Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Sociologie Juridică » Cursul nr. 1. Ce este sociologia ?

Cursul nr. 1. Ce este sociologia ?


1.1. Contextul apariţiei sociologiei ca ştiinţă .

1.2. Obiectul de studiu şi problematica sociologiei.

1.3. Sociologia şi sistemul ştiinţelor.

1.4. Sociologia generală şi de ramură.

1.5. Funcţiile sociologiei.

 

 

1.1.Contextul apariţiei sociologiei ca ştiinţă

Sociologia este una dintre ştiinţele ce au apărut relativ târziu în istoria culturii. Cei mai mulţi dintre istoricii sociologi consideră că fondatorul ei ar fi gânditorul francez A. Comte (1798 – 1857) prin lucrarea “Curs de filosofie pozitivă”, deşi este exprimată şi opinia potrivit căreia, cei care au pus bazele ştiinţifice ar fi Th.Hobbes (1588 – 1679) în lucrarea “Leviathan”(1651), Montesqueu (1689 – 1755) în lucrarea “Despre spiritul legilor”(1748).

A.Comte este cel care foloseşte pentru prima oară termenul de sociologie cu înţelesul de ştiinţă a fenomenelor vieţii sociale, în lucrarea “Curs de filosofie pozitivă” (Vol. IV, lecţia a 47-a), carte apărută în 1839.

Provenită dintr-o însoţire curioasă a unui termen latin – socius (tovarăş asociat) cu altul din limba greacă – logos (ştiinţă, teorie) noua formulare trebuia să o înlocuiască pe cea veche de “fizică socială”, folosită în linii mari pentru acelaşi registru de probleme.

A.Comte nu este considerat fondatorul sociologiei ca ştiinţă numai pentru faptul de a fi atribuit noul nume, ci şi pentru preocupările lui de a evidenţia domeniul noii ştiinţe, locul ocupat de ea în clasificarea ştiinţelor, raporturile dintre aspectele statice şi cele dinamice din societate (Aceste şi alte aspecte mai detaliat – la prelegerile următoare).

Noua ştiinţă, a apărut ca o necesitate în împrejurări socioculturale ce o revendicau:

  1. Manifestarea în Franţa a unor mari mişcări sociale care cauzau mari suferinţe (Marea Revoluţie Franceză, războaiele napoleoniene, mişcările sociale de după căderea lui Napoleon, nemulţumirile generate la 1830 de “domnia sacului cu bani” etc.). Evenimentele anterior menţionate necesitau o explicaţie plauzibilă şi impuneau descoperirea cauzelor care le-au generat ;
  2. Existenţa preocupărilor pentru realizarea de reforme sociale, astfel că întrebarea devenită laitmotiv la care încercau să răspundă minţile lucide ale vremii, era: cum se poate reorganiza societatea? Întrebarea era firească, deoarece se căutau “norme mai stabile” pentru a evita crize şi catastrofe sociale de genul Marii Revoluţii Franceze. Filosofia socială a vremii nu se isprăvea cu această sarcină, ea se dovedise inoperantă în raport cu marile convulsii sociale; 3. Persistenţa nostalgiei faţă de autoritatea şi ordinea evului mediu, precum şi faţă de idealul de unitate existent înainte de criza revuluţionară. Sociologia a apărut tocmai pentru a oferi soluţii de ieşire din criză, pentru revenire la ordine şi recâştigarea echilibrului social.
  3. Repulsia faţă de metafizică deoarece ar constitui “piedica principală , funestă la orice reorganizare. Filosofia însăşi (spre deosebire de sociologie) se afla în situaţia de a nu mai putea progresa, pentru că se raporta la cadre mult prea largi ce nu îngăduiau dobândirea preciziei în cercetare. Şansa ei de revigerare era reprezentată de încercările de transformare în “filosofia pozitivă” ( Ionescu,Ion, Stan, Dumitru. Elemente de sociologie, Iaşi: EdituraUniversităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2000, Vol I. p.17 – 18).
  4. Traversarea unei prelungite perioade de criză intelectuală faţă de care sociologia a apărut ca un “capăt al ascensiunii spiritului pozitiv” (L.Levi – Bruhl. La philosophie d’Auguste Comte,   Paris 1905, p.39, Apud: Ionescu,Ion, Stan, Dumitru. Op.cit., p.18), ca o ieşire dintr-o profundă perioadă de criză intelectuală. Până atunci criza era întreţinută de     imposobilitatea fundamentării unei ştiinţe care să conducă la reorganizarea societăţii.
  5. Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost pregătită şi de dezvoltarea cercetărilor experimentale din domeniul ştiinţelor exacte:fizică, chimie, biologie. Acestea au deprins spiritul cu analiza obiectivă   şi controlul faptelor şi au determinat atitudinea ştiinţifică a cercetătorului. (Andrei,P. Sociologie generală. Craiova: Editura Scrisul Românesc, 1936, p.46). Nu întâmlător au apărut teorii ce vorbeau despre “omul maşină”, despre societate ca organism  social, despre legi şi formule ale socialului.
  6. Spectacolul vieţii sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspiraţia din experienţa ştiinţelor naturii, precum şi creaţiile antecedente din domeniul ştiinţelor despre om şi societate (această dimensiune va fi abordată mai desfăşurat în contextul altei prelegeri) au fuzionat pentru a propulsa noua ştiinţă socială – sociologia.
  7. Pentru unii cercetători, sociologia este născută din revoluţia industrială (Touraine, A . Sociologie de l’action, Paris: Seeil, 1965, p.12, Apud: Ionescu, Ion, Stan, Dumitru. Op. cit., p.18) care aduce în prim – plan fenomene sociale noi sau radicalizează altele mai vechi. Multe aspecte ale societăţii, precum supraproducţia, marile descoperiri ştiinţifice, şomajul, suprapopulaţia ,intensificarea, urbanizării, creşterea numărului mişcărilor revoluţionare, criminalitatea, alienarea etc. necesitau o abordare de pe poziţii ştiinţifice. Explicaţiile filosofante nu se mai dovedeau a fi eficiente în viaţa practică. Noua ştiinţă, sociologia, apărută în urma unor situaţii de criză, nu putea să fie decât critică pentru a curma şirul de neajunsuri şi neputinţe. Critica într-o astfel de conjunctură, dacă nu se bazează pe un suport ştiinţific care să aducă aserţiunilor un grad mare de precizie, poate să degenereze în critică ideologică.

Demersul sociologului în această primă fază a evoluţiei sociologiei, dorit a se sprijini şi apropia de fizică, biologie, matematică – a sfârşit prin a se apropia în mare parte de filosofie. De aceea , sociologia avea să fie primită cu neîncredere pentru că trata o materie empirică (societatea) în manieră pur deductivă şi pentru că prin apropierea de ideologie apărea confuzia. Sociologie – Socialism ( Boudon, R. Mai 68: crize ou conflit, alienation ou anomie, în Revista L’Année sociologique, 1968, p.227, Apud: Ionescu, Ion, Stan, Dumitru.Op. cit., p.19).

Din momentul apariţiei şi până în prezent, sociologia îşi caută forma optimă de înfăţişare pentru:

  1. A nu fi suprimată de celelalte ştiinţe socioumane; bunăoară acum două generaţii, un decan de ştiinţe sociale de la Universitatea din Chicago intenţiona să abolească sociologia pentru că “există o încălecare completă între toate cursurile consacrate sociologiei şi cele consacrate economiei, ştiinţei politice, psihologiei, geografiei, istoriei sau antropologiei” (Dogan,M., Rahre R. Noile ştiinţe socile. Bucureşti: Editura Academiei Române, 1993,     p.144).
  2. A dovedi oamenilor utilitatea şi eficienţa apelului la sociologie ceea ce presupune evidenţierea orientării ei spre studiul faptelor sociale concrete. Dacă ar fi să judecăm sociologic, doar prin prisma perfecţiunii ştiinţifice, atunci am conchide (mai ales dacă nu înţelegem de ce există atât de multe curente, şcoli, doctrine contradictorii) că am avea de a face cu o ştiinţă încă neînchegată şi chiar “incapabilă de adevăr”. În realitate însă “sociologia este o operă umană, care se săvârşeşte cu instrumente de cunoaştere imperfecte, dar perfectibile” (Herseni,T. Prolegomene la teoria sociologică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1969, p.109).
  3. A minimaliza fără a neglija faptul că “este singura ştiinţă care, de la apariţie şi până în prezent, a urmărit cercetarea unui obiect în permanentă transformare” (Bouthoul,G. Traté de sociologie. Paris: Payot,1949, p.66, Apud Ionescu, Ion, Stan, Dumitru. Op.cit., p.20). Având ca misiune studiul societăţii – iar aceasta modificându-se de la o etapă de evoluţie la alta – este ca şi cum sociologia s-ar schimba sau s-ar reface de fiecare dată. Totuşi, oricât ar creşte obiectul sociologiei, în ultima instanţă acesta rămâne tot societatea cu dimensiunile ei esenţiale.

 

  1. 2. Obiectul de studiu şi problematica sociologiei.

Condiţiile clasice de validare a unei ştiinţe – existenţa unui domeniu propriu de studiat (1), deţinerea unor metode specifice de cercetare a obiectului (2) şi descoperirea, formularea de către cercetători a legilor care guvernează domeniul investigat (3) – sunt relativ acceptate şi de către sociologi.

În timp, sociologia a reuşit frumoasa performanţă de a se face utilă. Bunăoară, în unele instituţii economice din S.U.A. şi din Europa de Vest, sociologul este angajat permanent şi ocupă o poziţie hotărâtoare având drept de veto faţă de deciziile consiliului de administraţie. Faptul acesta dovedeşte nu numai obţinerea de către sociologi a unei înalte consideraţii, ci şi asumarea unei foarte mari responsabilităţi. ( Ionescu,Ion, Stan, Dumitru. Op.cit, p.21).

Ambiguităţile care au întreţinut rezervele în atestarea sociologiei s-au concentrat, în primul rând, în jurul problemei obiectului ei de studiu – fapt care ne obligă să analizăm prioritar condiţia de obiect în raport cu condiţiile privitoare la metode şi legi.

Este unanim recunoscută teza că existenţa individului este de   neconceput în afara grupului. Grupurile îi întreţin omului sociabilitatea, oferindu-i cadrele culturale necesare pentru rezolvarea trebuinţelor sale fundamentale.

Iată de ce sociologia ca ştiinţă despre societate ar reprezenta “ştiinţa însoţirii, asociaţii, întovărăşirii, a grupărilor, colectivelor, unităţilor sau formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de viaţă socială constituite de oameni, de la cele mai simple şi mărunte ca cercurile de prieteni, familia conjugală, echipele de muncă, până la cele mai complexe şi mai întinse, ca triburile, popoarele, naţiunile, ţările, organizaţiile internaţionale” (Herseni,T. Ce este sociologia . Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.5 – 6). Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri (Constantinescu, Virgil, Stoleru, Paula, Grigorescu, Pompiliu. Sociologie. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,, 1993, p.12). Sociologul trebuie să vizeze modalităţile de constituire a grupurilor, structurile lor, fenomenele şi procesele interioare colectivităţilor, forţele ce provoacă solidaritatea şi dispersarea indivizilor. Sociologia trebuie să cerceteze acele aspecte care îi reuneşte pe indivizi, problemele lor comune fundamentale, în ultima instanţă, relaţiile dintre ei. Sociologia este nevoită să tindă spre nomotetic, spre dezvăluirea relaţiilor sociale a raporturilor cauzale cele mai stabile şi cele mai extinse.

Societatea reprezintă un întreg ce poartă o realitate diferită de cea a părţilor (indivizii), iar datorită acestui decalaj este greu cognoscibilă. Din această cauză nici nu poate fi redusă la părţile componente, ea este ceva mai mult decât suma părţilor.

Faptele ce se produc în cadrul societăţii, chiar dacă se exprimă prin indivizi concreţi apar, totodată, şi ca opere ale colectivităţilor. Aceasta înseamnă că cei care le-au săvârşit au fost constrănşi să respecte anumite credinţe, practici, reguli, obligaţii sociale ( Ionescu, Ion, Stan. Dumitru., Vol , p.24).

Din acest considerent, sociologia este apreciată ca ştiinţa regularităţilor, constantelor socialului sau ştiinţa despre societate în ansamblul ei, deşi este nevoită să nu oculteze problemele care privesc indivizii (Ibidem).

Sociologia ştiinţifică se prezintă sub forma unor teorii care respectă următoarele principii:

  1. lumea externă există independent de simţurile noastre (principiul realismului);
  2. relaţiile din lumea înconjurătoare se produc în mod necesar şi sunt organizate în termeni de cauză – efect (principiul determinismului şi regularităţii);

c.lumea externă poate fi cunoscută prin observaţii obiective şi pe cale logică (principiul cognoscibilităţii şi raţionalităţii) (Ibidem, p.25)

Sociologia nu-şi propune să abordeze întregul mozaic de forme concrete întâlnite în societate, ci numai pe acelea care prezintă calităţile: constanţă, reprezentativitate statistică şi actualitate. Dacă pornim de la aceste calităţi, descoperim că obiectul de studiu al sociologiei poate fi detaliat în câteva mari aspecte:

  1. acţiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică etc.);
  2. instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partide politice etc.);
  3. grupurile sociale (de la microgrupuri şi până la cele cu dimensiunile cel mai mari: clasele sociale, populaţia unei ţări privită în ansamblul ei etc.);
  4. fenomene sociale diverse (mobilitatea socială, delincvenţa, sinuciderea etc.).

              Misiunea sociologului este de a cerceta orice subsistem al socialului (economia, politica, justiţia, educaţia etc.) din punctul de vedere al genezei, al alcătuirii şi funcţionării, al raporturilor cu celelalte subsisteme, al tendinţelor evolutive etc. (Ibidem, p.29)

Orice ştiinţă se distinge nu numai prin obiect sau domeniu de studiu, ci şi printr-un sistem coerent de concepte, de legi şi de metode proprii de cercetare.

Să ne referim în mod concis asupra problematicii, unor concepte ale sociologiei, pentru ca mai apoi, pe parcurs să le discifrăm prin prisma logicii interioare a structurii disciplinei “sociologia generală”.

Problematica fundamentală în domeniul sociologiei este prezentată de multe ori prin referinţă la planurile principale ale analizei domeniilor sau componentelor vieţii sociale. După Alex Inkeles, părţile principale în prezentarea sociologiei sunt următoarele:

1.Cultura şi societatea umană, în perspectivă sociologică; metodă ştiinţifică în ştiinţele sociale;

2.Unităţile primare (fundamentale) ale vieţii sociale: acte sociale şi relaţii sociale; personalitatea individului; grupuri (inclusiv etnice şi cele de clasă); comunităţi – urbane şi rurale; asociaţii şi organizaţii; populaţii; societate.

3.Instituţii sociale fundamentale: familia şi rudenia; instituţii economice, politice; instituţii legislative, religioase; instituţii educaţionale, ştiinţifice, reacţionale etc.

4.Procese sociale fundamentale: diferenţiere socială şi stratificare;cooperare, asimilare, acomodare, îndoctrinare socială…, evaluare socială – studiul valorilor, controlul social şi devianţă socială, integrare socială, schimbare socială (Constantinescu, Virgil, Stoleru,Paula, Grigorescu, Pompiliu . Op. cit., p.11).

În Dictionnaire critique de la sociologie R.Boudon şi Fr.Bourricaud grupează problemele sociologiei în opt capitole mari după cum urmează:

  1. Mari clase de fenomene sociale (conflict, ideologie, religie);
  2. Tipuri şi aspecte fundamentale ale organizării sociale (birocraţie,

capitalism, partid);

  1. Concepte majore proprii sociologiei (anomie, charismă);
  2. Concepte de folosinţă curentă în sociologie şi comune mai multor discipline (structură, sistem);
  3. Paradigme şi teorii cu pretenţii generalizatoare (culturalism, funcţionalism, structuralism);
  4. Probleme teoretice majore (control social, putere);
  5. Probleme epistemologice majore (obiectivitate, pozitivism,teorie);
  6. Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei (aportul lor teoretic, metodologic şi aprecierea relevanşei lor actuale). (Apud: Ionescu,Ion, Stan, Dumitru. Op.cit., p.33-34).

Problematica sociologiei ar mai putea fi urmărită şi după alte criterii cum ar fi: opţiunile marilor personalităţi ale sociologiei, preferinţele şcolilor sau curentelor sociologice, preponderenţa problemelor în funcţie de perioadele de evoluţie acestei ştiinţe etc. (Ibidem, p.34).

După cum opbservăm, există anumite diferenţe pe marginea problemei de care ne ocupăm. La momentul actual, sociologia îmbrăţişează o serie de concepţii diferite atât cu privire la ceea ce ar trebui să cuprindă o ştiinţă socială, cât şi la a preciza care ar putea fi obiectul propriu-zis al sociologiei în particular. Există trei concepţii generale privind obiectul interesului sociologic – deşi acestea nu se exclud reciproc. (Oxfford. Dicţionar de sociologie. Editat de Gordon Marshal. Bucureşti: Univers enciclopedic, p.564). Despre toate trei se poate spune că definesc studiul societăţii însă ce anume se înţelege prin societate diferă întrucâtva în fiecare caz..

Prima afirmă că obiectul propriu-zis al sociologiei este structura socială, în sensul modelelor de relaţii având existenţă independentă, mai precis şi dincolo de indivizii sau grupurile care ocupă în fiecare moment poziţii în aceste structuri : de exemplu, poziţiile familiei nucleare(mamă, tată, copii) pot rămâne aceleaşi de la o generaţie la alta şi de la un loc la altul, în mod independent de anumiţii indivizi care ocupă sau nu poziţiile respective. Există două versiuni importante ale acestei abordări : marxismul, care conceptualizează structurile „modurilor de producţie” şi funcţionalismul structural parsonsian, care identifică sisteme, subsisteme şi structuri de rol.

            O a doua perspectivă consideră că obiectul propriu-zis al sociologiei constă în ceea ce am putea numi, o dată cu Durkhem „reprezentări colective” : sensuri şi căi de organizare cognitivă a lumii ce supraveţuesc peste şi dincolo de indivizii care se socializează prin intermediul lor. Limba însăţi este cazul paradigmatic : există înainte de naşterea noastră, continuă după moartea noastră şi, ca indivizi, putem să o modificăm puţin sau deloc. O mare parte din opera structuralistă modernă şi din cea postmodernistă ( în special analiza discursului) poate fi privită ca aparţinând acestei tradiţii.

În sfârşit, mai există aceia , pentru care obiectul propriu-zis al atenţiei sociologice este acţiunea socială cu sens, în modul propus de Max Weber. Presupunerea implicită sau explicită care stă la baza acestei abordări este aceea că nu există nimic în spatele cuvântului „societate”, ci doar indivizi şi grupuri care intră în relaţii sociale unii cu alţii. Există căi foarte diferite de a studia această interacţiune, dintre care pot fi numite : preocupările lui Weber legate de acţiunea raţională şi de relaţiile dintre credinţe şi acţiuni, interesul interacţionalismului simbolic privind producerea, menţinerea şi transformarea sensurilor în intereacţiunea faţă în faţă, precum şi studiile etnometodologice despre construcţia realităţii sociale prin intermediul practicilor lingvistice.

Un moment de reflecţie va confirma că, laolaltă, aceşti trei candidaţi posibili la studiul sociologiei apropape că epuizează seria elementelor posibil de întâlnit în cursul relaţiilor sociale. (Oxfford. Dicţionar de sociologie. Editat de Gordon Marshall. Bucureşti: Univers enciclopedic, p.564).

Din cele prezentate mai sus putem conchide că prima condiţie de validare a sociologiei este satisfăcută: cât timp va exista societatea va exista şi obiectul de studiu pentru sociologie.

După cum am mai spus, putem a vorbi de o ştiinţă doar atunci când există o metodă sau un set de modalităţi cu ajutorul cărora obiectul acesteia poate fi investigat. Această exigenţă epistemologică este respectată şi în sociologie, deşi, în raport cu ştiinţele naturii sau cu alte ştiinţe socioumane dificultăţile ei sunt mai numeroase.

Atunci când evidenţiem condiţia de metodă în validarea ştiinţifică a sociologiei, trebuie să facem referiri asupra metodei sociologice, cât şi asupra metodologiei cercetării sociologice. Activitatea de cercetare din orice ştiinţă revendică metode adecvate obiectului investigat, subsumate ale metodei (tehnici, procedee, instrumente) precum şi respectarea unor reguli,norme , principii.

              Ansamblul metodelor utilizate în cunoaşterea socialului în conformitate cu o strategie de investigare poartă denumirea de metodologie. În domeniul ştiinţelor socio-umane conceptul de metodă este subordonat celui de metodologie, dar este, în acelaşi timp, folosit cu o semnificaţie ambiguă.

Uneori nu se operează distincţiile dintre metodă, tehnică, procedeu, instrument de cercetare şi nu se stabileşte clar raporturile dintre aceste căi de cercetare ( Chelcea,Septimiu. Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologice. Bucureşti: Editura Institutului Naţional de Informaţii,1995, p.53-55).

În principiu, metoda este utilizată în funcţie de o metodologie şi presupune înlănţuirea ordonată a mai multor tehnici, care la rândul lor, vor fi operaţionalizate în moduri de utizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre exemplu, drumul de la teoretic la empiric este lămurit de S.Chelcea în următorul exemplu: “dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare… prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu – zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare” (Chelcea, Septimiu. Op.cit, p.54).

Metodele utilizate în investigaţiile sociologice pot fi clasificate după multiple criterii. După criteriul temporal se face distincţie între metodele transversale, care urmăresc descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testele etc.) şi metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.). După reactivitatea lor, gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic), metode cvaziexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografie socială provocată etc.) şi metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia şi altele).

Metodele mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate în studiu. Există metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale (anchetele socio -demografice, sondajele de opinie, analizele matematico – statistice), şi metode cazuistice, semificând studiul integral sau fenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.). În fine, după locul ocupat în pocesul investigaţiei empirice, metodele pot fi: de culegere a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative), de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.). ( Chelcea, Septimiu. Op.cit, p.54).

Indiferent de varietatea tipurilor de metode, spune J.Plano, metoda ştiinţifică presupune următoarele momente:

  1. identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;
  2. formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;
  3. raţionare deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru a investiga implicaţiile problemei: stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;
  4. culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
  5. analiza cantitativă şi calitativă a datelor;
  6. acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei. (Ionescu,Ion, Stan. Dumitru. Op. cit., p.42).

Metodele, tehnicile nu se utilizează la voia întâmplării. Ele trebuie puse în relaţie adecvate la obiectul de studiu.

În metodologia sociologică întâlnim tot atâtea orientări câte paradigme teoretice s-au afirmat în ştiinţa despre societate. Pe ansamblu, metodologia:

  1. oferă nu atât metoda, cât principiile care ghidează cercetarea problematicii sociologiei;
  2. oferă cadrele prin care se garantează validitatea şi fidelitatea demersului de cercetare;
  3. determină normele de folosire a metodelor, tehniciilor, procedeelor;
  4. stabileşte valoare şi limitele fiecărui tip de metodă;
  5. recomandă cercetătorului supunerea faţă de judecată epistemologică a tuturor faptelor culese pentru a stabili valoarea lor   ştiinţifică. (Roman,T., Simionescu,T. Elemente de sociologie, Universitatea Bucureşti, 1993, p.90 – 91).

Obiectivul sociologiei rezidă în depăşirea problemelor sociale. Mijloacele la care ea apelează, după cum am spus, sunt metodele, tehnicile, procedeele, instrumentele de lucru. Investigarea realităţii sociale nu este un lucru simplu. Este cu mult mai complicat decât în domeniul ştiinţelor naturii. Obiectul (grup, proces etc.) cercetat de sociolog provoacă asupra specialistului impresia de incertitudine şi chiar de neputinţă. Acesta se află în faţa unor neplăceri: exigenţa ştiinţifică nu corespunde decât parţial interesului cercetării. Printre cauzele care generează o atare situaţie se numără:

  1. metodele şi subsumatele lor sunt subordonate unor norme sociale (exemplu: experimentul sociologic este declarat ca necorespunzător din motive etice);
  2. sociologul nu poate evita în totalitate subiectivismul în organizarea şi derularea investigaţiei;
  3. soluţiile la problemele cercetate sunt găsite numai în cadrul unor relaţii interpersonale, în sfere mai largi decât aria de răspândire a problemei pe care este centrată cercetarea;
  4. instrumentele de cercetare se construiesc pentru fiecare problemă investigată – această afluentă reuşind să îmbogăţească, uneori metoda, dar, de multe ori, se lasă impresia că metoda nu este sigură sau bine fundamentată;
  5. problemele sociale de investigat pot fi adesea atât de complexe încât revendică utilizarea şi corelarea unui grup de metode. Într-o atare situaţie se evidenţiază cel mai clar, nu atât abilitatea în folosirea unei metode, cât mai ales capacitatea de a le coordona în raport cu un obiectiv de mare anvergură. Aceasta înseamnă deţinerea unei metodologii de cercetare , fapt care în opinia lui Ion Ionescu şi Dumitru Stan, implică:
  6. cunoaşterea metodelor şi subsumatelor aferente în toată succesiunea de etape tehnice sau faze de operaţionalizare precum şi deţinerea capacităţii de construire a instrumentelor de investigare;
  7. cunoaşterea justificărilor epistemologice ale metodei (metodelor) precum şi a poziţiei ocupate de fiecare metodă într-o clasificare sau ierarhie a acestora (în funcţie de gradul de credibilitate a informaţiilor obţinute cu ajutorul lor);
  8. deţinerea unei teorii explicative despre problema de investigat în vederea realizării concordanţei dintre tipul de problemă şi tipul de metodă utilizat ( Ionescu,Ion, Stan. Dumitru. Op.cit, p.46 – 47).

Sociologia nu are paradigmă unitară care să vizeze toate problemele socialului şi, respectiv, nici o metodologie cu care să fie de acord întreaga comunitate a sociologilor. De aceea, A.Mihu atrăgea atenţia cu ani în urmă asupra importanţei aspectelor de epistemologie: “sociologia ori va reflecta cu seriozitate asupra problemelor ei epistemologice şi va trage toate concluziile posibile asupra status-ului ei şi asupra dezvoltării ei, indiferent dacă îi sunt sau nu favorabile, ori nu va fi” (Mihu, A. ABC – ul investigaţiei sociologice, Vol I.Cluj: Editura Dacia, 1971, p.13).

După cum susţin Ion Ionescu şi Dumitru Stan, sociologia s-a făcut, pe ansamblu, utilă şi de neînlăturat în aşa fel încât existenţa ei actualmente, nu mai este pusă în pericol. Ea are un obiect de studiu, are metodă, tehnici, procedee de investigare, şi-a formulat metodologii şi teorii explicative într-o manieră proprie. ( Ionescu, Ion, Stan, Dumitru. Op. cit., p.48).

Dacă primele două condiţii (referitoare la obiect şi metode) sunt mult analizate de către sociologi, condiţia de lege este adesea neglijată întucât se porneşte de la premisa că sociologia este o ştiinţă fără legi (Ibidem).

Totuşi, viaţa socială, continuă aceeaşi autori, ne forţează să recunoaştem că există regularităţi, repetabilităţi, cauze şi efecte constante pentru anumite perioade de timp şi în anumite împrpejurări (Ibidem). Legăturile stabile care se reproduc cu necesitate în cadrul societăţii reprezintă legi ale socialului.

            Consistenţa ştiinţifică a sociologiei ar fi condiţionată de capacitatea ei de a suprinde legăturile cauzale constante din societate şi de a le fixa în enunţuri (legi sociologice). Acceptând ideea determinismului în funcţionarea socialului, sociologii au formulat numeroase legi: legea celor trei stadii (A.Comte), legea expansiunii birocratice (C.N.Parkinson), legile imitaţiei, adaptaţiei şi contradicţiei (G.Tarde), legea paralelismului sociologic (D.Gusti) etc.

Dacă e să comparăm aceste legi cu cele formulate în fizică de Arhimede, Newton ş.a. ajungem să punem sub semnul întrebării legăturile deterministe din societate şi, implicit, legile sociologiei. Nu întâmplător M.Weber a evitat folosirea conceptului de lege, preferându-l pe cel de “ideal – tip”; R.Merton, sociolog american şi-a exprimat neîncrederea faţa de posibilităţile de formulare şi validare a legilor sociologice: “nu pot fi formulate legi sociologice generale, fiecare lege fiind relativă, racordată la un subsistem sau altul” (Apud: Ionescu, Ion, Stan, Dumitru Op.cit., Vol I. p.49).

Sociologul român Ion Ungureanu arată că nu trebuie să facem confuzie între legile sociale şi legile sociologice. Sociologia este doar una dintre ştiinţele socioumane, iar legile pe care le formulează ea trebuie să obţină validarea din partea oamenilor de ştiinţă. Legile sociale, în schimb, acţionează independent de ceea ce hotărăsc savanţii.

Legea sociologică reprezintă, un enunţ fundamental cu pretenţii de generalitate şi care satisface o serie de condiţii:

  1. exprimă relaţii, tendinţe, mecanisme definitorii pentru structura şi funcţionalitatea sistemului social fiind, totodată, acceptat cel puţin de majoritatea sociologilor;
  2. este un enunţ justificat de o poziţie teoretică inductoare şi demonstrat din punct de vedere empiric de fapte de observaţii sau de aspecte măsurabile;
  3. legea sociologică se bazează fie pe o generalitate strictă (pentru fiecare X care aparţine unei părţi dintr-o clasă de obiecte, atunci Y), fie pe o generalitate universală, nelimitată (pentru orice X din întreaga clasă de obiecte, atunci Y);
  4. reprezintă o formă a predicţiei întrucât garantează exprimarea necesară a unui fenomen social dacă sunt create împrejurările necesare producerii lui;
  5. enunţul legii sociologice este specific, deoarece dezvăluie legături între mărimi omogene, de acelaşi ordin sau din acelaşi domeniu. Spre exemplu, nu pot forma o lege sociologică enunţurile care forţează analogii între organismul biologic şi cel   social sau care reduc cauzalitatea socială la acţiunea unor factori    nesociaşi precum cei biologici, geografici etc.( Ionescu,Ion, Stan, Dumitru. Op. cit., Vol I.   p.50-51).

„Condiţia specificităţii legilor sociologice presupune ca cercetarea acestora să se facă întotdeauna pornind de la observarea ansamblului social spre analiza părţilor lui, acestea din urmă fiind definite numai în termani celei dintâi; cu alte cuvinte, faptele sociale ar fi totdeauna definite ca fapte sociale totale sau colectivă” (Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu. Bucureşti: Editura Babel, 1993, p. 326 –327).

Analiza conceptului de lege nu poate fi ruptă de analiza conceptului de întâmplare sau hazard. În acest sens, M.Weber menţiona: “hazardul este produs tot de o cauză, dar care nu se poate prevedea; spre exemplu, dacă se aprinde dinamita, e sigur că va urma o explozie, dar nu se poate prevedea deloc dacă va fi omorât, rănit sau salvat un individ, aceasta depinzând de alte elemente exterioare acţiunii de aprindere a dinamitei şi exploziţiei ( Ionescu,Ion, Stan, Dumitru. Op. cit., Vol I. p.52).

În viziunea sociologilor Ion Ionescu şi Dumitru Stan, viziunea probabilistă asupra legilor este poziţia cea mai adecvată în privinţa judecării “legilor sociologice”. Şi aceasta din mai multe motive:

  1. Legăturile surprinse de legea sociologică sunt supuse dinamicii sociale. Din această cauză, mai devreme sau mai târziu, enunţul legii ori va fi revizuit şi completat în corespundere cu noua realitate socială, ori va fi etichetat ca necorespunzător sau fals.
  2. Legea sociologică este o reflectare sintetizatoare a unor legi sociale. Întotdeauna însă, enunţurile despre realitate vor fi aproximative şi probabile în raport cu realitatea ca atare.
  3. Previziunea permisă de legea sociologică este confirmabilă nu la nivelul unor mulţimi de indivizi, situaţii, probleme de acelaşi tip. Din cadrul clasei sau mulţimii la care se referă legea sociologică va reieşi o reprezentativitate statistică ca echivalent al tendinţei legăturii sociale reflectate.

4.Valoarea ştiinţifică a legilor sociologice este considerată de teoreticieni ca fiind mult mai mică decât cea a legilor altor ştiinţe.

Autoritatea unei ştiinţe se întemeiază în mod special pe trei coordonate:

  1. a) prestigiul obiectului cercetat;
  2. b) ingeniozitatea şi precizia metodelor folosite;
  3. c) numărul propoziţiilor cu valoare de lege şi gradul de stabilitate, validitate al acestora.

În cazul sociologiei, autoritatea este susţinută mai ales de primele două coordonate. Problema legilor, datorită prejudecăţilor sociologilor privitoare la putinţa de a le elabora, după opinia lui Ion Ionescu şi Dumitru Stan, pare a fi condiţia cea mai vulnerabilă în validarea ştiinţei sociologice. Această insuficienţă va fi depăşită dacă se acceptă următoarea explicaţie: legea sociologică cere valabilitate în spaţii şi perioade limitate, este o descindere firească din demersul spre nomotetic al sociologului şi trebuie să reflecte grade de probabilitate în producerea şi reproducerea unor fapte sociale (Ibidem, p.54).

 

1.3.   Sociologia şi sistemul ştiinţelor        

Pentru a preciza cât mai exact obiectul şi specificul sociologiei este necesar să-l comparăm cu obiectul de studii al altor discipline. Prin ce se deosebeşte sociologia de celelalte ştiinţe sociale?

Pentru a răspunde la aceste întrebări e raţional să vedem mai întâi prin ce se deosebesc în general ştiinţele una de altele. Să examinăm definiţia câtorva ştiinţe mai cunoscute. Când spunem că astronomia este ştiinţa care se ocupă cu astrele, iar sociologia este ştiinţa care se ocupă cu societatea, înţelegem că amândoua sunt ştiinţe, dar se deosebesc totuşi prin obiectul lor. Deci între astronomie şi sociologie este o diferenţă de obiect. Deosebirea aceasta apare la multe ştiiinţe în chipul cel mai clar. Geografia studiază pământul, aritmetica este studiul numerelor. Deosebirile sunt cât se poate de lămurite. Când însă spunem că chimia se ocupă cu fenomenele chimice, iar fizica cu fenomenele fizice, deosebirea nu mai apare atât de precis. Faptul se poate vedea din definiţia celor două categorii de fenomene. Se înţelege sub fenomen fizic “schimbări în care materia rămâne ceea ce a fost înainte de fenomen” – sub cel chimic – “ schimbări în care materia nu mai rămâne ceea ce a fost înainte de fenomen ” . Cele două feluri de fenomene se petrec în sânul aceleiaşi realităţi: materia. Aşadar, cele două ştiinţe au acelaşi obiect, numai că fiecare izolează anumite schimbări suferite de obiect ca să le studieze cu mai multă uşurinţă. Deosebirea nu mai provine din obiectul însuşi, ci din atitudinea ştiinţei faţă de el. Putem spunem deci că fizica şi chimia se deosebesc după atitudinea sau punctul de vedere pe care-l au în tratarea obiectului comun, materia. De aceea şi se grupează de regulă la un loc: ştiinţe fizico-chimice.

Lucrul acesta se petrece şi cu alte ştiinţe. De exemplu, deosebirea dintre drept şi economie politică nu provine din obiect, ci din punctul de vedere din care izolează anumite fenomene sociale ca să le studieze mai bine.

Prin urmare, o seamă de ştiinţe se deosebesc unele de altele prin obiect, altele – prin punctul de vedere pe care îl au în tratarea obiectului comun. De aceea putem spune că ştiinţele se deosebesc unele de altele prin obiectul şi prin punctul de vedere pe care îl au în tratarea obiectului.

Sociologia va trebui deci deosebită tot după obiectul ei şi după punctul de vedere pe care trebuie să-l aibă în tratarea acestui obiect.

Cercetarea legăturilor sociologiei cu alte ştiinţe sociale pune în evidenţă zonele de interferenţă cu acestea, zone generatoare de ştiinţe de graniţă. Sociologia intră în raporturi strînse cu psihologia, istoria, geografia umană, economia, antropologia şi etnologia, lingvistica. Interferenţele generează psihologia socială, antropologia economică, psihologia istorică, economia socială, istoria socială, urbanismul, ergonomia, demografia, antropologia culturală, psihanaliza, semantica şi antropologia socială.

Dacă fiecare ştiinţă socială studiază aspecte specifice ale realităţii sociale ajungând la finalităţi explicative şi interpretative proprii, sociologia tinde spre o regrupare a perspectivelor lor, spre utilizarea finalităţilor amintite în contextul mai larg al înţelegerii modului de funcţionare al ansamblului social. Chiar şi atunci când se centrează pe studiul unor zone determinate ale sistemului social, sociologia vizează aspecte valabile pentru totalitate,să explice structura şi funcţionarea ei ca ansamblu în / şi prin elementele componente. Cercetarea subsistemelor a generat existenţa mai multor ramuri ale sociologiei.

După cum se ştie, fiecare ştiinţă socială particulară studiază de fapt o singură latură a vieţii sociale, latură precis delimitată şi izolată. Ele nici nu pot proceda altfel, dacă nu vor să-şi depăşească preocupările şi să se schimbe în altă ştiinţă. Se poate însă obiecta: dacă fiecare în parte nesocoteşte întregul, toate la un loc îl cuprind fără nici o rămăşiţă. Sociologia nu este altceva decât o sumă a celorlalte ştiinţe sociale, o enciclopedie a lor. Ea n-are ce studia pe cont propriu, ci numai să armonizeze rezultatele celorlalte ştiinţe. Afirmaţia este greşită.

Ştiinţele sociale particulare, după cum am văzut, izolează părţile de care se interesează şi nu urmăresc decât explicarea strictă a acestora. Încât ce ne dau ele, sunt părţi desfăcute una de alta, care nu pot fi refăcute într-un întreg. Chiar dacă adunăm toate părţile acestea la un loc, ele nu ne dau întregul, ci o simplă alăturare de fenomene fără legătura lor reală. Pentru că ştiinţele sociale particulare nu se interesează şi nu se pot interesa de aceasta. Aşa cum s-ar întămpla dacă am vrea să arătăm în ce constă un organism, când n-am studiat decât diferite organe, fără legătura dintre ele şi funcţiile lor generale. Sau când am vrea să arătăm în ce constă o casă, descriind numai camerele pe dinăuntru, podul şi pivniţa separat, fără să fi urmărit şi felul cum se aşează acestea la un loc, prin ce mijloace şi în ce ordine se leagă una de alta, cum se îmbină şi să formeze într-adevăr o casă şi nu numai o cameră, un pod sau o pivniţă. În studiul societăţii tocmai acesta e rostul sociologiei, să studieze îmbinarea diferitelor activităţi, legătura reală dintre ele, manifestările lor comune şi grupările de oameni care le dau naştere, fenomene care scapă celorlalte ştiinţe. Fireşte că ea ocupându-se ca totalitate, studiază şi părţile, dar nu în ele înseşi, ci în modul lor de îmbinare şi manifestare comună, încât nu repetăşi nu încalcă domeniul celorlalte ştiinţe.

Sociologia poate fi deosebită de celelalte ştiinţe sociale după punctul de vedere pe care îl are în tratarea socialului. Particularităţile punctului de vedere al sociologiei în abordarea socialului au fost concretizate de către sociologul român MironConstantinescu în felul următor:

  1. modul de abordare;
  2. sistemul tematic şi de referinţă;
  3. aspectul structural;
  4. ţelul, obiectivul cercetării ( Constantinescu,Miron. Introducere în sociologie. Note de curs, Bucureşti, 1974, p.3).

Societatea umană este examinată din unghiuri de vedere diferite de către ştiinţele sociale. Sistemul de referinţe, parametrii specifici ai fiecărei ştiinţe sunt diferiţi în raportcu unghiurile de vedere, cu specificul acestor ştiinţe.

Fiecare dintre ştiinţele sociale, – în funcţie de modul de abordare, de sistemul de referinţe şi de ţelul urmărit – este alcătuită într-un mod specific, având un aspect structural deosebit. Să urmărim la concret acest specific, precizând caracterististicile sociologiei.

Unele dintre ştiinţele sociale se deosebesc foarte uşor de sociologie, înrucât nu studiază societatea ca atare şi nici vreo formă oarecare de “socialitate ” (comunităţi, grupări, asociaţii, uniuni etc.), ci numai activităţii sau produse sociale particulare, de unde şi numele lor de ştiinţe sociale particulare. Aşa sunt ştiinţele demografice, economice, politice, juridice etc. Economia politică, de exemplu, nu studiază societatea, ci numai activităţile economice ale acesteia, fapt valabil şi pentru ştiinţele demografice (care studiază numai populaţia), ştiinţele politice ( numai viaţa şi instituţiile politice), cele juridice ( numai instituţiile juridice) etc..

Nu ridică probleme speciale decât acele ştiinţe, care manifestă tendinţa de a se ocupa de întreaga societate. Aşa sunt ştiinţele istorice (mai ales istoria universală, istoria socială şi istoria civilizaţiei) sau cele antropologice (în special antropologia socială), iar dintre disciplinele filosofice – filosofia socială şi filosofia istoriei. Să ne referim, succint, la această problemă.

Dincolo de aceste precizări se detaşează întrebarea: dacă vorbim de un complex (sistem ) al ştiinţelor socioumanistice, atunci ce poziţie are sociologia în raport cu celelalte ştiinţe din aceeaşi clasă?

Întrebarea presupune un răspuns care să reflecte natura legăturilor sociologiei cu alte ştiinţe socioumane, zonele de interferenţă dintre acestea, hibridarea lor.

Sociologia şi istoria

Raporturile sociologiei cu această ştiinţă sunt însemnate:

Istoria aduce material faptic indispensabil sociologiei uşurând desfăşurarea analizelor sociologice şi permiţând evidenţierea unor tendinţe, direcţii, ritmuri de dezvoltare a societăţilor contemporane prin raportarea la etapele anterioare ale evoluţiei acestora. Istoria îl ajută în acest mod pe sociolog să înţeleagă nu numai originea, ci şi dinamica problemelor sociale pe care le studiază. Aceste două ştiinţe se află în raporturi de reciprocitate: sociologul îşi justifică aserţiunile folosind adesea argumente, metode şi concepte oferite de istorie, iar istoricul emite ”generalizări analitice” pentru domeniul său ori îşi stabileşte inventarul de probleme orientându-se după modelul oferit de sociologie. Spre exemplu, istoricul aplică metoda sociologică a studiului de caz, dar şi documentarea, comparaţia, observaţia etc. Ionescu,Ion, Stan,Dumitru. Op. cit, Vol I, p.62).

În acelaşi timp, specialiştii au depus eforturi pentru a evidenţia specificul celor două disciplini.

S-a susţinut că istoria se ocupă de individual, de fenomenele concrete, pe când sociologia se ocupă exclusiv de general, de trăsăturile comune ale diferitelor fenomene societale. Prima s-ar interesa exclusiv de aspectele unice, nerepetabile, ale fenomenelor şi de modul în care se leagă unele de altele, în serii cauzale ireversibile, pe când a doua ar fi o ştiinţă a constantelor , a repetărilor şi a generalului, cu tendinţa continuă spre stabilirea de legi mai mult sau mai puţin universale, contrage din real aspectele constante şi repetabil ceea ce la determinat pe J.Piaget să o denumească “ştiinţă de legi”(Apud : Ionescu,Ion, Stan,Dumitru.Op. cit.,, Vol I, p.63). După un exemplu des invocat: în studiul unei universităţi concrete, să zicem cea din Bălţi, sociologia pune accentul pe universitate, pe ceea ce are ea comun cu alte universităţi din alte locuri şi alte vremuri, pe când istoria – pe ceea ce prezintă aceeaşi instituţie unic, individual, şi particular. Deosebirea aceasta nu este lipsită de orice temei, totuşi ea nu constituie o frontieră riguroasă între cele două ştiinţe: istoria se dezvoltă tot mai mult în sensul unor generalizări asupra fenomenelor istorice – iar sociologia din zilele noastre dezvoltă cercetări tot mai ample cu privire la fenomenele sociale concrete (etnosociologia, sociologia empirică etc.).

Tot ceea ce se poate afirma este că tendinţa predominantă a istoriei este spre individual, spre particularizare, pe când sociologia năzuieşte spre universal, spre generalizare (ea este o ştiinţă nomotetică).

S-a mai făcut şi afirmaţia că istoria s-ar dedica excluziv trecutului, pe când sociologia ar fi ştiinţa realităţilor sociale prezente. În realitate, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, există o istorie a evenimentelor prezente.

În nici un caz sociologia nu ce mărgineşte şi nu se poate mărgini la cercetarea prezentului, dimpotrivă, ea dezvoltă, chiar o ramură sa un curent de esenţă istorică: sociologia istorică. O sociologie limitată la prezent ar trebui să renunţe la unele din sarcinile sau obiectivele ei cele mai însemnate, cum sunt cele genetice (de sociologie genetică), ca şi cele privitoare la dezvoltarea sau evoluţie (de dinamică socială, cinematica socială,fazeologie etc.).

Şi istoria şi sociologia se ocupă de devenirea, de dezvoltarea societăţii. Deci aceasta este o trăsătură comună şi tocmai prin aceasta sunt amândouă ştiinţe sociale. Dar în modul de cercetare, în modul de examinare, în modul de studiere a acestei deveniri istorice, sunt pe lângă unele asemănări, o seamă de diferenţe specifice.

Istoria examinează dezvoltarea realităţii sociale în toată imensa sa diversitate, cu toate meandrele, zigzagurile, cu toate particularităţile, adică examinează fenomenele şi faptele sociale atât sub aspectul lor singular, particular,cât şi sub aspectul lor universal şi general. De aceea spunem că istoria se ridică de la fapte şi evenimente la descoperirea, la cercetarea şi formularea legilor. Istoria se concentrează îndeosebi asupra acestei îmbinări dintre particular şi general, dintre aspectele necesare şi cele întâmplătoare ale vieţii sociale, străduindu-se să precizeze tocmai aceste caracteristici care particularizează procesul istoric, care îl dezvăluie în specificul său de moment, de etapă şi de loc. Fără a subiestima importanţa generalizării, tinzând spre o astfel de generalizare, în mod preponderent însă, istoria se concenterează asupra acestor aspecte specifice.

Mai marcată, mai accentuată apre deosebirea dintre istorie şi sociologie în domeniul metodelor de cercetare şi expunere. Sociologia întrebuinţează în cercetările sale o gamă însemnată şi în continuă creştere de metode, procedee şi tehnici create de dînsa.

Linia de demarcaţie între sociologie şi istorie apare cu toată claritatea în momentul când examinăm această problemă din punctul de vedere al caracterului fiecărei ştiinţe şi al ţelului pe care îl serveşte. Istoria nu este o ştiinţă aplicativă, în timp ce sociologia este o ştiinţă aplicativă. Cercetările istorice permit să se tragă anumite concluzii şi învăţăminte, dar acestea au un caracter general, se referă la trecerile de la o orânduire la alta, de la o etapă istorică la alta; cercetările sociologice duc la stabilirea unei diagnoze asupra situaţiei studiate şi, mai mult, la elaborarea unei prognoze.

Există desigur şi o prognoză istorică, dar aceasta se referă la perspectivele ample şi de durată ale evoluţiei unei ţări, unei societăţi. Prognoza sociologică întemeindu-se pe prognoza istorică are caracter de proiect. Istoria are în principal o funcţie teoretică, pe când sociologia are, preponderent o funcţie practică: ştiinţele istorice nu sunt aplicative decât într-un sens foarte larg. Specialiştii din domeniul istoriei sunt orientaţi asupra problemelor specifice pe perioade şi naţiuni, comunică puţin între ei, iar atunci când o fac se rezumă doar la nivelul subdisciplinelor. Această opţiune pentru specializare se întâlneşte şi în cadrul sociologiei (la nivelul sociologiilor de ramură), numai că sociologii, pentru a putea fi eficienţi, subscriu la o perspectivă sociologică generală (ex: un istoric axat pe studiul problemelor societăţii contemporane este interesat, cel mult, pe unele aspecte ale istoriei moderne; sociologul specializat în cercetarea familiei nu poate avea o imagine clară dacă omite celelalte părţi sau probleme ale sociologului prescrise de sociologia generală) ( Ionescu,Ion, Stan, Dumitru. Op. cit., Vol I, p.63).

 

 

Sociologia şi psihologia  

Pe ansamblu, ele sunt două ştiinţe deosebit de înrudite, dar care au manifestat tendinţe reciproce de excludere şi intoleranţă. Disputa dintre sociologie şi psihologie s-a repercutat în două variante de răspunsuri exagerate care au determinat:

  1. psihologizarea sociologiei, expusă de teoriile care neagă rolul societăţii ca realitate sui-generis şi insistă asupra poziţiei definitorii a individului în cadrul grupului.
  2. sociologizarea psihologiei dovedită de teoriile pansociologiste care

neagă rolul şi libertatea individului în cadrul societăţii.

Competiţia dintre aceste două ştiinţe a continuat sub aceleaşi auspicii, dar cu intenţia de a se exclude reciproc, ci de a stabili poziţia de supraordinare: sociologia depinde de psihologie sau invers? Exponentul cel mai de vază al sociologismului E.Durkheim menţiona în acest sens ”nu e vorba că faptele sociale n-ar fi şi ele psihice, într-o oarecare măsură, fiincă ele consistă toate în modul dea gândi sau a lucra. Însă stările conştiinţei colective sunt de altă natură decât stările conştiinţei individuale; ele sunt reprezentări de un fel deosebit. Mentalitatea grupurilor se deosebeşte de aceea a indivzilor; ea îşi are legile ei…” (Durkheim,E. Regulile metodei sociologice.Bucureşti: Editura Ştiinţifică,1974, p).

Examinând raportul dintre sociologie şi psihologie din această perspectivă trebuie să recunoaştem faptul că societatea este o totalitate în care aspectele psihice, reprezintă o parte componentă, iar psihologia se subordonează preocupărilor sociologice.

Încercând să depăşească asemenea exagerări, G.Gurvitch susţinea că sociologia şi psihologia sunt două ştiinţe ale căror sfere se întretaie în aşa fel încât partea comună se lărgeşte continuu în detrimentul părţilor separatoare. Rezultatul intersectărilor psihologiei cu sociologia a fost fundamentarea unei noi discipline hibride: psihologia socială.(Apud: Ionescu,Ion, Dumitru Stan, Op. cit., Vol I, p.68).

Dacă psihologia ”… studiază un număr impresionant de fenomene: percepţia, raţionamentul, auxietatea, dezvoltarea copilului, învăţarea… le studiază, însă la un individ izolat, ca şi cum ar fi autistic. Se ia astfel un copil şi i se dă de îndeplinit o sarcină sau de rezolvat un test. După aceea, prin analiza demersului şi a rezultatelor, se ajunge la concluzia că evoluţia sa intelectuală s-a petrecut conform teorii lui Piaget sau a lui Bruner…”.(Moscovoci, Serge. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Iaşi: Editura Universităţii Al.Ioan Cuza, 1995, p.15 ), psihologia socială este ştiinţa care are ca obiect ”fenomenele psihice legate de relaţiile şi interacţiunile indivizilor, comportamentele lor în câmp social, influienţele acestuia asupra indivizilor şi reacţiile acestora, în genere fenomenele de psihism colectiv” ( P.Popescu, P.- Neveanu. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Editura Albatros,,1978, p.586, Apud: Ionescu, Ion, Stan, Dumitru.Op. cit., Vol I, p.68). Propunându-şi cercetarea unor fenomene care sunt în acelaşi timp psihologice şi sociale, psihologia socială riscă să fie confundată ori cu psihologia individuală, ori cu sociologia.

Aşadar, există dificultăţi în stabilirea raporturilor clare în interiorul sistemului ştiinţelor psihologice (la fel de ramificat ca şi cel al ştiinţelor sociologice). În privinţa raporturilor dintre psihologie şi sociologie Ion Ionescu şi Dumitru Stan evidenţiază următoarele situaţii:

Psihologia socială şi sociologia se aseamănă din punctul de vedere al obiectului de studiu: raporturile dintre indivizi, dintre indivizi şi grupuri, dintre grupuri (în situaţii sociale concrete), procesele de grup (transculturalitatea, conflictele rasiale şi etnice) etc. Totuşi, chiar în condiţiile acestei orientări comune există şi deosebiri: psihologia socială vizează cu predilecţie chestiuni legate de microgrup sau de conduitele şi acţiunile individului în cadrul grupului; sociologia îşi direcţionează cercetarea în special asupra macrogrupurilor (sau grupurilor medii) şi efectelor cauzate individului ca urmare a existenţei lui în cadrul grupului.

Psihologia socială apreciază psihismul colectiv ca variabilă independentă a grupului, iar factorii sociali sunt consideraţi variabile dependente; sociologia susţine, la rândul ei, situaţia inversă: sociabilitatea reprezintă variabila independentă, iar factorii psihici ar forma variabile dependente. Analiza corelată psiho – socilogică a unor situaţii sociale este mai completă deoarece: sociologia evidenţiază tipurile de relaţii care menţin grupurile, iar psihologia socială reliefează cogniţiile şi reprezentările sociale, formele de comunicare, resorturile psihice intime (motivaţii, dorinţe, aspiraţii) care influienţează funcţionalitatea grupurilor.

Prin urmare, între psihologie şi sociologie există un raport de complementaritate generat de necesităţi practice.

  1. Bastide susţine că atunci, când sunt studiate societăţi în stare de “destructurare sau restructurare” ori societăţi aflate în tranziţie, “psihicul (colectiv sau individual) este mai uşor accesibil decât socialul”; în acest caz metoda utilizată va fi “psihologică”. Atunci când sunt studiate societăţile stabile, deşi rămâne necesară complimentaritatea cercetării sociologice şi psihologice, accentul cade pe “metoda sociologică”.

Multe fenomene sociale precum criminalitatea, devianţa sexuală, prejudicăţile în relaţiile interrasiale şi interetnice etc. sunt actualmente analizate de sociologie şi completate de psihanaliză. Aceasta din urmă face mai credibilă cercetarea sociologică şi oferă garanţii legate de stabilitatea ori predicţia comportamentelor umane ( Ionescu, Ion, Stan, Dumitru. Op. cit., Vol I, p.69-70).

Sociologia studiază faptele sociale în înlănţuirea lor cauzală şi sub aspectul lor obiectiv, în timp ce psihologia le interiorează, urmăreşte procesul lor de transformare psihică sub influienţa societăţii, precum şi motivarea internă a acţiunilor sociale.

Sociologie şi antropologie  

Până la un anumit punct graniţele dintre aceste discipline sunt foarte clare, dar numai în ceea ce priveşte antropologia fizică (ramură a ştiinţelor biologice, nu a celor sociale); ele devin însă foarte contestabile sau controversabile îndată ce este vorba de antropologia socială şi culturală. Se poate spune acelaşi lucru despre liniile de demaraţie dintre diferitele ramuri ale sociologiei şi antropologiei: sociologie economică şi antropologie economică, sociologie politică şi antropologie politică, sociologie juridică şi antropologie juridică etc. Cei care susţin că antropologia se ocupă exclusiv de societăţile primitive, “exotice”, pe când sociologia s-ar ocupa numai de societăţile civilizate exprimă un simplu deziderat. În realitate antropologii culturali manifestă o preferinţă pentru societăţile şi păturile “iliterale”, pentru civilizaţiile “orale”, care deci nu cunosc sau nu folosesc scrisul, dar ei nu se opresc obligatoriu, prin natura disciplinei lor, la aceste nivele, iar sociologia a manifestat chiar de la obârşiile ei un interes foarte mare faţă de societăţile primitive (preistorice şi etnografice), mai exact faţă de toate treptele şi formele de societate. Deosebirea reală constă mai mult în punctele de vedere ale celor două categorii de cercetări: antropologia pune accentul mai mult pe om, ea este de fapt “ştiinţa omului” , pe când sociologia, tot numai preponderent, se vrea mai mult ştiinţa colectivităţilor umane, a asociaţiilor sau societăţilor omeneşti. Ele studiază în fond aceeaşi realitate umană sub două aspecte diferite, aspectul uman şi aspectul socio – cultural. Pe de altă parte, antropologia culturală se ocupa mai mult de cultură decît de societate, mergînd prin unii reprezentanţi ai ei, pînă a se cufunda cu culturologia. În acest caz ea devine o ştiinţă socială particulară asemenea ştiinţelor economice, politice sau juridice şi deci se studiază faţă de sociologie în raporturi de “parte la întreg”, de ştiinţă specială faţă de ştiinţa universală (ştiinţa întregului).

Raporturile sociologiei cu politologia şi culturologia                                

Dacă ne orientăm spre frontierele sociologiei dinspre politologie şi culturologie, lucrurile nu sunt cu mult mai clare. Cum vom vedea, sociologia în stadiile ei embrionare, a făcut parte multă vreme, cel puţin parţial,din Politică (ştiinţa politică), din ceea ce se numeşte azi politologie. Ea s-a desprins de aceasta pentru a încerca o carieră independentă abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Delimitarea ditre cele două discipline poate fi realizată. Politologia este cocepută în două moduri profund diferite, fie ca ştiinţă a statului şi a celorlalte realităţi politice, deci ca o ştiinţă socială particulară, fie ca o ştiinţă a construcţiei sociale, în care caz ea nu se ocupă de realitatea socială ca atare(ca realitatea socială aşa cum este ea cu adevărat), deşi porneşte de la ea, ci de realitatea socială viitoare sau în curs de construire, mai exact de elaborarea planurilor de transformare a societăţii, apoi de realizarea acestora în condiţii cît mai bune cu putinţă. Sociologia studiază societatea aşa cum se prezintă ea, independent de intervenţia directă a sociologilor, pe cînd politologia studiază mijloacele cele mai eficiente de optimizare a ei, cu ajutorul cărora urmează să se obţină o societate conştient şi voit modificată, prin intervenţia directă a oamenilor. Aceasta nu înseamnă însă, că frontiera dintre cele două ştiinţe sunt închise. Sociologii, presupunând că se ocupă de realităţile sociale prezente fac, vrând – nevrând, şi politologie, iar politologii, chiar dacă ei însişi nu fac sociologie, iau ca bază de pornire chiar sociologia, împreună cu celelalte ştiinţe sociale.

Culturogia se ocupă de regulă numai de cultură, deci de unele aspecte parţiale ale societăţii, şi este deci o ştiinţă particulară, asemenea ştiinţelor economice, politice, juridice etc.

N-am străduit prea mult asupra delimitării ştiinţelor social – umaniste unele faţă de celelalte. Şi aceasta din cauză că pentru studiul ştiinţific al societăţii ar trebui să existe o singură ştiinţă, indiferent care ar fi numele ei

În fapt societatea este un fenomen atât de complex şi de polimorf, cu aspecte şi componente atât de numeroase, încât cunoaşterea ei a impus o vastă diviziune socială a muncii de cercetare, ceea ce a dus la un număr foarte mare de ştiinţe social – umanistice, care s-au diferenţiat apoi, la rândul lor, în funcţie tot numai de nevoi practice. De aceea în fond “frontierele” dintre ştiinţe n-au nici o însemnătate teoretică, ele pot fi oricând modificate sau chiar anulate, fără nici o pagubă gnoseologică, excluziv după capacitatea şi orientarea ştiinţifică a fiecărui cercetător. Aşa se explică tendinţa modernă de a se unifica cercetările ştiinţifice, fie multidisciplinar şi transdisciplinar, fie interdisciplinar,ceea ce duce în ultima analiză la desfiinţarea “graniţelor” dintre ştiinţe, la operaţii ştiinţifice “fără frontiere”.

 1.4. Sociologia generală şi de ramură      

            Obiectul de studiu al sociologiei cuprinde o arie de probleme de o mare complexitate şi diversitate, studiul acestora s-a diferenţiat şi s-a aprofundat, conturându-se un sistem de discipline sociologice care s-au extins treptat, atingând în sociologia contemporană un număr impresionant ( până la aproximativ 100 de discipline sociologice specializate) (Constantinescu Virgiliu, Grigorescu Pompiliu, Stoleru,Paula. Op. cit., p.9).  

Într-o enumerare incompletă, principalele ramuri specializate ale sociologiei sunt : sociologia comunităţilor, sociologia rurală, sociologia urbană, ecologia umană, sociologia industrială, sociologia muncii, sociologia economică, sociologia agrară, sociologia organizaţiilor, sociologia politică, sociologia opiniei publice, sociologia juridică, sociologia devianţei, sociologia populaţiei, sociologia familiei, sociologia tineretului, sociologia educaţiei, sociologia moralei, sociologia vârstnicilor, sociologia culturii, sociologia literaturii, sociologia filmului, sociologia teatrului, sociologia artei, sociologia comunicaţiilor de masă, sociologia comparativă, sociologia sportului, sociologia timpului liber, sociologia sănătăţii, sociologia armatei, sociologia păcii şi războiului, sociologia conflictelor, sociologia relaţiilor etnice, sociologia mobilităţii sociale, sociologia schimbării sociale, sociologia religiilor, sociologia ştiinţei, metodologia sociologică, teoria sociologică ( Mihailescu, Ioan. Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz. Iaşi: Polirom, 2003, p. 31).    

            Din această listă se poate constata că unele domenii în care s-a specializat analiza sociologică formează şi obiectul de studiu al ştiinţelor sociale particulare. De exemplu, subsistemul juridic este studiat şi de ştiinţele juridice, şi de sociologia dreptului. Aici nu avem de a face cu o suprapunere a demersurilor ştiinţifice. Perspectivele utilizate de ştiinţele juridice şi de sociologia juridică sunt diferite, deşi se refră la acelaşi domeniu. Ştiinţele juridice realizează o analiză în sine a juridicului, ca şi cum acesta ar fi separat de restul vieţii sociale. Sociologia juridică întreprinde o analiză poziţională a juridicului, adică îl studiază în raporturile pe care le stabileşte cu celelalte domenii ale vieţii sociale. Juridicul este analizat în interrelaţiile pe care le are cu întreaga viaţă socială.

Domeniile de cercetare ale sociologie, după cum reise din cele remarcate anterior, s-au diferenţiat în funcţie de clasificarea fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială. Din această perspectivă, sociologul polonez I. Szczepanski consideră că, în sociologia contemporană, putem distinge următoarele domenii de cercetare şi discipline particulare:

  1. Discipline sociologice care studiază instituţiile sociale, cum ar fi : familia, instituţiile de educaţie, instituţiile politice, instituţiile juridice, ştiinţifice, economice, în special, cele industriale şi din alte sfere de activitate umană, instituţii religioase sau alte feluri de instituţii, care pot fi în cadrul diferitelor grupuri sau colectivităţi;
  2. Discipline sociologice care studiază diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane, până la grupuri mici şi colectivităţi teritoriale, cum ar fi : satul, oraşul etc.; categorii profesionale, pături şi clase sociale, organizaţii; colectivităţi create pe baza posedării unei culturi comune etc.  
  3. Discipline sociologice care studiază fenomene şi procese sociale – procese intra- şi interpersonale, intra- şi intergrupale; procese privind geneza şi structura, organizarea şi dinamica grupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea socială; inovaţiile şi transformările sociale; mişcarea socială şi dezvoltarea socio-umană. Ca fenomene speciale, se au în vedere şi cele de „anomie socială” – respectiv, fenomenele de inadaptare şi devianţele comportamentale. Tipologia fenomenelor şi proceselor sociale constituie baza diferenţierii unor domenii de specializare în interiorul acestor discipline sociologice. Astfel, sociologia devianţelor comportamentale studiază fenomenele specifice de devianţă socială în diferitele sale forme : alcoolismul, prostituţia, criminalitatea etc.

Sunt anumite procese sociale sau fenomene sociale care se regăsesc în forme specifice în diferite domenii ale vieţii sociale şi care se impun a fi abordate sub aspectul lor nu numai de ordin particular ( ca în cazul sociologiilor particulare – anterior menţionate), ci şi sub aspect general – teoretic. Acestea intră şi în aria sociologiei generale – ca domeniu fundamental şi cu rol integrator în sistemul disciplinelor sociologice particulare şi aplicative, reprezentând fundamentel teoretice şi metodologice ale acestora. Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şi teoriile, legităţile cele mai generale care privesc ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale, diferitele domenii ale vieţii sociale, în unitatea lor.

  1. 5. Funcţiile sociologiei

Apărută ca încercare de pozitivare a unor aspecte de filosofie socială sau filosofia istoriei, sociologia a avut de la bun început o funcţie teoretic – explicativă. Această funcţie predomină în fazele iniţiale ale evoluţiei ei puntru ea, în prezent, să fie o funcţie secundară.

( Ionescu,Ion, Stan,Dumitru. Op. cit. Vol I. p.76).

Atunci când sociologia evidenţiază drumul către normalitate socială şi insistă predilect pe aspectele cauzatoare de dezichilibrare în societate, ea exercită o funcţie critică. Obiectivitatea criticii echivalează cu fixarea unor altor motive ale schimbării pozitive.

Unii sociologi susţin că această funcţie are o importanţă deosebită: ”Cea mai importantă funcţie a sociologiei este însă funcţia critică. Sociologia nu se poate mărgini nici la a expune viaţa socială, nici numai la o explica şi a o interpreta. Ea trebuie să examineze critic fenomenele sociale, să prezinte concluziile acestei analize şi sinteze critice. Fără o critică socială, întreaga sociologie este mult diminuată în rostul şi funcţionalitatea sa. Ea trebui să semnaleze dificultăţile vieţii sociale, contradicţiile vieţii sociale în toate societăţile…Sociologia nu trebuie să fie o ştiinţă apologetică, rolul sociologiei este să analizeze critic realitatea socială”

( Constantinescu,Miron. Op. cit., p. 14 – 15);

Sociologul nu se mulţumeşte numai cu descrierea, explicarea şi critica societăţii, ci încearcă mai mult: stabilirea formelor de contracarare a patologiei sociale şi modelarea ori proiectarea socialului pentru diferite perioade de timp. În acest mod, sociologia exprimă o pronunţată funcţie practică pe care o detalizează în trei subfuncţii aferente:

  1. funcţia practică de diagnostificare : Orice studiu sociologic asupra unei “probleme” sau fenomen social urmăreşte, între altele, să pună un diagnostic realităţii investigate, fără de care nu pot fi formulate şi orientările, concluziile şi propunerile practice. Studiind empiric, de pildă, integrarea socială şi profesională a imigranţilor rurali în “mediul industrial” şi urban vom putea diagnostica acest proces social “măsurând şi stabilind nivelul de integrare: nivel “incipient” sau redus, nivel “mediu”, nivel “superior”, “integrare optimă”, “dezintegrare socială”,”în curs de discalificare profesională” – pentru cei care nu ţin pasul cu progresul tehnic şi exigenţele profesiunii etc” (Miftode,V. Metodologia sociologică. Galaţi: Editura…, 1995, p.32 – 33);
  2. funcţia de prognosticare – dacă se au în vedere perioade “mai mici” de timp (prognoză pentru perioade de cinci ani, zece sau maximum cinsprezece ani);
  3. prospectivă – dacă se au în vedere perioade “mai mari” (vizând de pildă, evoluţia unui fenomen “în mai multe decenii” sau impactul lui asupra generaţiei viitoare (Miftode, V. Op. cit., p. 33);

Dacă sociologia dezvoltă capacităţi apreciative indivizilor cu care dialoghează (de la cercetători activi în domeniu şi până la cei care urmează diferite cursuri de sociologie ori lecturează rezultatele unor sondaje de opinii etc.), atunci ea are o funcţie axiologică.

Atunci când rezultatele demersurilor sociologice se sintetizează în reguli de comportare şi norme ale acţiunii sociale, sociologia exprimă funcţia normativ . ordonatoare. ( Ionescu,Ion   Stan, Dumitru. Op. cit., Vol I. p.77).

În una din lucrîrile fundamentale publicate sub egida UNESCO, în ultimile decenii – Tendances principales de la recherches dans les sciens sociales et humanines (Mouton, Haga, 1970) – sociologul Paul Lazarsfeld întreprinde o analiză a evoluţiei temelor şi totodată a obiectivelor şi funcţiilor sociologiei în diferitele ţări şi zone ale lumii, potrivit condiţiilor şi tradiţiilor locale. Interesantă în acest context, specifică V.Miftode, este opinia unui sociolog indonezian (S.Sumardjan) privind funcţiile sociologiei în ţara sa, dar şi în alte ţări cu niveluri asemănătoare de dezvoltare social – economică: “În afară de universităţi – scrie acest sociolog – Adunarea consultativă populară şi guvernul manifestă un interes crescând pentru aplicaţiile sociologiei. Se speră mai ales că sociologia va fi în măsură să contribuie eficient la îndeplinirea planului general de dezvoltare naţională. Un alt factor a stimulat creşterea sociologiei: se înţelege din ce în ce mai mult că dezvoltarea economică nu se va putea asigura numai prin măsuri de ordin economic, ci este necesară şi o înţelegere profundă a structurii, a caracteristicilor societăţii, ca şi a forţelor care acţionează în sânul ei. Se recunoaşte acum din ce în ce mai mult că sociologia şi cercetarea sociologică sunt necesare pentru aplicarea cu succes a măsurilor practice luate de guvern în cadrul atribuţiilor sale generale. Printre măsurile de acest gen figurează, de exemplu, readaptarea deţinuţilor, integrarea în societatea indoneziană a subgrupurilor culturale care trăiesc izolate în păduri şi regiuni muntoase, eforturile care vizează asimilarea grupurilor minoritare şi majoritare… şi dezvoltarea, în sensul cel mai larg al cuvântului, a comunităţilor săteşti” (Apud:.Miftode,V. Op.cit. , p.33 – 34). În ţările în curs de dezvoltare se manifestă şi alte fenomene privind rolul, vocaţia şi sarcinile sociologiei “Este vorba – arată P.Lazarsfeld – de tendinţa sociologilor de a forma avangarda unei elite intelectuale din ce în ce mai numeroase şi de a construi, din cauză că ei sunt chiar profesionali în contact cu “faptele sociale” mijlocul de unire între luarea deciziilor politice, pe de o parte, şi tendinţele şi nevoile sociale, pe de altă parte” (Apud: Miftode,V. Op.cit, p.34).

Pretutindeni unde există o înţelegere exactă a rosturilor şi posibilităţilor sociologiei (evident şi sociologi adecvaţi – remarca aparţine lui T.Herseni), ea este efectiv mobilizată în serviciul străduinţelor societăţii de a se dezvolta armonios şi a se perfecţiona mereu. Sociologia devine astfel din instrument ideologic un mijloc ştiinţific de reconstrucţie sau construcţie socială. (Herseni,T. Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p.63).

În unel ţări, întreaga sociologie era orientată spre problemele practice, având un profil preponderent empiric şi aplicativ. Genul acesta de sociologie este pus mai ales în serviciul politicii sociale, a cunoaşterii ştiinţifice a problemelor sociale (şomaj, pauperism, dezorganizarea familiei, criminalitate, alcoolism, prostituţie etc.) şi a rezolvării cât mai grabnice a lor. Astfel, sociologia din Marea Britanie a adăugat în trecutul nu prea îndepărtat la vechile ei cercetări privitoare la “sărăcie şi abundenţă”, problema imigraţiei, a relaţiilor interrasiale, a discriminărilor etnice şi religioase etc. (Ibidem, p.64).

Este oare conştientizată de către factorii de decizie din Republica Moldova importanţa sociologiei pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă societatea moldovenească la etapa actuală ? Se pare, că la începutul anilor 90 ai secolului trecut importanţa sociologiei pentru construcţia unei societăţi centrate pe interesele omului a fost sesizată. Despre aceasta ne vorbeşte faptul înfiinţării Institutului Naţional de Sociologie care a şi purces la cercetarea diferitelor probleme ce ţineau de schimbările din societate; Dar abia înfiinţat, Institutul Naţional de Sociologie peste câţiva ani a fost… lichidat, din lipsa mijloacelor materiale, cum au motivat acest pas organele respective. Urmările nu sau lăsat mult – aşteptate. Lipsa cunoştinţelor sociologice a condus la adoptarea unor decizii cu un grad scăzut de adecvare, afectând negativ totodată capacitatea de a evalua continuu starea sistemului, eficienţa soluţiilor luate şi, în consecinţă, de a întreprinde rapid măsurile corective. Realitatea socială efectivă are totuşi nevoie de sociologie. Drept urmare, au apărut structuri orgaziţionale sociologice care cercetează diferite aspecte ale realităţii sociale, a început pregătirea în cadrul unor instituţii de învăţământ a sociologilor profesionişti.

Cu greu, dar sociologia se afirmă, treptat, şi în cadrul societăţii moldoveneşti. În municipiul Bălţi au fost efectuate mai multe investigaţii sociologice în baza “comenzilor sociale” venite din partea primăriei. Rezultatele obţinute de către colaboratorii Centrului interdepartamental de studiere a opiniei publice au fost parţial aplicate în activitatea unor instituţii.

Desigur, sociologia nu a obţinut încă rezultate spectaculoase în domeniul aplicaţiilor sale, în industrie, în creşterea productivităţii, în ameliorarea ambianţei sociale, dar se poate să se ridice, cel puţin, la nivelul psihologiei sociale experimentale, corelative cu cele proprii “ingineriei sociale”, ingineriei factorilor umani ai dezvoltării. Maximalizarea puterilor omului de a crea şi de a induce condiţii mai bune pentru comunitatea sa umană se poate considera realizabilă. Sociologia poate stimula dezvoltarea socio – umană, socio – economică, socio -culturală, poate concura cel puţin la ameliorarea climatului socio – psihologic şi moral al societăţii, al colectivităţilor sau grupurilor sociale de diferite tipuri.

Sociologia oferă o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului, o viziune ştiinţifică asupra lumii sociale şi a destinului istoric al societăţilior moderne. Preocupaţi de soluţionarea anumitor aspecte referitoare la “relaţiile umane”, sociologii din ţările occidentale participă la soluţionarea unor probleme privind producţia şi consumul, la ameliorarea modelelor de organizare şi conducere, de management la diferitele “verigi” ale vieţii şi activităţii sociale. Ei participă, de asemenea şi la soluţionarea optimă a “conflictelor” de muncă. Ca element al “Tehno – structurii” capitaliste, sociologia occidentală a devenit, cel puţin prin aplicaţiile practice, una dintre componentele cele mai noi ale forţelor de producţie (Constantinescu,Virgiliu, Stoleru,Paula, Grigorescu, Pompiliu. Op. cit., p.14).

Sociologia se vrea a fi nu doar o “însoţitoare supusă” a schimbărilor sociale, ci şi cea care poate anticipa, poate sugera anumite soluţii cu sens optimizator. Ea poate să ofere sugestii pentru introducere unor strategii raţionale de dezvoltare social – umană. Vocaţia sociologiei este de a fi acţională, practic-participativă.

În viziunea sociologului Inkeles, atît în viaţa individulă, cît şi în cea colectivă există forţe naturale care favorizează ordinea şi stabilitatea şi alte forţe, la fel de naturale, care pot fi favorizate pentru dezordine, conflictţi distrugere. Echilibrul dintre acestea poate fi foarte diferit, în diferite timpuri. Pot fi persoane cu înclinaţii sau orientare filosofică preferenţială spre ordine sau dezordine. O sociologie completă şi adecvată trebuie să în consideraţie ambele direcţie de manifestare socială (Ibidem).

În spaţiul românesc funcţia praxiologică a sociologiei şi destinaţie practic – aplicativă a concluziilor investigaţiilor realizate ce au o veche tradiţie. “Echipele Gusti” au realizat cercetări interdisciplinare în satele ţării, în perioada interbelică, nu numai pentru cunoaşterea realităţii sociale, ci şi în scopul ameliorării condiţiilor de muncă şi de viaţă ale ţăranilor, atât cât permiteau relaţiile economice dominate în epocă.

Evidenţiem de asemenea analiza proceselor socio – economice ale industrializării şi urbanizării localităţilor şi “spaţiilor sociale” ale migraţiilor de la sat la oraş şi ale mobilităţii sociale etc.

Societatea moldovenească trece printr-o fază extrem de confuză în care noi forme de organizare socială trebuie create, procesele negative trebuie ţinute sub control, un proces de dezvoltare socială complexă trebuie susţinut. Sociologia trebuie să ofere din acest punct de vedere cunoştinţe sistematice pe cinci dimensiuni ale proceselor de schimbare şi dezvoltare socială din Republica Moldova. (le expunem, utilizând procedeul analogiei din: Asociaţia sociologice din România. Buletin, 1993, nr.1, Bucureşti, aprilie 1993, p.30 – 32).

a . Atenţionare asupra problemelor, riscurilor şi ameninţărilor.

Societatea noastră se confruntă, după cum am mai menţionat, cu o mulţime de probleme sociale extrem de complexe, a căror natură şi dinamică este destul de vag cunoscută de actorii sociali. Experienţa ultimilor ani indică posibilitatea exploziei unor ameninţări pe care comportamentul în necunoştinţă de cauză al actorilor sociali le poate actualiza. Pentru a evita ameninţările, trebuie să devenim conştienţi de riscurile asociate contextului istoric actual.

  1. Spriginirea iniţierii de acţiuni şi programe orientate spre soluţionarea problemelor şi contracarării ameninţărilor. Sociologia trebuie să-şi sporească rolul său în susţinerea iniţiativelor sociale, devenind un instrument esenţial al unei democraţii active şi comprehensive.
  2. Oferirea unei baze largi de cunoştinţe empirice şi teoretice tuturor factorilor sociali, politici şi instituţionali implicaţi în procesele de decizie.
  3. Urmărirea derulării proceselor sociale în vederea spriginirii introducerii de măsuri corective sau iniţierea de noi acţiuni.
  4. Evaluarea programelor sociale, acţiunilor, reglementărilor. Feed –back-ul are o importanţă crucială în perfecţionarea oricărei acţiuni. Lipsa acestuia este sursa rigidităţii, conservatismului,stagnării. Sociologia este prin vocaţia sa un dispozitiv de furnizare continuă de feed back pentru diferitele sisteme de activitate. Funcţia de furnizor general de feed – back al sociologiei trebuie cultivată şi amplificată.

 

 

 

 

 

 

 

                                               Reţineţi :

Societatea reprezintă un întreg ce poartă o realitate diferită de cea a părţilor (indivizii);

Societatea nu poate fi redusă la părţile componente, ea este ceva mai mult decât suma părţilor;

Sociologia nu-şi propune să abordeze întregul mozaic de forme concrete întâlnite în societate,ci numai pe acelea care prezintă calităţile: constanţă, reprezentativitate statistică şi actualitate;

Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri;

Misiunea sociologului este de a cerceta orice subsistem al socialului (economia, politica, justiţia, educaţia etc.) din punctul de vedere al genezei, al alcătuirii şi funcţionării, al raporturilor cu celelalte subsisteme, al tendinţelor evolutive etc. ;

Metodologia reprezintă ansamblul metodelor utilizate în cunoaşterea socialului în conformitate cu o strategie de investigare;

Obiectivul sociologiei rezidă în depăşirea problemelor sociale;

Sociologia nu are paradigmă unitară care să vizeze toate problemele socialului şi, respectiv, nici o metodologie cu care să fie de acord întreaga comunitate a sociologilor;

Legile socialului reprezintă legăturile stabile care se reproduc cu necesitate în cadrul societăţii ;

Ştiinţele sociale particulare izolează părţile de care se interesează şi nu urmăresc decât explicarea strictă a acestora;

Ştiinţele sociale (şi nu numai) se deosebesc unele de altele prin obiect, altele – prin punctul de vedere pe care îl au în tratarea obiectului comun.

Particularităţile punctului de vedere al sociologiei în abordarea socialului sunt:

  1. modul de abordare;
  2. sistemul tematic şi de referinţă;
  3. aspectul structural;
  4. ţelul, obiectivul cercetării .

Fiecare dintre ştiinţele sociale, – în funcţie de modul de abordare, de sistemul de referinţe şi de ţelul urmărit – este alcătuită într-un mod specific, având un aspect structural deosebit.

Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şi teoriile, legităţile cele mai generale – care privesc ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale, diferitele domenii ale vieţii sociale, în unitatea lor.

Sociologiile de ramură studiază interdependenţa, intercondiţionarea dinre anumite subsisteme, procesee sociale şi celelate manifestări ale realităţii sociale.

Vocaţia sociologiei este de a fi acţională, practic-participativă;

 

Aplicaţii

  1. Care consideraţi că este importanţa studierii sociologiei generale de către studenţii de la specialitatea “Servicii de asistenţă socială”?
  2. Aduceţi argumente în susţinerea ideii conform căreia funcţia critică este cea mai importantă dintre funcţiile sociologiei.
  3. Ordonaţi descrescător, pe caiet, următoarele cerinţe psihice pentru exercitarea profesiei de sociolog. Notaţi rangul (1, 2, 3 …) în stânga fiecărei cerinţe.

– aptitudini de comunicare, sociabilitate;

– prezenţă agreabilă;

– dicţie bună şi uşurinţă în exprimarea ideilor;

– capacitate de adaptare;

– memorie vizuală şi auditivă;

– capacitate de analiză, sinteză şi abstractizare.

  1. Explicaţi raportul dintre sociologia generală şi psihologia socială.
  2. Scrieţi un eseu cu tema : “Statutul sociologiei în societatea contemporană după următorul plan de idei:

– universalitatea problematicii sociologice;

– mondializarea problemelor de studiu ale sociologiei;

– problemele arzătoare ale societăţii moldoveneşti care pot fi soluţionate şi cu ajutorul cercetărilor sociologice.

 

Întrebări recapitulative    

  1. De ce a apărut sociologia abea în deceniile de la mijlocul sec. al XIX-lea ?
  2. Care este locul sociologiei în sistemul ştiinţelot socio-umaniste?
  3. Prin ce se deosebeşte sociologia generală de ştiinţele sociale particulare ?
  4. Prin ce se deosebeşte sociologia ramurală de ştiinţele sociale particulare?
  5. Care este raportul dintre sociologia generală şi sociologiile de ramură?
  1. Identificaţi funcţiile sociologiei.

 

 

 

 

 

Bibliografie selectivă

 

  1. Ionescu, Ion, Stan, Dumitru. Elemente de sociologie. Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Vol. 1, 2000;
  2. Andrei, Petre. Sociologie generală. Iaşi: Polirom, 1997;
  1. Bulgaru, Maria (coordonator). Sociologie (manual). Vol. I. Chişinău, CE USM, 2003;
  2. Herseni, Traian, Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982;
  3. Giddens, Anthony. Sociologie. Bucureşti: BIC ALL, 2000;
  4. Dicţionar de sociologie. Editat de Gordon Marshall. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2003;n
  5. Giddens, Anthony, Sociologie. Bucureşti: BIC ALL, 2000;
  6. Dicţionar de sociologie. Editat de Gordon Marshall. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2003;
  1. Sociologie : (Note de curs)/autori Lidia Cojocaru, Angela Boguş, valentina Cohanschi. Chişinău, Edsitura A.S.E.M., 2002,
  2. Chelcea, Septimiu. Cunoaşterea vieţii sociale. Bucureşti: Editura Institutului naţional de Informaţii, 1995;
  3. Dicţionar de sociologie, coordonatori :Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu. Bucureşti: Editura Babel, 1993;
  4. Constantinescu, Miron. Introducere în sociologie. Note de curs. Bucureşti, 1974;
  5. Mihailşescu, Ioan. Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz. Iaşi: Polirom, 2003;
%d blogeri au apreciat asta: