundamentale ale omului este o problemă controversată şi larg dezbătută în literatura de specialitate. Încercând o sinteză a opiniilor dominante exprimate în doctrină, care se bazează pe realităţile evidente ale practicii statelor actuale, definim drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ca fiind acele drepturi subiective, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt recunoscute şi garantate prin acte internaţionale şi prin Constituţii .
Trebuie subliniat faptul că, pentru a fi puse în valoare, drepturile omului trebuie să se bucure de o anumită sancţiune juridică. Or, aceasta rezultă numai din depăşirea stadiului de deziderat şi cuprinderea lor în reglementări interne şi internaţionale, oricare ar fi domeniu de aplicare al acestora în spaţiu şi forţa lor juridică (poate fi vorba de o simplă declaraţie solemnă ca în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau, dimpotrivă, elaborarea unui mecanism jurisdicţional internaţional de control al drepturilor garantate, ca în cazul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului).
Subliniem faptul că drepturile omului nu sunt conferite de normele juridice internaţionale în materie, ci ele sunt numai recunoscute, afirmate de acestea .
În ceea ce priveşte îndatoririle  individului foarte puţine norme juridice internaţionale fac referire la acestea, ele reprezentând o chestiune marginală pentru dreptul internaţional, lipsită de consistenţă juridică, rămânând, cel puţin la actuala etapă de dezvoltare a dreptului internaţional, un simplu deziderat moral . În schimb la nivel intern au o pondere însemnată, dat fiind interesul direct al statelor de a stabili obligaţiile cetăţeneşti.

B. Teorii aplicabile drepturilor omului
Teoria dreptului natural – drepturile esenţiale ale oamenilor se datorează însuşi faptului naşterii.
Această teorie s-a dezvoltat în două etape: antică – Aristotel, Platon- (Trebuie să existe o armonie între Lege şi Natură, iar, în concepţia lui Platon, sorgintea Legii este Natura omului, ceea ce este divin în fiecare individ”) şi cea a şcolii dreptului natural – Hugo Grotius (fondatorul şcolii dreptului natural).
Şcoala dreptului natural dezvoltă două idei fundamentale, şi anume:
1.    condiţia existenţei omului vine de la starea de natură, în care oamenii, conform unor adepţi ai acestei teorii, au o libertate totală şi sunt egali. Alţii, dimpotrivă, concepeau starea de natură prin guvernarea unor legi naturale asupra conduitei oamenilor.
2.    A doua idee de bază a dreptului natural este aceea a renunţării la libertatea absolută şi acceptarea supunerii unei autorităţi. Cu alte cuvinte, se explică modul de naştere a societăţii prin contractul social intervenit între oameni pentru realizarea „binelui comun”.
Este teoria lui J.J.Rousseau cuprinsă în celebra lucrare Contractul social. Acesta încearcă să legitimeze puterea instituită prin contractul dintre oameni şi autorităţi.
Dintre autorii care au îmbrăţişat şi dezvoltat teoria dreptului natural putem numi pe: Thomas Hobbes, Samuel Pufendorf, John Locke, Cristian Wolf, Gabriel Bonnet de Mably, J-J. Rousseau, Emmerich de Wattel.
S-a spus că oamenii îşi înstrăinează toată libertatea lor în folosul monarhului. Tomas Hobbes susţine că libertatea tuturor este cedată în folosul unui om sau al unui consiliu.
Grotius, Wolf şi Wattel afirmă că cedarea libertăţilor indivizilor în favoarea monarhului se face sub imperiul unor condiţii.
De exemplu, Grotius merge pe ideea că poporul are dreptul să se împotrivească monarhului cînd acesta pune în pericol existenţa societăţii ori încalcă normele fundamentale acceptate prin pactul încheiat cu supuşii săi.
Conform susţinerii lui Wattel, „prinţul deţine autoritatea sa de la Naţiune; el are exact atât cît a voit ea să-i încredinţeze.
Cei care are meniul incontestabil de a afirma permanenţa drepturilor omului şi necesitatea respectării lor de către suveran este englezul John Locke.
Potrivit concepţiei lui Locke, respectarea drepturilor naturale este asigurată şi garantată de organizare a puterilor în stat. Nu întâmplător deci apare tot la el şi studierea, şi cercetarea mecanismului separaţiei puterii în stat.
Mai mult, Locke susţine că dacă puterea legiuitoare nu respectă drepturile indivizilor, poporul poate să aleagă o altă putere care să respecte angajamentul luat prin contractul social, iar măsura renunţării indivizilor la libertăţile lor naturale depinde de condiţiile şi nevoile lor generale, fiind de preferat o renunţare cât mai mică de la această libertate.
Un rol însemnat la jucat în susţinerea dreptului natural J-J.Rousseau. Pentru acesta libertatea este strâns unită cu democraţia, fiind garantată prin egalitatea indivizilor ce compun societatea.
Ceea ce i se reproşează lui Rousseau este faptul că se contrazice când susţine că indivizii „renunţă la toate drepturile lor”, revenind apoi şi afirmând că „se renunţă numai la acea parte din drepturi care folosesc interesului general”
Şcoala dreptului natural a influenţat şi a transmis mesajul său pentru adoptarea mai târziu a Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 sau a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948.
Autorii care susţin teoria drepturilor subiective au concluzii diferite, deşi pleacă de la o bază comună, şi anume – categoria de drepturi subiective.
Intr-o opinie se susţine că drepturile şi libertăţile fundamentale ar fi elemente ale capacităţii de folosinţă a cetăţenilor, lucru ce nu poate fi acceptat, întrucât capacitatea juridică în dreptul constituţional diferă de la cea din dreptul civil.
O altă idee susţine că drepturile şi îndatoririle fundamentale există numai în cadrul unui raport juridic concret, care este raportul de cetăţenie. Potrivit acestei susţineri, ar însemna că drepturile cetăţeanului trebuie să fie toate obligaţii pentru stat, iar îndatoririle cetăţeanului să constituie drepturi ale statului. Or, acest lucru nu este posibil, deoarece, Legea Fundamentală garantează, dar nu şi obligă statul în vederea exercitării de către cetăţeni a tuturor drepturilor şi libertăţilor.
Drepturile fundamentale nu se deosebesc de drepturile subiective nici prin natura lor, nici prin obiectul acestora.
Teoria individualistă a fost susţinută de E.Bastian, H.Chenon, H.J.Laski. Potrivit acestei teorii, sursa fiecărui drept se află în individ, deoarece numai el este fiinţa liberă şi responsabilă. Astfel, A.Esmein defineşte drepturile fundamentale ca fiind libertăţi necesare.
Teoria drepturilor reflexe. Conform acestei teorii, drepturile nu sunt drepturi veritabile ale cetăţenilor, ci un fel de drepturi reflexe. Acestea provin tocmai din autolimitarea statului, a puterii sale. De aceea teoria s-a mai numit şi teoria germană a autolimitării statului.
Teoria lui J. Renauld. Potrivit acestei teorii, drepturile fundamentale desemnează trăsăturile esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane.
Teoria lui Philippe Braud. Conform acestei teorii, „libertăţile publice pot fi considerate ca obligaţii în sarcina statului”, adică „limitări aduse competenţei sale care lasă să subziste o autonomie individuală”.

C. Clasificarea drepturilor omului
După timpul apariţiei    Prima generaţie (sfârşitul sec. XVIII)Drepturi civile şi politice
A doua generaţie (mijlocul sec.XX) Drepturi social-economice
A treia generaţie (anii 70 ai sec.XX) Drepturi colective (drepturi de solidaritate)
După sferele relaţiilor sociale    Drepturi civile
Drepturi politice
Drepturi economice
Drepturi sociale
Drepturi culturale
După apartenenţă la norme sociale    Drepturi naturale
Drepturi morale
Drepturi pozitive
Dreptul scris, norme juridice
După statutul politic al personalităţii    Drepturi ale omului
Drepturi ale cetăţeanului
După gradul de personificare a subiecţilor    Drepturi individuale.
Drepturi colective
După subiecţii speciali – purtători ai drepturilor    Drepturile refugiaţilor
Drepturile femeilor
Drepturile copiilor
Drepturile invalizilor
Drepturile apatrizilor
Drepturile persoanelor în conflictele militare
Drepturile deţinuţilor
Drepturile muncitorilor migratori şi altele
După universalitate şi fixare în constituţii şi în normele internaţionale    Drepturi fundamentale
Drepturi secundare
După posibilităţile restrângerii în timp    Drepturi absolute
Drepturi relative
După rolul statului în asigurarea drepturilor şi libertăţilor    Drepturi negative
Drepturi pozitive

2. Principiile protecţiei internaţionale a drepturilor omului


Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului. Protecţia internaţională a drepturilor omului este o ramură de drept nouă, având o vechime de numai o jumătate de secol, deşi în dreptul intern protecţia drepturilor omului are în unele state o existenţă de mai multe secole. Dreptul internaţional al drepturilor omului s-a autonomizat în cadrul dreptului internaţional, în principal, prin recunoaşterea calităţii individului ca subiect de drept .
Până la primul război mondial reglementările internaţionale sunt foarte puţine şi au un caracter sectorial (vizând doar dreptul internaţional umanitar şi interzicerea sclaviei şi a muncii forţate), după primul război mondial se adaugă protecţia lucrătorilor în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi protecţia minorităţilor naţionale care viza doar zona europeană, mai precis statele ce au rezultat după descompunerea Imperiului Austro-ungar sau care şi-au mărit teritoriul în acest fel.
Abia violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului comise de unele state la nivel intern, în timpul celui de-al doilea război mondial au determinat o poziţie comună a statelor în cadrul comunităţii internaţionale în sensul cooperării internaţionale în materie. Momentul naşterii protecţiei drepturilor omului este reprezentat de adoptarea la 10 decembrie 1948, la Paris, de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Declaraţiei universale a drepturilor omului, chiar daca acest document nu este un tratat internaţional, ci numai un act internaţional de soft-law.
Egalitatea în drepturi a oamenilor. Acest principiu reprezintă de fapt egalitatea de şanse a oamenilor, ca posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de legile interne și internaţionale.
Din acest principiu decurge principiul nediscriminării care presupune ca toţi oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor fundamentale fără deosebire de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate, sau orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe unii în detrimentul altora.
Excluderea competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului şi limitarea suveranităţii statului prin consacrarea şi garantarea internaţională a drepturilor omului.
Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperării internaţionale, ea nu mai reprezintă o materie a competenţei naţionale exclusive, rezervată numai suveranităţii statale, înţeleasă în mod absolut şi discreţionar. Aşadar suveranitatea statului nu este absolută, una dintre limitele sale fiind drepturile omului. Putem spune în acest caz că suveranitatea naţională se opreşte acolo unde încep drepturile omului, întrucât suveranitatea statului trebuie să constituie temei pentru protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea lor. Trebuie remarcat faptul că, în acest domeniu, limitarea suveranităţii unui stat nu se face în favoarea unui alt stat, ci în favoarea indivizilor şi a drepturilor acestora.
Esenţa întregului mecanism de apărare internaţională a drepturilor omului constă în acceptarea de către state a faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui stat în parte, ci, conştiente de necesitatea reducerii riscurilor de încălcare gravă a acestora la nivel intern, sub acoperirea suveranităţii statale absolute, statele au convenit să coopereze la nivel internaţional în acest domeniu. Reţinem aşadar că în această materie există o îmbinare a dreptului internaţional cu cel intern, de unde şi necesitatea stabilirii unor relaţii între cele două tipuri de norme juridice prezente.
Crearea unui regim internaţional de ordine publică şi excluderea regulii reciprocităţii în materie. Prin tratatele privind drepturile omului se nasc în primul rând drepturi pentru destinatarii, pentru beneficiarii tratatelor, adică pentru indivizi, nu pentru părţile la tratat, deci nu pentru state. Atunci când statele devin părţi la tratate internaţionale în materia drepturilor omului ele îşi asumă aşadar obligaţii faţă de indivizi, dar şi faţă de colectivitatea internaţională, instituindu-se aşadar un regim de ordine publică internaţională de la care nu se poate deroga. Acest fapt se traduce printr-o atingere remarcabilă adusă uneia dintre dogmele cele mai bine stabilite ale dreptului relaţiilor între state, cea a neingerinţei.
Principiul reciprocităţii îşi are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl presupune în general un tratat internaţional, cu consecinţa posibilităţii ridicării excepţiei de neexecutare. În materia drepturilor omului nu se aplică regula reciprocităţii, şi implicit nici excepţia de neexecutare, adică, dacă un stat parte la un tratat încalcă drepturile omului acest fapt nu îndreptăţeşte un alt stat parte să încalce drepturile omului . Drepturile omului nu sunt deci o chestiune contractuală, care să privească potrivit principiului reiativitain acieiur junuioc numeai părţile la aceste tratate, ci, dimpotrivă sunt o chestiune ce interesează în egală măsură indivizii, statele şi societatea internaţională.
Mâi mult, unele norme de protecţie a drepturilor omului au dobândit valoare de cutumă, ele impunându-se si statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce altele, precum reprimarea genocidului, interzicerea sclaviei, interzicerea discriminării, interzicerea torturii, garantarea regulilor fundamentale într-un proces judiciar, au fost integrate în jus cogens, devenind norme imperative ale dreptului internaţional public, cu forţă juridică superioară prin care nu se poate deroga prin norme dispozitive.
Dacă la nivel intern Ministerul Public este cel care veghează la respectarea ordinii publice, la nivel internaţional, în materia drepturilor omului, neexistând un asemenea organism, statele sunt cele care au dreptul la o acţiune populară, sesizând un organ internaţional împotriva altui stat, care încalcă drepturile omului, în absenţa oricărui interes propriu al statului autor al sesizării şi a oricărei legături de cetăţenie între el şi victimă.
Subsidiaritatea consacrării şi garantării drepturilor omului la nivel internaţional faţă de nivelul intern. Problema drepturilor omului nu este una de competenţă exclusiv internaţională, statele continuă să reglementeze drepturile omului la nivel intern şi să asigure protecţia drepturilor omului, deoarece această chestiune interesează în primul rând dreptul intern, dreptul internaţional intervenind doar în subsidiar. Subsidiaritatea este un concept filosofic, destinat spaţiului politic pentru a regla atribuirea şi exercitarea competenţelor în absenţa unui suveran unitar.
Principiul subsidiarităţii, definit ca fiind o regulă de alocare a competenţelor între comunităţile mari şi entităţile componente ale acestora, în care primele intervin numai în măsura în care cele din urmă nu au suficiente resurse pentru a satisface necesităţile membrilor lor, constituie o soluţie adecvată pentru a asigura acest echilibru .
Dacă principiul subsidiarităţii s-a conturat atât istoric, cât şi ca normă contemporană într-un context european, problemele cărora el încearcă să le răspundă nu sunt specific europene, ci universale .
Eforturi merituoase au demonstrat cu succes, dar într-un mod izbitor de idealist, în ce măsură, chiar neformulată explicit, subsidiaritatea domină sistemul universal de protecţie a drepturilor omului, precum şi faptul că, în loc să submineze eficacitatea standardelor universale de protecţie, ea oferă satisfacţie pluralismului inerent comunităţilor umane, deci şi comunităţii internaţionale
In analiza sa devenită clasică asupra subsidiarităţii în cadrul sistemului de protecţie instituit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fostul grefier al Curţii Herbert Petzold punea accentul îndeosebi pe subsidiaritate procedurală şi pe cea substanţială, care joacă, ambele, un rol fundamental pentru acest sistem.  „Subsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a Convenţiei are două aspecte: ca un concept procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că, înainte de a apela la instituţiile Convenţiei, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa tuturor acelor instituţii naţionale care pot fi considerate ca oferind un remediu eficient şi adecvat în împrejurările cauzei; ca şi concept material sau de fond, ea înseamnă că atunci când aplică dispoziţiile convenţiei, instituţiile Convenţiei trebuie să acorde, oricând este necesar, respectul cuvenit acelor trăsături juridice şi factuale care caracterizează viaţa societăţii în statul în cauză. Funcţionarea deplină a principiului are două implicaţii semnificative: mai întâi oferă instituţiilor Convenţiei prilejul de a învăţa din abordarea juridică a autorităţilor naţionale competente în privinţa acelor probleme asupra cărora Curtea trebuie să hotărască şi, în al doilea rând serveşte la prevenirea supraîncărcării organelor de control constituife de Convenţie” . Subsidiaritatea se manifestă aşadar în două planuri:
a)    Subsidiaritatea sub aspectul consacrării (subsidiaritatea substanţială) – Normele internaţionale privind drepturile omului reprezintă cel mai mic numitor comun la care state cu sisteme politice extrem de diferite au putut ajunge. Dreptul internaţional în materie reprezintă doar un standard minimal, de la acest nivel internaţional de bază, statele nu pot, în plan intern să deroge „în jos”, dar o pot face „în sus”, asigurând o protecţie sporită a drepturilor omului la nivel naţional. Acest fapt are consecinţe importante, de pildă, dacă apare o încălcare a drepturilor omului ce vizează doar aspectul superior de protecţie conferită la nivel naţional se antrenează o răspunderea juridică exclusiv internă. În schimb dacă încălcarea atacă acel nivel minimal stabilit în plan internaţional, se angajează nu numai răspunderea internă, dar şi răspunderea internaţională a statului.
b)    Subsidiaritatea sub aspectul garantării drepturilor omului (subsidiaritatea procedurală) -Principalul rol în respectarea drepturilor omului şi remedierea situaţiei în cazul încălcării acestora revine statelor. Doar în situaţia în care mecanismele statale au fost nesatisfăcătoare, intervin organele internaţionale. Este ceea ce se numeşte principiul epuizării căilor interne de atac, adică obligativitatea parcurgerii prealabile complete a căilor interne înainte de sesizarea unui organism internaţional. În caz contrar, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, fiind prematură, însă procedura poate fi reluată după epuizarea căilor interne.
Scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor omului nu este sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de victimă.
Principiul subsidiarităţii nu face decât să întărească protecţia drepturilor omului la nivel naţional, dublând-o cu un sistem de control care operează ca o plasă de siguranţă .
Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern. Deşi tradiţional dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor dintre state, el neinteresând direct indivizii, astfel încât normele nu au aplicabilitatea directă, în ceea ce priveşte protecţia internaţională a drepturilor omului situaţia este diferită. Subiectele din ordinea juridică internă dobândesc direct drepturi în temeiul ordinii juridice internaţionale şi pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor naționale.
Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului depinde atât de factori interni, cât şi de factori externi:
a)    în plan intern este important modul în care dreptul intern receptează dreptul internaţional, cu alte cuvinte dacă se adoptă sistemul monist  în care normele se pot aplica direct în dreptul intern sau sistemul dualist , în care normele internaţionale nu pot fi direct aplicate.
b)    în plan extern sunt esenţiale următoarele elemente:
I. calitatea normei internaţionale – aceasta trebuie să fie susceptibilă de aplicabilitate directă:
1.    să fie suficient de clară, de precisă.
2.    să nu necesite măsuri naţionale pentru a fi aplicabilă direct;
3.    să existe intenţia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate directă.
II. norma internaţională trebuie să fie în vigoare.
Aceasta semnifică faptul că statul respectiv şi-a exprimat consimţământul de a fi legat din punct de vedere juridic prin acel tratat şi că acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât şi pentru respectivul stat.
Problema aplicabilităţii directe generează două efecte: vertical şi orizontal. Efectul vertical se referă la raporturile între individ şi stat, iar efectul orizontal face referire la faptul că normele privind drepturile omului produc efecte juridice şi în relaţiile directe între particulari.
Aşadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internaţionale indivizii devin beneficiari de drepturi direct, fără să mai fie nevoie ca acel stat să consacre respectivele drepturi şi printr-un act normativ intern. Pot fi aplicate de regulă direct normele care consacră drepturi civile şi politice, nu şi cele purtând asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, care sunt norme program, conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri la nivel intern, aplicabilitatea lor depinzând direct de normele adoptate la nivel naţional.
Superioritatea normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de normele dreptului intern.  Poziţia normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de reglementările interne este analizată diferit, după cum este vorba de planul internaţional sau planul intern.
în planul dreptului internaţional chestiunea superiorităţii normelor internaţionale este indiscutabilă, indiferent de natura acestora, deci inclusiv faţă de normele constituţionale astfel încât în faţa unui organ internaţional aceasta va prevala. Mai mult faţă de organismele internaţionale norma juridică internă are valoarea unui element de fapt, nu a unui element de drept. Acest lucru semnifică faptul că un act sau fapt contrar unei norme internaţionale privind drepturile omului este sancţionat la nivel internaţional, chiar dacă el, din punct de vedere al dreptului intern este legal şi constituţional.
în planul dreptului naţional problema interesează doar dacă se recunoaşte normei internaţionale aplicabilitate directă prin dreptul constituţional. Există astfel state care recunosc tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului fie o poziţie supraconstituţională (superioară ca forţă juridică legii fundamentale), fie constituţională (aceeaşi valoare juridică cu cea a constituţiei), fie infraconstituţională, dar supralegislativă (inferioară ca valoare juridică constituţiei, dar superioară legii), fie legislativă (pe acelaşi plan cu legea internă).
Consecinţa firească a acestui fapt este că nu întotdeauna şi nu în mod automat supremaţia dreptului internaţional duce la înlăturarea dreptului intern, de exemplu, atunci când constituţia conferă o valoare supralegislativă normei internaţionale. Trebuie subliniat însă faptul că superioritatea normelor internaţionale în materie faţă de normele interne trebuie corelată cu principiul subsidiarităţii analizat anterior, trebuie deci cercetat dacă norma internă nu oferă cumva o protecţie sporită a drepturilor omului faţă de nivelul minim stabilit prin normele internaţionale. în cazul în care există o protecţie sporită, prevalează norma internă.
Concluzia este aşadar că în caz de conflict între o normă internaţională privind drepturile omului şi *o normă juridică internă se aplică întotdeauna atât la nivel intern cât şi la nivel internaţional norma juridică mai favorabilă, fie ea internaţională sau internă.
Existenţa unor jurisdicţii internaţionale specializate. Dreptul internaţional public la nivel internaţional nu se desfăşoară în faţa unor tribunale internaţionale întrucât foarte rar se ajunge în situaţii contencioase. în materia drepturilor omului există însă tribunale specializate pentru protejarea acestor drepturi şi pentru sancţionarea statelor care au încălcat aceste drepturi.
Astăzi există trei asemenea jurisdicţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg şi Curtea Interamericană a drepturilor omului cu sediul la Costa Rica, Curtea Africană a drepturilor omului şi popoarelor.
Trebuie observat că astfel de tribunale specializate în materia drepturilor omului există doar la nivel regional, nu $i universal, datorită imposibilităţii ajungerii la un acord între state în acest domeniu la nivel universal.
Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al drepturilor omului
Dispoziţiile tratatelor internaţionale privind drepturile omului nu pot fi corect înţelese şi aplicate în afara jurisprudenţei create, pe baza lor, de organele internaţionale de protecţie, întrucât jurisprudenţa acestora interpretează, şi dacă este cazul chiar completează normele convenţionale. în ceea ce priveşte Curtea europeană a drepturilor omului avem o jurisprudenţă deosebit de bogată care a ajuns să facă corp comun cu Convenţia europeană a drepturilor omului, având deci forţă juridică obligatorie.
Poziţia individului de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului
Particularul nu este în mod tradiţional subiect de drept internaţional public, întrucât această ramură de drept se adresează doar statelor şi organizaţiilor internaţionale.
în cazul protecţiei drepturilor omului situaţia este diferită deoarece normele se adresează direct indivizilor creându-le în mod direct drepturi în temeiul normelor juridice internaţionale.
Consecinţa este că ei pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne şi internaţionale. Mai mult, individul participă la raporturile juridice internaţionale cu caracter procedural, putând sesiza de exemplu direct Curtea europeană a drepturilor omului, în faţa căreia se poate vorbi de o poziţie de egalitate a individului cu statul. Reţinem că individul nu va fi niciodată în poziţie de pârât, ci doar de reclamant.
în concluzie, în materia drepturilor omului şi particularul este subiect de drept, deci participant la raporturile juridice internaţionale.
Inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea drepturilor omului. Drepturile şi libertăţile naturale de bază ale omului sunt inalienabile şi aparţin fiecăruia de la naştere. Atât timp cât omul trăieşte el e legat indisolubil de drepturile şi libertăţile sale de bază, acestea nu pot fi anulate de nimeni nici într-un fel. Desigur, puterea îl poate marginaliza pe om, îi poate încălca grav drepturile, însă ea nu este în stare să-l lipsească de ele. Statul, puterea, violenţa nu-l pot priva de dreptul la viaţă. În cel mai rău caz, îi pot răpi viaţa. Dacă omul nu-şi pierde esenţa umană, el nu poate să renunţe la drepturile sale inalienabile. E imposibil a scrie şi a legaliza la notar renunţarea la drepturile sale naturale: „Eu, cutare, renunţ la dreptul meu natural la viaţă… (sau la libertatea de gândire şi a cuvântului, la libertatea conştiinţei şi a confesiunii etc.)”. Fără aceste drepturi inalienabile o anumită fiinţă biologică va înceta să mai fie homo sapiens.
Un alt aspect al problemei ţine de faptul că omul poate să nu se folosească de drepturile sale naturale de bază, însă aceasta este problema voinţei sale proprii şi a altor condiţii.
În corespundere cu standardele internaţionale constituţiile majorităţii statelor democratice stabilesc că drepturile şi libertăţile de bază ale omului sunt inalienabile şi aparţin fiecăruia de la naştere. Drepturile şi libertăţile enumerate în constituţie nu trebuie interpretate ca o negare sau nesocotire a altor drepturi şi libertăţi ale omului şi cetăţeanului. în Republica Moldova nu trebuie să se emită legi care duc la desconsiderarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului.
Generalitatea şi universalitatea drepturilor omului. Drepturile omului poartă un caracter general şi universal. Generalitatea şi universalitatea drepturilor şi libertăţilor omului au câteva dimensiuni.
În primul rând, toate persoanele, fără careva discriminare, se bucură de drepturi şi libertăţi fundamentale. Standardele internaţionale şi legislaţia statelor democratice garantează egalitatea drepturilor omului şi cetăţeanului, indiferent de: sex, rasă, naţionalitate, limbă, origine, situaţia patrimonială şi de serviciu, locul de trai, atitudinea faţă de religie, convingeri, apartenenţă la asociaţii obşteşti etc. Se interzic orice forme de limitare a drepturilor cetăţeanului după criteriile apartenenţei sociale, rasiale, naţionale, de limbă, confesionale. Bărbatul şi femeia se bucură de drepturi şi libertăţi egale şi au posibilităţi egale de realizare a lor.
În al doilea rând, toate drepturile şi libertăţile sunt universale în ceea ce priveşte recunoaşterea conţinutului lor. Drepturile omului unanim recunoscute, cum ar fi dreptul la viaţă, libertatea conştiinţei, egalitatea tuturor în faţa legii, dreptul la libera circulaţie, dreptul la cetăţenie, dreptul la libera convingere şi altele, sunt drepturi şi libertăţi fundamentale ale tuturor oamenilor indiferent de: specificul naţional şi confesional; particularităţile istorice, culturale şi religioase; orânduirea socială; regimul politic; forma structurii de stat şi forma de guvernare; statutul internaţional al tării.
În al treilea rând, generalitatea drepturilor şi libertăţilor omului se manifestă şi în aspect spaţial şi teritorial. Oriunde nu s-ar afla sau s-ar deplasa omul, în orice loc el se bucură de drepturi şi libertăţi fundamentale naturale, indiferent de faptul dacă este sau nu acest teritoriu insulă nepopulată, stat suveran, independent ori aflat sub tutelă, condus de alt stat sau în stare de o altă formă de limitare a suveranităţii.
În al patrulea rând, problemele drepturilor omului sunt obiect de preocupare a tuturor statelor. A recunoaşte generalitatea şi universalitatea drepturilor şi libertăţilor omului înseamnă că acestea nu sunt doar probleme interne ale statului. Aceasta şi-a găsit întruchipare în Documentul politic al Consfătuirii din cadrul Conferinţei privind dimensiunile umane, OSCE, 1991, Moscova. Ţările-participante au subliniat că problemele privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, democraţia şi suveranitatea legii au caracter internaţional, întrucât respectarea acestor drepturi şi libertăţi este una din laturile de bază ale ordinii internaţionale. Ele au declarat categoric şi definitiv că obligaţiile luate de ele în domeniul dimensiunii umane, OSCE, sunt chestiuni care reprezintă interesul legitim şi nemijlocit al tuturor ţărilor-participante şi nu se referă la interesele în exclusivitate interne a vreo unuia dintre state.
Adunarea Generală a ONU şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de nenumărate ori, în rezoluţiile lor au confirmat abordarea sus-menţionată privind drepturile omului.
Indivizibilitatea, interdependenţa, interconexiunea drepturilor omului. Multora din cei care sunt interesaţi de drepturile omului le apare dorinţa de a structura drepturile şi libertăţile după importanţă, de a le ierarhiza.
Aceasta se datorează, în particular, Cartei internaţionale a drepturile omului. Pachetele internaţionale privind drepturile omului au un grad diferit de obligativitate în vederea realizării lor de către ţările-participante.
Astfel, Pactul internaţional despre drepturile economice, sociale şi culturale le expune în mod conjunctiv. De exemplu, „fiecare stat-participant la acest Pact îşi asumă responsabilitatea în mod indivizibil şi conform ajutorului şi colaborării internaţionale, în particular, în domeniul economic şi tehnic, de a lua măsuri, în limitele maxime ale resurselor existente, pentru asigurarea treptată a realizării depline a drepturilor recunoscute în Pactul actual prin intermediul diferitelor modalităţi, inclusiv prin luarea de măsuri legislative”.
Totodată, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice stabileşte definitiv „că fiecare ţară-participantă la acest pact îşi asumă responsabilitatea de a respecta şi de a asigura drepturile, recunoscute în Pactul dat, tuturor persoanelor care se află pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa”.
Tradiţia americană despre drepturi – primele zece amendamente la Constituţia din 1787 – subînţelege prin drepturile omului semnificaţia lor în conformitate cu timpul respectiv. Conţinutul lor diferă de formulările contemporane ale amendamentelor despre drepturi şi ale documentelor regionale. SUA nu recunosc existenţa drepturilor social-economice şi nu au ratificat Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale. O poziţie aparte privind drepturile omului o au unele state musulmane din Asia şi Africa.
Totodată, în ultimii ani s-a determinat o poziţie unanimă referitoare la drepturi şi libertăţi ca un complex general, un sistem al drepturilor. Declaraţia de la Viena şi Programul de activitate adoptată la Conferinţa internaţională privind drepturile omului din 1993 au determinat unanim: „Toate drepturile omului sunt universale, indivizibile, interdependente şi în interconexiune. Comunitatea internaţională trebuie să trateze drepturile omului în mod global în baza echităţii şi egalităţii cu aceeaşi atenţie şi mod de abordare. Deşi trebuie de ţinut cont de specificul regional, naţional, particularităţile istorice, culturale şi religioase, statele, indiferent de sistemul economic, politic şi cultural, poartă răspunderea de a încuraja şi a proteja toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Bineînţeles, în condiţiile istorice concrete ale unor sau altor state în prim-plan se impun acele drepturi care necesită o atenţie sporită: fie determinare legislativă, fie asigurare, protejare. în acest sens, populaţia Republicii Moldova este preocupată în mare măsură nu atât de realizarea drepturilor sale politice sau culturale, cât de garanţiile şi protejarea drepturilor social-economice, de protejarea acestora faţă de fărădelegile organelor de drept.
Restrângerea drepturilor şi libertăţilor omului. Dreptul internaţional şi practica legislativă a ţărilor democratice presupune unele restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor.
Este necesar de a menţiona, în primul rând, că restrângerea drepturilor şi libertăţilor poate fi introdusă în condiţiile situaţiei excepţionale, doar conform legii constituţionale. Asemenea restrângeri nu pot fi stabilite prin alte acte normative sau hotărâri ale administraţiei publice locale.
În al doilea rând, asemenea restrângeri pot avea doar un caracter temporar.
În al treilea rând, restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.
În al patrulea rând, restrângerile pot fi introduse doar în scopurile determinate de Constituţia Republicii Moldova pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea anchetei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale sau avarii.
Un şir de drepturi şi libertăţi nu poate fi restrâns nici chiar în situaţii excepţionale. Nu pot fi restrânse drepturile şi libertăţile menţionate în articolele 24, 25, 28, 31 (Capitolul II) ale Constituţiei Republicii Moldova. Acestea sunt: dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală şi siguranţa persoanei, dreptul la viata intimă, familială şi privată, libertatea conştiinţei şi altele. în teoria drepturilor omului aceste drepturi uneori sunt definite ca absolute, iar acelea care pot fi supuse restrângerii – drepturi relative.

3.    Standarde, instrumente, mecanisme, proceduri de protecţie a drepturilor omului


Noţiunile „instrumente”, „standarde”, „mecanisme”, prin excelenţă tehnice, s-ar părea că nu sunt atribute ale sferei umanitare a drepturilor omului, ele având un conţinut diferit faţă de sensul lor direct. Aceşti termeni au devenit „limba de serviciu” a organizaţiilor internaţionale şi instituţiilor naţionale în problemele drepturilor omului, au devenit categorii ştiinţifice ale dreptului internaţional contemporan al drepturilor omului, au pătruns în vocabularul cotidian al organizaţiilor de protecţie a drepturilor.
Noţiunile „instrumente”, „standarde”, „mecanisme” nu fac parte din conţinutul propriu-zis al drepturilor omului, nu sunt stabilite în tratatele internaţionale despre drepturile omului, însă ele se impun drept un complex „de deservire”, un „instrumentar” al sistemului drepturilor omului, fără de care concepţia despre drepturi nu este completă.
Noţiunea standarde în domeniul drepturilor omului reprezintă cerinţele, normele obligatorii fixate în actele (documentele) internaţionale. Astfel, este cunoscut faptul că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un document juridic obligatoriu, însă drepturile omului stabilite în ea sunt un exemplu elocvent de standarde. Standardele Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sunt punctul de pornire atât pentru dreptul internaţional al drepturilor omului, cât şi pentru construcţia sistemelor naţionale ale drepturilor omului.
În funcţie de faptul în ce organizaţie internaţională se adoptă documente privind drepturile omului, acestea se împart în standarde universale, adică adoptate în cadrul ONU, şi standarde regionale (locale), de exemplu, documente încheiate sub egida Consiliului Europei, adică standarde ale Consiliului Europei. Între standardele universale şi cele regionale nu sunt contradicţii, mai degrabă există continuitate, concordanţă. Standardele regionale trebuie să contribuie la consolidarea standardelor universale incluse în tratatele internaţionale despre drepturile omului, precum şi la protejarea lor. Standardele regionale sunt mai mult locale, ele ţin cont de tradiţiile istorice, de cultura, de nivelul dezvoltării ţărilor din regiune şi, deseori, concretizează şi stabilesc norme mai înalte decât standardele universale. Pentru participanţii la tratatele în domeniul drepturilor omului cerinţele de corespundere a legislaţiei naţionale standardelor internaţionale sunt destul de dure. De exemplu, aderarea Republicii Moldova în 1995 la Consiliul Europei a fost însoţită de anumite asigurări cu privire la protecţia drepturilor omului, la perfecţionarea legislaţiei şi a practicii de drept în conformitate cu standardele Consiliului Europei. Aşadar, în elaborarea proiectelor de legi şi a altor acte normative, precum şi în aplicarea dreptului este obligatoriu a ţine seama de standardele internaţionale.
Prin instrumente internaţionale se subînţeleg diferite documente care conţin principii, norme (standarde) ale dreptului omului adoptate de organizaţiile internaţionale (interstatale): tratate, declaraţii, recomandări, rezoluţii.
Termenul instrumente e destul de neobişnuit nu numai pentru cititorul de rând, ci, deseori, inacceptabil şi în mediul savanţilor-jurişti care se specializează în domeniul drepturilor omului. Credem că acest aspect este legat de faptul că în fosta Uniune Sovietică, timp îndelungat, problema drepturilor omului a fost o temă închisă, savanţilor li se permitea doar elogii politice ideologizate ale „realizărilor socialismului” în domeniul drepturilor omului.
Cercetările contemporane în domeniul drepturilor omului numără deja 60 de ani, în timp ce gândirea juridică ex-sovietică s-a alăturat la această temă, fără abordare „de clasă”, de mai puţin de 20 ani. Cu toate acestea, noţiunea de instrumente, ca termen de lucru, se utilizează în practica ONU, UNESCO, Consiliului Europei şi altor organizaţii. Astfel, în tabelele ratificate tratatele internaţionale de bază în domeniul drepturilor omului se numesc nu altfel decât „instrumente internaţionale”.
Mecanismele de control reprezintă anumite structuri organizaţionale (judecătoriile internaţionale cu privire la drepturile omului, organizaţiile internaţionale, comitetele, comisiile, grupurile de lucra ale referenţilor speciali). Mecanismele internaţionale de control, de obicei, sunt organe colective (comitete, grupuri etc), cu toate că referenţii speciali individuali se întâlnesc des în practica ONU şi a Consiliului Europei.
Procedurile internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului reprezintă metode, ordinea de examinare, de control, de elaborare a moţiunilor de adoptare a deciziilor pe marginea comunicărilor, declaraţiilor şi altor informaţii despre încălcările drepturilor omului.
Uneori, procedurile sunt expuse destul de clar şi detaliat. De exemplu, Consiliul Economic şi Social al ONU a aprobat „procedura de examinare a comunicărilor referitor la încălcarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” („Procedura 1503”). Este determinat în mod detaliat Regulamentul Curţii Europene în drepturile omului din 4 noiembrie 1998 („Regulile procedurii Curţii”).

%d blogeri au apreciat asta: