Drept MD

Acasă » CEDO

Arhive categorie: CEDO

Hotărâre istorică a CEDO privind exprimarea în presă a avocaților


Hotărârea a fost pronunțată de 17 judecători, la 23 aprilie

Marea Cameră de la CEDO a luat o hotărâre istorică referitoare la libertatea de exprimare în presă a avocatului pentru apărarea clientului său. Aceasta recunoaște poziția specială a avocatului în înfăptuirea Justiției, precum și dreptul său de a contribui la dezbaterile de interes public prin intermediul presei.

Printre cele adoptate se numără și aspectul care vizează imparțialitatea judecătorului – dacă sunt îndoieli cu privire la această chestiune, ele trebuie justificate în mod obiectiv, în circumstanțele cauzei, potrivit UNBR.

Marea Cameră a CEDO recunoaște poziția specială a avocatului în administrarea justiției și dreptul său de a contribui la dezbaterile de interes public prin intermediul presei

• Dacă avocatul exprimă public judecăți de valoare și, ca atare, nesusceptibile de probă, este necesar să aibă o suficientă „bază factuală”

• Testul imparțialității obiective a judecătorului: îndoielile cu privire la imparțialitate trebuie să fie justificate în mod obiectiv, în circumstanțele cauzei

• Marea Cameră a subliniat totuși necesitatea de a menține autoritatea sistemului judiciar și de a asigura relații bazate pe respectul reciproc și respect între diferiții protagoniștii sistemului de justiție.

La data de 23 aprilie 2015, Marea Cameră a Curții Europeane a Drepturilor Omului, formată din 17 judecători, a pronunțat o hotărâre istorică pentru profesia de avocat referitoare la libertatea de exprimare în presă a avocatului pentru apărarea clientului său dar și pentru a supune dezbaterii publice disfuncționalități ale sistemului de justiție. CEDO a condamnat Franța incalcarea art 6 din Conventie, cu privire la dreptul la un proces echitabil si a art. 10 cu privire la libertatea de exprimare.

În cazul Morice contra Franței, CEDO a fost chemată să se pronunțe după ce Olivier Morice, unul dintre avocații văduvei judecătorului Borrel, a fost găsit vinovat de justiția franceză pentru afirmațiile făcute în presă cu privire la doi magistrați. Morice a fost condamnat in recurs în iulie 2008, la 4000 euro amendă pentru că într-un articol publicat în Le Monde pe 8 septembrie 2000 (Affaire Borrel : remise en cause de l’impartialité de la juge Moracchini) a pus la îndoială imparțialitatea a doi judecători pe care i-a acuzat de complicitate cu justiția djiboutiană pentru a favoriza teoria sinuciderii judecătorului Borell, care, în opinia avocatului, fusese asasinat. În iunie 2007, procurorul francez a fost de acord, în cele din urmă, cu teza asasinării judecătorului.

CEDO a concluzionat că deși „un avocat nu poate fi asimilat unui ziarist” și din acest motiv nu poate beneficia de aceeași libertate de exprimare, în acest caz  avocatul Olivier Morice a  exprimat judecăți de valoare bazate pe fapte „bază factuală suficientă” și a pus în dezbatere chestiuni de interes public privind disfuncționalitățile din sistemul de justiție. În acest context, remarcile sale nu au depășit limitele dreptului garantat de articolul 10 privind libertatea de exprimare.

Curtea, a mai precizat că avocatul „nu este martor exterior responsabil de informarea publicului”, dar în aceeasi măsură este direct implicat în funcționarea justiției și apărarea clientului. De asemenea, a subliniat că „este necesar să se păstreze autoritatea puterii judecătorești și  să se asigure respectul reciproc între judecători și avocați”. (mai mult…)

Anunțuri

CJUE. Este interzisa transmiterea si prelucrarea datelor cu caracter personal intre autoritatile administratiei publice fara informarea persoanelor vizate


 

Prin Hotararea pronuntata la 01 octombrie 2015 in cauza C-201/14, CJUE a solutionat cererea de decizie preliminara privind interpretarea art. 124 TFUE, precum si a art. 10, art. 11 si art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date (JO L 281, p. 31, Editie speciala, 13/vol. 17, p. 10).
Cererea a fost formulata, in temeiul art. 267 TFUE, de Curtea de Apel Cluj, prin Decizia din 31 martie 2014, partile litigiului fiind Smaranda Bara si altii impotriva Presedintelui Casei Nationale de Asigurari de Sanatate (CNAS), Casei Nationale de Asigurari de Sanatate (CNAS) si Agentiei Nationale de Administrare Fiscala (ANAF).
In fapt, ANAF a transmis catre CNAS datele privind veniturile provenite din activitati independente declarate de reclamantii Smaranda Bara si altii, pe baza carora CNAS a solicitat plata restantelor contributiilor la sistemul de asigurari de sanatate.

Reclamantii au sesizat Curtea de Apel Cluj cu o actiune prin care au contestat legalitatea transferului datelor fiscale privind veniturile lor in raport cu prevederile Directivei 95/46, sustinand ca, pe baza unui simplu protocol intern, datele mentionate au fost transmise si utilizate in alte scopuri decat cele pentru care fusesera comunicate initial catre ANAF, fara consimtamantul lor expres si fara informarea lor prealabila.

Din decizia de trimitere a reiesit ca entitatile publice sunt abilitate, in temeiul Legii nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, sa transmita date cu caracter personal caselor de asigurari de sanatate pentru a le permite acestora din urma sa stabileasca calitatea de asigurat a persoanelor vizate.

Datele respective privesc identificarea persoanelor (nume, prenume, numar de identificare personal, adresa), insa nu cuprind date privind veniturile obtinute.

Instanta de trimitere a urmarit sa stabileasca daca prelucrarea datelor de catre CNAS necesita informarea prealabila a persoanelor vizate in ceea ce priveste identitatea operatorului si scopul in care au fost transmise aceste date.

Aceasta instanta este de asemenea chemata sa se pronunte in legatura cu aspectul daca transmiterea datelor pe baza Protocolului din 2007 incalca dispozitiile Directivei 95/46 care impun ca orice restrictie cu privire la drepturile persoanelor vizate sa fie prevazuta de lege si insotita de garantii, in special atunci cand datele sunt utilizate impotriva acestor persoane .

Curtea de Apel solicita, in esenta, sa se stabileasca daca art. 10, 11 si 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate in sensul ca se opun unor masuri nationale precum cele in discutie in litigiul principal, care permit unei autoritati a administratiei publice a unui stat membru sa transmita date personale unei alte autoritati a administratiei publice si prelucrarea lor ulterioara, fara ca persoanele vizate sa fi fost informate despre aceasta transmitere si despre aceasta prelucrare.

In aceasta privinta, CJUE a apreciat ca este necesar sa se constate, pe baza informatiilor oferite de instanta de trimitere, ca datele fiscale transferate de ANAF catre CNAS constituie date cu caracter personal in sensul art. 2 lit. (a) din directiva mentionata, intrucat este vorba despre „informatii referitoare la o persoana fizica identificata sau identificabila” (Hotararea Satakunnan Markkinaporssi si Satamedia, C-73/07, EU:C:2008:727, pct. 35).

Curtea de justitie a retinut ca atat transmiterea lor de catre ANAF, organism responsabil cu administrarea bazei de date care le include, cat si prelucrarea lor ulterioara de catre CNAS prezinta, asadar, caracterul unei „prelucrari a datelor cu caracter personal” in sensul art. 2 lit. (b) din aceeasi directiva (a se vedea in acest sens, in special, Hotararea A-sterreichischer Rundfunk si altii, C-465/00, C-138/01 si C-139/01, EU:C:2003:294, pct. 64, precum si Hotararea Huber, C-524/06, EU:C:2008:724, pct. 43). (mai mult…)

Rambursarea cheltuielilor medicale efectuate in strainatate nu poate fi refuzata din lipsa a materialelor medicale


Aceasta imposibilitate trebuie apreciata atat la nivelul ansamblului spitalelor apte sa acorde tratamentul din statul membru respectiv cat si in raport cu intervalul de timp in care tratamentul poate fi obtinut

Potrivit dreptului Uniunii1, un lucrator poate fi autorizat sa se deplaseze pe teritoriul unui alt stat membru pentru a beneficia de tratament corespunzator bolii sale. El poate astfel beneficia de prestatiile necesare ca si cum ar fi asigurat in sistemul de asigurari sociale de sanatate din statul respectiv, fiind de la sine inteles ca cheltuielile efectuate sunt rambursate de statul membru de resedinta. Acesta din urma nu poate refuza eliberarea autorizatiei atunci cand tratamentul solicitat figureaza printre prestatiile acoperite de legislatia sa si cand lucratorului nu i se poate acorda tratamentul respectiv in timp util pe teritoriul sau, luand in considerare starea de sanatate a lucratorului si evolutia probabila a bolii.

Doamna Petru, cetatean roman, sufera de grave afectiuni vasculare a caror evolutie a necesitat internarea intr-un institut de specialitate din Timisoara. In urma investigatiilor medicale la care a fost supusa, s-a luat decizia efectuarii unei operatii pe cord deschis. In timpul spitalizarii sale, doamna Petru a considerat ca lipseau medicamentele si materialele medicale de prima necesitate si ca numarul de paturi era insuficient. Tinand cont pe de alta parte de complexitatea interventiei chirurgicale pe care trebuia sa o suporte, doamna Petru a decis sa se opereze in Germania si a solicitat casei sale de asigurari de sanatate sa suporte costurile acestei interventii.

Cererea a fost respinsa cu motivarea ca din cuprinsul raportului medicului curant nu rezulta ca prestatia solicitata nu putea fi efectuata intr-un timp rezonabil in Romania. Costul total al interventiei s-a ridicat la aproape 18 000 de euro, suma a carei rambursare doamna Petru a solicitat-o autoritatilor romane.

Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Sibiu solicita Curtii de Justitie sa stabileasca daca situatia in care medicamentele si materialele medicale de prima necesitate lipsesc echivaleaza cu o situatie in care tratamentul medical necesar nu poate fi acordat in statul de resedinta, astfel incat un resortisant al acestui stat trebuie, la cerere, sa fie autorizat sa beneficieze de acest tratament intr-un alt stat membru iar costurile interventiei trebuie sa fie suportate de sistemul de asigurari sociale de sanatate din statul de resedinta.

In hotararea pronuntata, Curtea aminteste ca dreptul Uniunii impune doua conditii a caror indeplinire face obligatorie eliberarea autorizatiei prealabile de rambursare a cheltuielilor medicale. Mai intai, tratamentul despre care este vorba trebuie sa se numere printre prestatiile prevazute de legislatia statului membru pe teritoriul caruia are resedinta asiguratul social. Apoi, tratamentul de care asiguratul social intentioneaza sa beneficieze in strainatate trebuie sa nu poata, tinand seama de starea sa actuala de sanatate si de evolutia probabila a bolii sale, sa ii fie acordat in intervalul de timp necesar in mod normal pentru a obtine tratamentul dorit in statul membru de resedinta. In ceea ce priveste aceasta din urma conditie, Curtea a statuat ca autorizatia solicitata nu poate fi refuzata atunci cand un tratament identic sau care prezinta acelasi grad de eficacitate nu poate fi obtinut in timp util in statul membru al carui rezident este persoana interesata. In scopul de a aprecia daca aceasta conditie este indeplinita, institutia competenta trebuie sa ia in considerare toate imprejurarile care caracterizeaza fiecare caz concret. Astfel, o lipsa a medicamentelor si a materialelor medicale de prima necesitate poate sa faca imposibila acordarea unui tratament identic sau care prezinta acelasi grad de eficacitate in timp util in statul membru de resedinta. Cu toate acestea, Curtea precizeaza ca aceasta imposibilitate trebuie apreciata, pe de o parte, la nivelul ansamblului spitalelor din statul membru de resedinta apte sa acorde tratamentul despre care este vorba si, pe de alta parte, in raport cu intervalul de timp in care tratamentul poate fi obtinut in timp util.

Dupa cum observa Curtea, guvernul roman a aratat ca doamna Petru avea dreptul sa se adreseze altor spitale care dispuneau, in Romania, de echipamentul necesar pentru efectuarea interventiei de care avea nevoie. In plus, raportul medicului curant indica faptul ca interventia trebuia efectuata intr-un interval de timp de trei luni. Este deci de competenta instantei nationale sa aprecieze daca interventia nu ar fi putut fi realizata in acest interval de timp intr-un alt spital din Romania. Curtea concluzioneaza ca autorizatia de rambursare a cheltuielilor medicale efectuate in strainatate nu poate fi refuzata atunci cand o lipsa a medicamentelor si a materialelor medicale de prima necesitate impiedica asiguratul social sa beneficieze de tratamentul spitalicesc in timp util in statul membru de resedinta. Aceasta imposibilitate trebuie apreciata atat la nivelul ansamblului spitalelor din acest stat membru apte sa acorde tratamentul respectiv cat si in raport cu intervalul de timp in care tratamentul poate fi obtinut in timp util.

Hotararea in cauza C-268/13 Elena Petru/Casa Judeteana de Asigurari de Sanatate Sibiu si Casa Nationala de Asigurari de Sanatate

1 Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate sociala in raport cu lucratorii salariati, cu lucratorii care desfasoara activitati independente si cu membrii familiilor acestora care se deplaseaza in cadrul Comunitatii, in versiunea modificata si actualizata prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Editie speciala, 05/vol. 4, p. 35)

Sursa: EuroAvocatura.ro

%d blogeri au apreciat asta: