Drept MD

RSS DreptOnline.ro

Яндекс.Погода

Înscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Blogosfera.md

Member of The Internet Defense League

Statistică

  • 3.714.705 vizite

Unele critici aduse Curţii Constituţionale referitor la dizolvarea Parlamentului


Editorial


img_1206_17804800Citesc în ultimul timp (în presă mai ales), despre criza politică generată de partidele de stânga şi dreapta, despre presupuse trădări de patrie (dar apropo, fără probe, doar „bisericuţe”), înţelegeri de cartel, ş.a.m.d. Atenţia însă, în aceste zile, este îndreptată mai ales asupra deciziilor Curţii Constituţionale cu privire la transformarea dreptului constituţional al Preşedintelui RM de a dizolva Parlamentul într-o veritabilă obligaţie, la expirarea termenului de 3 luni, prevăzut de art. 85 alin. (1) al Constituţiei.

Nu vom statua asupra viziunilor politice, evenimente şi dialogurile aferente, precum şi a circumstanţelor care se derulează, întrucât prezentul articol nu face obiectul unui discurs „pro” sau „contra” partidelor politice.

Cu toate că Curtea Constituţională a menţionat că după termenul de 3 luni prevăzut de Constituţie, dreptul Preşedintelui RM se transformă în obligaţia de a emite decretul de dizolvare a Parlamentului, opinăm contrariul, redând succint următoarele, după cum urmează.

Un prim argument ar fi că deciziile Curţii nu trebuie să comporte anumite caractere politice de imixtiune în politica statului, ea trebuie să se pronunţe doar asupra circumstanţelor de jure şi nicidecum să oblige Preşedintele (indiferent de viziunea politică pe care o îmbrăţişează) să dizolve organul legislativ, în dispoziţiile în care, acesta, indiferent de termenul de 3 luni, găseşte totuşi un numitor comun şi reuşeşte să formeze un regim constituţional al Parlamentului. Totodată, ar fi oportun să amintim şi faptul că prin obligarea Preşedintelui, se afectează consimţământul acestuia, de vreme ce Constituţia operează cu sintagma „poate”, aceasta fiind un drept, care poate sau nu poate fi exercitat. Ne amintim în context și de lecțiile de dreptul civil în acest sens, care ne spun că asupra consimțământului nu poate fi exercitată nici o presiune decât pe cale judiciară și doar în cazurile în care persoana este incapabilă să-și dea seama de caracterul acțiunilor sale, intervenția judiciară fiind aici de natură să protejeze persoana. În alte circumstanțe, relevante pentru speța noastră, Curtea Constituțională a decis să se subroge în drepturile și obligațiile Președintelui țării, admițând de jure, o imixtiune a politicului în raport cu principiul independenței instanței de judecată și a judecătorului.

Mai mult ca atât, din conținutul foarte vag al Deciziei CC, nu reiese clar și explicit, în ce a constat încălcarea președintelui, nu se face trimitere nici la o practică internațională aferentă, ci doar se descriu anumite evenimente care s-au perindat de-a lungul unei perioade de timp. Totodată, CC face trimitere expresă la conținutul Codului Civil care reglementează modalitatea de calculare a termenului de prescripție, însă uită cu desăvâșire faptul că acest act normativ, legiferează chiar în conținutul art. 2 obiectul relațiilor juridice asupra cărora acesta își extinde acțiunea, adică raporturile de dreptul familiei, locative, între privați, între privați și stat, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, etc. și nicidecum nu se răsfrânge asupra ordinii constituționale. Prin urmare, Codul Civil nu poate servi drept act normativ pentru interpretarea Constituției, ori aceasta din urmă se interpretează, în cazul unor divergențe, în interesul poporului și în baza principiilor consfințite de către Constituție. La caz, Curtea trebuia să renunțe la practica bolnavă de interpretare stricto sensu și să redea o altă formă intereselor națiunii, ori tocmai alegerile parlamentare au fost desfășurate în deplină legalitate și în strictă conformitate cu regulile stabilite de actul juridic suprem în stat.

Totodată, Curtea nu poate obliga la dizolvare, ori reiese din conţinutul hotărârii acesteia că ea (Curtea) deliberează în locul Preşedintelui, subrogându-se în prerogativele constituţionale ale acestuia. În locul Curţii, personal, aş fi analizat sintagma „poate” din perspectivă juridică (inclusiv pe plan internaţional), cu interpretarea Constituţiei strict în interesele naţiunii şi în limitele necesităţii unui regim de constituţionalitate şi interese legitime ale poporului (cum ar fi, spre exemplu: asigurarea continuităţii regimului de lucru a instituţiilor statului).

Ne aducem aminte de cursurile de Teorie Generală a Obligațiilor (de la care probabil judecătorii au chiulit) și observăm că un drept nu poate fi o obligație concomitent și nici nu se poate transforma de jure, într-o obligație. Dreptul și obligația au forme diferite, au conținut și esență cu totul diferite, au reglementare diferită, precum și au efecte juridice diferite.

La fel, nu se consideră o încălcare a Constituţiei nici circumstanţele în care Preşedintele reuşeşte totuşi să găsească un numitor comun cu partidele ce au acces în Parlament şi să formeze puterea legislativă după cele 3 luni, ori la mijloc, sunt anumite interese fundamentale ce ţin de popor, suveranitate, etc.

Nu în ultimul rând, este oportun a se aminti în context faptul că, potrivit „jurisprudenţei sale constante”, Curtea a apreciat faptul că „Preşedintele RM, în virtutea competenţelor sale constituţionale, este în drept să dizolve Parlamentul…”. Totodată, „apreciind dreptul constituţional al Preşedintelui…”, „…Preşedintele este în drept să dizolve Parlamentul după consultarea fracţiunilor parlamentare…” (Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 40 din 21.12.1998 „Cu privire la interpretarea unor dispoziţii din art. 85 alin. (1) din Constituţia RM). În aceste circumstanțe, dacă este să nu ne ducem prea departe, observăm că un caz analog a fost deja tratat anterior, iar aici observăm că CC operează cu sintagma de drept și nicidecum nu-l transformă pe acesta din urmă într-o obligație.

89855763cf7613edabb76d37bdf560a9În continuare, sec, însă dur, vom aprecia faptul că dreptul constituţional al Preşedintelui de a dizolva Parlamentul, ar putea fi interpretat ca o obligaţie, doar în circumstanţele în care acesta nu ar găsi un numitor comun cu fracţiunile parlamentare şi nu ar emite decretul de dizolvare a organului legislativ. O asemenea rațiune se bazează pe evitarea unui haos politic, dar și a producerii unor anumite consecințe nefaste de ordin juridic care ar lăsa un spațiu deschis de manevrabilitate pentru anumite circumstanțe negative pentru societate.

 

DESPRE „DREPTUL VIU”


DESPRE „DREPTUL VIU”  

EUGEN EHRLICH


Conferinţă ţinută de Eugen Ehrlich în limba franceză la Institutul Sud-Est European, în zilele de 12 şi 19 decembrie 1920. 

Sursa: Curtea Constituţională a Republicii Moldova

 

Dacă din dorinţa de a cunoaşte dreptul român, vă veţi adresa unui jurisconsult, el vă va trimite,  desigur, la multe volume, foarte drăguţ legate în piele, care vor conţine un mare număr de  articole.

Cercetându-le, veţi găsi cam acelaşi lucru ca şi în Codicele celorlalte popoare europene. Pe lângă  aceasta, ceea ce e mai important din aceste cărticele: Codul civil nu este altceva decât Codul civil  francez, puţin modificat.

Acesta e un fenomen ciudat, mai ales pentru acela care cunoaşte curentele moderne în ştiinţa  dreptului. Căci dreptul, după teoria şcolii istorice, care domină de un secol, este opera întregii  naţiuni, manifestarea spiritului naţional.

Cum se explică dar că dreptul român şi dreptul francez sunt identice aproape în toate punctele  esenţiale? Aţi putea crede că viaţa naţională a României nu s-ar deosebi de viaţa naţională a  Franţei decât prin acea mică abatere a Codului român de la Codul francez. Însă dacă veţi studia  arta, muzica, literatura, politica, istoria, veţi găsi deosebiri mul mai însemnate.

Fenomenul despre care am vorbit încurcă cu atât mai mult pe partizanii şcolii istorice, cu cât el  nu se prezintă ca un fapt izolat. Căci nu numai România a adoptat Codul civil francez, dar şi  Belgia, Olanda, Spania, Italia, Lusitania. Multe dintre statele Americii meridionale au făcut  acelaşi lucru. Şi, nu demult, el s-a introdus în câteva cantoane elveţiene şi într-o mare parte din  Germania. Pe lângă aceasta, a fost adoptat de către popoarele străine: dreptul roman, într-o mare  parte a Europei, servind drept lege până în secolul al XIX-lea; Basilicalele în Ţările Româneşti,  în secolele trecute; Codul civil german şi astăzi în vigoare în Japonia.

Dar, în faţa acestei realităţi, ce devine doctrina „naţionalităţii dreptului”? Poate ea să se mai  menţină? Despre aceasta nu mă îndoiesc. Dar înainte de a fi aplicată, ea trebuie aprofundată.

Codul nu este decât legea care, după cum am demonstrat în Sociologia dreptului, nu conţine, în  general, decât regula care serveşte ca bază hotărârii judiciare (Entscheidungsnorm); ea este o  formă secundară, derivată şi târzie a dreptului, cuprinzând numai o mică parte din el, şi anume  care interesează, în primul rând, pe jurisconsultul de meserie, din care cauză e considerată de  acesta ca „dreptul întreg”.

Dacă vreţi să constataţi principiul „naţionalităţii dreptului”, nu trebuie să vă mărginiţi numai la  acea regulă a hotărârii judiciare, căci dreptul trebuie privit în raport cu societatea în care s-a  desfăşurat acea viaţă naţională, deci trebuie studiat principiul pe care se bazează constituirea  societăţii.

Regula deciziei, despre care am vorbit mai sus, este în legătură cu alcătuirea societăţii, dar este  aşa de depărtată şi complicată, încât este imposibil să ajungeţi a cunoaşte prin ea societatea.  Dimpotrivă, principiul pe care se bazează alcătuirea societăţii stă într-un raport intim cu situaţia  economică şi socială şi, prin aceasta, cu viaţa naţională.

Constituirea societăţii are ca bază constituirea proprietăţii. Iar principiile proprietăţii reies direct  din felul de întrebuinţare a pământului.

Textul, tradus în limba română de către Eugenia Sachelarie, a fost publicat în „Neamul Românesc” în numerele din 29-31  decembrie 1920 și 1-6 ianuarie 1921.

Popoarele care se ocupă cu vânătoarea sau creşterea vitelor sunt considerate ca nişte categorii  etnice, dar mai mult decât atât, ele se prezintă şi ca nişte categorii economice şi juridice.

Prin popor vânător se înţelege acela care, fiind lipsit de proprietate particulară, posedă numai  câteva veşminte, arme, podoabe şi, în unele cazuri, o colibă pentru familie. La acesta, pământul  întreg nu aparține nimănui, dar este apărat de toți contra vreunui năvălitor.

Dar prin poporul păstor? Aici se observă o schimbare: proprietatea nu mai e comună, ci familială  şi compusă din turme, corturi, păşuni, care sunt valorificate după regulile tradiţionale, observate  cu stricteţe şi ale căror infracţiuni sunt cauzele războaielor înverşunate.

La cele mai vechi popoare din Europa, sistemul agriculturii a fost al celor trei asolamente. Acesta  nu s-a adoptat în zona noastră, unde instrumentele erau primitive şi cunoştinţele despre legile  naturii extrem de imperfecte, printr-o alegere arbitrară, ci fiindcă a dat mijlocul cel mai folositor  pentru a face faţă nevoilor de hrană ale unei populaţii în creştere.

Cu toate acestea, acest sistem nu poate fi considerat numai ca un procedeu tehnic, căci şi aici  există o categorie economică şi juridică.

Pentru jurisprudență, sistemul acesta înseamnă: fermele ţăranilor reunite în sate; fiecare fermă  compusă din case, staule, grajduri, hambare şi grădină formând proprietatea exclusivă a  arendaşului; împrejurul satului sunt ţarinile, al căror teritoriu e împărţit în trei secţiuni. La  începutul fiecărui an, după recoltă, se face la fermă reglarea plăţii pentru fiecare din cele trei  secţiuni, mai târziu, perioadele de arendare se prelungesc de la cinci la zece ani și, tocmai ca în  evul mediu, ţarinile rămân fermelor care le-au cultivat, după ultimele împărţiri care au avut loc.  Ele încep a se transmite prin moştenire şi devin în urmă înstrăinabile, bineînţeles numai în  condiţiile dreptului feudal, căruia i se supun de obicei. Dincolo de ţarină mai există: o păşune  comună, o pădure exploatată în comun, un heleşteu, mine, pe care fermierii se făceau stăpâni.

Cele trei secţiuni ale ţarinei sunt întrebuinţate, rând pe rând, una pentru semănăturile de toamnă,  alta pentru cele de primăvară, a treia se întrebuinţează ca păşune, tot aşa celelalte două după  recoltă.

Au existat întotdeauna autorităţi care să judece procesele şi să controleze ordinea stabilită a  exploatării.

După cum am văzut, ferma şi grădina au aparţinut familiei, ţarinile, atât cât au ţinut diviziunile  periodice, au fost proprietate comună, după ce ele au dispărut, devin proprietăţi particulare ale  familiei arendaşului. Dar, în regulamentele la care se supun, rămân urmele vechiului drept  comun. În sfârşit, păşunile, pădurile, heleşteiele, minele, care sunt exploatate în comun, sunt  supuse obștii şi regulamentelor sale. (mai mult…)

Fundația MİHR v. Turcia. Dizolvarea unei fundații insolvente, aflate în imposibilitatea de a-și îndeplini scopurile declarate. Nicio încălcare


Fundația MİHR v. Turcia – 10814/07
Hotărârea din 7.5.2019 [Secția a II-a]

Articolul 11

Articolul 11-1

Libertatea de asociere

Dizolvarea unei fundații insolvente, aflate în imposibilitatea de a-și îndeplini scopurile declarate: nicio încălcare

În fapt – În octombrie 2005, un tribunal a constatat că fundația reclamantă a fost dizolvată din cauza incapacității financiare de a-și îndeplini misiunea. Ea a formulat un recurs, însă fără succes.

În drept – Articolul 11: Dizolvarea de către tribunalele de drept civil a fundației reclamante poate fi considerată o ingerință în libertatea acesteia de asociere, în ciuda faptului că fundația nu mai era aptă să funcționeze în conformitate cu scopurile stabilite în statutul ei. Măsurile contestate erau prevăzute de lege și urmăreau scopurile legitime de prevenire a dezordinii și de protecție a drepturilor și a libertăților celorlalți.

Fundația reclamantă nu a fost dizolvată din cauza statutului acesteia sau din cauza activităților incompatibile cu acesta, ci a fost dizolvată, pur și simplu, pentru că nu mai era aptă să efectueze activități în vederea îndeplinirii scopurilor sale declarate. Tribunalele de drept civil au constatat că aceasta nu a întreprins nimic pentru a-și îndeplini scopurile, pentru că nu mai avea bunuri, cu excepția a două clădiri care îi aduceau venit doar din chirie, toate donațiile primite erau foarte mici, venitul indicat în bilanțul acesteia înainte și după dizolvare era nesemnificativ, iar activitățile ei de publicare sau de radiodifuziune erau limitate, în principal din motive financiare. Refuzul de a autoriza un anumit număr de întâlniri, în cadrul cărora se presupunea că participanții erau chemați să adopte convingerile președintelui acesteia, nu au avut repercusiuni decisive pentru situația ei financiară. Același lucru se putea afirma despre refuzul Institutului Turc de Cercetare Științifică de a-i acorda sprijin financiar pentru distribuirea anumitor cărți, pentru că aceste publicații nu erau realizate pe baza unor metode științifice.

Scopurile fundației reclamante, care erau menționate expres în statutul acesteia, și anume „cercetarea, consultarea și publicarea în principalele domenii ale științelor naturale și sociale, înființarea unor universități sau facultăți cu scopul de a desfășura asemenea studii, activități economice și comerciale, diverse tipuri de asistență socială etc.”, corespundeau scopurilor de utilitate publică și de interes general. Având în vedere rolul pe care îl joacă fundațiile, atât în teorie, cât și în practică, în asigurarea coeziunii sociale în țară, să te aștepți de la fundația reclamantă că trebuie să respecte criteriile financiare minime era ceva justificat de necesitatea de a menține efectivitatea și credibilitatea sistemului fundațiilor de interes public în Turcia.

În aceste circumstanțe – fără a prejudicia problema restabilirii fundației reclamante, care era încă pendinte în fața tribunalelor naționale –, motivele invocate pentru constatarea că fundația reclamantă a fost dizolvată din cauza dificultăților financiare erau „relevante și suficiente”. Această măsură îndeplinea o nevoie socială presantă și era proporțională cu scopurile legitime urmărite. Prin urmare, ea era necesară într-o societate democratică.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova”.

Autori

Ilie & Cristina Nicu

Urmăreşte-mă pe Twitter

septembrie 2019
L M M J V S D
« aug.    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

RSS Jurisprudenţa CEDO

Universitatea de Stat "Alecu Russo" din Bălţi

Ultima singuratate

daca te plictisesti...mai scrie un gand...

Just Sport

Спортивный сайт, на котором в полном объёме собрана познавательная информация о великих спортсменах и тренерах, о командах, о интересных событиях в истории спорта, биографии спортсменов.

valentin balan

photography

Blogul Giuliei

modă-gânduri-idei -cărți

BLogul de la Bălţi

Oraşul Bălţi, „capitala de nord” a Moldovei

Legal Quotes

Inspirational quotes about Law. Most relevant sayings about Law

Pescuieste reclama GRATIS

arunca blog-ul tau la pescuit de vizitatori

radio vocativ

radioul celor care nu mai vor să fie manipulați

Cabinetul Avocatului "Natalia Pruteanu"

Profesionalism si determinare in solutionarea situatiilor juridice.

LAW.MD

Contribuie la dezvoltarea unui spaţiu liber de norme mioritice!

Genunchiul Lumii

blogolumea. strada sforii. poezie pierdută. crochiuri. cotidiene

Dreaming, thinking, writing...

Dreams, hopes, wishes...

Valentin Balan

Sunt obiectiv atât cât îmi permite subiectivitatea

S.R.L. "DentAdmira"

pentru zîmbete remarcabile...

Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu”

Centrul de Excelență Profesională Bălți

Nirmoto

www.nirmoto.com utilaje agricole de mici dimensiuni

Reflection

The only sensible way to LIVE in this world is without RULES

wordpress tips

tips & advice on wordpress.com blogs

%d blogeri au apreciat asta: