Drept MD

Acasă » CEDO

Arhive categorie: CEDO

Fundația MİHR v. Turcia. Dizolvarea unei fundații insolvente, aflate în imposibilitatea de a-și îndeplini scopurile declarate. Nicio încălcare


Fundația MİHR v. Turcia – 10814/07
Hotărârea din 7.5.2019 [Secția a II-a]

Articolul 11

Articolul 11-1

Libertatea de asociere

Dizolvarea unei fundații insolvente, aflate în imposibilitatea de a-și îndeplini scopurile declarate: nicio încălcare

În fapt – În octombrie 2005, un tribunal a constatat că fundația reclamantă a fost dizolvată din cauza incapacității financiare de a-și îndeplini misiunea. Ea a formulat un recurs, însă fără succes.

În drept – Articolul 11: Dizolvarea de către tribunalele de drept civil a fundației reclamante poate fi considerată o ingerință în libertatea acesteia de asociere, în ciuda faptului că fundația nu mai era aptă să funcționeze în conformitate cu scopurile stabilite în statutul ei. Măsurile contestate erau prevăzute de lege și urmăreau scopurile legitime de prevenire a dezordinii și de protecție a drepturilor și a libertăților celorlalți.

Fundația reclamantă nu a fost dizolvată din cauza statutului acesteia sau din cauza activităților incompatibile cu acesta, ci a fost dizolvată, pur și simplu, pentru că nu mai era aptă să efectueze activități în vederea îndeplinirii scopurilor sale declarate. Tribunalele de drept civil au constatat că aceasta nu a întreprins nimic pentru a-și îndeplini scopurile, pentru că nu mai avea bunuri, cu excepția a două clădiri care îi aduceau venit doar din chirie, toate donațiile primite erau foarte mici, venitul indicat în bilanțul acesteia înainte și după dizolvare era nesemnificativ, iar activitățile ei de publicare sau de radiodifuziune erau limitate, în principal din motive financiare. Refuzul de a autoriza un anumit număr de întâlniri, în cadrul cărora se presupunea că participanții erau chemați să adopte convingerile președintelui acesteia, nu au avut repercusiuni decisive pentru situația ei financiară. Același lucru se putea afirma despre refuzul Institutului Turc de Cercetare Științifică de a-i acorda sprijin financiar pentru distribuirea anumitor cărți, pentru că aceste publicații nu erau realizate pe baza unor metode științifice.

Scopurile fundației reclamante, care erau menționate expres în statutul acesteia, și anume „cercetarea, consultarea și publicarea în principalele domenii ale științelor naturale și sociale, înființarea unor universități sau facultăți cu scopul de a desfășura asemenea studii, activități economice și comerciale, diverse tipuri de asistență socială etc.”, corespundeau scopurilor de utilitate publică și de interes general. Având în vedere rolul pe care îl joacă fundațiile, atât în teorie, cât și în practică, în asigurarea coeziunii sociale în țară, să te aștepți de la fundația reclamantă că trebuie să respecte criteriile financiare minime era ceva justificat de necesitatea de a menține efectivitatea și credibilitatea sistemului fundațiilor de interes public în Turcia.

În aceste circumstanțe – fără a prejudicia problema restabilirii fundației reclamante, care era încă pendinte în fața tribunalelor naționale –, motivele invocate pentru constatarea că fundația reclamantă a fost dizolvată din cauza dificultăților financiare erau „relevante și suficiente”. Această măsură îndeplinea o nevoie socială presantă și era proporțională cu scopurile legitime urmărite. Prin urmare, ea era necesară într-o societate democratică.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

© Această traducere îi aparține Curții Constituționale. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova”.

Noţiunea de „consumator” în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti. Contract de credit încheiat de o persoană fizică ce exercită profesia de avocat.


Sursa: Revista Themis

Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO L95, p. 29, Ediţie specială, 15/vol. 2, p. 273) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (M.Of., Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008) Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică ce exercită profesia de avocat şi încheie un contract de credit cu o bancă, fără ca scopul creditului să fie precizat în acest contract, poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziţii, atunci când contractul menţionat nu este legat de activitatea profesională a acestui avocat. Împrejurarea că creanţa născută din acelaşi contract este garantată printr-o garanţie ipotecară contractată de această persoană în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocat şi având ca obiect bunuri destinate exercitării activităţii profesionale a persoanei respective, precum un imobil care aparţine acestui cabinet, nu este relevantă în această privinţă.

CJUE, hotărârea Costea, C-110/14, EU:C:2015:538, pronunţată la 3 septembrie 2015 Obiectul cererii de decizie preliminară formulată de Judecătoria Oradea l-a constituit interpretarea art. 2 (b) din Directiva 93/13/CEE („Directiva”), care defineşte noţiunea de „consumator”, noţiune autonomă de drept UE, pentru scopurile aplicării normelor privind clauzele abuzive cuprinse de această directivă. Potrivit acestei definiţii, „consumator” înseamnă „orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menţionată, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale”. Instanţa de trimitere, sesizată cu o acţiune în constatarea nulităţii clauzei contractuale referitoare la comisionul de risc cuprinsă într-un contract de credit garantat cu ipotecă, ca având caracter abuziv, a avut nevoie să determine în primul rând dacă reclamantul debitor este „consumator” în sensul Legii nr. 193/2000 („Legea”), pe care acesta îşi întemeia acţiunea. Fiind vorba despre o lege de transpunere a unei directive şi nepunându-se problema unei transpuneri incomplete sau incorecte a noţiunii respective, preluate cu mici diferenţe de art. 2 alin. (1) din Lege[1], necesitatea trimiterii preliminare a vizat doar stabilirea sferei noţiunii raportat la circumstanţele speţei.

Circumstanţele particulare ale cauzei aflate pe rolul Judecătoriei Oradea constau, în opinia acestei instanţe, pe de o parte, în profesia de avocat în materia dreptului comercial a unuia dintre cocontractanţi şi, pe de altă parte, în aceea că creanţa născută din contractul în cauză era garantată printr-o garanţie ipotecarăcontractată de avocat în calitate de reprezentant al cabinetului său de avocatură şi având ca obiect un imobil aflat în proprietatea acestui cabinet. Astfel, în motivarea necesităţii trimiterii, care se bazează pe cele arătate de instituţia de credit pârâtă, instanţa arată că avocatul „nu este o persoană vulnerabilă în privinţa cunoştinţelor necesare pentru a înţelege conţinutul contractului şi efectele juridice pe care şi le asumă prin semnarea contractului”, iar cunoştinţele sale sunt aceleaşi indiferent dacă acţionează în interes personal sau profesional. Pe lângă aceasta, în conţinutul contractului nu a fost specificat scopul împrumutului, pentru a putea aprecia în ce scop a acţionat reclamantul la încheierea convenţiei de credit[2] . (mai mult…)

Hotărâre istorică a CEDO privind exprimarea în presă a avocaților


Hotărârea a fost pronunțată de 17 judecători, la 23 aprilie

Marea Cameră de la CEDO a luat o hotărâre istorică referitoare la libertatea de exprimare în presă a avocatului pentru apărarea clientului său. Aceasta recunoaște poziția specială a avocatului în înfăptuirea Justiției, precum și dreptul său de a contribui la dezbaterile de interes public prin intermediul presei.

Printre cele adoptate se numără și aspectul care vizează imparțialitatea judecătorului – dacă sunt îndoieli cu privire la această chestiune, ele trebuie justificate în mod obiectiv, în circumstanțele cauzei, potrivit UNBR.

Marea Cameră a CEDO recunoaște poziția specială a avocatului în administrarea justiției și dreptul său de a contribui la dezbaterile de interes public prin intermediul presei

• Dacă avocatul exprimă public judecăți de valoare și, ca atare, nesusceptibile de probă, este necesar să aibă o suficientă „bază factuală”

• Testul imparțialității obiective a judecătorului: îndoielile cu privire la imparțialitate trebuie să fie justificate în mod obiectiv, în circumstanțele cauzei

• Marea Cameră a subliniat totuși necesitatea de a menține autoritatea sistemului judiciar și de a asigura relații bazate pe respectul reciproc și respect între diferiții protagoniștii sistemului de justiție.

La data de 23 aprilie 2015, Marea Cameră a Curții Europeane a Drepturilor Omului, formată din 17 judecători, a pronunțat o hotărâre istorică pentru profesia de avocat referitoare la libertatea de exprimare în presă a avocatului pentru apărarea clientului său dar și pentru a supune dezbaterii publice disfuncționalități ale sistemului de justiție. CEDO a condamnat Franța incalcarea art 6 din Conventie, cu privire la dreptul la un proces echitabil si a art. 10 cu privire la libertatea de exprimare.

În cazul Morice contra Franței, CEDO a fost chemată să se pronunțe după ce Olivier Morice, unul dintre avocații văduvei judecătorului Borrel, a fost găsit vinovat de justiția franceză pentru afirmațiile făcute în presă cu privire la doi magistrați. Morice a fost condamnat in recurs în iulie 2008, la 4000 euro amendă pentru că într-un articol publicat în Le Monde pe 8 septembrie 2000 (Affaire Borrel : remise en cause de l’impartialité de la juge Moracchini) a pus la îndoială imparțialitatea a doi judecători pe care i-a acuzat de complicitate cu justiția djiboutiană pentru a favoriza teoria sinuciderii judecătorului Borell, care, în opinia avocatului, fusese asasinat. În iunie 2007, procurorul francez a fost de acord, în cele din urmă, cu teza asasinării judecătorului.

CEDO a concluzionat că deși „un avocat nu poate fi asimilat unui ziarist” și din acest motiv nu poate beneficia de aceeași libertate de exprimare, în acest caz  avocatul Olivier Morice a  exprimat judecăți de valoare bazate pe fapte „bază factuală suficientă” și a pus în dezbatere chestiuni de interes public privind disfuncționalitățile din sistemul de justiție. În acest context, remarcile sale nu au depășit limitele dreptului garantat de articolul 10 privind libertatea de exprimare.

Curtea, a mai precizat că avocatul „nu este martor exterior responsabil de informarea publicului”, dar în aceeasi măsură este direct implicat în funcționarea justiției și apărarea clientului. De asemenea, a subliniat că „este necesar să se păstreze autoritatea puterii judecătorești și  să se asigure respectul reciproc între judecători și avocați”. (mai mult…)

%d blogeri au apreciat asta: