Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Sociologie Juridică » Cursul nr. 9 PERSONALITATE ŞI SOCIALIZARE

Cursul nr. 9 PERSONALITATE ŞI SOCIALIZARE


 

 

9.1.Factorii dezvoltării personalităţii.

9.2. Procesul de socializare.

9.3. Agenţii socializării

9.4. Tipuri de socializare.

9.5. Integrarea socială

9.6. Resocializarea în instituţiile totale

 

9.1. Factorii dezvoltării personalităţii.

Personalitatea este totalitatea modelelor comportamentale ale unui individ, organizate într-un sistem unic şi durabil. (Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p.88).

Personalitatea este rezultatul interacţiunii complexe a mai multor categorii de factori :

  1. moştenirea biologică (zestrea genetică);
  2. mediul fizic;
  3. cultura;
  4. experienţa de grup şi
  5. experienţa personală.

Moştenirea biologică

Copilul se naşte cu anumite precondiţionări rezultate din combinările genetice ale părinţilor şi din influenţele exercitate asupra fătului în timpul sarcinii. Fiintele umane se nasc cu mai multe reflexe de bază. Moştenirea biologică nu reprezintă însă decât materia primă ( şi numai o parte a acesteia) din care se clădeşte viitoarea personalitate. Aceeaşi materie primă poate fi folosită în chipuri diferite, rezultând personalităţi diferite.

Aparţinând aceleiaşi specii, oamenii au o serie de caracteristici biologice comune. În acelaşi timp, fiecare persoană se naşte cu o serie de particularităţi biologice care îi conferă un caracter de unicitate. Personalităţile indivizilor vor prezenta deci similarităţi şi particularităţi condiţionate biologic.

Rolul factorilor biologici în determinarea personalităţii constituie obiect de dispută de foarte multă vreme. În unele concepţii, rolul factorilor biologici este considerat esenţial în fasonarea personalităţii. În alte concepţii, se ignoră rolul determinărilor biologice. Cercetările mai recente, din anii 70-80 ai sec. XX au pus în evidenţă că ereditatea are un rol foarte important în determinarea anumitor trăsături de personalitate ( cum ar fi inteligenţa) şi puţin important în determinarea altor trăsături ( sociabilitatea, atitudini, interese, controlul impulsurilor etc.).

Până în prezent, nu s-a putut oferi o explicaţie ştiinţifică riguroasă a legăturilor de determinare între trăsăturile fizice şi cele comportamentale. În multe societăţi există, la nivel folcloric, convingeri similare : persoanele grase sunt cumsecade, oamenii cu părul roşu sunt răi, femeile cu buze subţiri sunt cicălitoare etc. În unele situaţii, s-a pus în evidenţă o corelaţie statistică între anumite trăsături fizice şi anumite trăsături comportamentale. Dar, din aceasta nu se poate deduce o legătură cauzală între cele două categorii de trăsături. Explicaţia unor asemenea corelaţii se plasează mai curând la nivelul raportului dintre aşteptări sociale şi comportamente. Dacă într-o societate funcţionează ca aşteptare socială faptul că persoanele grase să fie cumsecade, atunci va exista o presiune socială pentru ca persoanele care au această   caracteristică fizică să se conformeze aşteptărilor. O trăsătură fizică devine un factor de dezvoltare a personalităţii în raport cu modul cum ea este considerată şi definită de către societate sau grupul de referintă. Într-o societate, o fată grasă poate fi considerată foarte frumoasă; în altă societatea poate fi considerată foarte urâtă. În primul caz, persoana va avea trăsături comportamentale de fată frumoasă, în al doilea caz, se va comporta ca o fată urâtă. Comportamentul lor se va conforma aşteptărilor sociale orientate de criteriile estetice care funcţionează în societate.

 

Mediul fizic

            Mediul fizic a fost considerat de multe teorii mai vechi ca fiind un factor determinant în modelarea personalităţii. Determinismul geografic s-a bucurat mult timp de reputaţia unei teorii ştiinţifice riguroase. Nu s-a demonstrat însă existenţa unor legături cauzale între condiţiile mediului fizic şi personalitate. În toate tipurile de mediu pot fi întâlnite tipurile de personalitate. Desigur, condiţiile de mediu fizic pot influenţa anumite trăsături de personalitate. Persoanele care trăiesc în zone sărace în resurse au un comportament mai agresiv decât cele care trăiesc în nişe ecologice bogate. Persoanele din zonele cu climă temperată sunt mai dinamice decât cele din zonele tropicale. Cu toate aceste influenţe, se poate afirma că dintre toate categoriile de factori care influenţează sau condiţionează personalitatea, mediul fizic are rolul cel mai scăzut. ( Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p.90 ).

 

Cultura

Cultura constituie unul dintre factorii importanţi de modelare a personalităţii. Trăsăturile culturale ale unei societăţi generează anumite particularităţi în socializarea copiilor.

În fiecare societate există unul sau mai multe tipuri de personalitate pe care copiii trebuie să le copieze. În culturile europene, sau de tip european, tipul principal de personalitate îi sunt asociate caracteristicile: sociabilitate, amabilitate, cooperare, dar şi competitivitate, orientare spre practică şi spre eficienţă, punctualitate. Familiile şi alte instituţii de socializare transmit copiilor aceste caracteristici, conformarea la ele fiind controlată la nivel societal.

Legătura dintre cultură şi personalitate este evidentă, întrucât formarea personalităţii constă în mare parte în interiorizarea elementelor unei culturi. Într-o cultură stabilă şi integrată, personalitatea este un aspect individual al culturii, iar cultura este un aspect colectiv al personalităţii.

În fiecare societate, cultura dominantă coexistă cu un anumit număr de subculturi şi contraculturi. Socializarea realizată în cadrul unei subculturi adaugă caracteristicilor personalităţii diferenţiate în raport cu subculturile. Pot fi deosebite personalitatea unui sătean de cea a unui orăşean, personalitatea unui muncitor de cea a unui intelectual, personalitatea unui evreu de cea a unui român etc.

Experienţa de grup

La naştere, copilul este o fiinţă care se mulţumeşte cu satisfacerea nevoilor biologice. Treptat, copilul devine conştient de existenţa în mediul său a altor persoane pe care ajunge să le diferenţieze. Începând cu vârsta de doi ani, copilul devine conştient de sine, începând să se identifice prin „ eu”. Supravieţuirea biologică a copilului nu este posibilă fără ajutorul adulţilor, iar devenirea sa ca fiinţă socială nu este posibilă în afara interacţiunii cu un grup.

Grupul şi, în primul rând, părinţii, asigură copilului satisfacerea nevoilor fiziologice şi afective. Privaţi de afectivitate, copiii se dezvoltă anormal şi ajung la comportamente asociale sau antisociale.

Interacţiunea cu grupul permite copilului să-şi formeze imaginea de sine. Dacă unei fetiţe i se spune mereu că este frumoasă, ea va ajunge să fie convinsă că este frumoasă. Dacă unui băiat i se repetă, că este un bun sportiv, el se va percepe pe sine ca atare. Cercetările psihologice şi pedagogice au pus în evidenţă faptul că atitudinile şi comportamentele indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei însuşi, imagine formată prin interacţiunea cu grupul. Copiii consideraţi proşti de părinţi şi de alte persoane din jur, ajung să se comporte ca atare , chiar dacă au un potenţial de inteligenţă ridicat.

Grupurile cu care interacţionează indivizii în procesul formării personalităţii lor nu au aceeaşi importanţă. Unele grupuri sunt mai importante ca modele de la care indivizii în curs de socializare preiau idei şi norme comportamentale. Acestea sunt grupurile de referinţă în formarea personalităţii. Din această categorie fac parte în primul rând, familia şi grupurile pereche

( grupurile formate din persoane având aceeaşi categorie de vârstă şi acelaşi status). Copiii preiau de la grupurile pereche idei şi norme comportamentale. Participarea unui copil la grupurile pereche are un rol psihosociologic important. Unele studii insistă chiar asupra faptului că grupurile pereche au influenţa cea mai puternică asupra atitudinilor, intereselor şi normelor comportamentale, asupra formării personalităţii. (Mihăilescu, Ioan. Op. cit., p.92 ). De-a lungul vieţii sale, individul interacţionează cu o mulţime de grupuri de referinţă. Imaginea despre sine se poate modifica în raport cu modul în care el se simte perceput de către grupurile cu care interacţionează. În cele mai multe cazuri, indivizii se înşeală în ceea ce cred ei despre modul cum sunt percepuţi de către membrii unui grup. Dar ceea ce contează nu este imaginea obiectivă pe care o au membrii unui grup despre un individ şi nici faptul că individul percepe sau nu corect această imagine. Comportamentul individului va fi orientat de imaginea subiectivă pe care el şi-o face despre modul cum este perceput de către ceilalţi.

Preocuparea excesivă pentru propria imagine şi teama de a fi perceput defavorabil de către ceilalţi conduc la înclinaţii egocentrice. Înclinaţia egocentrică constă în tendinţa individului de a se plasa în centrul evenimentelor. Încercarea de monopolizare a atenţiei într-o discuţie în grup, încercarea de a influenţa opinia altora, de a spune ultimul cuvânt sunt manifestări ale înclinaţiilor egocentrice.

 

            Experienţa personală

Personalitatea individului este influenţată şi de experienţa proprie de viaţă. Fiecare individ are o experienţă personală unică, prin care el se deosebeşte de ceilalţi indivizi.

Experienţele de viaţă nu se cumulează în mod simplu ; ele se integrează. O experienţă nouă de viaţă este trăită şi evaluată din perspectiva experienţelor trecute şi din perspectiva normelor şi valorilor socializate şi internalizate.

Experienţa personală nu este niciodată încheiată pe parcursul vieţii individului. Experienţa trecută poate fi reevaluată din perspectiva noilor experienţe, producându-se modificări de atitudini şi de comportamente şi, prin aceasta, modificări de personalitate. Modificarea experienţei de viaţă poate produce modificarea perspectivelor asupra aceluiaşi fapt social ( acesta poate fi perceput diferit în prezent decât a fost perceput în urmă cu câteva decenii). Experienţa personală are, de cele mai multe ori, o putere formativă mai mare decât învăţarea din experienţa altora. Chiar şi în acest caz, este necesar ca o experienţă să se repete pentru ca individul să poată învăţa din aceasta.

 

                            9.2. Procesul de socializare

Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex de socializare, în care interacţionează factori personali , de mediu şi culturali. Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială, inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare. ( Dicţionar de sociologie, Coordonatori : Raymond Boudon şi a.. – Bucureşti, 1996, p. 248 ). Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în configuraţia atitudinală şi comportamentală a membrilor săi. Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii.

Transferul de cultură de la o generaţie la alta se face prin intermediul socializării. Individul se naşte într-o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o transmite următoarelor generaţii. Una din consecinţele socializării este stabilirea normelor de comportament astfel dobândite. Această interiorizare a normelor şi valorilor permite, de asemenea, însuşirea regulilor sociale, care prin definiţie sunt exterioare individului, şi creşterea solidarităţii dintre membrii grupului.

Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice care au urmărit să pună în evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin care aceasta se realizează. Complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor teorii diferite ale socializării, dintre care cele mai importante sunt teoriile învăţării şi teoriile dezvoltării cognitive. ( Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p. 96 ).

a)teoria învăţării

Învăţarea este o modificare permanentă a comportamentului, care rezultă din experienţele pe care le trăieşte individul. Ea se realizează în familie, de la grupurile perechi, la şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de comunicare în masă. Prin învăţare, individul se adaptează noilor condiţii, iar comportamentul său devine flexibil. Învăţarea este cumulativă şi reevaluativă : la achiziţiile vechi se adaugă cele noi, iar unele din consecinţele vechi sunt reevaluate, modificate sau abandonate, din perspectiva noilor achiziţii. Învăţarea se înfăptuieşte pe două căi principale : condiţionarea şi observarea comportamentului altora.

Individul trăieşte diverse experienţe în care constată anumite legături între fapte şi anumite consecinţe ale acţiunilor sale. Teoriile behavioriste au arătat că, dacă asupra unui individ se repetă un anumit număr de stimuli, la acesta se dezvoltă un anumit număr de reacţii care devin mai mult sau mai puţin, automatisme. Preluând analogic ideea reflexului condiţionat al lui Pavlov, Ioan Mihăilescu afirmă că învăţarea socială are ca rezultat să dezvolte la copil un anumit număr de reflexe sociale, în raport cu situaţii sociale bine definite. Reflexele sau reacţiile condiţionate dobândite în timpul copilăriei se vor manifesta şi la vârsta adultă cu anumite diferenţe, rezultate din experienţa de viaţă a individului.

Învăţarea se realizează asociativ prin condiţionare operantă şi prin întărire. Prin condiţionarea operantă, individul învaţă din experienţele sale trecute, reţine ce consecinţe au avut comportamentele sale, încât va putea repeta comportamentele ale căror consecinţe le doreşte şi va evita comportamentele care au avut consecinţe neplăcute. Copilul care a avut un şoc neplăcut când a atins un fir electric, nu va mai atinge firele electrice.

Învăţarea prin întărire poate fi ilustrată prin modul cum are loc dresajul animalelor. În momentul în care animalul execută o mişcare conformă cu intenţia dresorului, el primeşte un stimul pozitiv ( de exemplu, hrană), iar când execută o mişcare pe care nu o vrea dresorul, animalul primeşte un stimul negativ ( de exemplu, este lovit). Aceşti stimuli repetându-se de mai multe ori, animalul îşi formează reflexe, adoptând numai comportamente care sunt asociate cu consecinţe plăcute. În mod analogic se procedează şi cu copiii : sunt încurajate , întărite comportamentele dorite şi reprimate , descurajate comportamentele nedorite. Dacă învăţarea s-ar face numai prin condiţionare sau numai din propria experienţă, ea ar dura foarte mult, ar fi incompletă, iar unele experienţe ar fi fatale. Indivizii ştiu că atingerea firelor electrice provoacă şocuri neplăcute, unele chiar mortale. Dar nu fiecare om a atins un fir electric pentru a învăţa acest lucru. Învăţarea se realizează şi prin observarea comportamentului altora, prin interacţiunea cu alţi oameni în acelaşi context social. Învăţarea observaţională constă în dobândirea unor răspunsuri prin observarea altor oameni fără ca individul să fi fost în situaţia de a da primul aceste răspunsuri. Învăţarea observaţională operează cu simboluri. Acestea permit reprezentarea evenimentelor, analiza conştientă a experienţelor, comunicarea cu alţii, anticiparea unor acţiuni.

  1. b) Teoriile dezvoltării cognitive

În teoriile învăţării, copilul şi adultul sunt plasaţi în poziţii similare. În realitate, o experienţă nu are aceeaşi semnificaţie şi aceleaşi consecinţe pentru un copil şi pentru un adult. Învăţarea se realizează progresiv, etapă cu etapă. Transformarea copilului ( fiinţă biologică) într-o fiinţă socială are loc treptat şi progresiv. Dezvoltarea ca fiinţă socială are două aspecte : dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea morală.

Oamenii sunt fiinţe raţionale care receptează informaţiile, le analizează, le transformă, le stochează, le reactualizează, le utilizează. Are loc un proces mental , denumit cogniţie, de utilizare a informaţiei provenite din mediu şi din memorie în luarea deciziilor.

Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe etape , trecerea de la o etapă la alta fiind marcată de schimbări profunde. Jean Piaget distinge patru etape în dezvoltarea cognitivă a copilului. În prima etapă, senzorimotorie, pe care o plasează în perioada scurtă de la naştere până la vârsta de 2 ani, copilul descoperă relaţiile dintre senzaţiile sale şi comportamentul matur. Etapa a doua, preoperaţională, ( 2-6 ani) este predominant reprezentaţională. Acum copilul îşi reprezintă lucrurile în mintea sa. Etapa a treia- concret operaţională (6-12 ani )introduce principiul conservării. Copilul învaţă că o cantitate dată nu se schimbă, chiar dacă înfăţişarea se schimbă. În etapa a patra – formal operaţională ( de la 12 până la vârsta de adult), adolescentul devine capabil să gândească logic, să opereze cu raţionamente abstracte şi ipotetice.

În concepţia lui J.Piaget, individul şi mediul sunt într-o continuă interacţiune. Procesul de socializare nu este uniform pentru toţi indivizii, întrucât intervin diferenţe în capacităţile cognitive ale indivizilor. ( Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p. 98-99).

Psihologul Lawrence Kohlberg a aplicat teoria etapelor cognitive, elaborată de Piaget, în analiza dezvoltării morale. El distinge trei nivele. Nivelul preconvenţional, caracteristic copiilor până la vârsta de 9 ani, unor adolescenţi şi persoanelor care comit infracţiuni. La acest nivel, regulile sunt  exterioare persoanei, supunerea la ele fiind dată de pedepse şi recompense. Nivelul convenţional este tipic pentru adolescenţi şi adulţi. La acest nivel, regulile şi aşteptările exterioare sunt încorporate personalităţii. Supunerea la reguli are loc pentru că oamenii consideră că au datoria să procedeze astfel. Nivelul postconvenţional este atins de un număr redus de persoane. La acest nivel, oamenii fac distincţia dintre persoana lor şi regulile şi aşteptările sociale. Persoanele care ating acest nivel nu se supun orbeşte regulilor sociale, ci fac distincţia între ceea ce este drept şi nedrept.

Pe baza unor cercetări comparative transculrurale, Kohlberg arată că în toate societăţile şi culturile, oamenii folosesc aceleaşi concepte morale de bază ( dreptate, egalitate, autoritate, dragoste). Aceasta nu înseamnă că modelele comportamentale morale nu sunt condiţionate de caracteristicile şi complexele culturale locale.

 

9.3. Agenţii socializării

Toţi teoreticienii despre care am discutat sunt de acord că o serie de factori semnificativi joacă un rol important în procesul socializării. Agenţii socializării sunt oamenii, grupurile şi instituţiile care joacă un rol important în procesul de socializare. Aceştia influenţează formarea şi dezvoltarea atitudinilor oamenilor, a credinţelor, imaginii proprii şi comportării lor. Agenţii socializării pot ori nu avea drept scop primar realizarea procesului socializării, dar acţiunea lor întotdeauna are un asemenea efect. Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt familia (în mod special părinţii), şcoala, religia, colegii şi prietenii, mass-media. Unele din acestea – familia, religia, şcoala – sunt instituţii a căror funcţie manifestă este, cel puţin în parte, să fie agenţi ai socializării. Acestea există, cel puţin parţial, ca să dea copiilor cunoştinţe şi valori. Colegii şi prietenii, mass-media de asemenea joacă un rol important, dar nu există cu acest scop prioritar; funcţia lor manifestă nu este socializarea aşa cum este ea pentru familie, religie şi şcoală. Socializarea este o funcţie latentă a grupului de colegi şi a mass-mediei. (Agabrian, Mircea. Op. cit., p.138).

Familia. În primii ani de viaţă ai copilului familia este cel mai important agent al socializării. Această afirmaţie este îm mod special adevărată cu privire la părinţi dar, de asemenea, ea este adevărată, e drept într-o măsură mai mică, pentru fraţii şi surorile copilului. Mai mult decât oricine altcineva, părinţii definesc atitudinile, concepţiile şi credinţele unui copil. Într-o bună măsură, pentru copiii preşcolari adevărul este ceea ce le spun părinţii lor. Părinţii rămân importanţi ca agenţi ai socializării în toată copilăria şi adolescenţa, deşi pe măsură ce copiii cresc, aceştea împart din ce în ce mai mult rolul lor cu alţi agenţi ai socializării. Efectele socializării în familie sunt adesea prezente pe durata întregii vieţi a individului. Religia familiei în mod obişnuit devine şi a copilului, iar atitudinile politice, concepţiile despre lume cât şi stilul de viaţă proprii viitorului adult sunt influenţate substanţial de cele ale familiei.

Şcoala. Ca instituţie, şcoala are un efect profund nu numai pentru cunoştinţele copiilor, dar ea joacă un rol deosebit pentru formarea imaginii proprii a acestora, a modului lor de gândire şi înţelegere a realităţii. Părinţii tind să accepte şi să evalueze performanţele copiilor lor într-o manieră laxă şi afectivă. Profesorii în şcoli sunt mult mai riguroşi. Aceştea judecă performanţele pe baza unor criterii impersonale, iar pe cei care au rezultate slabe îi sancţionează cu note mici sau îi lasă repetenţi.

Şcoala de asemenea joacă un rol important în însuşirea de către elevi şi studenţi a valorilor şi credinţelor societăţii în care trăiesc. Şcoala, de asemenea, aduce copiii într-o oarecare independenţă faţă de familie Rolul şcolii în procesul socializării a devenit important în societăţile industriale moderne deoarece cunoaşterea ştiinţifică şi specializarea tehnică s-auextins dincolo de ce poate fi posibil să se înveţe acasă (Ibidem, p.139.140).

Religia. Influenţa religiei ca agent al socializării se manifestă în modalităţi variate. Deşi mulţi sau cei mai mulţi dintre indivizi se identifică cu o religie sau alta, totuşi nu pre mare parte dintre aceştea participă la serviciul religios. Însă pentru oamenii care sunt credincioşi, religia este un agent puternic al socializării, deoarece ea îi învaţă ce este bine şi ce este rău.

Prietenii şi colegii.Grupul de ptieteni sau de colegi este probabil al doilea ca importanţă după familie. Acest tip de grup este un grup de similaritate (de echivalenţă) care desemnează persoanele care au acelaşi statutm sunt egale sau foarte apropiate potrivit unui criteriu social semnificativ. Grupurile de vârstă apropiată şi, în mod deosebit al adolescenţilor, joacă un rol important în împărtăşirea valorilor şi stilurilor de viaţă comune ajungând chiar la constituirea uneiadevărate culturi proprii.

Grupul de similaritate începe să fie un factor influent în procesul de socializare a copilului de la o vârstă fragedă. Pe treptele superioare ale şcolii influenţa colegiilor devine semnificativă deoarece tinerii caută să-şi dobândească independenţa prin schimbarea influenţei celor de acasă cu cei de la şcoală. Grupul de colegi impune norme proprii în îmbrăcăminte, vorbire, atitudi etc., iar neconformarea tinerilor cu ele aduce după sine ridicularizare şi chiar ostracizare din grup. Datorită presiunii puternice din partea grupului de colegi, influenţa acestuia pe durata adolescenţei este poate cea mai importantă dintre toţi agenţii socializării. Acest efect este cel mai mare în modul de a se îmbrăca şi a vorbi, al distracţiilor preferate şi, în general, al petrecerii timpului liber. Adesea el poate să se extindă la atitudini şi comportamente din domeniul sexualităţii, al consumului de alcool sau mai nou, al drogurilor.

Mass-media. În ultimile decenii mass-media a devenit unul din cei mai influenţi agenţi ai socializării. Deşi socializarea nu este o funcţie manifestă amass-mediei, ea a devenit una din funcţiile ei latente. În mod deosebit televiziunea excelează în acest sens. Un copil peterce în medie de la 2 până la 3 ore pe zi privind la televizor, ceea ce în multe cazuri înseamnă mai mult timp decât el sau ea petrec vorbind cu părinţii ori cu fraţii şi surorile.

Deşi există dezbateri mari despre modalităţile prin care televiziunea influenţează atitudinile şi comportamentul, în schimb, nu există nici un dubiu că televiziunea a devenit un mijloc important prin care tinerii ajung să înţeleagă lumea.

Un domeniu particular de interes în domeniul mass-mediei îl reprezintă sexualitatea şi violenţa. Unele cercetări pun în seama creşterii nivelului general al violenţei şi miile de oameni ucişi în serialele şi filmele prezentate la televiziune. (Ibidem, p.141-142).

Cum agenţii socializării formează gândirea şi comportamentul celor pe care îi socializează? Una din modalităţile prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele este expunerea selectivă. Copii sunt expuşi la acele comportamente şi atitudini considerate dezirabile şi sunt protejaţi de cele calificate ca nedorite. Părinţii fac acest lucru prin felul în care vorbesc şi se comportă faţă de copiii lor, prin lecturile sau prin emisiunile de televiziune pe care le recomandă acestora. La rândul ei, şcoala încearcă prin comportamentul disciplinelor care se predau, cât şi celorlalte activităţi culturale, sportive etc. Care se desfăşoară în cadrul acesteia, să expună copiii la seturi de idei şi modele de roluri care vin în sprijinul nucleului valorilor culturale ale societăţii.

O altă modalitate prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele este modelarea. Copii repetă comportamentul la care sunt expuşi în mod repetat şi sistematic printr-un proces numit modelare. Modelarea începe cu atenţia dată persoanelor semnificative şi cu reţinerea imaginii în memoria copilului a comportării acestora. Următoarea etapă este imitaţia ori reproducerea acestei comportări. Însă nu trebuie să înţelegem conţinutul acestei etape doar ca o simplă imitaţie. O anumită comportare este repetată până devine obişnuită şi se poate manifesta şi în situaţii schimbate decât în cea care a fost văzută în original. Mai mult, copilul va ajunge să dezvolte atitudini şi concepţii care reprezintă suportul comportamentului său.

O altă modalitate prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele este recompensarea şi pedepsirea. Când copii învaţă şi repetă comportamentele pe care le văd la persoanele semnificative, aceste persoane răspund prin aprobare. Această aprobare poate fi verbală sau nonverbală, după cum uneori poate lua forma unei recompense concrete ca o prăjitură sau o excursie. În acest fel recompensele întăresc modelarea comportamentului văzut la persoanele semnificative. Astfel, procesul de recompensare, dar şi cel de pedepsire, întăreşte cele învăţate prin expunerea selectivă şi modelare.

Agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele şi prin identificare. Procesele discutate mai înainte, expunerea selectivă şi modelarea, cât şi recompensarea şi pedepsirea sunt mult mai eficiente dacă copilul se identifică cu persoana care acţionează ca agent al socializării. Prin identificare înţelegem sentimentele pozitive către acea persoană, ce induce colilului dorinţa să fie la fel ca ea. (Ibidem, p.143-144).

9.4. Tipuri de socializare

Socializarea începe din primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii vieţi. În primii, copilul este introdus în elementele sociale de bază ( norme, valori, credinţe) prin intermediul limbajului. La acest nivel, avem de a face cu o socializare primară, care constă într-un proces prin care persoana dobândeşte informaţiile şi abilităţile esenţiale pentru a participa la viaţa socială cotidiană şi îşi formează eul. Socializarea primară oferă prima structură fundamentală de înţelegere a vieţii sociale şi fixează cel mai temeinic normele esenţiale de convieţuire în societatea oamenilor. Ea îi este, într-un fel, impusă obiectiv individului aflat în primele momente ale socializării, este interiorizată aşa cum este „livrată” de ceilalţi semnificativi , selectată potrivit poziţiei pe care aceştia o ocupă în societate şi a sistemului lor de valori, preferate ori respinse(Teodorescu, Gheorghe. Sociologia mirabilis. Editura Fundaţiei Axis, 2003, p.32).

Dincolo de unele controverse privind măsura în care socializarea primară influenţează alte experienţe socializatoare care se produc mai târziu în viaţa indivizilor, există un acord printre specialiştii din domeniu că socializarea primară este cel mai important factor în vieţile tuturor oamenilor deoarece transformă nou născuţii în fiinţe sociale. Acst proces include: (1) stabilirea poziţiei iniţiale a individului în societate; (2) interioarizarea adecvată a valorilor şi credinţelor societăţii şi (3) învăţarea pattern-urilor corespunzătoare de comunicare şi interacţiune cu alţii (Agabrian, Mircea. Op. cit., p.145).

Viaţa îl determină însă pe individ să-şi însuşească şi alte roluri sociale, precum cele de elev, student, salariat, soţ, părinte şi altele. Dar rolurile, ca standarde sociale obiective, neputând fi modificate în mod subiectiv de către individ, îl determină pe acesta să-şi adapteze credinţele, valorile şi normele, la cerinţele lor, deci să se socializeze în continuare. Şi cum această socializare, ulterioară, se realizează în grupuri secundare, precum şcolile şi cluburile, poate fi considerată drept socializare secundară.

Raportul de succesiune dintre socializarea primară şi socializarea secundară constituie, de fapt, un raport de complementaritate, deoarece socializarea primară :

– fiind iniţială, fundamentează socializarea secundară;

-realizându-se în familie, determină prin intermediul acesteia traiectoria socială a individului, inclusiv modalităţile de socializare secundară pe care le va suporta;

-definitivându-se în grupurile de camarazi în care copilul experimentează pentru prima sau pentru unica dată în viaţă relaţii libere şi de egalitate, determină inclusiv modul în care el va suporta socializarea secundară. ( Grosu, Nicolae. Op. cit., p.41-42.).

În raport cu socializarea secundară– care intervine în procesul formării personalităţii relativ tîrziu, solidaritatea primară poate fi considerată o socializare anticipată. Din acest punct de vedere, socializarea secundară constituie o modalitate filtrată axiologic de integrare-adaptare la diferite situaţii de viaşă, în timp ce socializarea primarăanticipată reprezintă o consecinţă a fixării primelor stereotipuri şi rutine atitudinale care „etichetează” definitiv personalitatea(Teodorescu, Gheorghe. Op. cit., p.33).

Prin toate acestea devine necesară şi posibilă trecerea la socializarea secundară, asigurată de şcoală, atât prin programă, cât şi prin modele de personalitate ale profesorilor şi ale colegiilor şi, respectiv, prin experienţele sociale pe care le prilejuieşte. Pe această bază devine posibilă şi socializarea secundară asigurată, precum cel mai lung stagiu de viaţă de locurile de muncă.

În esenţă, socializarea secundară, constând în însuşirea de noi roluri sau în adaptarea rolurilor, presupune însuşirea sau chiar elaborarea personală de modelele de comportament.

Dacă în socializarea primară experienţa de viaţă a celorlalţi este semnificativă pentru individ, în sensul că el se simte protejat prin ceilalţi, în cazul socializării secundare rolul principal în procesul adaptării la situaţiile noi de viaţă revine reconstrucţiei subiective, creatoare a acestor experienţe(Ibidem,, p.34).

Deşi socializarea primară şi socializarea secundară sunt succesive prin debut, ele însă se suprapun pe perioade însemnate din viaţa individului. Astfel, copiii sunt supuşi simultan atât socializării primare, în familie şi grupurile de vârstă, cât şi socializării secundare, în şcoli, biserici şi prin mass-media, în timp ce adulţii sunt supuşi atât socializării secundare, la locurile de muncă şi prin mass-media, cât şi socializării primare, în familia proprie, ca soţi, părinţi, bunici, văduvi şi, eventual, divorţaţi.

Socializarea anticipatoare desemnează asimilarea acelor norme, valori şi modele de comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor ( Dicţionar de sociologie,coordonatori C. Zamfir, L. Vlăsceanu, p. 556). De exemplu, studenţii în asistenţă socială sau drept, în facultate experimentează socializarea anticipatoare atunci când sunt încurajaţi să gândască ca un asistent social sau magistrat. În mod similar, o femeie însărcinată poate citi despre modul în care cresc copiii şi poate chiar începe să schiţeze un plan cum va îngriji şi educa propriul copil, chiar dacă în realitate ea nu a devenit mamă.

Ca interes manifestat pentru o profesie, socializarea anticipatoare apare la tineri ca urmare a influenţelor mediului social în care trăiesc ( părinţi, rude, prieteni care au îmbrăţişat o anumită profesie), a propagandei pe care instituţia respectivă o face pentru recrutarea de noi membri sau datorită impactului pe care simbolurile de statut ale profesiei le au asupra tinerilor. Dar, uneori, socializarea anticipatoare poate conduce în plan personal la situaţii de conflict valoric şi normativ. În acest sens sunt tineri care se confruntă cu acest fenomen şi, mai devreme sau mai târziu, părăsesc profesia.(Agabrian, Mircea., Op. cit., p.146).

Acţiunile factorilor socializanţi – familia, grupurile de vârstă , biserica, şcoala, locurile de muncă, asociaţiile de mass-media, fiind deci şi simultane, ele:

– sunt receptate, ierarhizate şi optate de către indivizi, în funcţie de trăsăturile lor native, în mod diferit, având astfel efecte socializante diferite, din care rezultă, în cadrul fiecărei generaţii diversitatea tipurilor de personalitate şi, între generaţii, schimbarea acestora şi a societăţii;

-se influenţează reciproc, impunând astfel adoptarea factorilor socializanţi, din care rezultă schimbarea lor ca instituţii fundamentale sau ca organizaţii şi grupuri importante şi, respectiv, a societăţii.

Dar acţiunile simultane ale factorilor socializanţi pot fi şi contradictorii. Din această cauză, indivizii riscă să fie atât de derutaţi încât să

-evite reactiv, deci fără discernământ, o parte din acţiunile factorilor socializanţi, retrăgându-şi astfel socializarea;

-răspundă inerţial, deci tot fără discernământ, tuturor acţiunilor factorilor socializanţi, distorsionându-şi astfel socializarea.

Indivizii, socializându-se în funcţie de cerinţele generale ale societăţii devin umani şi, respectiv, în funcţie de cerinţele specifice instituţiilor fundamentale ale acesteia, precum economia, religia, medicina, arta şi guvernarea, se particularizează, ca tipuri umane, într-o tipologie, formulată de psihologul german Edwuard Spanger, ce include :

-omul teoretic, preocupat de cunoaşterea ştiinţifică ;

-omul economic, preocupat de bogăţie;

-omul estetic, preocupat de artă;

-omul activist social, preocupat de ajutorarea semenilor;

-omul politic, preocupat de putere ;

-omul religios, preocupat de transcedenţă. (Nicolae Grosu. Op. cit., p.47 ).

Deşi aceste tipuri se regăsesc în toate societăţile, fiecare societate însă, caracterizându-se prin anumite dominante valorice, pune accent sau chiar idealizează unul din tipuri, transformându-l în ideal de personalitate, aşa cum sunt, „ specialistul „ pentru germani, „ businessman-ul” pentru americani, „gentelman-ul” pentru englezi şi „ descurcăreţul „ pentru români.

Aşadar, socializarea, deşi marcată de aspecte contradictorii, constituie procesul fundamental care asigură atât continuitatea şi stabilitatea societăţii, cât şi schimbarea acesteia.

9.5. Integrarea socială

Ca o consecinţă directă a procesului de socializare, are loc exercitarea corectă şi eficientă de către indivizi a rolurilor ce le revin, cunoaşterea şi respectarea de către aceştea a prescripţiilor normative, fapt ce asigură gradul de coeziune a unei colectivităţi, ordinea şi stabilitatea sistemului social general. Pe această bază, în final se facilitează armonizarea şi coordonarea elementelor de coeziune socială în sistemul organizării sociale, funcţionarea eficientă a întregii societăţi, sporirea gradului de integrare socială a indivizilor cât şi grupurilor sale componente. Integrarea socială desemnează o stare de asamblare şi ajustare reciprocă într-un sistem organizat, a unei totalităţi de elemente (indivizi, grupuri, norme, valori, acţiuni, roluri etc) între care se stabilesc raporturi de interdependenţă. Acest proces asigură o stare de „ echilibru” social relativ, caracterizat, în principal, prin relaţii de armonie şi acţiune cooperantă între indivizi. În acelaşi timp, integrarea socială realizează apartenenţa şi participarea (neimpusă) a individului la un set de norme, valori şi atitudini comune ale grupului, care odată interiorizate şi apoi exteriorizate de indivizi în comportamente explicite, generează întărirea solidarităţii de grup.

9.6. Resocializarea în instituţiile totale

Un tip mai puţin comun al socializării adulţilor pe care unii îl trăiesc şi alţii nu, este resocializarea în instituţiile totale, numite şi instituţii închise. Termenul de instituţie totală se refră la orice grup sau organizaţie care are aproape controlul total şi continuu asupra individului şi care încearcă să şteargă efectele socializării anterioare a acestuia şi să îi inculte un set nou de valori, obiceiuri şi credinţe. (Agabrian, Mircea. Op. cit., p.147).

            Instituţiile totale pot fi clasificate astfel: (1) organizaţii care îngrijesc persoanele considerate incapabile să-şi satisfacă singure unele nevoi fundamentale şi care sunt inofensive: cămine pentru bătrâni, orfani, handicapaţi de toate felurile; (2) organizaţii care îngrijesc persoane incapabile să-şi poarte singure de grijă şi involuntar periculoase pentru comunitate : sanatorii, spitale de psihiatrie, leprozerii; (3) aşezăminte care izolează de restul comunităţii persoanele considerate a prezenta un pericol vluntar : închisori, penitenciare, lagăre de prizonieri, lagăre de concentrare; (4) unităţi în care izolarea decurge din nevoia organizării şi desfăşurării eficiente a unei activităţi: cazărmi, nave, internate, forturi coloniale; (5) aşezăminte care grupează persoane pentru care izolarea reprezintă o opţiune personală: abaţii, mănăstiri ş.a. (Ibidem) .

Caracteristicile comune tuturor acestor tipuri de instituţii sunt următoarele :

  • practică izolarea cvasi.totală a unui număr important de persoane într-un acelaşi univers claustral;
  • practică ruptura cu oricare dintre „limitile” experimentale anterior de aceştia;
  • pretinde să controleze toate aspectele vieţii lor, spărgând frontierele care separă, în mod obişnuit, în societăţile moderne, activităţile principale;
  • îi „înrolează”, supunându-i unui regim de viaţă colectiv şi promiscuu, strict reglat de norme instituţionale a căror respectare este riguros controlată de un corp de supraveghetori, şi care şterge orice deosebire între indivizi, orice şansă de manifestare personalizată;
  • generează o structură socială specifică în care, indiferent de alte atribute (vârstă, sex, statut socio-profesional), indivizii sunt clasaţi în supraveghetori şi supravegheaţi.

Unul dintre instituţiile totale este armata, unde oamenii când intră în această instituţie, în general, cred că uciderea semenilor este un lucru rău, dar ei sunt transformaţi treptat în maşini de luptă gata să ucidă şi să îşi rişte vieţile supunându-se ordinelor. Procesele tradiţionale de socializare a militarilor sunt destinate să dezvolte un nivel înalt al motivaţiei şi încrederii în instituţie. Aceste procese includ următoarele :

  • Suprimarea statusurilor anterioare. Prin tunsoare, uniforme şi altele de acest fel, recrutul este privat de legăturile vizibile cu statusul său anterior.
  • Învăţarea de reguli şi norme noi. La nivel oficial, recrutul este învăţat să se supună regulilor armatei; prin socializarea informală (între colegi) el învaţă o parte din cultura instituţiei militare.
  • Dezvoltarea solidarităţii. Atât socializarea formală cât şi disciplina riguroasă construiesc solidaritatea şi prietenia dintre recruţi; ei învaţă că depind unul de celălalt.
  • Spiritul birocratic. Recrutul este instruit să accepte fără întrebări tradiţia şi obiceiul; ordinile se primesc şi se dau tot timpul.

Aceste procese nu sunt întotdeauna eficiente complet. Unul din motive rezidă în faptul că oamenii sunt, de asemenea, subiect al socializării şi din partea colegilor care îi îndrumă să se preocupe de modalităţile de acomodare convenabilă în instituţia totală. (Ibidem, p. 148-149)

 

 

 

 

Reţineţi

Noii născuţi sunt dependenţi de alte fiinţe omeneşti pentru: 1) satisfacerea nevoilor fizice de bază fără de care ei nu pot supraviieţui şi, 2) satisfacerea nevoii de interacţiune fără de care capacitatea lor de învăţare este pierdută şi comportamentul normal este imposibil.

Socializarea în sens larg înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială, inculcându-i moduri de gândire, simţire, acţionare;

Socializarea este procesul prin care individul îşi dezvoltă identitatea personală, învaţă şi asimilează, prin interacţiune cu alţii, valorile şi pattern-urile de comportament potrivit culturii societăţii şi poziţiei sale sociale;

Agenţii socializării sunt oamenii, grupurile şi instituţiile care joacă un rol important în procesul de socializare. Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt familia (în mod special părinţii), şcoala, religia, colegii şi prietenii, mass-media;

Socializare primară constă într-un proces prin care persoana dobândeşte informaţiile şi abilităţile esenţiale pentru a participa la viaţa socială cotidiană şi îşi formează eul.

Socializarea secundară, constând în însuşirea de noi roluri sau în adaptarea rolurilor, presupune însuşirea sau chiar elaborarea personală de modelele de comportament.

Socializarea secundară reprezintă trăirea învăţării sociale în timpul adolescenţei şi, în special, ca adult;

Socializarea anticipatoare desemnează asimilarea acelor norme, valori şi modele de comportament care facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau facilitează adaptarea sau integrarea într-un cadru instituţional sau organizaţional viitor;

Socializarea are ca rezultantă fundamentală constituirea personalităţii, modelată şi desăvârşită de relaţiile de grup prin intermediul agenţilor socializării.

Personalitatea este o constelaţie de atitudini, trăsături, simţăminte şi modalităţi de comportament.

Personalitatea este rezultatul interacţiunii complexe a mai multor categorii de factori :

a)moştenirea biologică (zestrea genetică);

b)mediul fizic;

c)cultura;

d)experienţa de grup şi

e)experienţa personală.

 

 

            Aplicaţii

  1. Care este relaţia dintre următoarele noţiuni : individ, individualitate, personaliate ?
  2. În care perioadă a vieţii în prima sau a doua) omul învaţă mai multe roluri sociale?
  3. Elucidaţi rolul limbii în procesul de socializare.
  4. Cum consideraţi, instinctele facilitează sau complică procesul de socializare ?
  5. În baza experienţei personale de viaţă, cunoştinţelor simţului comun, descrieţi retospectiv funcţiile educaţionale ale mamei şi tatălui, evidenţiind metodele utilizate;
  6. Ce modificări a suferit, în opinia Dumneastră, procesul socializării primare în perioada de tranziţie ? Care factori au influenţat pozitiv şi care – negativ acest proces?
  7. Scrieţi un eseu cu tema : „ vecinătatea şi procesul de socializare”.
  8. Din perspectiva celor învăţate la această temă despre socializare, explicaţi expresia „cei şapre ani de acasă”;

7.Analizaţi următoarele proverbe :

  1. „Ai carte, ai parte”;
  2. „Cine ştie multe, moare”;
  3. Exemplificaţi ideea că prin culştură devenim umani.

9.Desprindeţi ideea din următorul text şi exprimaţi-o în contextul celor învăţate la această temă. „Comportamentul nostru este influenţat din punct de vedere genetic, dar înzestrarea noastră genetică probabil, condiţionează doar potenţialităţile comportamentului nostru, nu şi conţinutul efectiv al activităţilor noastre” ( Anthony Giddens. Sociologie, Editura ALL, 2000, p. 53).

  1. Elaboraţi autobiografia socială ( în calitate de repere metodologice utilizaţi conceptul „imaginaţie sociologică” elaborat de către C. Wrîgfot Mills).

FORUM

  1. Tinereţea e o stare de spirit?
  2. Cei şapte ani de acasă!
  3. „Omul moare când încetează să mai fie copil” (Constantin Brâncuşi).

 

                                   Bibliografie selectivă

  1. Mihăilescu, Ioan. Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz. Iaşi, Polirom, 2003;

2.Bulgaru, Maria (coordonator). Sociologie (manual). VolI. Chişinău, CE USM, 2003;

3.Sociologie : (Note de curs)/autori Lidia Cojocaru, Angela Boguş, Valentina         Cohanschi. Chişinău, Editura A.S.E.M., 2002, p.105-115, 117-122;

4.Солодовникова И.В. Социализация личности : сущность и особенности на разных этапах жизни //Социс, 2007, №2;


Un comentariu

  1. […] prime din care se plămădește personalitatea copilului. Aceleași trăsături și caracteristici pot fi modelate diferit, rezultând astfel personalităţi diferite. În urma interacţiunii copilului cu factorii […]

    Apreciază

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat: