Drept MD

Acasă » Referate » INSTITUŢIA FIDEJUSORULUI ŞI TERŢULUI PRIN PRISMA LEGII INSOLVABILITĂŢII

INSTITUŢIA FIDEJUSORULUI ŞI TERŢULUI PRIN PRISMA LEGII INSOLVABILITĂŢII


INTRODUCERE

Servind ca mijloc de garanţie personală, instituţia fidejusiunii prezintă interes deosebit pentru studierea şi intabularea acesteia într-o instituţie complexă ca cea a insolvabilităţii.

Cu toate că legea insolvabilităţii stabileşte anumite reglementări pentru fidejusiune, actul normativ în cauză reglementează şi instituţia terţilor în procesul de insolvabilitate, instituţie pe care legiuitorul R. M. o studiază destul de lacunar şi într-un mod aproape de ceea ce se numeşte „indirect”, făcînd trimitere prin diferite texte de lege la aceştia.

Deasemenea, fidejusiunea este reglementată şi în alte acte legislative printre enumerăm Legea cu privire la gaj care prevede că, la cererea proprietarului bunurilor gajate legal, instanţa judecătorească poate să permită reclamantului să substituie gajul legal cu o altă garanţie (eventual cu o fidejusiune) suficientă pentru plata creanţei (art.35).

Cu toate că ar fi normal să amintim ceea ce înseamnă fidejusor sau terţ, nu o vom face pentru că deja se cunosc aceste instituţii.

Întrebarea care am încercat să o elucidez este dacă legea insolvabilităţii reglementează într-un fel sau altul fidejusiunea şi terţul, precum şi dacă este vorba despre terţ sau despre fidejusor.

Lucrarea dată prezintă o analiză proprie, o viziune asupra reglementărilor legii insolvabilităţii cu privire la acest mijloc de garanţie şi la terţii admişi în tranzacţie.

Lucrarea dată nu se bazează decît pe legea insolvabilităţii, motiv pentru care am indicat direct articolele pe care am încercat să le comentez şi exprim viziunea asupra actului normativ în vigoare.

Am încercat de asemenea să evidenţiez şi logica legiuitorului într-o normă sau alta a legii insolvabilităţii, motivîndu-mi opinia în baza unor alte acte legislative, cum ar fi Codul Civil.

 


 

CAPITOLUL I. PROBLEME DE REGLEMENTARE JURIDICĂ A INSTITUŢIILOR TERŢULUI ŞI FIDEJUSORULUI ÎN CADRUL INSOLVABILITĂŢII

Art. 25. Statutul şi competenţa administratorului provizoriu, alin. 5, lit. h)

încheierea de tranzacţii, stingerea datoriilor, încetarea fidejusiunii, renunţarea la garanţiile reale cu condiţia confirmării de către instanţa de insolvabilitate.

Articolul menţionat anterior, recunoaşte, direct, prin prisma normelor cele două tipuri de garanţii, reglementate de altfel şi de către Codul Civil al R. M.

  1. Fidejusiune;
  2. Garanţiile reale, adică gajul şi ipoteca.

Prin urmare, legea insolvabilităţii recunoaşte ca drept al administratorului provizoriu încetarea fidejusiunii. Drept urmare, administratorul provizoriu poate, în temeiul legii insolvabilităţii, să încheie cu fidejusorul debitorului insolvabil o tranzacţie prin care acesta (fidejusorul) să stingă datoriile ajuse la scadenţă. În situaţia debitorului insolvabil, pentru fidejusor se aplică normele Codului Civil referitoare la instituţia fidejusorului.

Textul de lege prezintă însă unele lacune. În primul rînd, dacă este să vorbim de instituţia fidejusorului, atunci putem menţiona faptul că în temeiul unui contract stabilit între fidejusor şi debitorul insolvabil, primul se obligă să onoreze obligaţiile scadente celui de-al doilea. Deci, doar fidejusorul are acest drept, încetarea fidejusiunii apărînd în modul stabilit de către părţi în contract, sau conform codului civil[1].

Prin urmare, fidejusiunea încetează:

  1. prin rezilierea contractului de fidejusiune, dreptul de reziliere avîndu-l fidejusorul;
  2. stingerea sau modificarea obligaţiei garantate;
  3. decesul fidejusorului;
  4. imposibilitatea subrogării fidejusorului în drepturile creditorului faţă de debitor;
  5. expirarea termenului scadent din contractul de fidejusiune sau dacă termenul este nedeterminat, aceasta încetează dacă creditorul în decursul unui an de la scadenţa obligaţiei garantate, nu a intentat nici o acţiune contra fidejusorului.

Textul de lege este vădit eronat pentru că administratorul provizoriu nu este în drept să înceteze fidejusiunea, deoarece aceasta încetează în modul şi cazurile enumerate mai sus, şi nicidecum acesta nu are un drept de încetare a acestei garanţii. Dreptul administratorului provizoriu nu poate prevala în faţa Codului Civil.

Dacă legea insolvabilităţii recunoaşte un asemenea drept, implicit aceasta recunoaşte încă un mod de încetare a fidejusiunii şi anume – la exercitarea dreptului administratorului provizoriu în legătură cu insolvabilitatea debitorului.

Din punctul meu de vedere, legiuitorul trebuie să modifice norma juridică, unde să menţioneze că administratorul va avea drept de urmărire a fidejusorului debitorului insolvabil pentru executarea obligaţiilor.

Nu putem vorbi aici nici despre o imixtiune a administratorului provizoriu la contractul de fidejusiune, avînd în vedere că acesta a fost încheiat între alte părţi, ori imixtiunea terţilor la contract este inacceptabilă. Prin urmare, fidejusiunea nicidecum nu poate înceta prin exercitarea dreptului administratorului insolvabilităţii în acest sens.

Art. 46. Răspunderea debitorilor solidari, alin. 2

Debitorii solidari şi fidejusorul pot înainta creanţele pe care aceştia ar putea să le aibă din executarea creanţelor creditorului pe viitor faţă de debitorul aflat în proces de insolvabilitate numai dacă creditorul nu a înaintat creanţele sale în procesul de insolvabilitate.

Articolul 46 prevede expres două categorii de participanţi la procesul de insolvabilitate, şi anume:

  1. debitorii solidari;

În primul caz, debitorii solidari îşi pot înainta creanţele faţă de debitorul aflat în procesul de insolvabilitate. O primă lacună a textului de lege, constă în denumirea de „debitori solidari”, care, dacă au careva creanţe care trebuie executate de către debitorul principal, atunci aceştia automat trec în postura de „creditor”, statutul de debitor solidar presupunînd o răspundere în comun cu debitorul principal, aceştia neputînd deci să aibă careva creanţe neexecutate din partea debitorului principal.

Debitorul solidar beneficiază doar de un drept de regres împotriva celuilalt debitor (art. 544, alin. 1).

Fidejusorul poate fi subrogat în drepturile creditorului, doar dacă acesta a executat creanţele scadente în locul debitorului insolvabil, acesta avînd dreptul de recompensare a cheltuielilor făcute în locul acestuia.

În cazul în care fidejusorul a executat obligaţiile debitorului insolvabil pentru creditori, atunci nu mai putem vorbi despre un proces de insolvabilitate, creanţele fiind executate şi sătisfăcute în beneficiul creditorilor sau creditorului.

Art. 66. Atribuţiile principale şi drepturile administratorului şi lichidatorului, alin. 1, lit. k)

Încheierea de tranzacţii, stingerea datoriilor, dispunerea încetării fidejusiunii, renunţarea la garanţii reale cu condiţia confirmării acestor acţiuni de către adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor.

Dat fiind faptul că fidejusiunea încetează în modul prevăzut de lege, textul de critică evidenţiat mai sus se referă şi aici, menţionînd încă o dată că administratorul nu-şi poate exercita dreptul său cu efectul încetării fidejusiunii. Conform prevederilor art. 1 al Codului Civil R. M., gegislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la raporturile reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare judiciară a lor.

Art. 142. Verificarea creanţelor, alin. 12

Un codebitor sau un fidejusor care este îndreptăţit la restituire ori la despăgubire din partea debitorului pentru suma plătită va fi trecut în tabelul de creanţe cu suma pe care a plătit-o creditorului. În acest caz, creditorul comun are dreptul de a cere să i se plătească, pînă la achitarea integrală a creanţei sale, cota cuvenită codebitorului sau fidejusorului, rămînînd creditor al acestuia doar pentru suma neachitată.

Textul de lege stabileşte şi recunoaşte pentru codebitori şi fidejusori dreptul de regres împotriva debitorului principal. Din punctul nostru de vedere, tabelul de creanţe este o instituţie a insolvabilităţii în care se trec doar creanţele creditorilor, nu şi pe cele ale codebitorilor sau fidejusorilor, aceştia avînd drept de regres împotriva debitorului principal în conformitate cu prevederile Codului Civil care reglementează fidejusiunea. Intabularea în tabelul de creanţe a creanţelor codebitorului şi a fidejusorului ar îngreuna şi mai tare procesul de insolvabilitate. Din punctul nostru de vedere, în cazul dreptului de regres pentru codebitori şi fidejusori, creanţele ar trebui înscrise într-un tabel aparte, fapt care ar facilita executarea creanţelor, stabilirea categoriilor de creditori şi clarificarea situaţiei asupra cuantumului de creanţe.

Deşi legislaţia civilă nu menţionează subrogarea în drepturi de creditor a codebitorilor (fapt care se impune cu necesitate), legea insolvabilităţii recunoaşte, indirect, dreptul acestora.

Art. 142. Verificarea creanţelor, alin. 13

Codebitorul sau fidejusorul debitorului, care pentru asigurarea regresului său are asupra bunurilor acestuia din urmă un drept de garanţie, concură la masa credală pentru a face posibilă realizarea garanţiei sale, dar preţul obţinut din vînzarea bunurilor grevate va fi atribuit creditorului, scăzîndu-se din suma ce este datorată.

Alin. 13 prezintă unele lacune, care, potrivit concepţiei noastre, sunt incompatibile cu procesul de insolvabilitate. În primul rînd, nu este foarte clară logica legiuitorului cînd spune că fidejusorul, la realizarea garanţiei sale, trebuie să restituie creditorului întreaga suma care-i este datorată, fidejusorul la rîndul lui neputîndu-şi realiza creanţele sale din masa credală rămasă, în unele situaţii aceasta putînd reprezenta în totalitate valoarea creanţelor executate care trebuie transmise către creditor, acesta din urmă fiind în imposibilitatea recuperării datoriilor, sau recuperărilor pe calea executării silite, fapt ce presupune anumite cheltuieli de timp, finanţe, etc.

Art. 166. Participarea terţilor la tranzacţie, alin. 2

Terţii admişi în tranzacţie sînt în drept să acorde creditorilor garanţii ori să participe ca fidejusori pentru asigurarea executării de către debitor a obligaţiilor prevăzute în tranzacţie.

Terţul reprezintă orice persoană fizică sau juridică, alta decît părţile contractante, iar fidejusorul reprezintă partea care se obligă faţă de creditor să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia debitorului, definiţie dată de altfel de Codul civil al R. M. la art. 1146 (1).

Nu este destul de clară conduita terţilor admişi spre tranzacţie în raport cu creditorul, drept motiv servind sintagma de „este în drept să acorde”. Pornind de la complexitatea procesului de insolvabilitate, considerăm absolut inerent stabilirea unei obligaţii de garanţii pentru creditori în procesul de tranzacţionare, şi nu un drept, pentru că, în fond, dreptul poţi să-l exerciţi sau nu poţi, ori creditorul este persoana care va cere prezentarea unei garanţii pentru admiterea la tranzacţie, şi implicit, la raportul juridic.

Pe de altă parte, legiuitorul nu stabileşte clar despre ce fel de tranzacţie este vorba, în ce condiţii şi modul în care se efectuează tranzacţia în raport cu creditorul/creditorii. În altă ordine de idei, legiuitorul recunoaşte indirect şi subrogarea terţilor în persoana fidejusorului, fapt care iarăşi lasă loc pentru unele interpretări. Care ar fi interesul terţului să devină fidejusor pentru debitorul insolvabil? Să fie oare obţinerea cărorva beneficii? Nici hotărîrea interpretativă a Plenului Curţii Supreme de Justiţie nu menţionează nimic de fidejusorul sau terţul admis la tranzacţie în raport cu creditorul.

Se poate întîmpla ca un fidejusor să devină insolvabil şi atunci e necesar să vedem cine

suferă de insolvabilitate[2]. Legea insolvabilităţii din păcate nu reglementează acest aspect, deşi, din punctul meu de vedere ar fi trebuit pentru a se evita tocmai cazul expus mai sus, deşi doctrina menţionează că pentru a aprecia solvabilitatea fidejusorilor, se pleacă de la momentul în care justiţia hotărăşte diviziunea. Prin hotărîrea de diviziune, se specifică între care fidejusori se divide datoria[3].

Art. 208. Efectele confirmării planului procedurii de restructurare, alin. 4

Creditorii conservă drepturile lor, pentru întreaga valoare a creanţelor, împotriva codebitorilor şi a fidejusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului procedurii de restructurare.

Din punctul nostru de vedere, textul de lege de la art. 208 (4) prezintă şi el, la rîndu-i anumite lacune şi clauze abuzive care dezavantajează pe fidejusor şi codebitori. În primul rînd pornim de la ideea că dacă creditorii au votat pentru procedura planului de restructurare, atunci se nasc anumite efecte juridice pentru toate părţile prezente în procesul de insolvabilitate. Dacă creditorii au votat pentru restructurare, atunci aceştia, în opinia mea, şi-au asumat anumite riscuri şi anumite obligaţii atunci cînd au aprobat planul de restructurare, obligaţii care reies din cel din urmă plan. În viziunea noastră planul de restructurare obligă creditorii să nu intervină în mod silit la executarea silită a creanţelor în favoarea acestora, aceştia fiind în situaţia aşteptării redresării situaţiei debitorului insolvabil şi executării pe cale amiabilă a obligaţiilor pe care acesta din urmă le are.

Considerăm abuzivă norma juridică care menţionează faptul că creditorii îşi menţin drepturile de executare a „forţată” a creanţelor pentru codebitori sau fidejusor, chiar dacă aceştia (creditorii) sunt pentru procedura de restructurare, fapt care i-ar dezavantaja şi mai mult pe codebitori sau fidejusori.

De asemenea, putem deduce din legea insolvabilităţii numai cazul în care sunt mai mulţi creditori. Drept motiv pentru a crede cele expuse serveşte sintagma „creditorii conservă…”. Deşi s-ar putea interpreta stricto sau lato sensu, considerăm necesar a se face lumină în textul de lege, pentru evitarea lacunelor şi problemelor legate de interpretare.

CONCLUZII

Analizînd textele de lege amintite mai sus, considerăm necesar a ne expune asupra unor elemente, care din punctul meu de vedere ar fi lacunare şi ar prezenta anumite probleme care ar îngreuna procesul de insolvabilitate.

Un prim element care ar fi de analizat ar fi terţii admişi în tranzacţie. Acestora, legiuitorul le recunoaşte în mod indirect un statut în procesul insolvabilităţii, şi anume cel de participant al insolvenţei, lacună care din punctul meu de vedere ar trebui eliminată. Avînd în vedere complexitatea acestui proces, terţii în genere nu trebuie admişi în procesul de insolvabilitate, ei avînd doar drepturi în procesul realizării pe piaţă (la licitaţie) a masei credale a debitorului insolvabil. Deci, aceştia sunt doar nişte simpli cumpărători care achiziţionează bunurile debitorului insolvabil, satisfăcînd în mod indirect, creanţele creditorilor sau creditorului, după caz.

Lacunar consider şi norma juridică a legii insolvabilităţii care oferă drepturi terţilor de a se subroga în drepturile fidejusorului, textul de lege menţionînd că terţul poate prezenta garanţii sau poate deveni fidejusor în tranzacţia cu creditorul, fapt care ar trebui eliminat din contextul legii, terţul, aşa cum menţionam anterior este doar un intermediar cu ajutorul căruia creditorul îşi satisface creanţele datorate de către debitor, aşa că acesta (terţul) nu poate fi în situaţia unui fidejusor.

De asemenea, avînd în vedere că deja debitorul insolvabil este ţinut, prin intermediul dferitelor acte de dispoziţie ale instanţei de insolvabilitate, la executarea anumitor obligaţii cu referire la procesul insolvabilităţii, văd ca nefondată şi instituţia fidejusorului la insolvenţă. Literatura de specialitate menţionează că instituţia fidejusorului ar fi aplicabilă în cazul procedurii de restructurare, unde fidejusorul se angajează în faţa creditorului să asigure executarea obligaţiilor pentru cazul în care debitorul nu va fi în stare să-şi onoreze datoriile. Opinia mea însă este contrară celor spuse mai sus, întrucît planul de restructurare este îndeplinit de către administator, pe umerii lui fiind pusă restabilirea solvenţei debitorului insolvabil, iar răspunderea pentru eşecul restabiliri solvenţei trebuie să fie pe seama acestuia, prezumîndu-l pe acesta ca pe un practician şi un profesionist în domeniu.

Oricum, în cazul eşecului cu procedura restructurării, creanţele se execută prin valorificarea masei credale a debitorului, aşa că ori în cazul fidejusiunii, ori în cazul valorificării masei, creanţele oricum sunt executate.

Părerea finală apropo de cele studiate ar fi că nici terţii şi nici fidejusorii nu pot fi implicaţi în procesul de insolvabilitate, amintind aici complexitatea şi tergiversarea a ceea ce se numeşte insolvenţa debitorului insolvabil.

În textele de lege criticate mai sus, am încercat să evidenţiez faptul că în cazurile reglementate nu poate fi vorba nici de fidejusor şi nici de terţ, iar dacă terţul este totuşi prezent, am încercat să mă pronunţ asupra inutilităţii lui ca participant la procesul de insolvabilitate.

 

[1] Codul Civil al R. M. , art. 1166 – 1170

[2] Eufemia Vieru, Cristian Şaptefraţi, Mijloace de garantare a obligaţiilor, note de curs USM, Chişinău, 2013, pag. 20.

[3] Idem.

%d blogeri au apreciat asta: