Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Sociologie Juridică » Cursul nr. 2. Constituirea şi evoluţia concepţiilor clasice ale sociologiei teoretice

Cursul nr. 2. Constituirea şi evoluţia concepţiilor clasice ale sociologiei teoretice


2.1.Gândirea socială în antichitate şi în Evul mediu. Primele clasificări     ale ştiinţei

2.2.Gândirea socială în Renaştere şi Iluminism.

2.3.Sisitemul sociologic comtian.

2.4.Sociologia marxistă.

2.5.Sociologismul – contribuţie esenţială la constituirea obiectului epistemic al sociologiei.

2.6.Metoda tipologiei calitative şi comprehensiunea interpretativă în sociologia lui max Weber.                                                                                                                                            

2.7. Surse şi origini în dezvoltarea sociologiei româneşti.

2.8. Dezvoltarea ştiinţei sociologice în Republica Moldova

 

2.1. Gândirea socială în Antichitate şi în Evul mediu. Primele clasificări ale ştiinţei.

 

După cum am specificat în prelegerea precedentă conceptul de sociologie a fost elaborat abia în anii 30 ai secolului al XIX-lea de către Au.Comte, încât ne întrebăm în mod firesc: când şi cum s-a constituit sociologia ca ştiinţă? Sub ce formă? De ce i s-a dat un nume nou? Sau, n-a putut să apară decât în veachul al XIX-lea? În ce fel anume? Ce prezintă astăzi sociologia? Ca să răspundem la întrebările acestea trebuie să urmărim apariţia şi dezvoltarea preocupărilor despre societate cel puţin în momentele mai însemnate şi să vedem ce loc ocupă sociologia în diferitele clasificări ale ştiinţelor.

Originile sociologiei sunt extrem de complexe şi au dus la una din cele mai contraversate probleme din istoria ştiinţelor. Nu ne punem scopul să elucidăm aceste controverse. Subliniem numai izvorul lor: cercetătorii înţeleg în chip diferit ori conceptul de sociologie ori conceptul de origine, ori de cele mai multe ori, pe amândouă. Contraversele provin şi din cauza că sociologia, ca orice ştiinţă, nu este un fapt simplu, închegat deodată, într-o formă definitivă. Ea are mai multe elemente, prin urmare se pot urmări originile fiecărea în parte sau se pot pierde din vedere unele din ele. Se înţelege uşor că originile sociologiei variază cu necesitate după cum se ţine seama numai de unul, numai de unele sau de toate elementele sociologiei. Cu atât mai mult că aceste elemente nu apar deodată, iar după ce apar, nu-şi păstrează forma lor primară. Unele se precizează într-o epocă, altele în altă epocă, apoi, cu fiecare perioadă de activitae mai intensă se aduc inovaţii care le transformă radical înfăţişarea precedentă. În viziunea sociologului român T.Herseni toate aceste dificultăţi se pot depăşi dacă se ţine seama :

  1. numai de elementele esenţiale, dar de toate elementele esenţiale ale ştiinţei;
  2. în forma lor de dezvoltare minimă, care în domeniul ştiinţei se poate fixa prin conştiinţa pe care o are cel care le descoperă şi le întrebuinţează despre rostul şi valoarea lor;
  3. fără să se considere însă sociologia ca ştiinţă pe deplin închegată decât în momentul în care aceste elemente apar întrunite şi capabile de a promova eficient cunoaştarea ştiinţifică.

Reeşind din aceste reguli, T.Herseni conchide că sociologia în elementele ei esenţiale ne apare:

  1. ca o preocupare intenţionată;
  2. de natură teoretică (abia pe urmă aplicativă);
  3. referitoare la societatea omenească privită ca un fenomen relativ de sine – stătător (cu trăsături şi legi specifice, ireductibile la alte fenomene).

Sociologia nu poate fi considerată ca ştiinţă aparte decât din momentul în care întruneşte toate aceste trei elemente. Cercetarea originilor ei trebuie să ţină însă seama de fiecare element în parte. (Herseni,T. Sociologie. Tteoria generală a vieţii sociale, p.87 – 88). Cea mai veche dintre ele este preocuparea privitoare la viaţa socială. Probabil că nici o societate omenească nu este lipsită de o gândire rudimentară în legătură cu propria ei desfăşurare, adica de o conştiinţă socială, cum o dovedeşte existenţa peste tot a regulilor de viaţă în comun, a maximelor şi proverbelor care rezumă situaţii şi experienţa socială. Cu toate acestea numărul societăţilor în care s-au dezvoltat ştiinţele sociale este foarte redus în raport cu numărul total al lor. Ca preocupare în legătură cu societatea să devină o rădăcină reală pentru ştiinţă, o sursă efectivă de dezvoltare, ea trebuie să fi suferit o întorsătură radicală, să devină intenţionată să fie o preocupare conştientă şi urmărită metodic. Întorsătura aceasta nu este opera colectivităţii ca atare, ci opera unor gânditori individuali prin care evenimentele şi frământările sociale ajung să capete şi o prelucrare raţională. Acestea (preocupările) apar la primii reformatori sociali, la legiuitori, la înţelepţi, la moralişti şi la filosofi (în toate ţările istorice din Orient). Un loc de cinste îl ocupă gânditorii chinezi şi indieni. Preocupările despre viaţa socială apar de astă dată ca acte conştiente, săvârşite în vederea reformei sociale, a desăvârşirii sau a fericirii omeneşti. Este perioada preocupărilor sociale practice, cu intenţii de transformare nemijlocită. Harry Elmer Barnes apreciază în felul următor rolul gânditorilor orientali în dezvoltarea gândirii sociale; “Cele mai remarcabile trăsături ale gândirii sociale orientale vechi pot desigur fi caracterizate ca unele din următoarele: gândirea socială a fost neoficială, sporadică şi mai degrabă neorganizată decât sistematică, sau rezultatul unui studiu deliberat. Ea a fost cât se poate de personală şi individuală la origine şi ca expresie şi nu ca o consecinţă a unor şcoli sau tipuri de gândire socială sau unor analize conştiente. Mai degrabă individul decât grupul au fost centrul celei mai importante gândiri sociale. Teoria socială a fost pre-utilizată practic şi utilizator, dedicată înlocuirii aprobării şi avertizării de fiecare zi, în viaţă. Ea a fost în hotărârea deciziei şi emoţiei, în comportament şi intenţii. Astfel gândirea socială relativă grupului mai degrabă decât individual a fost menţinută în special prin aşa – numitele grupuri “primare”, precum este clanul, vecinătatea sau satul. Dar, legea şi guvernarea primesc o anume atenţie. Orientarea gândirii sociale a fost conservată şi tradiţională mai degrabă retrospectivă pentru viitor” (Bădina, Ovidiu. Introducere în sociologie, Partea I – a, Vol I. – Cimişlia, 1992, p.24 – 25).

Întorsătura teoretică a preocupărilor sociale se datoreşte grecilor antici. Procesul acesta este foarte înaintat la cosmologi, la hipocraţi, la unii dintre sofişti, la Socrate şi Platon şi este pe deplin cristalizat la Aristotel.

Prin veacurile V şi IV î.e.n. filosofia dintr-o concepţie despre lume s-a schimbat încetul într-o concepţie despre viaţă. Evoluţia aceasta se împlineşte datorită sofiştilor şi mai ales lui Socrate (469 – 399 î.e.n.), care a nesocotit în mare parte problema cosmologică pentru a se ocupa de om, de problema antropologică şi mai ales de problema binelui, de morală. Socrate, preocupat mai mult de individ şi de om în general, n-a realizat cunoaşterea vieţii sociale. Urmaşii săi, mai ales, Platon şi Aristotel, au făcut şi pasul acesta hotărâtor pentru problema pe care o urmărim.

Platon (427 – 347 î.e.n.) a lăsat mai multe scrieri cu caracter social, dintre care cea mai însemnată este “Republica”. Ideea principală din lucrarea aceasta, care a jucat un rol foarte mare în istoria gândirii politice şi sociale, este afirmaţia nouă pentru vremea aceea, că statul este o persoană, o unitate vie, compusă, ca şi organismul individului, din părţi legate între ele şi supuse unui scop comun, formând un întreg. Socrate ca şi sofiştii, cu toate diferenţele covârşitoare dintre ei, dădea mai mare însemnătate indivizilor şi nu-i privea în raport cu statul, de aceea e un individualist. Platon dimpotrivă, dă mai mare însemnătate statului, societăţii sau întregului, în care sunt grupaţi indivizii, de aceea e un integralist. Aceste două concepţii despre stat şi societate s-au păstrat, cu adâncirea firească a vremii, până în zilele noastre. Societatea (identică cu statul) şi individul sunt trataţi ca două sisteme simetrice şi complementare.

Individul, din punct de vedere structural este alcătuit din trei componente: corpul, sufletul, mintea. La fel şi societatea este alcătuită din trei componente:

1)meseriaşii şi lucrătorii, care asigură satisfacerea nevoilor de trai ale întregii societăţi;                    

2)războinicii, care apără statul împotriva tuturor atacurilor;

3)magistraţii care guvernează statul şi asigură fericire tuturor.

Virtutea fundamentală a statului este justiţia, care menţine fiecare clasă la locul şi funcţia sa, păstrează ordinea şi unitatea statului. Astfel cele trei clase corespunzătoare funcţiilor primordiale ale statului, se supun unui principiu comun, care le subordonează şi le îmbină într-un întreg, ca mădularele unui organism. Statul apare ca un rezultat al diviziunii sociale a funcţiilor, exercitate de cele trei grupuri umane. Forma superioară a statului este considerată aristocraţia (timocraţia). Încălcarea armoniei sociale duce, după Platon, la apariţia unor forme perverse ale organizării de stat; printre care se evidenţiază: oligarhia, democraţia şi tirania.

Simetria părţii şi a întregului ca principiu de abordare a relaţiei dintre individ şi societate, l-a silit pe Platon să caute în individ caracteristicile statului şi invers, să vadă în stat anumite trăsături individuale, personale. În baza acestui principiu au fost evidenţiate tipuri caracteristice ale indivizilor. Statului timocratic îi corespunde tipul “timocratic” al individului, celui oligarhic – tipul “oligarhic”, democratic – tipul “democratic”, iar tiraniei – tipul ”tiranic”. (История социологии. Учеб пособия. Под общей редакций А.Н.Елсукова и др. 2-е изд, Мн: 1997, p.7 – 8).

Aşadar, în concepţia lui Paton sunt analizate pe larg tipurile de indivizi şi tipirile organizării social – politice a societăţii. Cheia spre înţelegerea statului este căutată în structura individului, iar în caracteristicile statului se întrevăd anumite trăsături tipice ale individului politic.

Este cartea lui Platon o scriere sociologică sau nu? Răspunsul nu este tocmai uşor de dat, din pricina că sociologia modernă şi-a restrâns în chip precis domeniul de cercetare, ceea ce nu se întâmpla cu ştiinţele din antichitate. Pe de altă parte, sociologia de azi cercetează societăţile reale, nu societăţile ideale. Totuţi găsim la Platon şi afirmaţii care ţin de domeniul sociologiei, cum este însăţi teoria expusă: problema claselor, a subordonării lor funcţionale, a raporturilor dintre individ şi societate şi chiar idei, care au influienţat sociologia contemporană: ideea integralistă, încât răspunsul corect este unul de mijloc. Lucrările lui Platon nu sunt pe deplin sociologice, dar au şi un caracter sociologic. De aceea el trebuie considerat ca un precursor al sociologiei.

Situaţia ştiinţelor din vremea aceasta apare şi mai limpede din încercările de a le clasifica. Una din cele dintâi şi mai importante ne-a rămas chiar de la Platon. Ea cuprinde Dialectica, în care ar intra filosofia teoretică, Fizica, în care ar intra toate ştiinţele privitoare la natură şi Etica, în care ar intra filosofia practică sau mai exact, ştiinţele sociale de astăzi (etica, politica, economia politică, dreptul etc.), încât sociologia îşi găseşte locul în cadrul Eticii ca un element component, dar încă nediferenţiat.

Celălalt gânditor, care a contribuit la dezvoltarea gândirii sociale este Aristotel (384 – 332 î.e.n.). Cea mai importantă dintre lucrările sale politice şi sociale este “Politica”. Remarcăm, de la început deosebirea de metodă dintre el şi Platon. Aristotel pleacă de la realitate şi mânuieşte o mulţime de fapte bine observate, încât este mult mai apropiat de spiritul ştiinţei moderne. Dacă Platon a tratat despre statul ideal, Aristotel tratează despre state reale. Indiscutabil cele două atitudini se întregesc şi sunt deopotrivă de necesare vieţii omeneşti, dar pentru dezvoltarea ştiinţelor de observaţie, cum e sociologia, atitudinea a doua este de mai mare însemnătate. Aristotel a utilizat metoda analizei, desecării întreaglui în părţi, evidenţiind particularităţile funcţionale ale acestora. După Aristotel statul este asociaţia cea mai cuprinzătoare şi deci mai desăvârşită, deoarece numai depinde de altele. Indivizii se asociază în familii pentru că nici femeia, nici bărbatul nu-şi ajung sieşi, fiecare are nevoie de celălalt. Şi mai departe, în chipul cel mai firesc, familiile se asociază formând sate, acestea la rândul lor formează statul. Statul este cea din urmă dintre asociaţii şi scopul tuturor, de aceea el îşi ajunge sie însuşi şi numai în sânul lui îşi îndeplinesc menirea celelalte asociaţii. Urmează de aici că statul e un fapt natural, pentru că dacă el este în rostul omului, trebuie să fie în conformitate cu natura acestuia. Se poate spune chiar mai mult, că natura omului nu devine perfectă decât în stat, de dată ce numai statul poate împlini nevoia ultimă de asociere “Omul – scrie Aristotel vorbele rămase celebre – din natură este o fiinţă socială”. Că omul este o fiinţă socială o dovedeşte şi graiul, care nu şi-ar găsi nici un rost în afară din societate, întrucât serveşte la comunicare. Pentru toate acestea Aristotel constată că omul “dacă nu poate ori nu are tebuinţă să se întovărăşească în societate, din cauza suficienţei sale, atunci nu este un membru al Statului, ci ori o fiară, ori un zeu”. (Gusti,D.,Herseni,T. Elemente de sociologie cu aplicări la cunoaşterea ţării şi a neamului nostru. Chişinău, 1992, p.24).

Rezultă că omul nu poate desface darurile cu care natura l-a dotat, decât în şi prin societate. Omul izolat ar trebui să fie un zeu pentru a păstra facultăţile umane, dar nefiind un zeu el va deveni în izolare un animal.

Faţă de predecesori, Aristotel adaugă în tratarea tuturor fenomenelor o preocupare mai puternică de realitatea social – empirică.

O atenţie deosebită Aristotel a acordat orânduirii statale. În acest context autorul a evidenţiat trei feluri bune şi trei feluri rele ale orânduirii politice. La primele se atribuie puterea monarhică (monarhia legitimă), aristocraţia (puterea celei mai bune părţi a păturilor bogate) şi politia (puterea raţională a majorităţii); tipurile opuse sunt: tirania, oligarhia şi democraţia.

Care este raportul dintre sistemul de gândire a lui Aristotel şi sociologie? Pasul făcut de el spre cunoaşterea realităţii sociale, înlocuiind construcţiile mintale este foarte însemnat. Totuşi nici la el nu putem vorbi de o sociologie constituită. Ca şi la Platon, preocupările sociologice sunt înglobate într-un sistem care cuprinde toate ştiinţele sociale. Ideea unei ştiinţe aparte despre societate a lipsit. Nici noţiunea fundamentală a sociologiei, societatea, nu este deosebită precis în opera sa de noţiunea de stat, cu toate că analizele lui se refereau adeseori la amândouă. Acest mod de gândire era condiţionat de realitatea socială. Pe vremea gânditorilor greci statul şi societatea nu erau realităţi potrivnice, deci nu le-au tratat în chipul acesta; apoi ştiinţele nu s-au desprins încă din sânul filosofiei şi nu era nici un motiv deosebit ca să se procedeze aşa tocmai cu ştiinţa societăţii.

Dupa cum remarca P.Andrei, Platon şi Aristotel au făcut mai mult filosofie socială, în care considerentele morale sunt pe primul plan, decât sociologice. (Andrei,P. Sociologie generală. – Iaşi, 1997, p.   ).

Aristotel clasifică ştiinţele în trei mari categorii:

  1. Ştiinţele teoretice (cunoşterea pură a naturii);
  2. Ştiinţele practice (cunoaşterea activităţii omeneşti, cu posibilitate de aplicare);
  3. Ştiinţele poetice (cunoaşterea creaţiei artistice şi tehnice).

Ştiinţele practice cuprind toate ştiinţele sociale subordonate Politicei, încât nediferenţiată, ca preocupare înglobată într-un sistem mai vast de cunoştinţe, sociologia există într-o măsură mai mare la Aristotel decât la Platon, de aceea cu atât mai mult trebuie să-l socotim şi pe el printre precursorii sociologiei.

După Platon şi Aristotel preocuparea de probleme sociale şi politice s-a răspândit la mai toţi gânditorii din antichitate. De amintit mai ales stoicii şi epicurienii, dar nici unul dintre ei nu s-a ridicat la înălţimea gânditorilor nomilazaţi mai sus.

Stoicii, care reprezintă şcoala de filosofie care a fost fondată de către Zenon (350 – 260 î.e.n.), în ultima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. şi rămasă până la desfiinţarea Imperiului Roman de apus, interpretează societatea în termenii gândirii raţionale. Ei aveau, împreună cu Aristotel, credinţa că orice om trebuie să fie social – atât pentru dezvoltarea personalităţii sale proprii cât şi pentru descărcarea potrivită a datoriilor sale, ascultând de existenţa sa următoare (viitoare).

Concepţia stoică cosmopolitană despre societatea lumii şi relaţiile cetăţeneşti ale lumii a realizat mult pentru a dezvolta ideea despre fraternitatea esenţială a umanităţii, sau cel puţin fraternitatea elitelor. În mod deosebit de important în doctrinele etice ale lor a fost emfaza stoică după care legea naturii este ca un ghid potrivit pentru conduita morală (Bădina, Ovidiu. Op. cit., p.85).

Epicurienii – fondaţi de Epicur (342 – 270) prezintă o concepţie a societăţii diametral opuse celei susţinută de stoici, menţionând această societate care a avut singura sa bază raţională în auto – interesul conştient. Acest precept al instituţiei gândite dinainte pentru relaţiile sociale, în sensul de a elimina răul şi inconvenientele pentru presocial şi condiţiile izolate.

În Evul mediu filosofia a fost supusă din ce în ce mai mult teologiei. Epocă de nouă şi puternică viaţă religioasă, Evul mediu nu înţelegea să lase nimic în afară de stăpânirea religiei. Totuşi, sub forma aceasta, preocupările despre societate nu au încetat nici un moment.
Menţionăm câteva manifestări ale gândirii sociale medievale.

În lucrarea “Polycraticus” a lui John din Salisbury (1115 – 1180), doctrina teoretică a statului primeşte explicaţia sa cea mai completă. John of Sulisbury schiţează cea mai detaliată analogie între organismul individual şi statul care l-a produs. El sugerează că în societate, noi găsim grupuri sau clase care corespund sufletului, minţii, inimii şi altor organe ale persoanei individuale. Prinţul este corpul trupului politic, preoţiunea este sufletul, senatul este inima, judecătorii şi administratorii sunt organele de simţ, soldaţii şi funcţionarii sunt mâinile, garda financiară este stomacul şi intestinele, iar ţărănimea este piciorul.(Bădina, Ovidiu.Op. ci., p.164).

Tomas Aquinas (1225 – 1274). Lucrarea sa ultimă “De regimine   principum” a fost una dintre cele mai sugestive şi sistematice tratate despre filosofia socială şi politică, care a apărut in Evul mediu.

Aquinas acceptă în mod firesc dictonul lui Aristotel privind sociabilitatea inerentă a omului, adoptând analiza lui Aristotel despre originea politică, el a avut despre societatea civilă înţelegerea a trei idei: prima – omul este conform naturii sociale; a doua – că în societate există o comunitate de idealuri şi interese de la care numai prin relaţii sociale omul poate să-şi realizeze cel mai bine interesul personal; a treia – că o putere superioară este necesară pentru a conduce societatea spre binele comun şi a da posibilitatea conducătorului să utilizeze marile sale talente în beneficiul comunităţii. (Ibidem, p.165).

Statul are originea sa în obiceiul patriarhal natural al capilor familiilor.

Aquinas a purces la argumentarea adevăratului său spirit scolastic prin combinarea cu teoria şi dogma despre biserică; ca autoritate politică, ajungând în cele din urmă la Dumnezeu, cu toate că el poate să delege aceasta prin intermediul poporului. El îl urmează pe Johan Salisbury, în conturarea analogiei organice în stat.

Teoriile lui Aquinas privind influienţa climatului asupra societăţii şi culturii înglobează tradiţia comună cu timpurile clasice şi ajută la transpunerea în lucrările lui Aristotel se Vegetus, a unor elemente originale ale sale.

 

            2.2. Gândirea socială în Renaştere şi Iluminism

 

            Renaşterea a însemnat pentru mai toate ştiinţele începutul unei perioade noi. Ruptura faţă de trecut nu s-a întâmplat dintr-o dată. Spiritul nou s-a desprins treptat din preocupările religioase şi cele filosofice, ştiinţele devenind din ce în ce mai neatârnate, iar cu intensificarea cercetărilor, ele s-au desfăcut la rândul lor, în ramuri din ce în ce mai numeroase, constituite în discipline aparte. Ştiinţele sociale au urmat şi ele drumul acesta de diferenţiere. Astfel se desfac rând pe rând economia politică, dreptul, politica, etica etc., de celelalte preocupări ştiinţifice. Filosofia se dezvoltă şi ea în numeroase ramuri care privesc ştiinţele sociale: filosofia socială, filosofia dreptului şi filosofia istoriei, în care găsim şi preocupări privitoare la societate. Vom evidenţia din epoca aceasta numai curentele mai de seamă, cu stăruinţe asupra laturei lor sociologice şi vom cerceta clasificările mai însemnate ale ştiinţelor.

Primul scriitor care a avut idei moderne dinamice despre progresul social a fost şi omul de stat musulman Ibn Khaldun (1332 – 1406). După părerea lui omul este social prin natura sa, întrucât nevoile sale sunt aşa de variate şi extinse încât ele pot fi satisfăcute doar printr- un efort de cooperare. Dar conflictul dorinţelor produce dispute şi duce la necesitatea de a institui guvernământul pentru a asigura ordinea şi stabilitatea.

Ibn Khaldun a insistat asupra necesităţii omogenităţii pentru existenţa unui stat stabil.

Analiza influenţei mediului fizic asupra societăţii a fost mai temeinică decât orice alt studiu asupra acestui subiect făcute pâna la Bodin, sau, după cum afirmă unii specialişti, până la Montesqueu ( Bădina,Ovidiu. Op. cit., p.169).

            Cea mai importantă dintre inovaţiile acestui gânditor a fost înţelegerea unităţii şi continuităţii proceselor istorice. În contrast cu concepţiile statistice ale istoriografiei creştine, care predominau încă în epocă, el a considerat că stadiile civilizaţiei sunt într-un proces constant de schimbare ca şi viaţa individului. În acest proces al dezvoltării istorice el sesizase rolul deosebit al conlucrării factorilor psihici şi de mediu (Ibidem).

Jean Bodin (1530 – 1596) s-a apropiat de o expunere corespunzătoare a proceselor sociale mai mult decât oricare scriitor de la Aristotel până la   el (Ibide., p.176). El a trasat geneza societăţii dintr-o familie iniţială care s-a extins şi s-a dispersat, dar a fost la timp reunită prin apărarea instinctului social şi o percepere crescândă a utilităţii de cooperare. La el societatea este în mod esenţial o uniune cuprinzătoare a unor grupuri mici organizate în scopul efectuării comerţului, serviciului divin şi al activităţilor similare. Dar, în timp ce societatea însăşi a avut această origine paşnică, statul şi puterea suverană a statului s-au dezvoltat prin cucerirea unui grup de către altul – prin luptă. După cum observă specialiştii, se pare că aici îşi are rădăcinile ideea pe care o dezvoltă mai târziu darvinismul social.

Analiza făcută de Bodin influenţei ce-o exercită mediul fizic asupra societăţii şi politicii a fost cea mai cuprinzătoare şi sistematică din cele care apăruseră până atunci. El şi-a derivat ideile din tradiţie şi din astrologie, dar şi din doctrina lui Hipocrat. A ajuns la enunţul că mediul are un efect deosebit asupra societăţii.

Dintre concepţiile despre stat apărute în perioada de care ne ocupăm, cea care are un caracter mai vădit sociologic este contractualismul. Începuturile lui pot fi găsite chiar în antichitate, la stoici. Reprezentanţii săi cei mai de seamă sunt însă Althusius în Renaştere, Thomas Hobbes în veacul al XVII – lea şi Jean – Jacques Rousseau în veacul al XVIII – lea.

De acum se întrebuinţează frecvent termenul de social, în locul celui de politic.

  1. J. Rousseau (1712 – 1778) în lucrarea sa “Discurs asupra inegalitaţii între oameni” emite o ideie fundamentală pentru sesizarea concepţiei sale şi anume ca inegalitatea este aceea care stă la baza înţelegerii evoluţiei sociale, deci inegalitatea este ideia de la care trebuie să pornim pentru a înţelege procesele dezvoltării sociale (Ibidem, p.196). În a doua lucrare mare a lui Rousseau “Contractul social” găsim dezvoltată ideia de bază din “Discurs asupra inegalităţii” între oameni şi justificarea pe plan doctrinar a necesităţii contactului social, Rousseau face o analiză detaliată a evoluţiei societăţii, o analiză a evenimentelor care au determinat omenirea să ajungă la contractul social.

Rousseau a reluat ipoteza mai veche că înainte de starea socială a existat o stare naturală, în care indivizii trăiau izolaţi sau în forme comunitare nereglementate decât de sentimente. El presupune apoi că omenirea a atins un moment în care forţele fiecărui individ în parte nu erau sufeciente ca să-l menţină în viaţă, încât genul uman ar fi pierit dacă nu şi-ar fi schimbat felul de viaţă. Oamenii însă nu pot crea forţe noi, de aceea nu au avut altă posibilitate decât să organizeze pe cele existente. Aceasta înseamnă că nu le-a rămas alt mijloc de conservare decât să formeze, prin agregaţie sau asociaţie, o sumă de forţe concentrice care să asigure rezistenţa necesară faţă de toate primejdiile care se puteau ivi.

Trecerea de la starea naturală la starea socială este opera voită a indivizilor, care şi-au dat seama de foloasele tovărăşirii. Actul acesta s-a făcut printr-un contract de asociere, contractul social. “Asigurarea libertăţii este deci adevăratul scop al contractului social. E vorba însă de înstrăinarea libertaţii naturale pentru a obţine în schimb o libertate convenţională. Fiecare individ câştigă din aceasta dat fiind că libertatea naturală, nu este garantată pe când libertatea convenţională este protejată prin contract” (Ibidem, p.203). În esenţa contactul social se reduce la următoarea formulă (redată în termeni originali): “Fiecare din noi pune în comun persoana sa şi toate puterile sale sub conducerea supremă a voinţei generale şi mai privim pe fiecare membru ca parte indivizibilă a totului” (Ibidem)

Dintre teoriile juridice care se apropie de sociologie şi deci au contribuit şi ele la treptata constituire a ei, cea mai însemnată este teoria dreptului natural. Ideea principală constă în afirmaţia că legile nu se crează întâmplător, de către legislatorii, pentru că ele au un temei obiectiv, determinat pe de o parte de raţiune, (principiul echităţii) şi de natura însăşi a lucrurilor (drepturile omului), pe de altă parte de împrejurări înconjurătoare, cum ar fi cele economice, sociale, geografice etc. Astfel, după Grotius (1583 –1645) există un drept natural întemeiat pe dreptate şi anterior oricărui contract dintre oameni (După contractualişti dreptul derivă din contractul social). Omul însuşi are o înclinare naturală către viaţa socială, e social din natură.

După Montesquieu (1688 – 1755), unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţelor sociale, legile nu pot fi explicate numai prin principiul echităţii, ci şi printr-o mulţime de factori, cum sunt: climatul ţărilor, calitatea terenului, religia şi moravurile etc.

Este socotit de unii (Raymond Aron etc.) ca fiind primul gânditor cu care se poate începe o istorie adevărată a sociologiei, adică el este primul dintre fondatori (Ibidem, p.183).

Marele merit al lui Montesquieu constă în aceea că el a privit legile fundamentale ale dezvoltării sociale ca legi ale naturii, care acţionând în domeniul etic, politic şi economic, sunt atotputernice, ca şi principiile fizicii şi care sunt capabile să determine întreaga desfăşurare a istroriei.

Cum se realizează acest complex proces? Cum încearcă să-l explice Montesqueu?

Opera sa intitulată Despre spiritul legilor este în fond o încercare de descifrare a acestei enigme.

Montesquieu acordă în opinia sa un spaţiu foarte larg mediului geografic ca factor principal al dezvoltării sociale, clima apărându-i ca principalul agent al modificărilor de ordin social, alături de natura solului.

După Montesquieu, clima este aceea care determină caracterul popoarelor. După cum am văzut, nu Montesquieu este primul care a formulat această teorie. El însă a dezvoltat-o şi i-a făcut aplicaţii în domeniul legilor. Determinismul geografic nu este chiar aşa de consecvent cum au încercat să-l caracterizeze o serie de specialişti în probleme de sociologie. Natura omului este condiţionată nu numai de factori naturali, dar şi de factori sociali şi psiho – sociali. Deci concepţia lui Montesquieu nu poate fi considerată determinism geografic îngust.Unele pasaje ale operei sale pot fi interpretate ca o sesizare a faptului că apariţia tulburărilor sociale este determinată în primul rând de factori de ordin material şi anume de lipsa mijloacelor de trai (Ibidem).

Montesquieu are convingerea că oamenii sunt conduşi de mai multe lucruri: climă, religie, legile, maximele guvernământului, pildele trecutului – adică tradiţiile, moravurile, manierele. Ca rezultat al tuturor acestora se formează un spirit general al poporului. El avea convingerea că cu cât acţionează mai puternic la un popor una din aceste cauze, cu atât slăbeşte mai mult influenţa celorlalte. Concepţia lui Montesquieu se deosebeşte de cele precedente prin faptul că nu sunt expuse numai anumitei idei. Ideile sunt ilustrate printr-un material empiric bogat, se analizează aspecte concrete ale politicii, dreptului, moralei, comerţului, producţiei, demografiei etc.

Teoria dreptului natural a apropiat ştiinţele sociale de o metodă mai realistă, căutând să prezinte şi fenomenele sociale ca fenomene naturale, pe care urmează să le descoperim, nu să ni le închipuim.

De la statul ideal al lui Platon până la Montesquieu, ştiinţele sociale au străbătut un drum din ce în ce mai sigur către cunoaşterea ştiinţifivă a fenomenelor legate de societate.

Dintre teoriile economice, însemnate şi pentru formarea sociologiei, amintim concepţia fiziocraţilor, mai ales Quesnay (1694 – 1774) şi Turgot (1726 – 1781). Ideea esenţială a acestei doctrine este ordinea naturală, opusă ordinii sociale artificiale, creată prin voinţa oamenilor. Această ordine naturală există în afară de noi, fenomenele sociale sunt legate prin raporturi necesare şi guvernanţii n-au decât să le înveţe pentru a se conforma lor.

În aşa mod, doctrinele politice, juridice şi economice contribuiau cu mijloacele diferite, dar rezultate asemănătoare, la adâncirea problemelor legate de societate şi la posibilitatea unei cercetări a lor din ce în ce mai ştiinţifică.

Pe parcurs am amintit şi despre contribuţia unor discipline filosofice. Dintre acestea merită mai multă atenţie filosofia istoriei (doctrină despre rostul şi direcţia evoluţiei istoriei în întregimea ei) şi filosofia morală şi socială (doctrină despre rostul şi înţelesul trăirii în societate). Cea dintâi a fost creată de gânditorul italian G.B.Vico, autorul lucrării Scienza nuova (1725) şi o găsim sub forma teoriei progresului la Turgot şi Condorcet. Contribuţia acestei disciplinei la formarea sociologiei constă în încercarea de a stabili trăsăturile comune şi legile generale de evoluţia ale tuturor societăţilor istorice.

Dar e cu atât mai firesc să găsim o contribuţie însemnată pentru sociologie în filosofia morală şi socială. Aceasta din urmă nu se deosebeşte de sociologie decât ca metodă.

De filosofia socială ţin într-o largă măsură toţi gânditorii expuşi până acum, dar ei aparţin în aceeaşi măsură şi altor discipline. Unul dintre cei dintâi care a deosebit în chip precis şi conştient ideea de societate de ideea de stat este Ferguson (1723 – 1816), gânditor scoţian, de la care ne-a rămas lucrarea “Istoria societăţii civile”. Aceasta este socotită de unii cercetători de-a dreptul printre cele dintâi lucrări de sociologie pură. Însemnătatea aceasta provine:

  1. in deosebirea societăţii civile (care devine cu putinţă ca obiect pentru o nouă ştiinţă) de societatea politică (statul), care constituie obiectul politicei ca ştiinţă;
  2. in metoda pe care o recomandă Ferguson, aceeaşi cu a sociologiei contemporane, anume să se cerceteze societatea în starea ei actuală, aşa cum se găseşte în realitate, nu în ipotetica stare naturală sau contraactuală, care scapă observaţiei ştiinţifice.

Tot printre filosofii sociali trebuie amintit Saint – Simon, care a avut o influenţă directă asupra formării sociologiei, fiind şi unul dintre cel dintâi care întrebuinţează termenul de “ştiinţă socială” în sens de sociologie (Gusti,D.,Herseni,T. Op. cit., p.29).

Aşadar, în tot decursul veacului al XVIII – lea şi începutul veacului al XIX – lea preocupările şriinţifice privitoare şa societate se înmulţesc, sociologia fiind în parte chiar constituită, numai că îi lipsea un nume şi o recunoaştere oficială.

Situaţia aceasta nelămurită se manifesta şi în clasificările ştiinţelor. Sociologia este ţinută în seamă sub diferite denumiri,împreună cu celelalte ştiinţe sociale, dar nu i se stabilise un loc aparte.

Reţineţi

Prin veacurile V şi IV î.e.n. filosofia dintr-o concepţie despre lume s-a schimbat încetul cu încetul într-o concepţie despre viaţă.

Platon:statul este o persoană, o unitate vie, compusă, ca şi organismul individului, din părţi legate între ele şi supuse unui scop comun, formând un întreg;

Individul, din punct de vedere structural este alcătuit din trei compononte: corpul, sufletul, mintea. La fel şi societatea este alcătuită din trei componente:1.eseriaşii şi lucrătorii, care asigură satisfacerea nevoilor de trai ale întregii societăţi; 2.războinicii, care apără statul împotriva tuturor atacurilor; 3.magistraţii care guvernează statul şi asigură fericire tuturor.

Aristotel : Omul din natură este o fiinţă socială;

Indivizii se asociază în familii pentru că nici femeia, nici bărbatul nu-şi ajung sieşi, fiecare are nevoie de celălalt. Şi mai departe, în chipul cel mai firesc, familiile se asociază formând sate, acestea la rândul lor formează statul. Statul este cea din urmă dintre asociaţii şi scopul tuturor, de aceea el îşi ajunge sie însuşi şi numai în sânul lui îşi îndeplinesc menirea celelalte asociaţii;

Tomas Aquinas (1225 – 1274) acceptă în mod firesc dictonul lui Aristotel privind sociabilitatea inerentă a omului;

  1. J. Rousseau (1712 – 1778) – inegalitatea este aceea care stă la baza înţelegerii evoluţiei sociale, deci inegalitatea este ideia de la care trebuie să pornim pentru a înţelege procesele dezvoltării sociale;

Înainte de starea socială a existat o stare naturală, în care indivizii trăiau izolaţi sau în forme comunitare nereglementate decât de sentimente;trecerea de la starea naturală la starea socială este opera voită a indivizilor, care şi-au dat seama de foloasele tovărăşirii. Actul acesta s-a făcut printr-un contract de asociere, contractul social.

Montesquieu acordă un spaţiu foarte larg mediului geografic ca factor principal al dezvoltării sociale, clima apărându-i ca principalul agent al modificărilor de ordin social, alături de natura solului.

Ferguson (1723 – 1816), gânditor scoţian, de la care ne-a rămas lucrarea “Istoria societăţii civile” este unul dintre cei dintâi care a deosebit în chip precis şi conştient ideea de societate de ideea de stat .

 

 

2.3. Sistemul sociologic comtian            

Sociologia ca ştiinţă s-a constituit în deceniile de la jumătatea secolului al XIX-lea când au fost elaborate două paradigme, radical opuse, în planul ştiinţelor şi acţiunii sociale: una a status – quo – ului (echilibrul social, reforme sociale etc.), alta radical – revoluţionară. La originea primei stau ca teoreticieni fondatori August Comte şi Herlet Spenser; cea dea a doua a fost creată de Marx şi Engels. Aceste paradigme s-au cristalizat în acelaşi context social:

– când poziţia politico – ideologică revoluţionară burgheză nu şi-a consumat conţinutul şi nici pe departe nu-şi încheia rolul, iar recidiva conservatoare feudală nu mai reprezenta o alternativă;

– când pentru întreaga societate europeană dezvoltată industrial toate problemele sociale mari începuseră să fie dominate de noul şi puternicul antagonism social: burghezie, proletariat.

Ca răspuns la noile funcţii ale celor două clase, asistăm cum teoreticienii de primă mărime, însă aflaţi pe poziţii teoretice diferite, formulează – în decursul a patru decenii – cele două paradigme care exprimă două situaţii şi tendinţe istorice, fundamentându-le în sisteme coerente de gândire social-filosofică, cu lucrări care prin valoarea şi rezonanţa lor au devenit parte organică a conştiinţei teoretice a celor două clase sociale.

Ambele grupe de teoreticieni au luat atitudine faţă de câteva probleme sociale cardinale identice, însă elaborând soluţii radical opuse:

  1. noul antagonism social (armonie socială sau lupta de clasă);
  2. reforma socială sau revoluţie socială (“ordine” sau “anarhie”);
  3. cum trebuie să fie teoria socială în noua epocă? Locul şi rolul ei în epocă;
  4. ce este şi cum trebuie să fie “acţiunea socială”? Cine s-o iniţieze şi s-o întreprindă?

5.caracterul şi condiţiile progresului social;

  1. fundamentarea noii paradigme în contextul ştiinţelor naturii , implicaţii metodologice.

În analiza concepţiei sociologice a lui Comte se impun trei probleme cheie. Cele trei probleme chee care degajă o anumită atitudine teoretică – filosofică şi politică sunt:

  1. prioritatea conducerii spirituale asupra politicii;
  2. neutralitatea (faţă de extrema conservatoare şi cea revoluţionară);
  3. reformismul ca acţiune de organizare pentru a se menţine “unitatea societăţii” şi deci “status – quo” social.

Ca şi Saint – Simon, August Comte dorea să reorganizeze societatea. După părerea sa, reorganizarea societăţii presupune o activitate teoretică, pentru că – zicea Comte – încercând să schimbi instituţiile societăţii, eşti obligat să modifici mai întâi moravurile oamenilor ce o alcătuiesc. Ca să realizezi acest lucru trebuie să acşionezi asupra ideilor, iar începutul trebuia să fie sistematizarea şi unificarea ideilor şi sentimentelor. Instrumentul prin care se realiza această schimbare era – afirma Comte – filosofia pozitivă.

Concepţia lui August Comte este străbătută de trei teme directoare:

  1. Societatea industrială, care este societatea Europei occidentale, are un caracter exemplar şi va deveni societatea întregii     umanităţi;
  2. Dubla universitate a Gândirii ştiinţifice; gândirea pozitivă are o vocaţie universală; metoda pozitivă care are reuşite în ştiinţele naturii neorganice trebuie să cuprindă toate aspectele gândirii;
  3. Dacă natura umană este fundamental aceeaşi, dacă ordinea socială este fundamental aceeaşi, cum, în ultima analiză, salvăm diversitatea?

Istoricii sociologiei atrag atenţia asupra faptului că concepţia lui Comte asupra unităţii umane ia trei forme, parcurge trei momente principale în cariera sa:

“Societatea care este în curs de a se dezvolta în Occident este exemplară; ansamblul umanităţii se va angaja pe calea urmată de avangarda occidentală. Istoria umanităţii este istoria spiritului atât ca devenirea Gândirii pozitive sau antrenarea pozitivismului la ansamblul umanităţii. Istoria umanităţii este dezvoltarea şi înflorirea naturii umane”

Ceea ce frapase gânditorii de la sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX fusese apariţia şi dezvoltarea industriei.

Poziţia lui Comte este diferită atât de a liberalilor, cât şi de cea a socialiştilor, el dând societăţii industuriale un sens şi o semnificaţie ce poate fi socotită ca o teorie a organizării. El nu dorea schimbări, ci doar reorganizări în interiorul sistemului, o reformă a organizării temporale printr-o putere spirituală care trebuie să fie reprezentată de savanţi şi filosofi, ce-ar fi trebuit să regleze sentimentele oamenilor, să-i unească într-o muncă comună.

“Marea criză politică şi morală a societăţilor contemporane – scrie Comte în curs de filosofie pozitivă – atârnă în ultima analiză de anarhia intelectuală. Răul cel mai adânc de care suferim stă în divergenţa ce există astăzi în toate spiritele cu privire la toate principiile fundamentale a căror fixitate e prima condiţie a unei adevărate ordini sociale. Cât timp intelegenţele individuale nu vor fi admis, printr-un acord unanim, un anumit număr de idei generale care să poată forma o doctrină socială comună, starea naţiunilor va rămânea esenţial revoluţionară, şi, cu toate paliativele, ce se vor încerca, ele nu vor putea să aibă decât instituţii provizorii.” Deci, pentru a lichida “starea naţiunilor … esenţial revoluţionară”, Comte propune o reorganizare socială bazată pe o “doctrină socială comună: Pentru a se putea ajunge la acest stadiu este nevoie de înlăturarea anarhiei intelectuale, care s-ar putea obţine dacă avem în vedere cauzele acestei anarhii. Comte consideră că aceste cauze ar consta în:

  1. Direcţiile în care progresează intelectual omenirea şi efectele acestui progres. Comte socoteşte progresul ca fiind diferenţiat de la o pătură la alta şi din această pricină în fiecare perioadă a civilizaţiei omeneşti există un amestec de concepţii diferite, aparţinând unor timpuri diferite. Asemenea concepţii împart oamenii între ei, împiedică realizarea unităţii intenţiilor şi convergenţa intenţiilor în vederea realizării celor mai fireşti scopuri sociale.

b.Diviziunea muncii, care deşi este o condiţie indispensabilă a progresului, impinsă prea departe, poate deveni dăunătoare progresului, văzut de Comte mai ales din punctul de vedere social, pentru că s-ar perde “scopul comun urmărit”. Această diviziune a muncii dusă până la refuz, ar face ca în domeniul muncii intelectuale să nu mai existe idei comune, nici sentimente şi nici interese comune . Rezultă că se micşorează solidaritatea ce există între oameni.

  1. Schimbările politice de la sfârţitul secolului XVIII. Libertatea cugetării – considera teoreticianul francez – a fost bună în măsura în care a ajutat luptei împotriva despotismului politic şi religios. Transformarea acestui   principiu într-o instituţie socială permanentă poate primejdui reorganizarea socială, pentru că libertatea ( în noile condiţii ale sec. al XIX-lea ) e dreptul de a nu accepta o stare socială oarecare . Dintr-o asemenea atitudine – se teme Comte – nu     poate ieşi un sistem politic pozitv . Soluţia ar consta în întemeierea politicii pe un corp de adevăruri pozitive,desprinse din studiul fenomenelor sociale cu ajutorul metodelor pozitive; libertatea cugetării; va înceta să mai producă divergenţe aşa de mari de păreri, deşi ele vor continua să existe. La un asemenea rezultat nu se va putea ajunge decât prin crearea unei ştiinţe pozitive a fenomenelor sociale, şi aceasta nu poate fi alta decât sociologia.

Comte avea convingerea că descoperirea legii de dezvoltare a spiritului omenesc, stabilirea unei ierarhii a ştiinţelor şi construirea sociologiei sunt cele 3 mijloace cu ajutorul cărora poate fi înlăturată starea anarhică a intelectului şi a contribui la o nouă organizare socială conform tendinţelor oamenilor.

După opinia lui Comte, spiritul omenesc a trecut de – alungul întregii sale evoluţii prin 3 stări:

  1. cea ” teologică ” sau ” fictivă ”;
  2. cea ” metafizică ” sau ” abstractă ”;
  3. cea ” ştiinţifică ” sau ” pozitivă ”.

În starea teologică ( care durează până la 1300) spiritul omenesc îndreptându-şi cercetările în mod esenţial spre cunoştinţele absolute, îşi reprezintă fenomenele ca produse prin acţiunea directă şi continuă a unor agenţi supranaturali mai mult sau mai puţin numeroşi. Fetişismul (credinţa că obiectele sunt înzestrate cu o viaţă proprie) , politeismul şi monoteizmul marchează în acest mod copilăria umanităţii al cărei punct culminant este Evul Mediu. Această epocă, ce se caracterizează prin stabilitate, este dominată de un sistem feudal şi militar.

În starea metafizică (1300 – 1800 ), care nu este în fond decât o simplă modificare generală a celei dintâi, agenţii supranaturali sunt înlocuiţi prin forţe abstracte precum Natura. Transpusă în societate această etapă de adolescenţă, tranzitoric şi dezorganizată, corespunde unei stări militare şi industriale.

În starea pozitivă spiritul uman, recunoscând imposibilitatea obţinerii noţiunii absolute, renunţă să mai caute originea şi destinaţia Universului şi de a mai cunoaşte cauzele intime ale fenomenelor, legându-se numai să descopere legile lor efective, adică relaţiile invariabile ale succesiunii şi similitudinii lor. Gândirea umană nu concentrează atenţia asupra supranaturalului, sau la explicarea cu ajutorul noţiunilor abstracte, dar numai asupra legilor care exprimă legătura observabilă dintre fenomene. În plan istoric, această stare corespunde societăţii industriale. În interesul său, ordinea şi consensul se pot impune din nou. Cum industriaşii au luat locul războinicilor, oamenii nu vor mai declanşa războaie în scopul obţinerii de putere şi bogăţii, ci vor coopera pentru a domina natura şi a produce din abundenţă în folosul tuturor.

În ultima fază pentru a putea explica fenomenele, trebuie mai întâi să stabilim raporturile între acestea, fie ele de coexistenţă sau de succesiune. Ori, aceasta înseamnă căutarea legilor fenomenelor. Şi Comte afirmă că singur în stare să ajute la explicarea fenomenelor sociale şi să întemeieze ştiinţa pozitivă despre societate, care să stea la baza ” politicii pozitive ”, este ” legea celor trei stări ”.

Pozitivistul francez credea că odată descoperită legea care guvernează evoluţia spiritului omenesc, trebuie să se treacă la înlăturarea anarhiei intelectuale. Cum socotea August Comte că putea fi înlăturată cu ajutorul ’’ legii celor 3 stări ’’, anarhia intelectuală ce i se părea că stă în calea reorganizării sociale ? Prin sistematizarea şi unificarea cunoştinţelor timpului – zice el. El propune următoarele căi :

  1. căutarea legăturilor de dependenţă ce există între ştiinţe ;
  2. găsirea unităţii de metodă, care este posibilă în domeniul ştiinţelor ;
  3. pe baza generalităţilor diferitelor ştiinţe particulare să se creeze un corp unitar de doctrină, care în mod obligatoriu să fie cunoscuţi de toţi fără deosebire.

Aceasta face posibilă existenţa unui fond comun de concepţii generale, pe baza cărora se poate realiza convergenţa activităţilor izolate ale savanţilor. Pentru a putea descoperi legăturile de dependenţă ale ştiinţelor, Comte socotea că avem la dispoziţie doar două mijloace :

  1. unul istoric, care constă în cercetarea ordinei în care s – au dezvoltat ştiinţele de – a lungul timpurilor ;
  2. altul dogmatic, care are în vedere analiza legăturilor dintre fenomene ce le studiază ştiinţele.

Comte trece la o analiză detaliată a evoluţiei ştiinţei, văzută din punct de vedere istoric şi ajunge la următoarea clasificare :

matematica ;

astronomia ;

fizica;

chimia;

biologia;

sociologia.

În fond, din punct de vedere istoric, lucrurile aşa şi stau. Cînd trece la analiza dogmatică el împarte fenomenele la început în două categorii : fenomene mai îndepărtate, denumite şi cereşti, şi mai aproape sau pământeşti. Ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenelor cereşti este astronomia. Când trece la analiza fenomenelor cereşti, el observă în primul rând te izbesc relaţiile fizice dintre fenomene. După aceasta în mod normal, pentru că avem de-a face cu fenomene de natură anorganică, vin aspectele chimice, de care se ocupă chimia. Apoi întrăm în domeniul fenomenelor ceva mai complexe, cum sunt cele ce se petrec în lumea vieţuitoarelor, de care se ocupă biologia. În fine – afirmă Comte – avem de-a face cu cea mai complexă categorie de fenomene, fenomene sociale, de care trebuie să se ocupe o ştiinţă nouă, pe care pozitivistul francez o denumeşte pentru prima oară sociologia. A rămas în afara clasificării matematica, care se ocupă cu o serie de elemente care sunt foarte simple, dar care cuprind toată gama de fenomene, şi care, de fapt, ne ajută să le înţelegem pe celelalte. Pentru că se ocupă de chestiunile cele mai generale şi în acelaţi timp cele mai simple, conform teoriei lui, matematica trece în fruntea clasificării şi din punctul de vedere dogmatic.

Ce concluzii trage Comte în legătură cu clasificarea ştiinţelor ? Fiecare dintre aceste ştiinţe se întemeiază pe legile generale ale celei precedente, dar, în acelaşi timp, cuprinde şi propriile sale consideraţii care n -au aplicare în ştiinţele celelalte.

Sociologia fiind ştiinţa care studiază fenomenele ce apar numai la oameni, singurele fiinţe vii ce au o viaţă socială organizată, deci ştiinţa care se află pe cea mai înaintată treaptă a scării, iar construirea ei semnificând desăvârşirea evoluţiei conoştinţelor umane, trebuie făcută în acord cu întregul plan firesc: sprijinind-o pe legile ştiinţelor anterioare şi în primul rând pe ale biologiei.

În cea de-a 46-a lecţie a cursului de filozofie pozitivă August Comte face consideraţii preliminare asupra necesităţii şi oportunităţii fizicii sociale ( sociologiei ).

Comte consideră că sociologia trebuie să studieze societăţile omeneşti, care sunt concepute sub raportul structurii şi funcţionării lor. Sarcina principală a sociologiei se reducea la elucidarea interacţiunii dintre legile funcţionării şi dezvoltării societăţii şi elaborării din această perspectivă a unei politici opţionale. După părerea sa sociologia este ştiinţa care cercetează părţile din care se compun societăţile omeneşti, pentru a determina raportul dintre aceste părţi şi modul de funcţionare al acestora şi legile activităţii lor. De raportul dintre părţile societăţilor depinde existenţa societăţilor, iar de legile activităţii lor depinde dezvoltarea societăţii omeneşti. Metoda sociologiei – afirmă el – trebuie să fie metoda pozitivă, deoarece sociologia ca ştiinţă aparţine fazei pozitive a societăţii omeneşti. În cercetarea fenomenelor sociale, observaţia şi experienţa trebuie să predomine asupra imaginaţiei, concepţiile relative trebuie să ia locul concepţiilor absolute, ţinta urmărită fiind descoperirea sigură şi formularea exactă a legilor ce le guvernează.

Dar oare putem noi porni de la observarea individului ? Nu! – afirmă Comte. Pentru a înţelege individul e nevoie să-i analizezi comportamentul lui în societate; deci trebuie studiată societatea în care a trăit şi trăieşte. Aceasta înseamnă că în sociologie trebuie să începem cercetarea de la compus la simplu, adică de la societate la individ, pentru că viaţa individuală nu poate fi înţeleasă decât cu ajutorul vieţii sociale.

Convingerea lui Comte era că în primul rând trebuie studiat fenomenul influienţelor pe care le exercită reciproc generaţiile omeneşti. Dar pentru că nu putem desfăşura cercetări decât în cadrul strâns al fenomenelor prezente, nu putem să ne dăm seama de perspectivă decât luîndu – le în comparaţie cu trecutul. Pe acest temei el face legătură între sociologie şi istorie, istoria văzând-o ca o ştiinţă filosofică, o ştiinţă care să explice, nu să înşire datele unele după alta.

De unde decurge şi ideea că sociologia este şi ea o ştiinţă istorică, în sensul că abordează fenomenele în mod istoric, după metoda preconizată de Comte. Dar numai o analiză istorică – zice el – nu poate satisface, pentru că la singură poate să ne conducă la erori. Garanţia metodologică esenţială în sociologie rămâne confirmarea concluziilor analizei cu legile biologice ale naturii omeneşti. Şi Auguste Comte enumeră cu această ocazie, printre metodele sociologiei: experimentul sociologic şi metoda comparativă.

Prin experiment sociologic el înţelege aceea acţiune prin care cercetătorul intervine în producerea fenomenului, modificând, pentru a putea studia mai îndeaproape, condiţiile de producere a fenomenului.

Dimensiunea importanţei ” experimentului social ” este însă limitată şi datorită marii complexităţi a fenomenelor sociale, strânselor legături ale acestora. Şi A. Comte arată că dacă am schimba unul din factorii sociali, se vor produce schimbări în lanţ şi în ceilalţi factori sociali, se vor produce schimbări în lanţ şi în ceilalţi factori, ceea ce a face ca noi să nu ştim precis dacă efectul obţinut este sau nu determinat de schimbarea ce am făcut – o noi.

În legătură cu metoda comparaţiei susţinută de Comte, se poate afirma că ea, deşi în esenţă constituie o transpunere ca procedeu din domeniul biologiei în cel al sociologiei, a deschis o nouă perspectivă pentru înţelegerea multor chestiuni care privesc societatea umană.

Precizând obiectul sociologiei ca ştiinţă autonomă, Comte arată că cea care se ocupă de părţile din care se compun societăţile şi raporturile între părţi este statica socială (sociologia ordinei); iar aceea care studiază modul în care lucrează aceste părţi şi legile care guvernează raporturile dintre părţi este dinamica socială (sociologia schimbării evoluţionare).

În oricare dintre cele trei expresii istorice ale unităţii speciei umane ( starea teologică, starea metafizică, starea pozitivă ), coexistă agenţi ai ordinii şi agenţi ai schimbării. În starea teologică, acestea sunt preoţii şi războinicii, în starea metafizică – metafizicienii şi legiştii, iar în starea pozitivă sunt savanţii şi industriaşii ( Bădescu,Ilie. Istoria Sociologiei. Galaţi: Editura Porto – franco, 1994, p.37 )

Analiza structurilor societăţilor – susţine Auguste Comte, – trebuie să cuprindă :

  1. individul;
  2. familiile;
  3. formaţiunile realizate din uniunea familiilor: clanuri, triburi, seminţii etc. până la naţiuni şi popoare.

Deci, Comte distinge în sociologie trei grade de existenţă: viaţa individuală, viaţa domestică şi viaţa socială.

Ce i-au determinat pe indivizi să se unească laolaltă? O pornire afesticivă spontană, instinctivă, negândită a naturii lor – răspunde A. Comte.

Este drept că el depăşea punctul de vedere contractualist al lui J. J. Rousseau, în sensul că vedea relaţiile dintre oameni ca fiind nu rezultatul unei înţelegeri, ci ca fiind determinate de sensibilitatea umană, de pornirea sentimentală a fiecărui individ către ceilalţi membri ai speciei sale – trăsătură identificată de Comte ca fiind instinctul social sau sociabilitatea. Socotind instinctul social drept principiu creator al vieţii sociale, comte se afla pe acelaşi teren cu Rousseau. El însă se ridică deasupra predecesorilor săi când afirma că viaţa socială a constituit cadrul cel mai prielnic pentru dezvoltarea intelectuală a individului.

Concluzia pe care o trăgea Comte atunci când analiza raporturile dintre indivizii izolaţi, era cea conform căreia prima condiţie a existenţei societăţii este instinctul social, care se manifestă ” independent de orice calcul personal ”.

Cea de-a doua condiţie a existenţei societăţii este precumpănirea ce trebuie s-o aibă la indivizi partea afectivă asupra părţii intelectuale. Motivele de natură afectivă sunt cele care fac ca oamenii să se apropie între ei şi să alcătuiască societatea. În acest nou context apare noţiunea de interes, care se manifestă la individ, dar şi la colectivitate. Interesul personal este cadrul în care se manifestă interesul general; cu alte cuvinte, interesul general nu este decât partea componentă a intereselor particulare ale membrilor societăţii. De aici teza conform căreia, pentru a fi folositor societăţii trebuie să te ocupi intens şi continuu de interesele proprii.

Iată pentru ce Comte socotea că a treia condiţie a existenţei societăţii este predominarea sentimentelor egoiste asupra celor altruiste.

Când pune problema obiectului sociologiei, Comte are în vedere nu numai individul şi locul lui în cercetarea sociologică, ci şi analiza condiţiilor de existenţă ale societăţii şi din punctulde vedere al familiei. Acest ultim aspect este socotit de el ca fiind al doilea moment principal în preocupările care trebuie să le aibă statistica socială. După părerea sa, sociologia trebuie să înceapă studiul societăţii cu familia, deoarece societatea se compune din familii – elemente omogene văzute ca unităţi sociale.

Dacă familia este o reuniune de indivizi, atunci societatea sau societăţile nu pot fi altceva decât asociaţii de familii, care să aibă ca principiu constructiv pe cel al cooperării. Cauza care determină realizarea acestei asociaţii este fondul afectiv, simpatiile care există între familiile respective, zice pozitivistul francez. El crede că familiile asociindu-se între ele de mai multe ori, pe baza sentimentelor ce le-au avut unele faţă de altele au alcătuit triburile. Însă la acest nivel Comte aminteşte de un alt element, solicitat de cooperare; este vorba de diviziunea muncii, care, în aceste condiţii, a devenit un element fundamental al existenţei societăţii, un factor al permanenţei ei dezvoltări. Diviziunea muncii a creat dependenţa reciprocă a indivizilor, dând vieţii sociale o coeziune pe care aceasta n-a cunoscut-o la început.

Cealaltă parte de care se ocupă sociologia este dinamica socială. Dinamica socială după părerea lui Comte, este ” ştiinţa mişcării necesare şi continue a omenirii ”, ceea ce ar fi echivalent cu ” ştiinţa legilor progresului ”.

Cum se menţine acest ” progres ” ?

După Comte progresul se realizează prin uşurarea treptată a condiţiilor de existenţă a umanităţii şi prin rafinarea continuă a naturii omeneşti. Progresul civilizaţiei este privit ca o luptă continuă între animalitatea şi umanitatea din individ.

Progresul civilizaţiei este determinat de o serie de factori, dintre care unii sunt cei care fac ca progresul să aibă un curs uniform. Accelerarea raporturilor dintre indivizi este cauza accelerării progresului civilizaţiei omeneşti, şi acesta este – în opinia lui Comte – un factor constant, care se realizează în şi prin individ.

Creşterea populaţiei – arată Comte – duce la o accelerare a procesului evolutiv prin stimularea concurentei între indivizi şi prin creşterea energiei cu care societatea reacţionează contra divergenţelor particulare. Creşterea populaţiei înseamnă o intensificare a raporturilor dintre indivizi, raporturi care stimulează dezvoltarea intelectuală şi morală. Sub influienţa inteligenţei dezvoltarea socială a luat caracterul de regularitate şi de continuitate, fapt neîntâlnit în viaţa animalelor. Deci şi aici tot un factor de ordin subiectiv este cel care determină procesul dezvoltării progresului. De aici teza lui Comte că istoria societăţii este determinată de istoria spiritului, de unde decurge necesitatea ca în cercetarea istoriei omenirii să pornim de la istoria generală a spiritului. … Spiritul omenesc, care determină dezvoltarea societăţii, nu se poate realiza decât în societate.

Clasa conducătoare într-o societate (după Comte) este aceea care depozitează, prelucrează şi interpretează ideile şi convingerile filosofice ale epocii. Comte credea că savanţii, ştiinţele, deci spiritul pozitiv, vor avea puterea să refacă consensul pe o cale intelectuală şi deci să refacă comunitatea morală sub forma unei umanităţi exemplare. (Ibidem, p. 46 ). Participarea maselor la conducerea societăţii este o utopie, chiar o utopie reacţionară pentru că aceasta ar duce la materializarea unor principii ce ar duce la materializarea unor principii ce înlesnescmanifestarea anarhiei intelectuale.

În acest context, problema puterii are – la sociologul francez, – semnificaţii deosebite faţă de predecesorii săi. Reprezentanţii ştiinţei nu sunt specialişti pe aspecte înguste ale naturii, ci sunt filosofi, care având un orizont larg, au menirea să realizeze sinteza cunoştinţelor omeneşti:

  1. reglează viaţa interioară;
  2. realizează ori solidarizează oamenii;
  3. consacră puterea temporală ( în maniera în care, de exemplu, preoţii declară şi conving că regii guvernează în numele lui Dumnezeu, astfel că puterea spirituală se supra – adaugă celei temporale, făcând-o legitimă şi determinându-i recunoaşterea );
  4. modernizează şi limitează puterea temporală.             ( Ibidem)

Aşadar, nu materia, nu forţele economice, ci spiritul, forţele ideale sunt motorul istoriei, forţa motrică a dezvoltării societăţii umane. Ei reprezintă noua putere spirituală, care va exercita printr-un colegiu de filosofi. Aceştia se vor ocupa de toate problemele pe care le ridică conducerea vieţii intelectuale şi a societăţii, adică învăţământ şi educaţie, ştiinţa şi cultura. Ei vor trebui să nu practice nici o meserie şi să nu ia parte la exercitarea puterii politice propriu-zise. Puterea politică va fi exercitată de cei care produc şi fac să circule bunurile materiale, adică industriaşi, proprietari funciari, comercianţi şi bancheri. Controlul puterii temporare ( politice ) va fi exercitat de puterea spirituală.

Pornind de la constatarea că în vremea să existe o ” anarhie intelectuală ” profundă, că în ştiinţele despre om domnesc încă concepţii teologice, dar şi concepţii metafizice, iar cele pozitive abia îşi croiesc drum, Comte şi-a propus să treacă la o purificare a ştiinţelor.

Comte atacă următoarele ” drepturi ” :

  1. libertatea conştiinţei;
  2. egalitatea politică;
  3. suveranitatea naţională sau suveranitatea poporului.

După părerea sa, epoca în care trăia el devine epoca declamatorilor şi a sofiştilor, că luptele iau direcţiuni şi aspecte morbide primejdioase, iar masele muncitoare, în loc să fie îndemnate să coopereze, sunt aţâţate unele contra altora, pentru profitul exclusiv al politicienilor.

Ce sugera el? În primul rând o ” pozitivare ” a politicii. ” Pozitivarea ” politicii nu se poate face decât fundamentând-o pe ” fizica socială ” ( adică pe sociologie ), când devagaţiile metafizice vor fi înlocuite cu adevăruri precise, scoase din observaţia organizată şi disciplinată a faptelor. Politica va fi aşadar, aplicarea practică a sociologiei, ambele devenind în acest mod ştiinţe practice pozitive.

Comte avea ferma convingere că întemeierea politicii pe veritabila cunoaştere a legilor naturale ale societăţii va restabili disciplina intelectuală în locul anarhiei şi va înlocui arbitrariul, şarlatania, interesul personal printr-o conducere ştiinţificăşi regeneratoare, ierarhia conducătorilor, având în fruntea ei pe deţinătorii celor mai largi concepţii de ansamblu, pe spiritele filosofice pozitive.

” Dacă sistematizarea ideilor ” constituia prima etapă în munca complexă ce socotea Comte că trebuie desfăşurată, ” sistematizarea sentimentelor ” înseamnă cea dea doua etapă a operei ce trebuia să ducă la reorganizarea socială. Această a doua operaţiune era socotită necesară – credea Comte – pentru că ideile nu pot duce singure la acţiune; ele au nevoie de un scop, de sentimente. Poţi avea o idee, dar ca să o realizezi ai nevoie de o pornire afectivă care nu este altceva decât dorinţa de a realiza idea respectivă.

… el ajunge în domeniul moralei, pe care o socoteşte ca fiind puntea de legătură între filosofia pozitivă şi politica pozitivă.

… el socoteşte că pentru a putea schimba societatea trebuie să acţionezi în direcţia înfrânării instinctelor egoiste. Cum s-ar putea realiza aceasta?

Cunoscând cauzele care le generează şi acţionând în sensul limitării sferei lor de influienţă.

Cauzele la care se referă Comte sunt de 2 feluri : subiective şi obiective.

  1. subiective – În categoria cauzelor subiective el enumeră o serie de înclinări altruiste ca, de pildă,   simpatia părinţilor faţă de copii. Mergând mai   departe, el arată că simpatia produce simpatie, bunăvoinţa produce bunăvoinţă   … socoteşte că jocul acestor cauze subiective este reglat de legea biologică cunoscută, după care puterile oamenilor, atât cele fizice cât şi cele psihice se dezvoltă prin exerciţiu. Exerciţiul trebuie efectuat cu ” înclinările     altruiste ” ale idividului în familie şi în viaţa socială, iar ca rezultat acestea vor putea să frâneze din ce în ce mai mult instinctele egoiste.

b.obiective – Există însă şi condiţii obiective, în care se desfăşoară                       mecanismul subiectiv al dezvoltării înclinaţiilor altruiste. Printre aceste condiţii obiective Comte aminteşte: viaţa de familie, întocmirea societăţii, organizarea sociologiei în care se manifestă indivizii. Viaţa în cadrul acestor colectivităţi îl face pe individ să înţeleagă că a trăi în interesul lui propriu este un principiu moral depăşit.

Întregul proiect de reformă socială nu viza înlocuirea sau schimbarea realităţilor economice, sociale şi politice ale vremii sale, ci realizarea unor schimbări în convingerile maselor, în ideile şi sentimentele acestora, pentru realizarea unui mod unic de gândire, acel elaborat de ” puterea spirituală ” supremă societăţii, care în ultima instanţă, conform Sistemului de politică pozitivă, erau savanţi – preoţi pozitivişti şi pe această bază să se reorganizeze societatea.

 

Reţineţi

În deceniile de la jumătatea secolului al XIX-lea când au fost elaborate două paradigme, radical opuse, în planul ştiinţelor şi acţiunii sociale: una a status – quo – ului (echilibrul social, reforme sociale etc.), alta radical – revoluţionară;

Ambele grupe de teoreticieni au luat atitudine faţă de câteva probleme sociale cardinale identice, însă elaborând soluţii radical opuse:

  1. noul antagonism social (armonie socială sau lupta de clasă);
  2. reforma socială sau revoluţie socială (“ordine” sau “anarhie”);
  3. cum trebuie să fie teoria socială în noua epocă? Locul şi rolul

ei în epocă;

  1. ce este şi cum trebuie să fie “acţiunea socială”? Cine s-o

iniţieze şi s-o întreprindă?

5.caracterul şi condiţiile progresului social;

  1. fundamentarea noii paradigme în contextul ştiinţelor naturii;

implicaţii metodologice.

În analiza concepţiei sociologice a lui Comte se impun trei probleme cheie.

  1. prioritatea conducerii spirituale asupra politicii;
  2. neutralitatea (faţă de extrema conservatoare şi cea revoluţionară);
  3. reformismul ca acţiune de organizare pentru a se menţine “unitatea societăţii” şi deci “status – quo” social.

Marea criză politică şi morală a societăţilor contemporane – afirmă Comte – atârnă în ultima analiză de anarhia intelectuală;

Pentru a reoprganiza societatea este nevoie de înlăturarea anarhiei intelectuale, care s-ar putea obţine dacă avem în vedere cauzele acestei anarhii. Comte consideră că aceste cauze ar consta în: a. Direcţiile în care progresează intelectual omenirea şi efectele acestui progres;

b .Diviziunea muncii, dusă până la refuz, ar face ca în domeniul muncii intelectuale să nu mai existe idei comune, nici sentimente şi nici interese comune;

  1. Schimbările politice de la sfârţitul secolului XVIII.   Libertatea cugetării – în condiţiile ale sec. al XIX-lea e dreptul de a nu accepta o stare socială oarecare . Dintr-o asemenea atitudine – se teme Comte – nu     poate ieşi un sistem politic pozitv ;

Descoperirea legii de dezvoltare a spiritului omenesc, stabilirea unei ierarhii a ştiinţelor şi construirea sociologiei sunt cele 3 mijloace cu ajutorul cărora poate fi înlăturată starea anarhică a intelectului şi a contribui la o nouă organizare socială conform tendinţelor oamenilor;

Spiritul omenesc a trecut de – alungul întregii sale evoluţii prin 3 stări:

1.cea ” teologică ” sau ” fictivă ”;

2.cea ” metafizică ” sau ” abstractă ”;

3.cea ” ştiinţifică ” sau ” pozitivă.

Sociologia este ştiinţa care cercetează părţile din care se compun societăţile omeneşti, pentru a determina raportul dintre aceste părţi şi modul de funcţionare al acestora şi legile activităţii lor;

În sociologie trebuie să începem cercetarea de la compus la simplu, adică de la societate la individ, pentru că viaţa individuală nu poate fi înţeleasă decât cu ajutorul vieţii sociale;

Precizând obiectul sociologiei ca ştiinţă autonomă, Comte arată că cea care se ocupă de părţile din care se compun societăţile şi raporturile între părţi este statica socială (sociologia ordinei); iar aceea care studiază modul în care lucrează aceste părţi şi legile care guvernează raporturile dintre părţi este dinamica socială (sociologia schimbării evoluţionare);

Comte credea că savanţii, ştiinţele, deci spiritul pozitiv, vor avea puterea să refacă consensul pe o cale intelectuală şi deci să refacă comunitatea morală sub forma unei umanităţi exemplare.

Aşadar, nu materia, nu forţele economice, ci spiritul, forţele ideale sunt motorul istoriei, forţa motrică a dezvoltării societăţii umane.

Aplicaţii

1.În sec. al XIX-lea Au. Comte a plasat sociologia în vârful piramidei ştiinţelor-mai sus de matematică, fizică şi biologie. Unde plasaţi Dumneastră sociologia contemporană ?

2.Progresul social, în opinia lui Au.Comte, este obiect de studu al:

  1. staticii sociale;
  2. dinamicii sociale;
  3. fizicii sociale;

 

3.Poziţia superioară în ierarhia ştiinţelor după Au.Comte revine :

  1. matematicii;
  2. biologiei;
  3. sociologiei;
  4. astronomiei.

Forum

  1. Cunoştinţele, raţiunea constituie forţa motrice a dezvoltării societăţii ?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                        2.4. Sociologia marxistă

            Vom conveni înainte de toate că acordarea statutului de clasic al sociologiei lui Marx nu este nici evidentă, nici unanim recunoscută. Deşi a lucrat ca istoric, filosof, economist, ba chiar ca sociolog, Marx a fost în principal ziarist şi revoluţionar. În această chestiune, în 1957, Lucien Goldmann afirma imposibilitatea existenţei oricărei forme de sociologie marxistă. Ştiinţa care contribuie la edificarea proiectului lui Marx se vrea practică şi revoluţionară. În aceste condiţii, separarea discursului ştiinţific de cel militant este imposibilă.

Ştefan Buzărnescu afirmă că marxismul şi neomarxismul nu aparţin sociologiei, ci doar economiei, filosofiei, politologiei. Marxismul, cât şi încercările de dezvoltare a acestuia nu pot fi asimilate în sistemul conceptual al sociologiei ca disciplină de studiu, instituţie şi profesie ( Buzărnescu,Ştefan. Istoria doctrinelor sociologice, p. 6 – 7 ).

            În contradicţie totală cu această teză, Georges Gurviteh proclamă că, dimpotrivă, Marx a fost în primul şi cel mai important rând sociolog. Mai mult, chiar sociologia crează unitatea operei ( Lallement, Michel. Istoria ideilor sociologice, Vol I, p.83). O analiză atentă a epocii sale demonstrează, – afirmă Ştefan Costea, – că, de fapt, şi el şi-a propus să elaboreze o concepţie şi o teorie generală a societăţii, vizând să contribuie la înţelegerea marilor transformări generate în evoluţia societăţii moderne de revoluţiile politice din secolul al XVII-lea şi de apariţia economiei capitaliste industriale, o realitate istorică, economică şi socială inedită, radical deosebită de cea tradiţională. ( Costea, Ştefan. Istoria generală a sociologie. Compendiu. Ediţia a II-a. Bucureşt: Editura Fundaţiei România de mâîne, 2004, p.121-122).

Dincolo de diversitatea abordărilor teoretice şi de principiile schemelor metodologice adoptate, teoria marxistă a tratat acelaşi set de probleme care a constituit obiect de investigaţie şi pentru celelalte teorii sociologice ale epocii . După cum afirmă Tom Bottomore şi Robert Nisbet, „ din punctul de vedere ale diferenţelor dintre marxism şi sociologie, acestea nu sunt mai mari decât acelea care există între diferitele teorii rivale în domeniul comun acceptat, ca domeniu al analizei sociologice” (Apud : Costea, Ştefan. Op. cit.,p.122). Mai mult decât atât, autorii citaţi consideră că există multe alte legături şi acorduri teoretice şi metodologice, ca şi influenţe reciproce, între anumite versiuni ale teoriei marxiste şi alte poziţii teoretice din sociologie (Ibidem).

În ce ne priveşte, ferindu-ne de o asemenea controversă ne vom strădui să redăm aici contribuţiile esenţiale ale lui Marx la teoria sociologică.

Spre deosebire de A. Comte, care s-a concentrat asupra studiului opoziţiei dintre societăţile anterioare şi societatea industrială, Marx şi-a propus să investigheze contradicţiile inerente societăţii moderne însăţi, contradicţii care apăreau şi se manifestau în epoca modernă şi, pe această bază, a interpretat caracterul antagonist şi contradictoriu al societăţii capitaliste. Pornind de aici, el s-a străduit să demonstreze faptul că sursa caracterului antagonist al societăţii capitaliste o constituie structura fundamentală a acesteia şi că tocmai de aceea, acest caracter antagonist reprezintă resortul esenţial mişcării şi devenirii istorice a societăţii.

De unde derivă situaţia specială a lui Marx ca sociolog, inseparabil de omul de acţiune, ca urmare a înţelegerii faptului că, prin însăşi natura sa, un sistem social antagonic şi contradictoriu nu se poate îndrepta decât spre propria sa distrugere.

Aşadar, marxismul se deosebeşte de celelalte direcţii ale gândirii sociologice din sec XIX-lea prin modalitatea tratării soartei istorice a Occidentului. În timp ce eforturile reformatoare ale lui Comte, Spencer, altor sociologi cunoscuţi din secolul XIX-lea erau îndreptate spre perfecţionarea sistemului existent, Marx şi Enghels îl respingeau în întregime. Pentru Marx societatea europeană reprezenta un organism îmbătrânit, care nu mai avea resurse de dezvoltare. Contradicţiile capitalismului nu mai puteau fi rezolvate în cadrul sistemului existent. De aici argumentarea teoretică a pieirii capitalismului, a inevitabilităţii revoluţiei socialiste. Aceste idei au constituit reperele noii paradigme sociologice.

Baza conceptuală a sociologiei marxiste a constituit-o ideia sesizării şi explicării materialiste a istoriei. În ce constă concepţia materialistă asupra istoriei ? Marx şi Engels au arătat că ea constă ” în a examina procesul real de producţie, luînd ca punct de plecare producţia materială a vieţii nemijlocite, şi în a concepe forma de relaţii legate de acest mod de producţie şi generate de el, adică societatea civilă în diferitele ei stadii, ca bază a întregii istorii; ea constă, de asemenea, în a prezenta activitatea societăţii civile în sfera vieţii de stat şi a explica prin ea totalitatea diferitelor produse teoretice şi forme de conştiinţă, ca religie, filosofie, morală etc. , precum şi în a urmări procesul naşterii lor pe această bază, putându – se astfel prezenta procesul în ansamblul lui ( deci şi interacţiunea diferitelor sale lecturi)” .

  1. Marx a fost primul teoretician care, nu numai a proclamat necesitatea abordării sistemice a fenomenelor sociale, dar s-a străduit să realizeze acest principiu metodologic în concepţia originală a formaţiilor social – economice. ( История социологии, p. 59). Concepţia în cauză a devenit prima concepţie sistemică în adevăratul sens al cuvântului în istoria sociologiei, concepţie, care nu medita despre societate, dar tindea să o explice. Teoria formaţionistă a societăţii şi a procesului istoric se baza pe un material empiric enorm din istoria Europei.

Conceptul de ” formaţia socială ” se deosebea de alte noţiuni ale sociologie marxiste prin faptul că încerca să cuprindă aspectele vieţii sociale în totalitatea şi interacţiunea lor. La baza fiecărei formaţiuni, după Marx, se află un anumit mod de producţie a bunurilor materiale care reprezintă unitatea forţelor de producţie şi relaţiilor de producţie a societăţii respective. Sistemul relaţiilor de producţie constituie baza economică, căreia îi corespund anumite instituţii politice, juridice, religioase, forme concrete ale familiei, modului de viaţă etc.

  1. Marx şi F. Enghels au evidenţiat cinci formaţiuni social – economice : comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul şi comunismul. Fiecare din aceste formaţiuni constituie trepte consecutive ale progresului istoric, apogeul căruia îl constituie comunismul. Această legitate generală era încălcată numai de unele fluctuaţii întâmplătoare, cum ar fi ”modul asiatic de producţie ”. Spre deosebire de părtaşii evoluţionismului care căutau cheia înţelegerii societăţii în investigarea societăţilor primitive, Marx consideră că societăţile avansate elucidează mai pe larg legile fundamentale ale dezvoltării sociale. Deaceea a fost analizat fundamental numai capitalismul, ca cea mai matură formaţie.

Trecerea de la o formaţiune la alta se realizează în rezultatul rezolvării contradicţiilor dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie. Fiecare formaţiune există atât timp cât contribuie la progresul forţelor de producţie. Antagonismul dintre forţele de producţie mereu în schimbare şi relaţiile de producţie care rămân învechite conduce în cele din urmă la revoluţii sociale. Revoluţiile nu se produc automat, dar presupun existenţa unor condiţii suficiente economice şi extraeconomice: o anumită stare a conştiinţei sociale, raportului dintre clase etc. După cum sublinia Marx ” o formaţiune socială nu piere înainte de a se fi dezvoltat toate forţele de producţie pentru care este destul de largă, iar relaţiile de producţie noi şi superioare nu le iau locul niciodată înainte de a se maturizat condiţiile lor materiale de existenţă în chiar sânul vechii societăţi .”

Concepţia materialistă asupra istoriei, menţionând rolul activităţii material – productive în viaţa societăţii, nu respingea nici problema tradiţională a raportului dintre necesitatea istorică şi activitatea conştientă a oamenilor. Pornind de la tratarea hegheliană a raportului dintre libertate şi necesitate, întemeietorii marxismului i – au imprimat acestei probleme un caracter mai pământesc. Elaborarea conceptului de formaţiune şi elucidarea mecanismului economic al trecerii de la o formaţiune la alta au completat noţiunea abstractă de legitate istorică cu un conţinut concret. ( Ibidem, p.60 ).

Concepţia de formaţie era abordată la Marx şi Engels în strânsă legătură cu reprezentările despre elementele structurale ce constituiau totalitatea socială. În sens larg prin structură socială se înţelegea totalitatea legăturilor trainice dintre sferele principale ale vieţii sociale : economică, politică, culturală şi altele – şi se manifesta ca o totalitate ordonată a formelor organizării sociale şi activităţii. În calitate de elemente componente se manifestau formele vieţii sociale şi instituţiile sociale corespunzătoare lor. Legăturile trainice dintre componentele societăţii îşi aveau originea în relaţiile economice.

Diviziunea socială a muncii şi raporturile de producţie ce se constituiau în baza forţelor de producţie exercitau, după Marx, influienţa hotărâtoare asupra tuturor sferelor vieţii sociale, unindu-le într – un sistem.

În sens mai îngust noţiunea de structură socială era abordată de Marx din perspectiva divizării societăţii în grupe sociale şi a legăturilor trainice dintre ele.(Ibidem).

În întreaga operă a lui K. Marx este prezentă ideea existenţei celor două mari clase ale societăţii capitaliste – burghezia şi proletariatul – care se află într – un tip de relaţii şi suferă modificări în funcţie de situaţiile concret istorice. Între aceste clase sociale se află actele, în zona agrară cea a proprietarilor funciari – după cum se arată în “ Capitalul ” , cărţile trei patru – beneficiari ai rentei şi ai unor forme speciale de exploatare, dar şi pături mijlocii : micul industriaş , micul negustor, ţărănimea, aflate în situaţii diferite faţă de clasele sociale principale ale societăţii date.

În “Capitalul” referindu-se la această stare, Marx afirmă că aceste clase “ luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături mijlocii. Aşadar, ele nu sunt revoluţionare, ci conservatoare,… sunt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în rândurile proletariatului, nu – şi apără interesele actuale, ci interesele lor viitoare şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi – l însuşească pe cel al proletariatului”.

Analiză făcută de Marx îl duce la desprinderea misiunii istorice a proletariatului ca clasă.

Orientarea politică a întemeietorilor marxismului a condus la diminuarea multor aspecte al raporturilor dintre clase, la reducerea acestora doar la o luptă intransigentă.

Ideile susmenţionate au fost sintetizate în “Prefaţă” la “Contribuţii la critica economiei politice”, unde , de fapt, este schiţată întreaga concepţie marxistă: “În producţia socială a vieţii lor oamenii intră în raporturi determinate, necesare, interdependente de voinţa lor, în raporturi de producţie care corespund unei anumite trepte de dezvoltare a forţelor materiale de producţie.” Totalitatea acestor raporturi de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe care se ridică o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund anumite forme de conştiinţă socială. Modul de producţie a vieţii materiale determină procesul vieţii sociale, politice şi spirituale în general. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa. Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele materiale de producţie ale societăţii vin în contradicţie cu raporturile de producţie existente, sau – în termeni juridici – cu raporturile de proprietate înăuntrul cărora ele se mişcaseră până atunci. Din forme de dezvoltare a forţelor de producţie, aceste raporturi se prefac în cătuşe ale acestora. Atunci se deschide o epocă de revoluţie socială. Schimbarea bazei economice provoacă prefacearea mai înceată sau mai rapidă a întregii uriaşe suprastructuri. În cercetarea unor astfel de prefaceri trebuie să se facă totdeauna deosebire între prefacerea materială a condiţiilor economice de producţie, prefacere care poate fi constatată cu precizie pe calea ştiinţelor naturale, şi între formele juridice, politice, religioase, artistice sau filosofice, cu un cuvânt ideologice, sub care oamenii devin conştienţi de acest conflict şi îl soluţionează prin luptă. După cum un individ nu poate fi apreciat după cele ce gândeşte el despre sine, tot astfel o asemenea epocă de prefacere nu poate fi apreciată după conştiinţa ei. Dimpotrivă, această conştiinţă trebuie explicată prin contrazicerile vieţii materiale, prin conflictul ce există între forţele de producţie ale societăţii şi raporturile de producţie. O formaţiune socială nu piere înainte de a se fi dezvoltat toate forţele de producţie pentru care este destul de largă, iar raporturile de producţie noi şi superioare nu le iau locul nici odată înainte de a se fi maturizat condiţiile lor materiale de existenţă în chiar sânul vechii societăţi. De aceea, omenirea îşi pune totdeauna numai sarcini pe care le poate rezolva, căci, privind mai de aproape, vom găsi totdeauna că problema însăşi se iveşte numai acolo unde condiţiile materiale ale rezolvării ei există sau , cel puţin, se află în proces de devenire. În linii mari modurile de producţie asiatic, antic, feudal şi modern burghez pot fi caracterizate ca epoci de progres ale formaţiunii economice a societăţii. Raporturile de producţie burgheze sunt ultima formă antagonistă a procesului social de producţie, antagonistă, nu în înţelesul unui antagonism individual ci al unui antagonism care se naşte din condiţiile sociale de existenţă ale indivizilor; dar forţele de producţie care se dezvoltă în sânul societăţii burgheze creează , în acelaşi timp, şi condiţiile materiale pentru dezlegarea acestui antagonism. Cu această formaţiune socială se încheie deci preistoria societăţii omeneşti” – scria Marx.

Aşadar, ideile esenţiale ale interpretării sociologice marxiste a societăţii, care, în linii generale, sunt următoarele:

  1. pentru înţelegerea proceselor devenirii istorice a societăţilor omeneşti este necesară analiza structurilor sociale obiective ale acestora, a forţelor şi relaţiilor de producţie şi nu modurile de a gândi a oamenilor, căci lor li se impun raporturi sociale supraindividuale, indiferent de aspiraţiile, preferinţele şi dorinţele lor individuale;
  2. în orice relaţie există o bază economică sau o infrastructură şi o suprastructură constituită din instituţii juridice, politice, moduri de gândire, ideologii, filosofii etc.;
  3. sursa mişcării şi dezvoltării sociale o constituie contradicţia dintre forţele de producţie generate de raporturile de proprietate în care ele se desfăşoară ;

d.în aceste raporturi contradictorii intervine lupta de clasă, generată de ataşamentul unor clase la vechile raporturi de producţie şi a altora la noile raporturi ce se formează în mersul progresiv al devenirii sociale;

e.dialectica forţelor şi relaţiilor de producţie demonstrează că revoluţiile sociale nu sunt accidente politice, ci expresia unei necesităţi istorice şi îndeplinesc funcţii necesare, producându-se atunci când condiţiile pentru declanşarea lor sunt îndeplinite;

f.în orice sistem social există o anumită realitate socială şi o conştiinţă socială, prima fiind cea care o determină pe a doua; ceea ce înseamnă că pentru explicarea şi înţelegerea modului de a gândi al oamenilor este necesară cunoaşterea şi înţelegerea raporturilor sociale în care ei sunt integraţi;

f)în evoluţia generală a societăţii există etape istorice distincte, produse şi întemeiate pe regimuri economice sau pe moduri diferite de producţie : modul de producţie asiatic, antic, feudal şi burghez. Ultimele trei s-au succedat în istoria societăţilor occidentale. Primul este distinct de acestea şi s-a înregistrat în societăţile asiatice. Toate modurile de producţie occidentale s-au întemeiat pe exploatarea omului de către om; fiecare însă în mod distinct: prin sclavie (cel antic), prin servaj (cel feudal), şi prin sistemul salarial (cel capitalist), care, în viziunea lui Marx, va constitui ultima formaţiune socială antagonistă, pentru că aceasta va fi succedată de modul de producţie socialist, întemeiat pe munca producătorilor asociaţi, ceea ce va exclude exploatarea omului de către om. ( Ştefan Costea. Op. cit., p.125-126.)

Destinul ulterior al teoriei sociologice marxiste a fost marcat de momente şi de recepţionări diferite. Astfel, în timpul vieţii sale, această teorie nu a fost luată în considerare nici de oamenii de ştiinţă individuali, nici de comunităţi ştiinţifice. Abia după moartea lui, scrierile sale au ajuns să se situeze în atenţia opiniei publice şi a specialiştilor şi să înceapă să aibă o influenţă intelectuală şi politică crescândă, devenind treptat doctrina şi teoria socială dominantă a mişcării muncitoreşti internaţionale, până în anul 1914. După care au apărut o serie de dezbateri teoretice, politice şi ideologice în sânul mişcării muncitoreşti.

La începutul sec. al XX-lea, dezbaterile în jurul teoriei sociale marxiste au continuat, conturându-se mai multe orientări şi curente, între care ortodoxismul marxist, reprezentat de K.Kautsky, revizionismul bersteinian şi austro-marxismul, la care s-a adăugat noul mod de abordare a problemelor de către Lenin şi reprezentanţii bolşevicilor, care ulterior au ajuns într-o poziţie hegemonică. În esenţă, Lenin a reafirmat, împotriva revizionismului şi reformismului european, semnificaţia revoluţionară, practică a marxismului, a elaborat o teorie asupra rolului conducător al partidului în opera de construire a noii societăţii, teza alianţei proletariatului cu ţărănimea, cea a luptei de clasă în epoca imperialismului, adaptând concepţia asupra marxismului ca „ teorie a revoluţiei proletare”..

În ceea ce priveşte contribuţia lui Marx la constituirea sociologiei se poate afirma că, la fel ca şi în celelalte concepţii, doctrine sau sisteme sociologice, şi în cazul marxismului regăsim şi elemente valabile şi limite sau echivocuri teoretice, metodologice şi ideologice.

O analiză critică obiectivă a conceptelor fundamentale pe care le-a elaborat şi cu care a operat K.Marx ( forţe de producţie, relaţii de producţie, infrastructură, suprastructură, existenţă socială, conştiinţă socială etc), permite afirmaţia că acestea pot fi utilizate în analiza sociologică a societăţii . Căci analiza stării economiei, a relaţiilor de producţie sociale, a dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice, reprezintă domenii reale de investigaţie, metode şi indicatori majori ai înţelegerii mai cu seamă a societăţilor moderne şi a stadiului lor de dezvoltare. ( Ibidem, p.128.)

Discutabil este, însă conceptul determinării şi chiar condiţionării relaţiilor sociale şi a stării conştiinţei sociale de către forţele materiale şi relaţiile economice de producţie.

După cum remarca Petre Andrei , e adevărat că factorul economic are un rol foarte mare în viaţa socială şi o deosebită importanţă în constituirea societăţii chiar, dar nu putem admite că el e totul şi că numai datorită lui societatea există şi se transformă. ( Petre Andrei. Sociologie generală. Ed. A IV-a. Iaşi: Ed. Polirom, 1997, p. 242.). Determinismul social este mult mai complex. Iar în ceea ce priveşte tipurile de societăţi primitive, – continuă Petre Andrei, – s-ar putea afirma contrariul, căci în ele nu economia are un rol determinant, ci factorul spiritual şi, în special, credinţa, care dă o coloratură religioasă înseşi fenomenelor economice. Dreptul vechi, forma de organizare politică, normele morale şi organizarea familiei, totul suferă influenţa absolută a religiei (Ibidem).

În privinţa raporturilor dintre infrastructură şi suprastructură, de asemenea, există o serie de probleme discutabile. În fond, elementele constitutive la Marx sunt : forţele productive, respectiv ansamblul utilajelor tehnice ale unei societăţi şi organizarea muncii. Pot fi acestea separate de resursele umane, atât pentru crearea, cât şi pentru punerea lor în valoare ? Pot fi ele separate de cunoaşterea ştiinţifică, de creaţiile şi inovaţiile ştiinţifice şi tehnice ? – se întrebă cercetătorul Ştefan Costea (Ibidem, p.129.). Este evident că o serie de elemente pe care Marx le consideră a ţine de suprastructură se regăsesc, de fapt, în infrastructură. Poate fi concepută organizarea muncii şi a producţiei separat de proprietate, de natura şi legile sale ? Dacă adăugăm la aceasta şi interpretarea dogmatică potrivit căreia infrastructura determină suprastructura, este clar că această problematică nu a fost soluţionată în mod ştiinţific.

În acelaşi mod este necesar să fie considerate şi alte concepte fundamentale, cum ar fi , cel al contradicţiei dintre forţele de producţie şi relaţiile de proprietate, teza marxistă a luptei de clasă, ca motor al dezvoltării istorice etc.

 

 

 

 

 

Reţineţi

În timp ce eforturile reformatoare ale lui Comte, Spencer, altor sociologi cunoscuţi din secolul XIX-lea erau îndreptate spre perficţionarea sistemului existent, Marx şi Enghels îl respingeau în întregime;

Baza conceptuală a sociologiei marxiste a constituit-o ideia sesizării şi explicării materialiste a istoriei;

Ideile esenţiale ale interpretării sociologice marxiste a societăţii, în linii generale, sunt următoarele:

a)pentru înţelegerea proceselor devenirii istorice a societăţilor omeneşti este necesară analiza structurilor sociale obiective ale acestora , a forţelor şi relaţiilor de producţie şi nu modurile de a gândi a oamenilor, căci lor li se impun raporturi sociale supraindividuale, indiferent de aspiraţiile, preferinţele şi dorinţele lor individuale;

b)în orice relaţie există o bază economică sau o infrastructură şi o suprastructură constituită din instituţii juridice, politice, moduri de gândire, ideologii, filosofii etc.;

c)sursa mişcării şi dezvoltării sociale o constituie contradicţia dintre forţele de producţie generate de raporturile de proprietate în care ele se desfăşoară ;

d)în aceste raporturi contradictorii intervine lupta de clasă, generată de ataşamentul unor clase la vechile raporturi de producţie şi a altora la noile raporturi ce se formează în mersul progresiv al devenirii sociale;

e)dialectica forţelor şi relaţiilor de producţie demonstrează că revoluţiile sociale nu sunt accidente politice, ci expresia unei necesităţi istorice şi îndeplinesc funcţii necesare, producându-se atunci când condiţiile pentru declanşarea lor sunt îndeplinite;

f)în orice sistem social există o anumită realitate socială şi o conştiinţă socială, prima fiind cea care o determină pe a doua; ceea ce înseamnă că pentru explicarea şi înţelegerea modului de a gândi al oamenilor este necesară cunoaşterea şi înţelegerea raporturilor sociale în care ei sunt integraţi;

f)în evoluţia generală a societăţii există etape istorice distincte, produse şi întemeiate pe regimuri economice sau pe moduri diferite de producţie : modul de producţie asiatic, antic, feudal şi burghez. Ultimele trei s-au succedat în istoria societăţilor occidentale. Primul este distinct de acestea şi s-a înregistrat în societăţile asiatice. Toate modurile de producţie occidentale s-au întemeiat pe exploatarea omului de către om; fiecare însă în mod distinct: prin sclavie (cel antic), prin servaj (cel feudal), şi prin sistemul salarial (cel capitalist), care, în viziunea lui Marx, va constitui ultima formaţiune socială antagonistă, pentru că aceasta va fi succedată de modul de producţie socialist, întemeiat pe munca producătorilor asociaţi, ceea ce va exclude exploatarea omului de către om.

Aplicaţii

În schema analitică marxistă a societăţii, baza constituie:

  1. forţele de producţie ale societăţii;
  2. fundamentul pe care se bazează conducerea societăţii;
  3. relaţiile de producţie;
  4. totalitatea relaţiilor de producţie şi a forţelor de producţie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2. 5. Sociologismul – contribuţie esenţială la constituirea obiectului epistemic al sociologiei

Încercările de individualizare a sociologiei ca ştiinţă caracteristice sec. al XIX – lea, marchează o primă reuşită remarcabilă prin opera lui E. Durkheim.

Întenţionînd o detaşare definitivă de maniera speculativă şi respingînd descriptivismul caracteristic ştiinţelor sociale din vreamea sa, E. Durkheim este primul creator de sistem sociologic în care spiritul teoretic se îmbină benefic cu metodologia studierii concrete a realităţii sociale (Buzărescu,Ştefan. Op. cit., p. 46 ) Nu întîmplător, în literatura de specialitate lucrarea lui E. Durkheim “ Sinucidere ” ( 1897 ) este considerată model clasic de îmbinare a investigaţiei empirice cu teoria sociologică.

Abordată din perspectiva teoretică, opera lui E. Durkheim nu poate fi sesizată adecvat, dacă nu luăm în consideraţie izvoarele ei istorice şi atmosfera ideologică din perioada respectivă. În sec. al XIX – lea se desfăşurau discuţii aprinse despre criza societăţii. E. Durkheim a trăit cu adevărat problemele societăţii franceze din acele vremuri : criza creştinismului, a conştiinţei naţionale, a organizării industriale, a educaţiei. Savanţii efectuau încecări sistematice de elaborare a unor repere ştiinţifice pentru depăşirea acesteia. E. Durkheim a depus eforturi pentru a găsi o metodă adecvată de cercetare a criziei şi de elaborare a remediilor potrivite pentru ea. Opera lui Durkheim reprezintă un dialog cu doctrine liberale, socialiste, conservatoare. Sociologul francez reprezenta, mai degrabă, tendinţa anticonservatoare a timpului său.

Despre aceasta ne vorbeşte lupta pentru secularizarea sistemului francez de instruire, devotamentul pasionat principiilor “ Declaraţiei drepturilor omului şi a cetăţeanului ”.

În istoria gîndirii sociologice Durkheim este cunoscut ca reprezentant de vază al aşa numitei concepţii sociologiste. Caracteristica fundamentală a sociologismului constă în recunoaşterea fenomenelor sociale în calitate de realitate sui generis, şi respingerea reducţionismului psihologic.

În ansamblu, sociologismul, ca variantă a gîndirii sociologice reprezintă un produs al intensificării la sf. sec. XIX – lea a tendinţei de evedenţiere a specificului obiectului sociologiei, de eliberare a acesteia de extremele naturalismului pozitivist. După cum se ştie, părtaşii curentului susmenţionat încercau să explice fenomenele sociale, în exclusivitate, în baza legilor descoperite de ştiinţele naturale.

Delimitîndu – se de reprezentanţii acestui curent, E. Durkheim nu insistă asupra respingerii lui complete. Însăşi sociologismul constituie o variantă a sociologiei pozitiviste. Sociologismul lui E. Durkheim era un sociologism naturalist. Faptele sociale dispun de caracteristice specifice, dar se supun, totuşi, legilor naturii. De fapt, esenţa problemii nu constă în scoaterea fenomenelor sociale de sub infuenţa legilor naturii, ci în excluderea din ştiinţele sociale a încercărilor explicării lor apriori, în baza altor categorii de fenomene. Faptele sociale, evident, se află în competenţa legilor universale, dar în acelaşi timp, lor le sunt caracteristice şi trăsături specifice, care pot fi depistate numai efectuînd sistematic investigaţii.

Aşadar, naturalismul sociologic al lui E. Durkheim presupune faptul că fenomenele sociale reprezintă o clasă deosebită a fenomenelor naturale, iar explicaţia lor numai   într – o măsură neînsemnată poate să se sprijine pe cunoştinţele despre altă clasă de fenomenele naturale. O dată ce realitatea socială se deosebeşte esenţial de realitatea individuală, constituind ceva specific în lumea fenomenelor naturale, anume ea şi apare în calitatea de obiect al sociologiei. În concepţia lui, oricării ştiinţe particulare trebuie să – i corespundă o realitate fenomenală aparte, să existe o categorie obiective de lucru care să – i aparţină în exclusivitate.

  1. Durkheim a încercat să delimiteze în calitate de obiect al sociologiei aceea realitate, de care nu se ocupă nici una din celelalte ştiinţe. Nevoile demonstrării acestei teze l-au condus la elaborarea unei teorii a „faptului social” ale cărei laturi cardinale le constituie cele două formule, care au devenit celebre şi care sintetizează, aproximativ fidel, esenţa gândirii durkheimiene :

– faptele sociale trebuie considerate ca lucruri;

            – caracteristica principală a faptului social constă în aceea că, fiind exterior indivizilor, exercită asupra acestora o influenţă constrângătoare.

  1. Durkheim a definit faptul social în felul următor : “ Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, susceptibil de a exercita asupra idividului o constrîngere exterioară ; sau, şi mai bine, care este general în întinderea unei societăţi date, avînd o existenţă proprie, independentă de manifestările individuale ”. În această accepţiune, faptul social devine categorie sociologică, generică pentru desemnarea tuturor componentelor conştiinţei colectivei care exercită constrîngerea morală asupra individului, impunîndu – se în acest mod, ca semn şi criteriu al socialului. Durkheim preciza că el nu consideră definiţia pe care a dat-o faptului social ca fiind exhaustivă. În prefaţă la ediţia a doua a lucrării sale „Regulile metodei sociologice „ el arată în mod expres că definiţia dată faptelor sociale nu cuprinde toate caracteristicile acestora şi, ca atare, ea nu poate şi nici nu trebuie să fie considerată ca singura posibilă. Ea exprimă doar, şi în primul rând, acele caracteristici ale fenomenelor sociale care pot fi nemijlocit observate şi care servesc drept punct de plecare în cercetare.( Ştefan Costea. Op. cit., p.135-136.) Prin caracterul său obiectiv ( fiind exterior conştiinţelor individuale ) şi prin iredictibilitatea sa la orice altă realitate, faptul social constituie sursa de evoluţie a societăţii,definită, cum am mai spus,

“ realitatea sui generis ”. Deşi imposibilă fără aportul indivizilor, societatea ca rezultat al asocierii acestora este o existenţă calitativ diferită de simpla însumare a lor, întrucît raporturile de interdependenţă crează fenomene noi, care nu mai pot fi explicate prin natura elementelor componente ( de factură subiectivă ). De aceea, natura socialului nu trebuie căutată în psihologia indivizilor, ci în forţele specifice pe care le dezvoltă asocierea lor, societatea devenind o realitate exterioară în care se proiectează norme, valori, idealuri şi modele de comportament care fac posibilă socializarea individului ( Ştefan Buzărescu,Op. cit., p. 41 )

Aşadar, fenomenele sociale sunt fapte reale şi exterioare conştiinţei individuale. Cum se explică acest caracter de exterioritate ? Pentru a explica această idee a lui E. Durkheim, spune Petre Andrei, trebuie să ne oprim un moment asupra a două noţiuni care în concepţia sa au un rol foarte important, anume noţiunea de lucru şi cea de reprezentare colectivă. (Andrei, Petre. Op. cit., p.91 ) E. Durkheim califică faptele sociale, după cum am remarcat deja, drept lucruri : Prin acestea nu are în vedere numai ceva material, deoarece el numeşte “ lucruri ” nu numai ceia ce se înţelege în vorbirea curentă prin acest cuvînt, ci şi “ produsele activităţii anterioare, dreptul constituit, obiceiurile stabilite, monumentele literare, artistice etc ” . Orice produs cultural în care se pare că numai există spirit viu este numit de E. Durkheim lucru. Fenomenele acestea sub formă de lucruri, nu au ca izvor pe individ, fondul lor îl constituie reprezentările colective, care au altă natură şi alt substrat decît cele individuale. Aceste reprezentări reprezintă   “ modul în care grupul se gîndeşte pe sine în raporturile sale cu obiectele care – l efectuiază ”(Ibidem, p.92.)

Din punct de vedere al complexităţii, nivelurile de complexitate structurală ale societăţii, sunt generate de structura conştiinţei colective exprimată, practic, în formele calitativ diferite de solidaritate socială. E. Durkheim face distincţii între solidaritate mecanică şi solariditate organică.

Solidaritatea mecanică rezultă din asocierea indivizilor aflaţi pe o treaptă arhaică de dezvoltare a societăţii, cînd predomină asemănarea dintre indivizi care aderă la acelaşi valori. Exemple tipice de solidaritate mecanică sunt tribul şi clanul, care reflectă o “ structură segmentară ” a societăţii arhaice, nefiind entităţi care să o reflecte în integralitatea sa. Aceste segmente se juxtapun în spaţiul social global, repetînd structurile anterioare lor, nu sînt capabile de inovaţie structurală. La acest nivel, ca sistem de norme juridice, se impune dreptul represiv, care exprimă forţa sentimentelor comune.

Solidaritatea organică este caracteristică etapei de maturizare a raporturilor interpersonale, cînd are loc trecerea de la stadiul de individ la cel de personalitate ca urmarea a depăşirii motivaţiilor primare pe care se baza agregarea mecanică a indivizilor. Diversitatea trebuinţilor, generată de diversitatea corespunzătoare a vieţii economice, a antrenat necisitatea obiectivă a diviziunii muncii sociale. În acest context, coerenţa socială este asigurată de necesitatea obiectivă a cooperării lucrătorilor specializaţi.

În ceea ce priveşte raportul dintre instituţii, conduite, reprezentări şi mentalităţi colective, E. Durkheim a lansat în circuitul ştiinţific de profil problema “ palierelor de profunzime ” ale socialului. Acestea se prezintă după cum urmează :

1.Baza morfologică cuprinde totalitatea stărilor sau modurilor de a fi ale socialului. Acestea cuprind baza geografică în care devine posibilă o anumită formă de organizare a grupurilor sociale, particularităţile antropologice ale populaţiei, natura părţilor elementare din care este compusă societatea, felul în care sunt aşezate, distribuţia populaţia şi suprafaţa teritoriului, numărul şi calitatea căilor de comunicaţie, forma locuinţilor. Cercetările sociologice trebuie completate cu cercetări de fiziologie socială prin care se relevă modul de acţiune specifice pentru un mediu social concret determinat. Fiziologia socială studiază totalitatea

“ manifestărilor vitale ale societăţilor ”, pluralitatea acestora reflectîndu – se într – o pluraritate corespunzătoare de “ ştiinţe particulare ”.

2 .Instituţii sau conduite colective, care exercită presiuni prin intermediul unor practici obişnuite sau constrîngeri prin intermediul organizaţiilor.

  1. Simboluri : corespunzătoare practicilor instituţionalizate. Acestea pot fi : simboluri cu încărcătură religioasă, embleme, drapele, rituri, dogme sau pot exprima norme juridice ; proceduri, legi, sancţiuni.
  2. Valori, idei, idealuri colective, care se afirmă ca principalele surse de producere a vieţii sociale şi de inovare a modelelor de comportament.
  3. Stările conştiinţei colective reprezintă treapta cea mai profundă a conştiinţei colective şi cuprind : reprezentările colective, memoria colectivă, sentimentele colective, tendinţe şi aspiraţii colective, voinţa colectivă.

Reprezentările colective sunt un rezultat al tipizării raporturilor dintre indivizi şi societate, dar prin cristalizare devin un instrument de dominarea indivizilor împărţiţi în grupuri cu opţiuni valorice şi ideologice diferite. În aceste aspecte găseşte E. Durkheim cauza esenţială a împărţirii societăţii în clase sociale.

În îstoria gîndirii sociologice E. Durkheim deţine prioritatea definirii raporturilor dintre sociologia generală şi sociologiile de ramură .

1.Sociologia generală este “ ştiinţa sintetică ce se străduieşte să adune concluzile generale care se degajă din toate ştiinţele particulare. Oricît de deosebite ar fi unele de altele, diversele clase de fapte sociale nu sunt, totuşi, decît speciile unui acelaşi gen : este deci locul să căutăm prin ce se face unitatea genului, prin ce se caracterizează faptul social în abstract şi dacă există cumva legi cu totul generale, cărora diferitele legi stabilite de ramurile sociale nu le – ar fi decît forme particulare ” (Buzărnescu, Ştefan. Op. cit., p. 45 )

  1. Sociologia religioasă are ca obiect de studiut totalitatea fenomenelor sociale cu conţinut religios : ritualele, credinţele, practicile şi consecinţele sociale ale acestora, invetigarea genezei, evoluţiei şi funcţionării instituţiilor religioase privite pe fundalul transformărilor structurale ale societăţii globale.
  2. Sociologia moralei studiază natura şi evoluţia criteriilor pe baza cărora societatea îşi stabileşte normele de comportament. Diferenţa dintre normale morale şi celelalte tipuri de norme ( religioase, profesionale, juridice ) constă în caracterul imperativ al normei morale în raport cu societatea şi în faptul că scopul moral apare ca valoare dezirabilă social. Societatea fiind “ pentru conştiinţele individuale un obiect transcendent ” se constituie ca sursă a oricărei autorităţi morale, toate normele prescrise de ea fiind obligatorie.
  3. Sociologia juridică îşi rezervă ca obiect epistemic “ viaţa juridică ” în care cu coeziunea o asigură norma dreptului difinită “ regula de conduită, sancţionată ”. “ Viaţa generală a societăţii nu se poate extinde asupra unui punct fără ca viaţa juridică să se extindă şi ea, în acelaşi timp şi în acelaşi raport. Putem fi siguri deci că vom găsi reflectate în drept toate varietăţile esenţiale ale solidarităţii sociale “. Faptele sociale, studiate de sociologia juridică se clasifică după tipurile de sancţiuni astfel :
  4. sancţiuni represive, cuprinse în dreptul penal, caracteristice formelor iniţiale de viaţa socială în care unitatea socialeâă o reprezintă solidaritatea mecanică ;
  5. sancţiunile restitutive, cuprinse în dreptul privat, dreptul procedural, dreptul adminidtrativ şi dreptul constituţional, caracteristice diversificării funcţiilor sociale ca urmare a diviziunii muncii. Pe această treaptă de evoluţie funcţia fundamentală a dreptului o constituie trasarea cadrului normativ al cooperări sociale organizate. Normele juridice legitimează, în acest caz, un tip calitativ nou de solidaritate : solidaritatea organică.
  6. Sociologia economică : deşi nedefinită explicit a fost conturată ca obiect de studiu în contextul analizării influenţelor vieţii economice asupra morfologiei sociale : “ anumiţi factori economici înrăuresc adînc modul în care e distribuită populaţia, densitatea ei, forma grupărilor omeneşti şi, pe această cale exercită adeseori o infuenţă profundă asupra diferitelor stări de opinie ”. Teza de bază a sociologiei economice o constituie reflectarea determinismului social imanent în interdependenţa dintre valoarea lucrurilor şi evoluţia opiniilor ce se vehiculează în spaţiul social. Modernizarea neîncetată a societăţii antrenează două procese contradictorii : nevoia de cooperare pentru a produce competitiv, pe de o parte, şi nevoia de specializare a idividului care riscă să piardă simţul perspectivei şi al aparteneţei la o structură organizată. Refacerea coeziunii este posibilă prin reinstituţionalizarea spiritului de solidaritate prin intermediul   corporaţiilor atît la nivel naţional, cît şi internaţional.
  7. Sociologia lingvistică a fost doar amintită, lui E. Durkheim recunscîndui – se rolul de precursor a acestei discipline. Din ea s – a desprins şi există în prezent sociologia literaturii.
  8. Sociologia pedagogiei, deşi n – a definit – o aşa, a constituit o preocupare constantă pentru E. Durkheim, deoarece a făcut parte din norma de predare a catedrei sale universitare. Personalitatea individului se formează prin educaţie, proces care presupune transmiterea unor practici şi moduri de gîndire de la o generaţie la alta. În acest mod, educaţia se instituţionalizează ca un fapt social generic, care transformă societatea într – o personalitate morală capabilă să se ridice deasupra limitelor inerente generaşiilor, asigurînd perenitate valorilor care fac posibilă socializarea. „ Suntem scufundaţi într – o atmosferă de idei şi sentimente colective pe care nu le putem modifica după vrere, iar pe ele se sprijină practicile educative ” ( Buzărnescu, Ştefan. Op. cit., p. 46 )
  9. Sociologia familiei ca disciplină sociologică este rezultat al studiilor întreprinse asupra rudenii totemice a familiilor patriarhale şi asupra familiei conjugale ( întemeiate pe raporturile contractuale dintre soţi ) caracteristice societăţilor evaluate moderne. Dincolo de formele sale diferite, familia dezvăluie existenţa unor valori supraindividuale la care se raportează toţi membrii şi pe care le respectă necondiţionat. Aceste valori demonstrează faptul că societatea este acees care trasează cadrele normative ale familiei şi face din ea o instituţie capabilă să asigure perenitatea valorilor şi să preserve mentalul colectiv specific fiecărui spaţiu social.
  10. Sociologia politică studiază apariţia şi cristalizarea puterii ca fenomen social, precum, şi diferitele forme de instituţionalizare a ei. Dintre toate acestea forme, cea mai importantă este, după E. Durkheim, suveranitatea, aceasta reprezentînd modul concret de funcţionare a sistemului social în intercondiţionarea dintre componentele sale interne şi externe.
  11. Sociologia tehnologică a fost numai schiţată, fiindu – i rezervată studierea tehnicii ca fapt social.
  12. Sociologia cunoaşterii abordează condiţiile sociale ale apariţiei conceptelor, categoriilor şi concepţiilor prin prisma cărora parvenim la o explicaţiei globală a fenomenalităţii sociale. Nu aspectul logic al teoriilor, ci proiectarea socială a acestora în calitatea lor de creaţii umane şi de “ fapte ” sociale face din ele obiect de studiu, pentru aceasta ramură a sociologiei

( Ibidem, p. 47 )

A restrînge un anumit obiect de studiu nu este suficient pentru a întemeia o ştiinţă. Este nevoie de o metodă riguroasă de analiză şi de explicare. E. Durkheim rezolvă şi această sarcină se enunţă în Regulile metodei sociologice ( 1895 ), principiile fundamentale pe care trebuie să le urmeze sociogul.

Pentru a respecta canoanele ştiinţei, trebuie în primul rînd ca faptele sociale să fie considerate lucruri. Această obligaţie nu înseamnă că faptele sociale sunt reductibile la fapte naturale, ci pur şi simplu că, aşa cum fizicianul sau biologul observă “ din exterior ” obiectul său de studiu, sociologul trebuie să ia distanţe faţă de faptele sociale pe care le observă. “ Se numeşte lucru tot ceea ce este dat, tot ceea ce se prezintă sau mai degrabă se impune spre observaţie ”

O astfel de atitudine metodologică este cu atît mai dificil de adoptat cu cît trăim în lumea socială pe care o studiem. Credem că o cunoaştem, că – i putem ghici resorturile ascunse. Însă trebuie să ne ferim de aceste impresii şi să respingem sistematic ideile înnăscute. Altfel spus, să ne înfrîngem prejudecăţile, să ne eliberăm de falsele adevăruri pe care ni le furnizează experienţa noastră sensibilă. Trebuie să refuzăm să considerăm socialul ca ceva imediat, transparent pentru ochiul sociologului. La fel cum fizicianul trebuie să înlocuiească impresia de căldură cu măsură exactă, oferită de termometrul tot aşa şi sociologul trebuie să se înarmeze pentru a defini obiectul cercetărilor şi a fi pe cît posibil obiectiv.

A doua regulă stipulează că, pentru a-şi construi obiectul de studiu, sociologul trebuie să izoleze şi să difinească acea categorie de fapte pe care îşi propune să o studieze. Astfel, E. Durkheim face distanţa între normal şi patologic. Normalul corespunde mediei : „ un fapt social este normal pentru un tip social determinat, considerat într – o fază determinată a dezvoltării sale, cînd se produce în media societăţilor de acest gen considerate în faza corespondentă a evoluţiei lor ”. În virtutea acestei definiţii crima este un fapt social normal, un fenomen necesar vieţii în societate întrucît fiind o violare a sentimentilor colective, ea este expresia unei limite : ceea a atotputerniciei conştiinţei morale.

Potrivit ultimului precept metodologic, sociologul trebuie să explice socialul prin social. În opinia lui Durkheim, faptele sociale – care sînt fenomene regulate, deci explicabile – nu au alte cauze decît faptele sociale anterioare. Pentru a demonstra aceasta, sociologul trebuie să priveligieze metoda variaţilor concomitente ( conparaţia variaţiilor respective ale variabilelor studiate ).

Sociologismul lui Durkheim nu este lipsit de anumite contradicţii, limite. Vrînd să constituie o sociologie ştiinţifică, Durkheim afirmă valoare absolută a cauzalităţii natural – mecanice şi pentru viaţa socială, excluzînd cu totul ideea de finalitate şi neglijind astfel caracterul fundamental al fenomenelor sociale … Durkheim nu explică modul de naştere al voinţei şi conştiinţei sociale, mulţumindu – se să constate numai existenţa şi caracterul lor transpersonal. Din această cauză, conştiinţa colectivă apare, în sistemul durkheimist, ca o afirmare absolut dogmatică.

Sociologismul greşeşte prin exagerarea neîngăduită a punctului de vedere sociologic. Cunoaşterea, religia, arta, dreptul, morala au puternice rădăcini şi implicaţii sociale, în afară de societate ele nu pot fi nici cel puţin imaginate, dar fără aportul psihologiei şi al biologiei explicaţia lor este doar parţială.

Sociologismul exagerează exterioritatea vieţii sociale, încercînd să o trateze ( după cum am mai văzut ) ca o realitate exterioară indivizilor. După remarca lui Traian Herseni, dacă societatea nu poate fi redusă la indivizii componenţi, pentru că ea se construieşte peste ei, în structuri, instituţii şi valori obiective, precum şi în tradiţii funcţii şi procese supraindividuale, ea nu poate fi nici separată de ei. Dacă indivizii nu pot exista fară societate, nici societatea nu poate exista fără indivizi, cele două realităţi nu pot fi nici reduse una la alta şi nici desprinse una de alta ( Herseni,Traian. Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, p. 137 ).

Influenţa lui Emile Durkheim a fost considerabilă în cel puţin trei direcţii: din punct de vedere metodologic, el este întemeietorul unei metode de analiză a faptelor sociale bazată pe noţiunea de dependenţă contextuală. Analiza multivariată a lui R. Lazarsfeld decurge direct din acest tip de analiză sociologică. În Marea Britanie Durkheim a avut o infuenţă deosebită asupra unuia dintre cei mai mari antropologi ai şcolii anglo – saxone A. R. Radcliffe Brown, care a împrumutat de la el anume ideia de sistem social şi care a făcut din noţiunea de funcţie fundamentul propriei sale metode.

Prin intermediul puublicităţii pe care a fondat-o şi a condus-o ani de-a rîndul

“ L’anné sociologique ”, Durkheim a format o echipă de cercetare a cărui activitate   a avut prin această revistă un larg ecou naţional. Cei formaţi la această „ şcoală ” s – au îndreptat mai apoi fie către filosofie ( L. Levi – Bruhl ), fie către alte tipuri de anchete sociologice mai minuţioase decît intrevăzu – se Durkheim : Marsel Mauss, studiile despre sinucidere ale lui Maurice Halbwachs. Evoluţia sociologiei franceze către cercetarea mai puţin globală a permis apariţia sociologiei religiilor ( Gabriel Le Bras ) ( Lisete Coanda ,Florin Curta, Mic dicţionar de sociologie p.135 )

 

                        Reţineţi

Caracteristica fundamentală a sociologismului constă în recunoaşterea fenomenelor sociale în calitate de realitate sui generis, şi respingerea reducţionismului psihologic;

Esenţa teoriei „faptului social” , esenţa gândirii durkheimiene o constituie următoarele afirmaţii:

– faptele sociale trebuie considerate ca lucruri;

            – caracteristica principală a faptului social constă în aceea că, fiind exterior indivizilor, exercită asupra acestora o influenţă constrângătoare;

Societatea umană a parcurs două faze:

  1. faza solidarităţii mecanice (societatea preindustrială);
  2. faza solidarităţii organice ( o parte a societăţii preindustriale şi societatea industrială în întregime).

Solidaritatea mecanică rezultă din asocierea indivizilor aflaţi pe o treaptă arhaică de dezvoltare a societăţii, cînd predomină asemănarea dintre indivizi care aderă la acelaşi valori;

Solidaritatea organică este caracteristică etapei de maturizare a raporturilor interpersonale, cînd are loc trecerea de la stadiul de individ la cel de personalitate ca urmarea a depăşirii motivaţiilor primare pe care se baza agregarea mecanică a indivizilor;

În îstoria gîndirii sociologice E. Durkheim deţine prioritatea definirii raporturilor dintre sociologia generală şi sociologiile de ramură;

 

Aplicaţii         

  1. Durkheim a elaborat:

1.teoria contractului social;

  1. legea ierarhiei ştiinţelor;
  2. concepţia socidarităţii mecanice şi organice;
  3. teoria formaţiunii social-economice.

Caracteristicile principale ale faptului social după E.Durkheim sunt:

  1. aparteneţa lor la viaţa socială şi independenţa faţă de mediul natural;
  2. existenţa lor independent de individ şi capacitatea de a exercita asupra acestuia coerciţie(constrângere);
  3. geneza lor din interacţiunea membrilor societăţii;
  4. natura culturală şi politică a acestora.

Care societăţi, după Durkheim, se bazează pe solidaritatea mecanică, în cadrul căreia individul este înghiţit (asimilat) de către colectiv ?

  1. arhaice;
  2. industriale;
  3. civile;
  4. postindustriale.

 

  

            

               2.6. Metoda tipologiei calitative şi comprehensiunea                                                                                                                                                    

             interpretativă în sociologia lui Max Weber      

                                                                                                                                           Recunoscută ca valoare de patrimoniu a sociologiei universale, opera lui Max Weber constituie, în egală măsură , un moment de referinţă în evoluţia gândirii sociologice germane şi o contribuţie substanţială la crearea sistemului categorial al sociologiei ca ştiinţă

( Buzărnescu,Ştefan. Op. cit., p.83 ).

Weber poate fi considerat, alături de Durkheim, fondatorul unui curent fecund şi mereu proaspăt. Marele sociolog german a dezvoltat un sistem sociologic în contradicţie cu determinismul şcolilor durkheimiene şi marxiste.

Weber a insistat asupra caracterului explicativ al sociologiei şi asupra necesităţii cercetării faptelor sociale pentru a extrage din acestea principiile generale, excluzându-se aprecierile, judecăţile de valoare. Sociologul german conchide că sensurile pe care le pot avea acţiunile sociale nu reprezintă o infinitate haotică şi arhaică, ci printre ele se pot descoperi anumite sensuri comune, tipice, de unde rezultă şi acţiuni sociale tipice. Sociologia trebuie să cerceteze tipurile ideale de acţiuni sau de raporturi sociale. Ce înţelege Max Weber prin noţiunea de „tip ideal” şi ce rol joacă această noţiune în sistemul său sociologic? Prin „tip ideal” sociologul german înţelege „un sistem de posibilităţi care se construieşte printr-un proces de abstracţie şi de constrângere dintr-o mulţime difuză şi discretă de fenomene individuale”(Ibidem, p.86). De exemplu: tipul ideal de meserie este o creaţie teoretică rezultată din adiţionarea unor trăsături caracteristice care se găsesc difuz în diferite meserii existente într-un spaţiu social determinat. „Tipul ideal”este o perspectivă metodologică de evaluare a dinamicii structurale a spaţiului social global şi a universului profesional concret determinat. „Tipul ideal” nu reflectă realitatea ci facilitează analiza componentelor sale. Imaginea mintală este un mijloc de a elabora ipoteze, de a clarifica limbajul. Este un instrument de cercetare pur logic, nu un scop în sine. Weber insistă pe faptul că tipul ideal nu foloseşte numai la analiza conţinutului şi a orientării formelor sociale, ci permite de asemenea descoperirea cauzalităţilor. Întradevăr, comparând realitatea unui fenomen şi logica tipului ideal, cercetătorul subliniază şi validează coerenţa unui fenomen, determină cauzele exterioare, care acţionează asupra acestuia.( Michel Lallement,Op. cit., p.211).

Aşadar, tipul ideal este o construcţie apriorică sau o sinteză empirică? Pentru a răspunde la această întrebare specificăm faptul că sociologul german delimitează tipul ideal istoric de tipul ideal sociologic.

Specificul tipului ideal weberian constă în faptul că el serveşte în calitate de pincipiu atât al cunoaşterii istorice, cât şi sociologice.

Iniţial, introducând acest principiu în 1904, Weber îl trata preponderent ca mijloc al cunoaşterii istorice. Sarcina istoriei , după Weber , constă în determinarea legăturilor cauzale între structurile istorice individuale. În cazul dat tipul ideal servea drept mijloc de elucidare a legăturilor genetice a fenomenelor sociale, deoarece el este numit de unii autori tip ideal genetic( История социологии,p.147). Ce reprezintă tipul ideal sociologic? Dacă istoria, după Weber, trebuie să încerce să efectuieze analiza cauzală a fenomenelor individuale, adică a fenomenelor localizate în timp şi în spaţiu, apoi sarcina sociologică constă în determinarea regulilor comune a fenomenelor, indiferent de spaţiu şi timp. În acest sens tipurile ideale ca instrument ale cunoaşterii sociologice, trebuie să fie mai generale şi spre deosebire de tipurile ideale genetice pot fi calificate drept „tipuri ideale pure”. Dacă tipul ideal istoric reprezintă un mijloc de cunoaştere, dar nu scopul acesteia, atunci în cazul tipului ideal sociologic lucrurile nu sunt întotdeauna la fel. În istorie tipul ideal introduce elementul comun (general), iar în sociologie, el exercită, mai degrabă, funcţia de înlocuire a legăturilor logice prin cele tipice.

Pentru elucidarea modalităţii de utilizare a tipului ideal de către Weber este nevoie să analizăm această noţiune şi din perspectiva conţinutului ei. Nevoia înţelegerii obiectului său de cercetare, după Weber, deosebeşte sociologia de ştiinţele naturale. Comportamentul uman poate fi aplicat din punct de vedere al sensului lui, ceea ce presupune deosebirea ştiinţei despre comportamentul uman (sociologic) de ştiinţele naturale.

Însă Weber nu opune “înţelegerea” explicaţiei cauzale a vieţii sociale, ci invers, le corelează. Sociologia, după Weber, trebuie să aibă, drept punct de plecare, în procesul de cercetare comportamentul individului sau grupului de indivizi. Comportamentul individului este studiat, însă, şi de psihologie. Prin ce se deosebeşte abordarea sociologică a comportamentului individual de cea psihologică?

Sociologia abordează comportamentul personalităţii numai în măsura în care personalitatea atribuie acţiunii sale un anumit sens . Pentru psihologie acest moment nu este hotărîtor.

Aşadar, conceptul de acţiune, la Weber, este utilizat, prin intermediul noţiunii de sens. Este important să subliniem, că Weber, are în vedere acel înţeles, pe care îl atribuie acţiunii însăşi individului. Evident, prin aceasta Weber, nu neagă posibilitatea “divergenţei ” dintre sensul subiectiv al acţiunii individului şi sensul obiectiv al acţiunii. În ultimul caz , Weber, nu utilizează noţiunea de “sens”, deoarece ”sensul”, presupune un subiect pentru care el există. Weber numai menţionează că obiectul cercetărilor sociologice o constituie acţiunea însoţită de un sens subiectiv. Sociologia trebuie să înţeleagă sensul acţiunilor sociale şi motivele concrete ale acestor acţiuni. Max Weber pune prea mult preţ pe această înţelegere şi-i dă o mare importanţă.

Procesul înţelegerii presupune: a. identificarea naturii şi sensului actului săvârşit de individ; b.descifrarea motivaţiei, care explică acest act. Din această cauză perspectiva sociologică de abordare a realităţii sociale este una “comprehesisiv – explicativă”. Comprehensiunea face posibilă explicaţia cauzală, – iar prin intermediul acesteia se poate estima probabilitatea producerii fenomenelor studiate, conferind cercetării sociologice un caracter istoric.

Conceptul de “înţelegere” este corelat cu altă categorie metodologică weberiană – categoria acţiunii sociale. Despre importanţa atribuită de către Weber acestei categorii ne vorbeşte elocvent faptul, că aceasta a definit sociologia ca ştiinţă ce studiază acţiunea socială. Acţiunea socială , scrie Weber, desemnează activitatea ,care în funcţie de sensul urmărit de agent sau agenţii, se referă la comportamentul celuilalt, în raport cu care se orientează desfăşurarae lui”.( Apud: Michel Lallemen. Op. cit., p.205). Acţiunea socială, după Weber, presupune două momente: motivaţia subiectivă a individului sau a grupului fără de care nu poate fi vorba de acţiune şi orientarea spre altcineva (alţii),. Pe care Weber o mai numeşte “aşteptare” şi fără de care acţiunea nu poate fi considerată socială. Categoria de acţiune socială, care cere plecarea în procesul cercetării de la motivaţiile individului, constituie acel criteriu hotărâtor, prin care abordarea sociologică – weberiană se deosebeşte de sociologia lui E.Durkheim. În opoziţie, cu aceasta, Weber consideră că nici societatea, ca totalitate, nici alte tipuri de colectivităţi nu pot fi concepute ca subiecte ale acţiunii. În această calitate pot să apară numai indivizii aparte.

Aşadar, înţelegerea motivaţiei, a sensului subiectiv atribuit constituie diferenţa investigaţiei sociologice. Ce reprezintă, însă, această “înţelegere” ?

Cea mai uşor de înţeles este acţiunea celui “care-şi orientează activitatea, după scopurile, mijloacele şi consecinţele subsidiare ale acestora şi care confruntă, în acelaşi timp, în mod raţional, mijloacele cu scopul, cu consecinţele subsidiare şi, în sfârşit, diversele scopuri posibile între ele”( Max Weber, Economia şi   s ocietatea, p.23, Paris,1971, vol I,Apud: Buzărnescu, Ştefan. Op. cit.,p.83-84).

Max Weber nu considera acţiunea raţională în raport cu un scop ca un tip de acţiune universal. Din contra, acest tip de acţiune nu predomină în realitatea empirică. Acţiunea raţională în raport cu un scop este un tip ideal, care într-o formă pură se întâlneşte rar în realitate. Însă acest tip de acţiune este cel mai important, el serveşte drept model al acţiunii sociale, la care se raportează toate cele tipuri de acţiuni.

Dar să punem altfel întrebarea: ce anume înţelegem în cazul acţiunuii raţionale în raport cu un scop: sensul acţiunii sau al actorului social nemijlocit ? Să admitem că observăm un individ care taie lemne în pădure. Putem ajunge la concluzia că el efectuiază această acţiune fie pentru salariu, fie pentru a-şi pregăti de foc pentru iarna, etc….Contemplând în aşa mod, noi încercăm să înţelegem sensul acţiunii, nu însă a actorului. Însă aceiaşi operaţie poate servi pentru noi şi mijloc de analiză a actorului. În acest caz, apar greutăţi considerabile. Ce anume înţelem din cazul acţiunii raţionale în raport cu un scop: sensul acţiunii sau a actorului? În cazul acţiunii raţionale în raport cu un scop ambele aceste momente coincid.

Înţelegerea sensului acţiunii este echivalentă cu înţelegerea actorului şi invers, înţelegerea actorului înseamnă sesizarea sensului acţiunii sale. Anume de la aceste cazuri trebuie să pornească sociologia. În realitate aceste două momente coincid rar, însă ştiinţa susţinea Weber trebuie să-şi creeze “un spaţiu” idealizat .

Caracterul raţional al metodei de investigaţie nu presupune tratarea raţională a realităţii sociale nemijlocite. Raţionalitatea în raport cu un scop este pentru sociolog un principiu metodologic, nu însă şi ontologic; este un mijloc de analiză a realităţii, dar nu caracteristica acestei realităţi. De aceea, în viziunea unor autori ar fi mai raţional să vorbim despre nominalismul metodologic sau, mai exact, despre individualismul metodologic al lui M. Weber. Гайденко, П.П,.Дaвыдов, Ю.Н. История и рациональность: Социология М. Вебера и веберовский ренессанс. М. Политиздат, 1991с..)

Punctul metodologic de pornire al lui Weber poate fi formulat în felul următor: omul singur ştie, ce doreşte. Evident, în realitate omul nu întotdeauna ştie ce vrea. Însă sociologul trebuie să pornească anume de le acest caz ideal.

Al doilea moment obligatoriu al acţiunii sociale constă în orientarea individului ce acţionează spre alt individ (sau grup de indivizi).

Acţiunea socială poate fi orientată spre comportamentul trecut, prezent sau aşteptat în viitor al altor indivizi (răzbunarea pentru atacul săvârşit în trecut, apărare în timpul atacului în prezent, măsurile de apărare împotriva viitorului atac).

Introducerea în sociologie a principiului, “orientarea spre altcineva” semnifica încercarea de a găsi cu ajutorul individualismului metodologic, ceva universal, substanţa socială, dacă se poate de spus aşa, fără de care acţiunea raţională în raport cu un scop rămâne un model clasic al robinzonadei.

De ce a avut nevoie M.Weber de a o cale atât de ocolită pentru a ajunge la recunoaşterea existenţei “generalului” ? Vorba e că numai în aşa mod M.Weber poate să elucideze în ce formă apare ”totalitatea “ pentru ştiinţa sociologică: ştiinţa nu poate aborda “socialul” în afara indivizilor, ea nu poate să-şi permită substanţializarea socialului. Totalitatea există numai în măsura în care este recunoscută de indivizi şi orientează comportamentul lor real.

Elucidarea divizării tipurilor acţiunii sociale ne permite să sesizăm cum este utilizat ”modelul ideal” al acţiunii raţionale în raport cu un scop. Weber evidenţiază patru tipuri de acţiuni:

  1. Acţiune raţională în raport cu un scop (acţiune raţională în finalitate).
  2. Acţiune raţională în raport cu valoarea( raţională în valoare).
  3. Acţiune afectivă sau emoţională.
  4. Acţiune tradiţională.

Acţiunea raţională în finalitate este o acţiune instrumentală orientată spre un scop utilitar şi care implică o echivalenţă între scopuri şi mijloace. Intreprinderea capitalistă care îşi administrează bunurile în vederea unui profit maxim, strategul militar, care îşi organizează armata şi planul de lucru, savantul care experimentează şi caută probe etc. urmează această logică (criteriul raţionalizării este succesul). Problema raţionalităţii şi raţionalizării capătă o poziţie centrală în sociologia weberiană. Acţiunea raţională în valoare este animată de valori de ordin etic, estetic ori religios. Aristocratul care îşi apără onoarea prin luptă, cavalerul cruciat, căpitanul care se scufundă împreună cu vasul său acţionează raţional în valoare, chiar dacă îşi pierde viaţa. În acest caz, actorul acţionează nu pentru a obţine pur şi simplu un rezultat şi nici pentru a-şi realiza un scop în sine, ci pentru a rămâne fidel ideii de onoare. O atare acţiune duce la deprecierea socială în caz de neîndeplinirea ei în termeni exacţi. Aceasta conduce la pierderea credibilităţii celor din jur.

Acţiunea afectivă este determinată de pasiuni: o palmă trasă în mod impulsiv, spre exemplu intră în acest tip de activitate.

   Acţiune tradiţională ţine de tradiţie, de obiceiuri. Ultimele două tipuri nu sunt acţiuni sociale în adevăratul sens al cuvântului pentru că nu avem de a face cu un sens conştientizat.

   Absolut raţională este numai acţiunea raţională în finalitate.

Aceste orientări diferite nu constituie nicidecum o clasificare rigidă şi comportamentală a modurilor de activitate socială. Ele nu sunt decât simple tipuri construite pentru a servi scopurilor cercetării sociologice. În realitate, activitatea se apropie mai mult sau mai puţin de unul din aceste tipuri ideale, adesea le combină. Mai mult, Weber constată că viaţa socială este alcătuită din interacţiuni, că e plină de opoziţii, conflicte şi compromisuri.

În funcţie de societate predomină un tip sau altul de acţiune socială: în societăţile tradiţionale prevalează acţiunile tradiţionale şi afective, în cea industrială – raţională în finalitate şi raţională în raport cu o valoare (prima tinde să o elimine pe cea de-a doua).

Max Weber nu întâmplător a expus ordinea celor patru tipuri de acţiune socială în ordinea creşterii raţionalităţii. El era convins că raţionalizarea acţiunii sociale constituie o tendinţă a procesului istoric.

Problema raţionalizării civilizaţiei occidentale, iar în ultima instanţă a întregii omeniri, presupune trecerea de la analiza metodologiei la analiza conţinutului sociologiei lui Max Weber.

Ce înseamnă creşterea rolului acţiunii raţionale în finalitate din perspectiva structurii societăţii în ansamblu? Are loc raţionalizarea modului de gospodărire, raţionalizarea conducerii – atât în sfera economică, cât şi în cea politică, ştiinţifică, culturală – în toate domeniile vieţii sociale, se raţionalizează modul de gândire a oamenilor, cât şi modul de viaţă în ansamblu. Toate aceste sunt însoţite de creşterea rolului social al ştiinţei, care, după Weber, reprezintă întruchiparea pură a raţionalităţii.

Calculul şi opţiunea strategică, autonomizarea şi specializarea funcţiilor, universalizarea şi formalizarea activităţilor sociale sunt criterii ale raţionalizării.

Majoritatea sferelor de activitate socială sunt implicate în procesul de raţionalizare. Economia modernă este considerată drept raţională în măsura în care se conduce după gestiune şi o organizare cât mai productivă. De partea cealaltă, modul de producţie al societăţilor agrare este coordonat prin metode tradiţionale. De asemenea, oraşul occidental se caracterizează printr-un mod de funcţionare propriu: ruptura dintre oraş şi provincie, autonomia militară a entităţii urbane sunt două trăsături constitutive ale acestuia. Autonomia, liberă şi independentă în ce priveşte gestionarea patrimoniului său şi bunul mers al justiţiei, comunitatea umană în calitate de unitate administrativă de bază apare ca fenomen de masă doar în Occident. În sfârşit, dreptul modern este raţional în măsura în care enunţă reguli deduse logic din principii; se deosebeşte prin aceasta de dreptul carismatic, cutumier sau subiectiv.

După cum specifică Michel Lallement, prudenţa metodologică ne obligă să procedăm la o analiză specifică a noţiunilor de raţionalitate şi raţionalizare, noţiuni care vehiculează numeroase sensuri (Michel Lallement, Op. cit., p.219).

Noţiunea de raţionalitate este construită pe ideea de calcul şi eficacitate. Introducerea contabilităţii, a tehnicilor de gestiune în activitatea economică denotă faptul că criteriile sunt stabilite în funcţie de metode precise şi abstracte. În acest sens raţionalitatea se eliberează de judecată. La rândul său, raţionalitatea activităţilor presupune autonomizarea şi specializarea funcţiilor sociale: pentru ca economia sau sfera culturală să poată introduce proceduri riguroase în economie sau sfera culturală, să poată introduce proceduri riguroase în modul de gestionare, trebuie să se desprindă de constrângerile religioase pentru a-şi urma logica proprie. Pentru a putea începe gestionarea metodică a activităţilor sale, trebuie ca întreprinderea să se separe complet de comunitatea familială.

Universalizarea şi formalizarea raporturilor sociale reprezintă o altă condiţie a raţionalizării. Trecerea de la economia şi dreptul tradiţional la o economie şi un drept moderne implică “ universalizarea” şi “depersonalizarea raporturilor sociale”. În cadrul gestionării raţionale a activităţii întreprinderii capitaliste, relaţiile formale şi impersonale dintre capitalist şi salariat se substituie relaţiilor interumane în cazul meşteşugarilor. Un drept sistematic, universal şi formal se impune în faţa obiceiurilor locale şi a raporturilor de implicare personală din societăţile precapitaliste.

Raţionalizarea reprezintă, după Weber, rezultatul împletirii unui set de condiţii istorice, care au determinat direcţia dezvoltării Europei în ultimii 300 – 400 de ani. S-a întâmplat aşa că într-o parte a lumii, într-o anumită perioadă de timp s-au întâlnit câteva fenomene, care conţineau un component raţional: ştiinţa antică, mai ales matematica, completată în epoca Renaşterii cu experimentul, care a căpătat din timpul lui Galilei caracterul unei ştiinţe experimentale, corelată interior cu tehnica ; dreptul roman raţional care s-a dezvoltat în continuare în condiţiile Europei medievale ; modul raţional de gospodărire, care a apărut graţie separării forţei de muncă de mijloacele de producţie. Toate aceste elemente au fost sintetizate de protestantism, care a creat premise spirituale favorabile pentru raţionalizarea modului de gospodărire (şi în primul rând pentru introducerea în economie realizărilor ştiinţei şi transformarea acesteia într-o forţă nemijlocită de producţie.

Să ne referim mai pe larg la acest aspect al problemei. Capitalismul modern a luat naştere în sec. al XVI-lea în ţările occidentale şi cu deosebire în ţările şi mediile de confesiune protestantă. La sfârşitul sec. al XIX-lea Weber verifică faptul că în regiunile germane în care coexistă catolici şi protestanţi, acesteia din urmă deţin majoritatea pârghiilor puterii industriale şi comerciale.

Sociologul german caută să explice nu numai legătura dintre etica puritană şi spiritul capitalismului, ci şi să prezinte, în termeni mai generali , procesul de raţionalizare care, în Occident, modifică domenii diverse precum arta, politica, ştiinţa sau dreptul.

Capitalismul modern nu a apărut mai devreme din pricina catolicismului, care a obstrucţionat această posibilitate. Mântuirea, potrivit acestei religii, depinde numai de fidelitatea faţă de biserică şi nu de o activitate intensă pe pământ. (Ibidem,, p.231). În schimb, după cum remarcă M.Weber, există o legătură strânsă între protestantism şi progresul capitalismului. Astfel, în sec.XVIII, este mai mult decât evident că, cei mai dinamici întreprinzători şi bancheri din Europa sunt calvinişti.

De ce o asemenea situaţie? Deoarece, în urma lui Luther, protestantismul ascetic şi   puritan pe care îl propagă Calvin încurajează un comportament economic deosebit. Profesiunea devine o datorie, o vocaţie, o mărturie a credinţei. Noile comportamente se caracterizează printr-un ansamblu de valori precum înclinaţia spre economisire, abstinenţa, refuzul luxului, disciplina muncii şi conştiinţa profesională. Acest mod de a trăi şi a gândi, care îi impune credinciosului să ducă o viaţă ca de călugăr, se răspândeşte în Europa şi Statele Unite, însă capătă o amploare considerabilă abia după două sau trei generaţii.

Ideea că îndatoririle se îndeplinesc prin exercitarea unei meserii, a unei profesiuni, este o caracteristică a eticii sociale din civilizaţia capitalistă. După Michel Lallement, într-un anumit sens, ea constituie chiar fundamentul acesteia.(Ibidem, p.233).

De ce era puritanul econom? Care este motivaţia profundă care l-a determinat să se transforme în capitalist? Înainte de a răspunde la această întrebare, Weber remarcă că, în primul rând, capitalismul nu este o caracteristică a occidentului modern. Şi alte civilizaţii cunoşteau atracţia câştigului, aveau înclinaţie spre comerţ, cunoşteau formele de acumulare. Specificitatea capitalismului modern

rezidă nu atât în goana după profit, cât în modalitatea paşnică şi raţională, de a-l obţine.

Cu această precizare, răspunsul lui Weber face trimitere la fundamentele religioase ale practicii ascetice a protestanţilor. În spiritul logicii Reformei şi contrar doctrinei catolice, individul nu mai este obligat să răspundă de faptele sale în faţa unei autorităţi pământeşti. Acum se află singur în faţa lui Dumnezeu. În plus, Reforma afirmă că existenţa omului este prestabilită, iar el nu-i poate schimba traiectoria indiferent de ce a realizat în viaţa pământească. Cum numai Dumnezeu poate hotărî asupra acestei traiectorii, el este singurul care îi cunoaşte pe cei aleşi şi pe dominaţi. În mintea credinciosului se naşte astfel o dilemă: cea a existenţei sale post mortem.

Ce este de făcut în aceste condiţii? Trebuie să îndurăm în mod fatalist o istorie deja scrisă ori să profităm din plin de lumea pământească ? Calvin credea, spre deosebire de Luther, că viaţa unui creştin trebuie să tindă către implicarea sa în lume. În virtutea acestei doctrine, reuşita într-o activitate profesională este înainte de toate un mijloc de a-l preamări pe Dumnezeu. Dar mai ales, cum Dumnezeu se vădeşte în cei pe care i-a ales, reuşita aceasta are valoarea unui semn al alegerii. De esemenea, după cum explica Weber, munca, motivaţia economisirii sunt supralicitate de protestanţi nu pentru ei înşişi ci ca mijloc de a confirma prin reuşita lor pe pământ o mântuire mult dorită.

Declarându-se împotriva interpretărilor marxiste, Weber îşi propune să demonstreze că ideile pot juca un rol motrice în istorie şi pot deveni forţe sociale eficiente. Dar în realitate atitudinea sa este mai nuanţată. Intenţia lui nu este de a nega forţa elementelor materiale, economice, tehnice… care au contribuit la expansiunea capitalismului. Weber izolează un factor cultural şi se mulţumeşte să-i sublinieze eficacitatea. Aşadar, din punctul său de vedere, ascentismul a fost doar una din cauzele care au făcut posibilă dezvoltarea capitalismului . Imediat ce a fost pus la punct acest sistem a progresat independent de etica puritană.

Merită de asemenea să fie evidenţiate ideile lui M.Weber referitor la birocraţie ca tip de organizare socială . Birocraţia, sistemul ierarhic funcţiona cu relaţii oficiale între membrii săi, reglementate de norme fixe, este instrumentul raţionalizării în lumea modernă. Formă superioară de organizare din punct de vedere tehnic, birocraţia permite obţinerea eficienţei şi calcularea rezultatului, subordonând pe fiecare unei finalităţi obiective.

Gândirea weberiană păstrează până astăzi o valoare sugestiv impresionantă. Ideile sale au fost preluate şi de şcoala de la Frankfurt şi de către T. Parsons care-i menţine doctrina în actualitate în sociologia americană.

 

Reţineţi

Comprehensiunea, înţelegerea interpretativă, poate fi explicată în măsura în care înţelegem motivaţia, sensul pe care o persoană l-a atribuit acţiunii sale;

Tipul ideal este forma supremă a biruinţei ideii de raţionalizare în locul ideii despre natura raţională a existenţei umane;

Ideal-tipul este o reconstrucţie inteligibilă bazată nu pur şi simplu pe “elemente abstracte” <

Ideal-tipul este o “exagerare” construită prin „experiment mental” de către cercetător, dar această „exagerare” este „legea” sau imperativul către perfecţiune din chiar miezul realului;

Weber menţionează că obiectul cercetărilor sociologice o constituie acţiunea însoţită de un sens subiectiv. Sociologia trebuie să înţeleagă sensul acţiunilor sociale şi motivele concrete ale acestor acţiuni.

Acţiunea socială, după Weber, presupune două momente: motivaţia subiectivă a individului sau a grupului fără de care nu poate fi vorba de acţiune şi orientarea spre altcineva (alţii),.

                         Aplicaţii

  1. Elaboraţi, în baza sociologiei weberiene, următoarele tipuri ideale : “întreprindere”, “ student”, “satul moldovenesc contemporan”; “călător”, “bărbat sau femeie de 35 – 40 ani”; “asistent social”.
  2. Conceptul cheie al sociologiei comprehensive weberiene este:
  3. faptul social ;
  4. legea evluţiei intelectuale ;
  5. acţiunea socială;
  6. modul de producţie.

 

3.Care din tipurile ideale ale acţiunii sociale este caracteristic pentru unul sau altul din tipurile dominaţiei politice ?

               Tipul dominaţiei politice Tipul ideal al acţiunii sociale
       Legal-raţional
       Tradiţional
     Carismatic

 

        Aplicaţii   (la întreaga materie a cursului nominalizat)

  1. Identificaţi două tendinţe opuse în concepţia       filosofilor greci despre societate şi elucidaţi reflectarea acestora în evoluţia ulterioară a cunoştinţelor despre realitatea socială.
  2. Explicaţi prin ce s-a remarcat Renaşterea în dezvoltarea gândirii sociale.
  3. Determinaţi caracteristicile comune şi specifice ale       diferitelor variante ale teoriei contractului social.
  4. Invocaţi argumente « pro » şi « contra » recunoşterii în calitatea de întemeetori ai sociologiei pe următorii gânditori :
  1. Aristotel ;
  2. Montesqueu ;
  3. Comte ;
  4. Spencer ;
  5. Marx ;
  6. Durkheim.
    1. Durkheim ;
    2. Comte ;
    3. Weber ;
    4. Marx.
  1. Conceptul de tip ideal în calitate de instrument al studierii fenomenelor sociale a fost introdus de către :

 

  1. Asociaţi, în coloana a doua, fiecărui sociolog din coloana întâi a tabelului de mai jos o contribuţie (teorie, concept, metodă, lucrare de referunţă) corespunzătoare :
                           Sociolog              Contribuţie
Auguste Comte
Ş. Montesqueu
  1. Durkheim
  1. Weber
  1. Marx

 

  1. Explicaţi de ce teoria materialismului istoric elaborată de către K.Marx are un caracter sociologic. Prin ce se deosebeşte această teorie de ale teorii despre societate ca totalitate ?
  2. Cine dintre clasicii sociologiei a studiat influenţa considerabilă a valorilor religioase asupra modului de organizare a vieţii economice ?
  1. M.Weber ;
  2. E.Durkheim ;
  3. Au.Comte ;
  4. K.Marx.
  1. Evidenţiaţi ideile comune şi specifice ale clasicilor sociologiei din sec. XIX .

 

Întrebări recapitulative

 

  1. Care au fost întemeietorii sociologiei ?

2.Care este partea de contribuţie adusă de Emile Durkheim la dezvoltarea sociologiei (respectiv, la elaborarea unei teorii asupra societăţii)?

3.Care sunt dimensiunile conceptului de acţiune socială?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie selectivă

  1. Buzărnescu,Ştefan. Istoria doctrinelor sociologice. Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, R.A. , 1995;

2.Lallement, Michel. Istoria ideilor sociologice, Vol. I, Oradea, 1997;

3.Costea, Ştefan. Istoria generală a sociologiei. Compendiu. Ediţia a II-a, Bucureşti:Editura Fundaţiei România de mâîne, 2004;

  1. Bădescu, Ilie. Istoria Sociologiei. Perioada marilor sisteme.Galaţi: Editura Porto – franco, 1994;
  2. Bădina, Ovidiu. Introducere în sociologie. Vol. 2. Partea 1-a. Cimişlia, 1993;
  3. Bulgaru, Maria (coordonator). Sociologie (manual). Vol. I. Chişinău: CE USM, 2003;
  4. Sociologie : (Note de curs)/autori Lidia Cojocaru, Angela Boguş, Valentina Cohanschi. Chişinău : Editura A.S.E.M., 2002 ;
  5. Andrei, Petre. Sociologie generală. Ediţia a IV-a. Iaşi: Polirom, Fundaţia Academică „Petre Andrei”, Iaşi, 1997;
  6. Bădescu Ilie, Dungaciu, Dan, Baltasiu Radu. Istoria sociologiei. Teorii contemporane. Vol 1.Bucureşti: Editura Eminescu, 1996;
  7. Durkheim, Emile. Regulile metodei sociologice. Bucurerşti: Editura ştiinţifică, 1974;
  8. Weber,Max. Etapa protestantă şi spiritul capitalismului .
  9. Гайденко, П.П.,Дaвыдов, Ю.Н. История и рациональность: Социология   М. Beбера и веберовский ренессанс. М. Политиздат 1991 ;
  10. История социологии. Под общ. ред. А.Н.Елсукова. Изд. второе. Минск. Вышэйшая школа, 1997;
  11. Кравченко С.А. Куда идет развитие мировой социологии//Социс, 2007, №1;
  12. Давыдов А.А. Системная социология – социология XXI века ? //Социс, 2006, №6;
  13. Кюэн Ш.-А. В каком состоянии находится социология ? // Социс, 2006, №8;
  14. Воронцов А.И., Громов И.А. Теория капитализма Макса Вебера и ее международное значение // Социс, 2007, № 1;
  15. Кравченко С.А. Социологическая теория: дискурс будущего // Социс, 2007, №3;
  16. Воронцов А.И., Громов И.А., Теория капитализма Макса Вебера и ее методологическое значение //Социс, 2007, № 1, с. 140-149;
%d blogeri au apreciat asta: