Drept MD

Acasă » CEDO

Arhive categorie: CEDO

Noţiunea de „consumator” în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti. Contract de credit încheiat de o persoană fizică ce exercită profesia de avocat.


Sursa: Revista Themis

Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (M.Of., Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008) Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract, poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziţii, atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat. Împrejurarea că creanţa născută din acelaşi contract este garantată printr-o garanţie ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat şi având ca obiect bunuri destinate exercitării activităţii profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparţine acestui cabinet, nu este relevantă în această privinţă.

CJUE, hotărârea Costea, C-110/14, EU:C:2015:538, pronunţată la 3 septembrie 2015 Obiectul cererii de decizie preliminară formulată de Judecătoria Oradea l-a constituit interpretarea art. 2 (b) din Directiva 93/13/CEE („Directiva”), care defineşte noţiunea de „consumator”, noţiune autonomă de drept UE, pentru scopurile aplicării normelor privind clauzele abuzive cuprinse de această directivă. Potrivit acestei definiţii, „consumator” înseamnă „orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menţionată, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale”. Instanţa de trimitere, sesizată cu o acţiune în constatarea nulităţii clauzei contractuale referitoare la comisionul de risc cuprinsă într-un contract de credit garantat cu ipotecă, ca având caracter abuziv, a avut nevoie să determine în primul rând dacă reclamantul debitor este „consumator” în sensul Legii nr. 193/2000 („Legea”), pe care acesta îşi întemeia acţiunea. Fiind vorba despre o lege de transpunere a unei directive şi nepunându-se problema unei transpuneri incomplete sau incorecte a noţiunii respective, preluate cu mici diferenţe de art. 2 alin. (1) din Lege[1], necesitatea trimiterii preliminare a vizat doar stabilirea sferei noţiunii raportat la circumstanţele speţei.

Circumstanţele particulare ale cauzei aflate pe rolul Judecătoriei Oradea constau, în opinia acestei instanţe, pe de o parte, în profesia de avocat în materia dreptului comercial a unuia dintre cocontractanţi şi, pe de altă parte, în aceea că creanţa născută din contractul în cauză era garantată printr-o garanţie ipotecarăcontractată de avocat în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocatură şi având ca obiect un imobil aflat în proprietatea acestui cabinet. Astfel, în motivarea necesităţii trimiterii, care se bazează pe cele arătate de instituţia de credit pârâtă, instanţa arată că avocatul „nu este o persoană vulnerabilă în privinţa cunoştinţelor necesare pentru a înţelege conţinutul contractului şi efectele juridice pe care şi le asumă prin semnarea contractului”, iar cunoştinţele sale sunt aceleaşi indiferent dacă acţionează în interes personal sau profesional. Pe lângă aceasta, în conţinutul contractului nu a fost specificat scopul împrumutului, pentru a putea aprecia în ce scop a acţionat reclamantul la încheierea convenţiei de credit[2] . Motivarea CJUE este structurată în jurul celor două probleme ridicate, şi anume importanţa calităţii de avocat pentru determinarea sferei noţiunii de „consumator” (pct. 17-27) şi incidenţa calităţii persoanei în cadrul contractului accesoriu (garanţie ipotecară) asupra determinării calităţii sale de „consumator”în cadrul contractului principal (de credit) (pct. 28- 29). În legătură cu prima problemă, Curtea a arătat că Directiva defineşte contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanţilor, dar nu după gradul de cunoştinţe tehnice, ci după cum aceştia acţionează sau nu acţionează în scopuri legate de activitatea lor profesională la încheierea contractului respectiv. Argumentul principal este acela că noţiunea de „consumator” are caracter obiectiv (pct. 21), cu alte cuvinte instanţa nu este chemată să evalueze în fiecare dosar cunoştinţele concrete ale consumatorului în domeniul respectiv. Premiza sistemului de protecţie pe care intenţionează să îl asigure Directiva, evidenţiată în toate hotărârile Curţii în materie, este că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât nivelul de informare, cât şi puterea de negociere. Prin urmare, chiar presupunând că, prin natura specializării sale, nivelul de informare al unui avocat permite să se aprecieze că nu este defavorizat în raport cu vânzătorul sau furnizorul, nu putem trage aceeaşi concluzie în privinţa puterii sale de negociere a unor clauze prealabil redactate şi asupra cărora nu poate exercita nicio influenţă (pct. 27). În concluzie, un avocat care încheie cu un vânzător sau furnizor „un contract care, în special ca urmare a inexistenţei unei legături cu activitatea cabinetului său, nu este legat de exercitarea profesiei de avocat se află, faţă de această persoană, în situaţi[e] de inferioritate” (pct. 26). În ceea ce priveşte cea de-a doua problemă, de vreme ce determinarea calităţii de consumator este relevantă în cauză pentru contractul principal, nu are incidenţă calitatea sa în cadrul contractului accesoriu (pct. 29).

Pentru aceste considerente, Curtea a decis că art. 2 (b) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract, poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziţii, atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat. Împrejurarea că creanţa născută din acelaşi contract este garantată printr-o garanţie ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat şi având ca obiect bunuri destinate exercitării activităţii profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparţine acestui cabinet, nu este relevantă în această privinţă.

[1] Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede: „Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.”

[2] Costea, C-110/14, cererea de trimitere preliminară, pct. 25, disponibilă la http://www.euroquod.ro/ue/files/pubs/costea.pdf.

Hotărâre istorică a CEDO privind exprimarea în presă a avocaților


Hotărârea a fost pronunțată de 17 judecători, la 23 aprilie

Marea Cameră de la CEDO a luat o hotărâre istorică referitoare la libertatea de exprimare în presă a avocatului pentru apărarea clientului său. Aceasta recunoaște poziția specială a avocatului în înfăptuirea Justiției, precum și dreptul său de a contribui la dezbaterile de interes public prin intermediul presei.

Printre cele adoptate se numără și aspectul care vizează imparțialitatea judecătorului – dacă sunt îndoieli cu privire la această chestiune, ele trebuie justificate în mod obiectiv, în circumstanțele cauzei, potrivit UNBR.

Marea Cameră a CEDO recunoaște poziția specială a avocatului în administrarea justiției și dreptul său de a contribui la dezbaterile de interes public prin intermediul presei

• Dacă avocatul exprimă public judecăți de valoare și, ca atare, nesusceptibile de probă, este necesar să aibă o suficientă „bază factuală”

• Testul imparțialității obiective a judecătorului: îndoielile cu privire la imparțialitate trebuie să fie justificate în mod obiectiv, în circumstanțele cauzei

• Marea Cameră a subliniat totuși necesitatea de a menține autoritatea sistemului judiciar și de a asigura relații bazate pe respectul reciproc și respect între diferiții protagoniștii sistemului de justiție.

La data de 23 aprilie 2015, Marea Cameră a Curții Europeane a Drepturilor Omului, formată din 17 judecători, a pronunțat o hotărâre istorică pentru profesia de avocat referitoare la libertatea de exprimare în presă a avocatului pentru apărarea clientului său dar și pentru a supune dezbaterii publice disfuncționalități ale sistemului de justiție. CEDO a condamnat Franța incalcarea art 6 din Conventie, cu privire la dreptul la un proces echitabil si a art. 10 cu privire la libertatea de exprimare.

În cazul Morice contra Franței, CEDO a fost chemată să se pronunțe după ce Olivier Morice, unul dintre avocații văduvei judecătorului Borrel, a fost găsit vinovat de justiția franceză pentru afirmațiile făcute în presă cu privire la doi magistrați. Morice a fost condamnat in recurs în iulie 2008, la 4000 euro amendă pentru că într-un articol publicat în Le Monde pe 8 septembrie 2000 (Affaire Borrel : remise en cause de l’impartialité de la juge Moracchini) a pus la îndoială imparțialitatea a doi judecători pe care i-a acuzat de complicitate cu justiția djiboutiană pentru a favoriza teoria sinuciderii judecătorului Borell, care, în opinia avocatului, fusese asasinat. În iunie 2007, procurorul francez a fost de acord, în cele din urmă, cu teza asasinării judecătorului.

CEDO a concluzionat că deși „un avocat nu poate fi asimilat unui ziarist” și din acest motiv nu poate beneficia de aceeași libertate de exprimare, în acest caz  avocatul Olivier Morice a  exprimat judecăți de valoare bazate pe fapte „bază factuală suficientă” și a pus în dezbatere chestiuni de interes public privind disfuncționalitățile din sistemul de justiție. În acest context, remarcile sale nu au depășit limitele dreptului garantat de articolul 10 privind libertatea de exprimare.

Curtea, a mai precizat că avocatul „nu este martor exterior responsabil de informarea publicului”, dar în aceeasi măsură este direct implicat în funcționarea justiției și apărarea clientului. De asemenea, a subliniat că „este necesar să se păstreze autoritatea puterii judecătorești și  să se asigure respectul reciproc între judecători și avocați”. (mai mult…)

CJUE. Este interzisa transmiterea si prelucrarea datelor cu caracter personal intre autoritatile administratiei publice fara informarea persoanelor vizate


 

Prin Hotararea pronuntata la 01 octombrie 2015 in cauza C-201/14, CJUE a solutionat cererea de decizie preliminara privind interpretarea art. 124 TFUE, precum si a art. 10, art. 11 si art. 13 din Directiva 95/46/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date (JO L 281, p. 31, Editie speciala, 13/vol. 17, p. 10).
Cererea a fost formulata, in temeiul art. 267 TFUE, de Curtea de Apel Cluj, prin Decizia din 31 martie 2014, partile litigiului fiind Smaranda Bara si altii impotriva Presedintelui Casei Nationale de Asigurari de Sanatate (CNAS), Casei Nationale de Asigurari de Sanatate (CNAS) si Agentiei Nationale de Administrare Fiscala (ANAF).
In fapt, ANAF a transmis catre CNAS datele privind veniturile provenite din activitati independente declarate de reclamantii Smaranda Bara si altii, pe baza carora CNAS a solicitat plata restantelor contributiilor la sistemul de asigurari de sanatate.

Reclamantii au sesizat Curtea de Apel Cluj cu o actiune prin care au contestat legalitatea transferului datelor fiscale privind veniturile lor in raport cu prevederile Directivei 95/46, sustinand ca, pe baza unui simplu protocol intern, datele mentionate au fost transmise si utilizate in alte scopuri decat cele pentru care fusesera comunicate initial catre ANAF, fara consimtamantul lor expres si fara informarea lor prealabila.

Din decizia de trimitere a reiesit ca entitatile publice sunt abilitate, in temeiul Legii nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, sa transmita date cu caracter personal caselor de asigurari de sanatate pentru a le permite acestora din urma sa stabileasca calitatea de asigurat a persoanelor vizate.

Datele respective privesc identificarea persoanelor (nume, prenume, numar de identificare personal, adresa), insa nu cuprind date privind veniturile obtinute.

Instanta de trimitere a urmarit sa stabileasca daca prelucrarea datelor de catre CNAS necesita informarea prealabila a persoanelor vizate in ceea ce priveste identitatea operatorului si scopul in care au fost transmise aceste date.

Aceasta instanta este de asemenea chemata sa se pronunte in legatura cu aspectul daca transmiterea datelor pe baza Protocolului din 2007 incalca dispozitiile Directivei 95/46 care impun ca orice restrictie cu privire la drepturile persoanelor vizate sa fie prevazuta de lege si insotita de garantii, in special atunci cand datele sunt utilizate impotriva acestor persoane .

Curtea de Apel solicita, in esenta, sa se stabileasca daca art. 10, 11 si 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate in sensul ca se opun unor masuri nationale precum cele in discutie in litigiul principal, care permit unei autoritati a administratiei publice a unui stat membru sa transmita date personale unei alte autoritati a administratiei publice si prelucrarea lor ulterioara, fara ca persoanele vizate sa fi fost informate despre aceasta transmitere si despre aceasta prelucrare.

In aceasta privinta, CJUE a apreciat ca este necesar sa se constate, pe baza informatiilor oferite de instanta de trimitere, ca datele fiscale transferate de ANAF catre CNAS constituie date cu caracter personal in sensul art. 2 lit. (a) din directiva mentionata, intrucat este vorba despre „informatii referitoare la o persoana fizica identificata sau identificabila” (Hotararea Satakunnan Markkinaporssi si Satamedia, C-73/07, EU:C:2008:727, pct. 35).

Curtea de justitie a retinut ca atat transmiterea lor de catre ANAF, organism responsabil cu administrarea bazei de date care le include, cat si prelucrarea lor ulterioara de catre CNAS prezinta, asadar, caracterul unei „prelucrari a datelor cu caracter personal” in sensul art. 2 lit. (b) din aceeasi directiva (a se vedea in acest sens, in special, Hotararea A-sterreichischer Rundfunk si altii, C-465/00, C-138/01 si C-139/01, EU:C:2003:294, pct. 64, precum si Hotararea Huber, C-524/06, EU:C:2008:724, pct. 43). (mai mult…)

%d blogeri au apreciat asta: