Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Sociologie Juridică » Cursul nr. 10 CONTROLUL SOCIAL

Cursul nr. 10 CONTROLUL SOCIAL


 

 

10.1. Noţiunea de control social.

10.2. Dimensiuni şi sensuri ale controului social.

10.3. Tipuri, mecanisme şi mijloace ale controlului social.

10.4. Concepţii şi orientări juris-sociologice privind controlul social

10.5. Funcţii şi disfuncţii ale controlului social.

10.6. Controlul social în societăţile deschise şi închise.

 

                        10.1. Noţiunea de control social.

În orice societate există o serie de mijloace, modalităţi şi mecanisme de intervenţie şi control social dintre cele mai diverse, prin intermediul cărora sunt evaluate acţiunile indivizilor, fiind recompensate cele conforme cu normele prescrise şi „amendate” şi pedepsite cele deviante şi imorale.

Noţiunea de control social a fost precizată de către şcoala americană a „jurisprudenţei sociologice” ( avându-i ca principali reprezentanţi pe E.A.Ross şi R. Round), care a fost preocupată de identificarea mecanismelor şi pârghiilor prin care orice societate îşi asigură coeziunea şi funcţionalitatea. Adepţii acestei orientări porneau de la constatarea că, în orice societate, ordinea socială nu este nici spontană, nici instinctivă, ci este rezultatul atât al unor presiuni psihologice, sugestii şi acţiuni de stimulare şi persuasiune, cât şi a unor influenţe normative şi culturale prin intermediul unor instituţii şi factori instituţionalizaţi. În consecinţă, în orice societate există şi funcţionează un ansamblu de mijloace şi instrumente de presiune, persuasiune şi constrângere, prin care se asigură menţinerea comportării adecvate a membrilor în cadrul modelelor de norme, îndatoriri sau obligaţii, respingându-se, totodată, conduitele care se abat sau transgresează acest model (Banciu, Dan. Sociologie juridică: probleme, domenii, cercetări. Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2007, p.118, 119).

Desemnând, în înţelesul său cel mai general, acel ansamblu de mijloace şi mecanisme normative, sociale şi culturale prin care societatea impune indivizilor o serie de constrângeri şi interdicţii, dar şi permisiuni şi recompense, noţiunea de control social se referă la modalităţile prin care indivizii acceptă şi respectă liber şi necondiţionat normele de conduită sau, dimpotrivă, le acceptă forţat sub imperiul unor forme de coerciţie exercitate asupra lor. Constituind un mecanism de reglare socială şi normativă, controlul social se manifestă diferit de la o societate la alta, în funcţie de capacitatea sa integratoare, de sistemul de valori etice, normative şi culturale acceptat şi recunoscut în fiecare societate. Astfel, în societăţile bazate pe solidaritate mecanică, controlul social a avut un caracter predominant represiv, fiind însoţit de sancţiuni punitive menite să asigure respectarea constrânsă a normelor de către indivizi, în timp ce în societăţile caracterizate de solidaritate organică el devine restitutiv şi recompensator, avâmd rolul de a premia şi recompensa conduitee libere şi neconstrânse ale indivizilor.

Pentru acest motiv, controlul social este considerat că reprezintă o proprietate caracteristică a relaţiilor sociale, fiind determinat, în ultima instanţă, de genul de relaţii sociale care se stabilesc între indivizii care alcătuiesc societatea. Punând în acord mobilurile individuale cu normele şi valorile sociale, controlul social are ca finalitate fundamentală instituirea unei legături puternice între individ şi societate, a unei interacţiuni benefice atât asupra individului, cât şi asupra societăţii. Ca rezultat al controlului social, individul manifestă puternice tendinţe de adeziune la normele şi valorile comunităţii şi grupului care l-au socializat, interiorizându-le în structura personalităţii sale şi făcând din ele un „etalon” al propriului său comportament. Evaluînd indivizii după acest etalon, societatea dispune de multiple mijloace de modelare, ajustare sau corectare a comportamentelor individuale, toate circumscrise noţiunii de control social, care include ansamblul proceselor de socializare şi, în deosebi, al presiunilor pe care le suferă fiecare individ din partea altor membri ai societăţii şi care orientează comportamentul său într-un sens conform cu menţinerea acestei societăţi. Trebuie precizat, totuşi, că, în ciuda acestor definiţii prea restriitive, controlul social nu constituie un factor de imobilizare, deoarece el poate menţine societatea conservând-o sau făcând-o să evolueze. ( Ibidem, p.119-120).

 

10.2. Dimensiuni şi sensuri ale controlului social.

 

Urmărind respectarea şi corespondenţa rolurilor prescrise cu cele efectiv „jucate” de către indivizi, societatea evaluează diferenţiat comportamentele indivizilor, stimulând pe unele şi respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul controlului social , care reprezintă în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale, prin intermediul cărora :

  1. a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile ;
  2. b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt conform cu modelul normativ şi cultural;
  3. c) sunt interzise acele acţiuni care transgresează ordinea socială. Aceste interdicţii şi constrângeri, înlesniri şi recompensări nu sunt numai de natură exterioară, ci şi interioară, astfel încât indivizii se supun prin adeziunea lor (care li se pare normală) la modelele de comportament valorizate pozitiv în societate. (Dan Banciu, Elemente de sociologie juridică. Lumina Lex, 2000, p.118-119). Pentru acest motiv, controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a relaţiilor sociale, asigurând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic şi respingând pe cele care se abat de la acest model.

Noţiunea de control social cuprinde, deci, două dimensiuni : una cu caracter extern , care se referă la conformarea indivizilor faţă de totalitatea presiunilor şi influenţelor sociale care se exercită asupra lor de către societate şi alta cu caracter intern , care implică acceptarea normelor grupului ca şi cum ar fi propriile lor norme. Altfel spus, acceptarea şi respectarea normelor şi valorilor sociale apar fie ca o necesitate de coerenţă socială internă, fie ca o expresie a unei constrângeri sociale exterioare (Ibidem, p. 119).

Ordinea socială este formată dintr-un ansamblu de modele de acţiune, de norme, reguli, îndatoriri şi conduite. În mod firesc, individul va respecta unele şi va încălca altele, deoarece nici o persoană nu este capabilă să se conformeze pe deplin tuturor exigenţelor normative impuse de o societate. Pentru a preveni aceste încălcări şi a face să fie afirmate conduitele dorite (permise) şi reprimate cele nedorite (nepermise) societatea are la îndemână un ansamblu de instituţii, reguli, norme şi mijloace de influenţare, care au rolul de a face să fie respectate (atât ca necesitate externă, cât şi ca motivaţie internă) modelele recunoscute şi permise de conduită, în împrejurări specifice, potrivit cu statusurile şi rolurile fiecărui individ. Acest ansamblu – reprezentând sistemul controlului social dintr-o anumită societate – impune indivizilor o serie de constrângeri, reguli şi interdicţii, dar acordându-le şi recompense şi înlesniri pentru a-i determina să se conformeze şi să adopte comportamente conforme cu exigenţele normative. Aceasta nu înseamnă că indivizii se supun în mod automat şi mecanic prescripţiilor grupului, fără a le cunoaşte şi asimila conştient, cu membrii ai grupului respectiv. De aceea, socializarea, împreună cu procesul complementar al internalizării normelor şi valorilor sociale, reprezintă o sursă esenţială de control social intern, permiţând adoptarea şi promovarea de către indivizii înşişi a modelelor dezirabile de conduită. Ca urmare a acestui control social – care asigură concordanţa între motivaţiile sau aspiraţiile individuale şi exigenţele normative – individul crede în normele sociale, participă la respectarea lor şi manifestă un comportament autoreglat (motivat în mod intern). Acest comportament nu este unul static, conservator, ci unul evolutiv, în consens cu tendinţele progresului social. După cum arată G. Gurvitch, controlul social nu trebuie înţeles numai ca un „susţinător al ordinii” sau numai ca un instrument al „progresului” (Apud: Vlăduţ,Ioan. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.153) . De aceea prin control social trebuie să înţelegem procesul prin care sistemul (grup social, societate) îţi păstrează „unitatea socială în evoluţie, făcând ca fiecare individ să joace în proces ? rolul care se aşteaptă de la el. Astfel, controlul este ansamblul mecanismelor care menţin societatea în stabilitatea şi în schimbările sale (Coandă,Lissete,Curta,Florin. Mic dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura ALL,1993, p.37). Controlul social, susţine profesorul rus Ia. I. Ghilinschii, reprezintă mecanismul autoorganizării(autoreglării) şi autoconservării societăţii prin intermediul instituirii şi menţinerii în cadrul societăţii a ordinii normative, înlăturării , neutralizării sau minimalizării comportamentului care încalcă normele (deviant) (Гилинский Я. Социальный контроль над девиантностью в современной России: теория, история, перспективы// Социальный контроль над девиантностью в современной России/ Науч. Ред. Я.И.Гилинский. СПб, 1998, с.4) Într-un sens general, controlul social desemnează procesul prin care o instanţă ( persoană sau grup, instituţie, asociaţie, organizaţie sau societatea în întregul ei), cu ajutorul unor mijloace materiale şi simbolice, orientează, influenţează, modifică sau reglează comportamentul sau acţiunile indivizilor şi grupurilor sociale ce aparţin acelui sistem în vederea asigurării echilibrului dinamic al sistemului respectiv. (Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a. Bucureşti: Lumina Lex,2003, p.153).

Pornind de la faptul că „agenţii” şi ”mijloacele” controlului social ca şi „obiectul” acţiunii sale, indivizii şi grupurile sociale, că, în realitate, controlul sociale este un mecanism de autoreglare a sistemului social global, este un proces de autocontrol social. În momentele de stabilitate relativă a sistemului, controlul social se exercită, în bună măsură, prin formele sale îndulcite, iar în situaţiile când acesta este ameninţat cu distrugerea, controlul se exercită prin forme severe. De asemenea, în funcţionarea acestui mecanism, în anumite momente intervine şi toleranţa socială faţă de abaterile de la norme. În general, toleranţa se asociază cu responsabilitatea subiectivă şi cu autocontrolul, dovedindu-se funcţională pentru mecanismul de autoreglare a sistemului. În alte momente din evoluţia societăţii, atunci când se instituie un control foarte sever, asistăm, dimpotrivă, la îngustarea „marjei de toleranţă” faţă de acei membri ai societăţii care transgresează normele. ( Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.154).

Ca factor de organizare, ordonare şi influenţare a conduitelor individuale şi a relaţiilor sociale, controlul social asigură „consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa internă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate… instituirea unei legături puternice între individ şi societate, a unei interacţiuni cu efecte benefice atât asupra individului, cât şi asupra societăţii” (Dicţionar de sociologie, Coordonatori : Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu,1993, p.139).

 

 

                        10.3.Tipuri, mecanisme şi mijloace de control social

Întrucât funcţionarea normală a controlului social depinde de „normele, valorile şi modelele” promovate de „agenţii” care intră în acţiune şi de „mijloacele” utilizate de aceştia, în orice societate vom găsi mai multe forme ale acestui proces care pot fi grupate după cum urmează :

            – după felul agenţilor de la care emană controlul social şi/sau pun în acţiune mijloacele de exercitare a acestuia, distingem controlul social formal şi controlul social informal.

Controlul social formal (instituţional) constă în definirea şi instituirea de norme impersonale, instituţionalizate în acte legislative, regulamente de către organizaţii sau asociaţii oficiale. Menirea acestor norme este triplă :

  • coordonarea acţiunilor individuale în vederea realizării scopurilor comune ;
  • minimalizarea surselor de conflict din cadrul asociaţiei sau organizaţiei ;

–   perpetuarea organizaţiei sau asociaţiei (Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a, p.154-155)

Controlul formal tinde nu numai spre reglementarea, ci şi spre standardizarea conduitelor indivizilor şi grupurilor, perpetuând astfel ordinea socială. El este realizat în mod organizat şi explicit de „ agenţi” specializaţi ai controlului social.

          Controlul social informal (neinstituţionalizat) se realizează mai ales la nivelul rolurilor sociale dintr-un grup şi se manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor reciproce dintre indivizi, prin participarea acestora la viaţa colectivă. Se realizează într-o manieră implicită, în mod neorganizat, spontan şi difuz, în absenţa unor agenţi specializaţi de control. „El reprezintă rezultatul socializării în cadrul normativităţii sociale existente şi al învăţării sociale, adică al interiorizării sistemului de norme, de modele de comportare şi atitudini tipice pentru o societate” (Dicţionar de sociologie, Coordonatori : Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, p.139).

În funcţie de caracterul permisiv sau, dimpotrivă, prohibitiv           al mijloacelor utilizate, controlul social poate îmbrăca două forme:

Controlul social pozitiv se întemeiază, în principal „ pe cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere” (Banciu, Dan. Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti: Editura Hyperion XXI, 1992, p.13). În acest caz, motivarea indivizilor se realizează prin recunoştinţă, elogii, laude, încurajări, recunoaştere socială, recompense materiale etc. Astfel de control exercită atât „agenţii” oficiali, cât şi cei neoficiali, atât organizaţiile sociale, grupurile, cât şi indivizii.

Controlul social negativ ( coercitiv) se bazează, în special, pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor sociale. Dezaprobarea, descurajarea şi respingerea comportamentelor deviante ale indivizilor se realizează prin exprimarea mirării, a supărării, prin ironie, sarcazm, izolare socială, marginalizare, ameninţări, amenzi, pedepse corporale, pedepse privative de libertate etc. În forma sa oficială este realizat, în primul rând , de instituţiile juridice, de alte instituţii investite cu asigurarea ordinii publica. În forma sa mai uşoară, poate fi realizat de diferite organizaţii, asociaţii şi grupuri oficiale sau nu, de indivizi al căror statut poate fi recunoscut sau nu oficial; pentru ca, în forma sa extrem de severă, să-l întâlnim la unele secte religioase fanatice, la organizaţii criminale de tip mafiot, grupuri teroriste etc.

După cum remarcă dr. Ion Vlăduţ , preocuparea de raportare exclusivă la domeniul sancţiunilor pozitive sau negative pentru asigurarea echilibrului dinamic al sistemelor este controversată. Efectul controlului social fundamentat exclusiv pe sancţiuni pozitive sau negative nu s-a demonstrat a fi deosebit de eficace, ba , dimpotrivă, de multe ori el a fost de-a dreptul lipsit de astfel de valenţe. S-a dovedit că nu putem opera cu un psihologism îngust, utilitar, poate chiar naiv, de genul că în mod automat individul s-ar conforma unei norme sau unui model cultural pentru a fi recompensat sau, dimpotrivă, pentru a nu fi pedepsit. Indivizii anticipează desfăşurarea evenimentelor, cunosc urmările acestora şi totuşi, unii dintre ei transgresează în mod conştient normele instituite ( Vlăduţ,Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a, p.156-157). Controlul exercitat de către grup, de către societate, nu poate fi privit numai din perspectiva acestora, dintr-o perspectivă exterioară individului. El are o autonomie proprie ce se formează în însuşi procesul socializării şi se manifestă prin capacităţi de afirmare a eului în arena vieţii sociale.   De aceea, individul nu poate fi controlat numai din exterior, ca o marionetă. În aceste condiţii „agenţii” controlului social trebuie să ia în calcul coordonarea presiunii externe cu autonomia personală, cu reciprocitate individuală. El trebuie să recurgă la o astfel de strategie deoarece „ controlul social se exercită mai mult în forma implicită a relaţiilor de interdependenţă autoreglatoare dintr-un sistem” (Dicţionar de sociologie, Coordonatori : Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu,1993, p.139).

În funcţie de instanţele sociale sau „agenţii” care exercită controlul social acesta poate fi de două tipuri:

Control social organizat (formal) , exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor instituţii, organizaţii sau „agenţi” specializaţi, cum ar fi, de pildă, organele administrative, de poliţie etc;

Controlul social neorganizat (informal), realizat prin intermediul unor grupuri sociale ( de prieteni, colegi, vecinătate) sau chiar de către indivizi, inclusiv de către opinia publică, care exercită acest tip de control, de multe ori, spontan şi difuz asupra indivizilor.

În funcţie de metodele şi mijloacele utilizate, controlul social poate fi de patru tipuri:

  • Control social penal , fundamentat pe sancţiuni şi pedepse penale aplicate de către instituţiile specializate ale statului faţă de acei indivizi care încalcă sau violează normele juridice cu caracter penal;
  • Control social compensator, bazat pe ideea reparării prejudiciilor produse de către cei care încalcă normele, reparaţie care poate fi individuală, în cazul victimelor personale, sau colectivă, atunci când victimele sunt societatea sau chiar societatea;
  • Control social conciliator, în care intervine negocierea, dialogul şi medierea între diversele părţi implicate într-un conflict social şi când acestea ajung la un compromis sau la o conciliere;
  • Control social terapeutic, exercitat în special faţă de persoanele deviante care nu au răspunderea penală faţă de actele comise, fiind însă oblogaţi să fie supuşi unui tratament medical-terapeutic (aţa-numita justiţie terapeutică”) ( Rădulescu,M. Sorin Între Homo oeconomicus şi Homo sociologicus, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2006, p. 342-343)

Forma de exercitare a controlului depinde de o multitudine de factori, printre care modul de distribuire a puterii reprezintă unul dintre cei mai importanţi. Întotdeauna forma de exercitare a controlului a depins şi depinde de gradul de consolidare a puterii. Atunci când ordinea şi puterea sunt ameninţate cu prăbuşirea, pentru a păstra ordinea stabilită şi a se menţine pe sine, aceasta, de fiecare dată, pune în funcţiune controlul coercitiv (negativ), controlul formal, iar când societatea se caracterizează printr-o stare de relativă sau accentuată stabilitate, puterea recurge, cu predilecţie, la controlul social stimulativ ( pozitiv), la controlul informal. În aceste condiţii apare forma de super-control social, în care, pe lângă mijloacele obişnuite, apar instrumente speciale (stare de necesitate, persecuţiile şi teroarea sau adularea, privilegiile şi exemplificare) de eliminare a toleranţei şi de exercitare a controlului formal şi coercitiv. Tot în momentele de criză a puterii s-a constatat , de asemenea, faptul că îşi face apariţia şi un proces de supraetajare a instanţelor controlului social

(Dicţionar de sociologie, Coordonatori : Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, p.140).

            În sistemul controlului social există, după cum am văzut mai sus, o multitudine de forme de control. Fiecare dintre ele joacă în cadrul acestuia un rol de importanţă variabilă, în funcţie de diferite tipuri de societăţi globale sau grupuri sociale, de diferitele tipuri de indivizi. Ierarhia formelor de control social este variabilă ; fiecare poate să domine asupra celorlalte sau, dimpotrivă, să fie dominată, după conjunctura istorică şi structurile sociale concrete. De regulă, eficacitatea controlului social depinde de măiestria „agenţilor” acestuia în administrarea „formelor” şi „dozajelor” potrivite în condiţiile date, astfel încât să asigure completarea optimă a controlului formal cu cel informal, cu cel pozitiv şi cel negativ, cu cel negativ, cu cel autoritar şi cel democratic, cu cel de factură morală, juridică, religioasă etc., în scopul de a impune indivizilor normele, valorile şi modelele culturale valorizate pozitiv de societatea respectivă.

Mijloacele controlului social includ o serie de modalităţi şi insturmente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripâiilor grupului, comunităţii sau societăţii.

După cum remarcă Jan Szczepanski „ fiecare grup, fiecare colectivitate socială dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de constrângere, interdicţii şi constrângeri, sisteme de persuasiune şi presiune, sancţiuni până la constrângerea fizică, inclusiv sisteme şi modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de distincţii şi premii, datorită cărora comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt conduse spre concordanţa cu modelele acceptate de acţiune, de respectare a criteriilor de valoare, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul membrilor” ( Szczepanscki, Jan. Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1972, p.176.) La această enumerare realizată de autorul polonez, dr. Ion Vlăduţ mai adaugă propaganda, dezinformarea şi publicitatea realizate prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă, mijloace care au căpătat un rol extraordinar de mare în societatea contemporană ca instrumente de persuasiune, dar şi de presiunea asupra marelui public. (Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a, p. 159)

Aşadar, mijloacele controlului social sunt extrem de diverse şi numeroase, mergând de la simple sugestii sau ironii până la cele mai tentante recompense sau crude pedepse. Tipologizarea acestora se prezintă în felul următor :

  • După „agenţii” care le elaborează şi/sau le aplică, mijloacele controlului social pot fi instituţionalizate şi neinstituţionalizate .

Mijloacele de control instituţionalizate (formale) sunt, în cea mai mare parte, acele instrumente prevăzute în altele legislative în alte acte normative, în acte cu caracter moral, religios, politic, ştiinţific, militar, sportiv etc. Bunăoară, este cazul sancţiunilor care însoţesc normele juridice, al recompenselor şi pedepselor din regulamentele militare etc. Ele emană de la organizaţii, asociaţii, instituţii şi persoane oficiale şi sunt, de asemenea , aplicate de organisme, instituţii şi persoane cu caracter oficial.

Mijloacele de control neinstituţionalizate (informale) se referă la acele instrumente ale controlului social neformalizate, neinstituţionalizate, neoficializate. De regulă, aceste mijloace de cele mai multe ori ele nu emană de la vreo autoritate oficială, dar pot fi aplicate şi de „agenţii” formali ai controlului social. Acestea sunt reprezentate de tradiţii, obiceiuri, cutume, uzanţe, convenţii, practici instituite la nivelul grupurilor, dar şi de încurajări, laude, blamări, etichetări, ironizări etc.

După conţinutul mecanismelor prin intermediul cărora acestea acţionează asupra indivizilor, mijloacele controlului social pot fi psihosociale şi material-sociale .

Mijloacele psihosociale se adresează psihicului uman determinându-l pe individ să-şi interiorizeze normele şi valorile dezirabile social şi, pe această bază, să-şi adapteze opiniile, atitudinile şi comportamentele la modelele culturale propuse de grup sau societate. Internalizându-şi normele, valorile şi modele sociale, individul va simţi supunerea faţă de acestea ca o nevoie a lui, internă, nu a grupului sau a societăţii, ca „ o obligativitate morală, interioară”.

Mijloacele material-sociale( Szczepanscki, Jan. Op. cit., p.187.) ale controlului nu mai fac apel la interiorizarea normelor, valorilor şi modelelor sociale de către individ, la respectarea lor din convingere de către acesta, ci, dimpotrivă, prin însăşi natura mijlocului respectiv societatea îl obligă pe acesta, atunci când reuşeşte, să se conformeze standardelor de comportament pe care ea le impune. Cu alte cuvinte, conformarea la normele , valorile şi modelele sociale în cazul mijloacelor material-sociale se realizează ca o expresie a unei constrângeri sociale exterioare             

După natura lor, mijloacele de control social pot fi : morale, juridice, religioase, politice, ştiinţifice, educaţionale, culturale, economice, militare etc. În baza altor criterii de clasificare, mijloacele controlului social pot fi categorisite în : mijloace de presiune şi persuasiune, directe şi indirecte, organizate şi neorganizate, stimulative şi coercitive, conştiente şi difuze, implicite şi explicite etc.

Eficacitatea controlului social depinde de îmbinarea adecvată a diferitelor sale mijloace de acţiune, de armonizarea acestora. Dacă, spre exemplu, „sistemul de premii şi distincţii nu este armonizat cu sistemul de valori interiorizate , nu va fi atât de eficace încât să reprezinte un stimulent suficient de puternic pentru comportările dorite”. (Ibidem, p.187.)

Mijloacele controlului social nu se constituie şi nu intră în acţiune de la sine. În cadrul fiecărei societăţi, al fiecărui grup se află un anumit număr de structuri sociale capabile să genereze şi să pună în aplicare aceste instrumente. Acele elemente ale societăţii sau grupurilor care elaborează şi/ sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului în cadrul sistemului general de control social, reprezintă „instanţele” sau „agenţii” acestui proces. Rolul lor poate fi îndeplinit fie de organisme ale societăţii globale, fie de organisme ale grupurilor, colectivităţilor şi comunităţilor umane, fie de persoane. ”Agenţii” controlului social pot fi grupaţi în agenţi instituţionalizaţi (formali) şi agenţi neinstituţionalizaţi

Agenţii instituţionalizaţi (formali) sunt reprezentaţi de diferitele organisme şi organizaţii de stat, juridice, politice, administrative etc. sau organisme, asociaţii, ligi formale ale societăţii civile, de indivizi ce deţin un statut oficial în grup, în societate ( preşedintele unei ţări, liderul politic al unui partid, primarul, directorul etc.). Aceşti „agenţi” realizează un control social organizat asupra indivizilor şi grupurilor sociale.

Agenţii neinstituţionalizaţi (informali) sunt reprezentaţi de anumite grupuri (de presiune sau lobby, de de prietenie, de vecinătate, de joacă, criminale etc.) sau indivizi. Agenţii neinstituţionalizaţi realizează un control social neorganizat, spontan şi difuz.

La nivelul societăţii sau al grupului între „agenţii” de control se stabilesc anumite legături , fapt ce ne dă dreptul să-i privim ca un ansamblu de „instanţe” aflate în interacţiune, ca un sistem al organelor de control. Aceste „instanţe” sau „organe” sunt capabile să genereze şi să aplice forme şi mijloace diferite ale controlului social, atât la nivelul grupurilor sociale, cât şi la acela al societăţii globale.

 

                  10.4. Concepţii şi orientări juris- sociologice privind controlul social.

 

Ca noţiune larg utilizată în sociologia juridică şi fundamentând un întreg sistem teoretic şi conceptual, controlul social a cunoscut diverse accepţiuni şi sensuri, unele dintre ele tributare unor perspective evaluative şi juridizante, care au supralicitat importanţa dimensiunii externe a controlului social, altele de nuanţă sociologică, interesate de evidenţierea factorilor interni, de autocontrol în dirijarea şi modelarea conduitelor umane. Mai mult ca atât, istoricul noţiunii de control social relevă că acest concept a dobândit multiăple conotaţii şi semnificaţii în funcţie de diversele arii socio-culturale în care a funcţionat sau cu care a fost investit de o serie de jurişti şi sociologi.

Abordând aspectele controversate ale controlului social, A. Ogien consideră că în sociologie această noţiune are două semnificaţii diferite: în tradiţia anglo-americană, care urmează ideile lui E. Durkheim, această noţiune desemnează un fenomen universal neutru şi având caracter necesar: acţiunea unor mecanisme de reglare inerente oricărei colectivităţi sociale care organizează, pe de o bază previzibilă, raportul dintre membrii săi. În tradiţia critică, care este adesea adoptată de sociologia franceză contemporană, controlul social desemnează ansamblul de practici ale puterii care fie garantează ierarhia şi stratificarea socială, fie perpetuează condiţiile exploatării şi alienării claselor dominante. ( Ogien, Albert. Sociologia devianţei, Iaş: Polirom, 2002, p.74).

Conform concepţiei lui E. A. Ross, care a utilizat, pentru prima oară, noţiunea de control social nici o societate nu poate funcţiona în mod adecvat fără existenţa unor mijloace şi mecanisme de constrângere, dar şi de premiere, capabile să asigure menţinerea comportării adecvate a membrilor unei comunităţi sau societăţi în cadrul modelelor de norme, îndatoriri şi conduite acceptate, respingându- se sau reprimându-se conduitele nepermise sau deviante. Dintre diversele tipuri şi mecanisme de control social, Ross a acordat un rol principal legislaţiei şi dreptului în general, considerate a fi fundamentul ordinii sociale şi reprezentând cele mai specializate şi performante mijloace de control social utilizate de societate. Totuşi, Ross a evidenţiat şi limitele controlului social exercitat numai prin lege şi norme juridice, admiţând că, alături de acest tip de control social normativ, există şi alte forme, cum ar fi moravurile, uzanţele, arta, educaţia, practicile sociale, opinia publică etc., ceea ce l-a făcut pe J. Carbonnier să considere viziunea lui Ross despre controlul social ca fiind de fapt o formă îndulcită a constrângerii de tip durkheimian ( Apud: Banciu, Dan. Sociologie juridică: probleme, domenii, cercetări, p. 126).

Reprezentant de seamă al sociologie franceze, E. Durkheim a acordat un rol important acelor „ reprezentări colective”, considerând că reglarea comportamentelor indivizilor se datorează, în special, presiunilor sociale, ca expresie a acelei „conştiinţe colective”, constituită din ansamblul de credinţe şi sentimente comune majorităţii membrilor societăţii. Imprimând o tendinţă „juridizantă” sociologie sale, el a văzut în „constrângere” criteriul esenţial al socialululi, iar în drept „simbolul cel mai vizibil al solidarităţii sociale”. Pentru acest motiv, orice act care lezează sentimentele profunde ale conştiinţei colective trebuie pedepsit, iar în urma sancţionării individului criminal conştiinţa colectivă este întărită.

Dintre continuatorii şcolii „jurisprudenţei sociologice” trebuie amintit Ch.A.Ellword, în concepţia căruia controlul social- alcătuit din prescripţii juridice, legi, religie, morală, educaţie – este dependent de idealurile şi elementele spirituale ale colectivităţii. În consecinţă, controlul social are o influenţă sensibilă mai ales în direcţia eforturilor de raţionalizare şi spiritualizare a societăţii, facilitând solidaritatea socială, precum şi progresul său social, moral şi cultural. În concepţia sa, controlul social se bazează pe „idealul social”, care include valorile, ideile şi aspiraţiile culturale cele mai înalte, deşi această teză este oarecum tributul unui anume gen de „naţionalism spiritual”, identificând greşit idealul social cu natura concretă a unei societăţi, definită prin coordonate spaţio-temporale precis localizate ( Ibidem,p.127)

            O contribuţie originală privind fundamentele şi sursele controlului social au adus-o reprezentanţii „etnometodologiei” (H. Garfinkel) şi „interacţionalismului simbolic”(E.Lemert), care au accentuat importanţa „etichetării „ în ansamblul mecanismelor de control social. Din această perspectivă, controlul social nu mai este considerat ca o „ reacţie socială” constantă faţă de anumite acte de devianţă şi nonconformism ale indivizilor, ci ca o variabilă independentă, capabilă să provoace ea însăţi acte de devianţă. În consecinţă, presiunea şi constrângerea socială pot conduce nu numai la conformism şi obidienţă faţă de norme şi reguli, ci şi la tendinţe de nonconformism şi de transgregare a acestora, tendinţe ce sunt „etichetate” (considerate) ca deviante şi periculoase de către organismele şi instituţiile specializate, care devin astfel „agenţi” evaluatori ai controlului social.

Ocupându-se de funcţiile normativităţii în viaţa socială, o serie de sociologi şi jurişti, care au mers pe linia orientării structural-funcţionaliste, consideră că dreptul şi legislaţia au două funcţii de control social: (1) funcţia pasivă de control social, de sistematizare şi codificare a cutumelor şi regulilor morale, a uzanţelor şi practicilor sociale dintr-o societate;(2) funcţia activă de control social , prin instituţionalizarea şi interiorizarea valorilor şi normelor sociale în conduita şi comportamentul indivizilor. În consecinţă, abordarea sociologică a dreptului trebuie să aibă în vedere corelaţia dintre norme şi valori, pe de o parte, şi roluri şi organizaţii, pe de altă parte, prin îmbinarea analizei culturale cu cea structurală aacestora. (Ibidem, p.130)

 

  • Funcţii şi disfuncţii ale controlului social

Controlul social are importante implicaţii etice, juridice şi culturale, exercitându-se prin intermediul unor forme, mecanisme şi instituţii variate, corectând sau amiliorând deficienţele şi lipsurile socializării şi ale integrării sociale.. Din această cauză, lipsa, scăderea sau inefectivitatea controlului social, asociată cu deficitul de socializare şi inadaptare socială, pot genera apariţia unor forme de marginalitate, devianţă şi criminalitate la anumiţi indivizi sau grupuri sociale. Realizarea unui control social eficient asigură ordinea şi stabilitatea socială a oricărei societăţi, precum şi o evaluare mai adecvată a concordanţei dintre rolurile prescrise şi cele îndepline efectiv de indivizi, printr-o aplicare diferenţiată şi echitabilă a sistemului de recompense şi pedepse în funcţie de caracterul dezirabil sau indezirabil al acţiunilor desfăşurate de indivizi.

Cu toate acestea, în ciuda unor valenţe teoretice indiscutabile şi a unor funcţii benefice îndeplinite, utilizarea noţiunii de control social necesită precauţie ştiinţifică din partea cercetătorilor, întrucât el include unele conotaţii şi nuanţe evaluative, uneori chiar cu semnificaţie ideologică, în funcţie de cine controlează, ce controlează şi, mai ales, cum realizează controlul. Nu de puţine ori, o exacerbare a controlului social poate reprezenta o intervenţie brutală, de tip paternalist, a societăţii (statului) în sfera vieţii private a individului, impunându-i acestuia un stil dirijat şi controlat de viaţă, în conformitate cu interesele statului sau a celor privilegiaţi. Alterori, exercitarea unui control social în anumite medii sau grupuri defavoruzate poate conduce la o creştere artificială, dar nereală, aunor fenomene de devianţă şi criminalitate în aceste medii. În felul acesta, în mod paradoxal, controlul social exercitat prin acţiunile agenţilor săi specializaţi în scopul de a menţine stabilitatea ordinii sociale şi de a elimina criminalitatea, crează indirect şi involuntar alte tipuri de facilităţi şi modalităţi de comportament deviant sau criminal.

O primă facilitate de producere „artificială” a devianţei şi crimei o reprezintă chiar statisticile oficiale întocmite de agenţii de control social privind actele de violenţă şi crimă produse în societate, în care aceştia operează o selecţie discriminatorie a diverselor cazuri înregistrate de crime şi criminali în funcţie de clasa, rasa, etnia, statutul ocupaţional sau marital al persoanei învinuite sau cercetate. Referindu-se la toate acestea aspecte, A. Cicourel precizează că datele recoltate de poliţişti şi prezentate în faţa judecătorilor, din care va rezuita decizia de incriminare a unei persoane, sunr rezultatul unor serii de operaţiuni tehnico-birocratice, cum ar fi:

  1. a) considerarea unui individ ca fiind deviant sau criminal se face,adseaori, recurgându-se la interpelări „pre-formate”, considerate de poliţişti ca fiind relevante pentru individul în cauză (ţinută, vestimentaţie, argou etc);
  2. b) evaluarea vinovăţiei probabile a individului se bazează mai puţin pe dovezi materiale propriu-zise şi mai mult pe anumite „indicii” considerate ca fiind semnificative de către poliţişti (cum ar fi, de pildă, tipul de delict comis, mediul familial de provenienţă, nivelul de instrucţie etc.);
  3. c) modelele de intervenţie şi procedurile utilizate de către poliţie şi justiţie faţă de persoanele arestate sau încriminate nu sunt întotdeauna compatibile, fiind , de multe ori, diferite şi chiar contradictorii între ele;
  4. d) diversele documente recoltate de poliţie şi justiţie şi care devin ulterior acte oficiale fac obiectul unor multiple transformări pe parcursul relulării evenimentelor, al raporturilor de forţă şi al „aranjamentelor” din partea părţilor implicate în aceste cazuri. ( Apud: Banciu, Dan. Sociologie juridică: probleme, domenii, cercetări, p.131-132).

O altă facilitate de producere a devianţei şi crimei constă în excesul de zel pe care agenţii de control social îl manifestă faţă de anumite „zone defavorizate” sau cartiere „rău famate”, prin organizarea de patrulări zilnice, efectuarea de razii inopinate pentru a-şi dovedi eficacitatea în reprimarea crimei. Cu acest prilej o serie de poliţişti întreprind arestări la întâmplare, întreţin raporturi ambigue şi dubioase cu lumea crimei sau au relaţii strânse cu aşa-numiţii „informatori” sau membri ai lumii interlope, selectând, în mod subiectiv, doar cazurile cele mai mediatizate şi clasând cazurile care nu reprezintă o prioritate pentru cariera şi promovarea lor profesională.

În sfârşit, dincolo de faăptul că, de multe ori, agenţii de control social aplică, fără probe materiale serioase, anumite „etichete” persoanelor bănuite că au comis anumite acte criminale, ei pot contribui la generarea unor acte criminale într-o serie de situaţii:

  1. a) escaladarea devianţei, care are în vedere modul de intervenţie, metodele şi măsurile întreprinse de poliţişti în anumite împrejurări; este cazul unr demonstraţii sau a unor întâlniri sportive pe stadioane, unde intervenţia inabilă şi greşită a poliţiştilor şi forţelor de ordine poate conduce la degenerarea violenţei între aceştia şi participanţi;
  2. b) nesesizarea unor acte deviante şi criminale, situaţie în care poliţiştii, încercând să se infiltreze într-un mediu criminal sau să organizeze un flagrant delict, decid singuri dacă ignoră sau nu anumite activităţi criminale pe care le cunosc. În acest sens, se are în vedere faptul că, de multe ori, agenţii de control social, prin faptul că nu iau în considerare anumite acte criminale sau le trec cu vederea, permit indirect creşterea şi amplificarea acestora; mai mult, anumiţi „informatori” au chiar „permisiunea” din partea poliţiştilor să încalce legea fără a fi sancţionaţi;
  3. c) organizarea şi facilitarea producerii unor acte deviante şi criminale de către agenţii de control social, situaţie în care poliţiştii deghizaţi sau agenţi infiltraţi cooperează cu delincvenţii în comiterea unor acte criminale; alteori, poliţiştii, în mod secret şi conştient, generează oportunităţi şi motive pentru anumite persoane de a comite acte delincvente, fără a fi însă coparticipanţi la acestea;
  4. d) stimularea şi recompensarea agenţilor de control social în funcţie de numărul de amenzi sau persoane reţinute, în scopul de a reduce ratele actelor criminale, poate conduce indirect la o „inflaţie” a acestora şi la generarea unor stări de anxiozitate în rândul populaţiei. În multe sisteme de control social, agenţii sunt recompensaţi în funcţie de numărul de acte deviante anchetate, motiv pentru care dorinţa de recompensă crescută şi de ascensiune profesională îi poate transforma din protectori ai cetăţenilor în „roboţi” care „procesează” sau chiar „construiesc” dosare delincvente. (Ibidem, p.131,132).

 

10.6.Controlul social în societăţile deschise şi închise

            Specialiştii sunt de acord că în marea majoritate a societăţilor, controlul social urmăreşte protejarea echilibrului, a ordinii normative şi instituţionale, acţionând ca un factor de stabilitate socială. Controlul social are, totodată, importante implicaţii etice, juridice şi culturale, întrucât se exercită prin intermediul unor forme, mecanisme şi instituţii, care pot corecta, în mare parte , deficienţele şi lipsurile socializării morale şi integrării sociale. Cu toate acestea, în pofida eforturilor diferitelor instituţii şi organisme specializate care utilizează o gamă variată de mijloace şi tehnici de prevenire şi control social, în multe societăţi continuă să prolifereze forme de devianţă, inadaptare şi marginalizare a anumitor indivizi şi grupuri sociale.

Pentru realizarea conformităţii indivizilor şi prevenirea conflictelor şi tensiunilor sociale, în societăţile democratice, dreptul este utilizat ca formă de control social, menit să conducă la micşorarea decalajelor şi discrepanţelor sociale, la asanarea surselor potenţiale de inegalitate şi sărăcie, la asigurarea dreptului social al individului de a trăi o viaţă civilizată în concordanţă cu standardele unei societăţi moderne. Pentru acest motiv, multe ţări elaborează programe de politică socială, economică şi culturală care, dobândind valoare legislativă urmăresc, prioritar, adaptarea individului la modelul societal

O situaţie diferită a cunoscut – o dreptul în regimurile totalitare, iinclusiv în regimul comunist din ex-URSS, unde a fost utilizat ca principal mijloc de construire , modelare şi perfecţionare a „omului sovietic” , prin promovarea „obiedienţei” totale faţă de valorile socialismului, uniformizarea şi „standardizarea” conduitelor şi comportamentelor şi „convergenţa” intereselor individuale cu cele general-sociale . Consacrând formal principiul supremaţiei legii, dreptul în regimul totalitar a reprezentat un mijloc eficace de control a tuturor acţiunilor indivizilor şi de restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. El s-a concretizat printr-o adevărată „inflaţie” penală, dusă dincolo de limitele normale ale unei protecţii şi apărări sociale ce există în orice societate democrată şi care a utilizat, cu precădere, mecanismele coercitive bazate pe forţă şi presiune a indivizilor, ca şi pe cele de manipulare politică a acestora. Controlul social socialist a invadat întregul spaţiu privat al vieţii familiale şi intime a individului. A fost sensibil diminuat şi dezmembrat dreptul de proprietate individuală individuală, de contractare, de transmitere a unor bunuri imobile. Dreptul socialist, ca formă fundamentală de control paternalist al statului a reprezentat, totodată, un mijloc eficace de aplicare diferenţiată a sancţiunilor şi recompenselor sociale în funcţie de criterii politice şi ideologice, ceea ce a generat multiple inechităţi şi inegalităţi între indivizi.

 

                        Reţineţi

Controlul social reprezintă în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale, prin intermediul cărora :

  1. a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile ;
  2. b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt conform cu modelul normativ şi cultural;
  3. c) sunt interzise acele acţiuni care transgresează ordinea socială;

Controlul social are ca finalitate fundamentală instituirea unei legături puternice între individ şi societate, a unei interacţiuni benefice atât asupra individului, cât şi asupra societăţii;

Controlul social formal (instituţional) constă în definirea şi instituirea de norme impersonale, instituţionalizate în acte legislative, regulamente de către organizaţii sau asociaţii oficiale;

Controlul social informal (neinstituţionalizat) se realizează mai ales la nivelul rolurilor sociale dintr-un grup şi se manifestă, în mod implicit, în cadrul relaţiilor reciproce dintre indivizi, prin participarea acestora la viaţa colectivă;

Controlul social pozitiv se întemeiază, în principal pe cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere;

Controlul social negativ ( coercitiv) se bazează, în special, pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor sociale;

Mijloacele controlului social includ o serie de modalităţi şi insturmente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale, conştiente şi difuze, menite să influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripâiilor grupului, comunităţii sau societăţii;

Acele elemente ale societăţii sau grupurilor care elaborează şi/ sau pun în aplicare mijloacele de exercitare a controlului în cadrul sistemului general de control social, reprezintă „instanţele” sau „agenţii” acestui proces;

 

            Aplicaţii

1.Cum consideraţi, se manifestă în calitate de mijloace a controlului social : certificatul medical, subiectele discutate în cadrul seminarelor, buletinul de identitate, biblioteca, şedinţa Consiliului profesoral al facultăţii, telefonul mobil, titlul ştiinţific, calculatorul, hainele, fereastra, semaforul, publicitatea;

 

FORUM

 

1.Valori şi norme în viaţa personală şi viaţa de familie.

  1. Atitudini şţi comportamente faţă de mediu;
  2. Valori şi atitudini în mediul studenţesc.

 

Bibliografie selectivă

1.Sociologie : (Note de curs)/autori Lidia Cojocaru, Angela Boguş, Valentina         Cohanschi. Chişinău, Editura A.S.E.M., 2002;

2.Ogien, Albert. Sociologia devianţei, Iaş: Polirom, 2002;

3.Banciu, Dan. Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti: Editura Hyperion XXI, 1992;

  1. Vlăduţ, Ion. Introducere în sociologia juridică. Ediţia a IV-a, Bucureşti:Lumina lex, 2003.
%d blogeri au apreciat: