Fenomenologia criminalităţii


  1. Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile criminalităţii;
  2. Formele criminalităţii;
  3. Indicele criminalităţii: Starea; Structura;Nivelul; Dinamica.
  4. Cauzalitatea criminalităţii.

1.      Noţiunea de criminalitate şi trăsăturile criminalităţii

Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înţelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite în decursul întregii evoluţii umane sau numai în raport cu anumite civilizaţii, epoci, intervale de timp ori spaţii geografice determinate. Din acest punct de vedere concepem noţiunea de criminalitate în două sensuri: [1]

  • Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înţelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluţii umane pe întreaga suprafaţă a globului terestru.
  • Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înţelegem totalitatea crimelor săvîrşite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Actul criminal reprezintă, în esenţă, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acţiuni şi inacţiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viaţa şi integritatea individului, familiei, societăţii şi statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică şi statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate.

Criminalitatea este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă strictă a criminalităţii, pe perioade de timp, pe localităţi, pe ţară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate şi vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută [2] şi studiată.

Conceptele de criminalitate cu un conţinut mai restrîns:

  • criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă, contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;
  • criminalitatea de gen (criminalitatea de violenţă, criminalitatea referitoare la viaţa sexuală, criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracţiunilor la care se referă;
  • criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor, criminalitatea recidiviştilor etc.), în raport cu categoria de persoane la care se referă;
  • criminalitatea de spaţiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova, criminalitatea din lumea arabă, criminalitatea din ţările africane etc.), în raport de zona geografică la care se referă.[3]

Fenomenologia criminalităţii presupune totalitatea infracţiunilor penale, care sînt comise într-o anumită perioadă de timp şi într-o anumită societate. Ruşii consideră criminalitatea ca un fenomen caracteristic prin orice formaţiune social – economică, fiind determinată atît de cauze generale, cît şi de cauze şi condiţii stabilite în mod concret, şi anume cele sociale, politice, culturare, economice, istorice, etc.

Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracţiuni, incriminate şi sancţionate ca atare, în anumite condiţii, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.

Trăsăturile criminalităţii:

a)      Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracţiuni, comise într-o societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.

b)      Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi explicate comportamentele infracţionale, avînd în vedere diversitatea modalităţilor de săvîrşire a infracţiunilor. Aici nu putem analiza doar un factor care conduce la săvîrşirea actului ilicit, ci trebuie avute în vedere factorii generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);

c)      Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenţei fenomenului infracţional, structura şi dinamica sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.

d)     Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că fenomenul criminalităţii, faptele antisociale provoacă daune destul de mari societăţii. Crima, în esenţa sa, comportă un pericol sporit în societate, atentînd la ordinea şi securitatea publicului.

e)      Caracterul variat al criminalităţii – care derivă din varietatea infracţiunilor încriminate prin legea penală şi varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracţiunile săvîrşite. Aşa cum nu există doi indivizi identici, tot aşa nu există două infracţiuni, chiar de acelaşi tip identice.

f)       Caracterul cauzal al criminalităţii – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.

2.      Formele criminalităţiiÎn teoria şi practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară. Astfel, formele criminalităţii, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:

  1. Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracţiunilor) săvîrşite sau pretins săvîrşite, care sunt crime sau apar ca şi crime şi care au ajuns la cunoştinţa sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliţie, procuratură ori la instanţa de judecată – în caz de plîngere directă – şi este cunoscută.
  2. Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiţi şi cunoscuţi (ori bănuiţi că sunt autorii adevăraţi).
  3. Criminalitatea deferită justiţiei reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluţionare în instanţa de judecată.
  4. Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanţa de judecată şi aceasta a pronunţat o hotărîre penală definitivă. Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.
  5. Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate şi, deci, nedescoperite şi nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoştinţa organelor şi autorităţilor competente. Numărul acestora este cu mult mai mare faţă de crimele înregistrate, descoperite şi judecate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară, criminologia cercetează şi alte forme ale criminalităţii, ca:

  • Formele criminalităţii după valorile sociale periclitate;

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrşite, deosebite între ele prin natura şi gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii şi grupe, după anumite criterii obiective şi subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul de unitar şi coerent.

  • Formele criminalităţii după făptuitori;

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau mai mulţi oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o şi faţă de care se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Aceşti oameni alcătuiesc aşa-numita populaţie penală asupra căreia îşi concentrează eforturile forţele statului (poliţia, procuratura, justiţia etc.).

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existenţa criminalităţii, influenţînd starea, structura şi dinamica ei. În studiile şi cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, şi anume:

  • copilăria (0-12 ani);
  • adolescenţa (12-22 ani);
  • tinereţea (22-35 ani);
  • vîrsta adultă (35-60/65 ani);
  • vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).[4]
Formele criminalităţii după gravitate.Cunoaşterea criminalităţii după gradul de gravitate este la fel de importantă ca şi toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca şi în practica penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RM:[5] unde, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile sunt clasificate în următoarele categorii:

  • Infracţiuni uşoare;
  • Infracţiuni mai puţin grave;
  • Infracţiuni grave;
  • Infracţiuni deosebit de grave;
  • Infracţiuni excepţional de grave.

3.      Indicele criminalităţii: starea; structura; nivelul; dinamica

În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura şi dinamica.

  • Nivelul criminalităţii este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis, precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai criminalităţii.

Menţionăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalităţii se utilizează combinarea a două noţiuni: starea şi nivelul criminalităţii.

  • Starea criminalităţii reprezintă numărul infracţiunilor săvîrşite şi al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalităţii reprezintă valoarea determinată din numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populaţie, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000.

Alături de starea criminalităţii, o altă metodă este compararea. Compararea în spaţiu permite compararea criminalităţii din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalităţii, evaluată pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.

  • Dinamica criminalităţii reprezintă modificările cantitative şi calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin comparaţie cu intervale de timp şi spaţiu succesive, reflectînd cursul general al criminalităţii şi tendinţele sale.

În asemenea mod, dinamica criminalităţii permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele care generează criminalitatea, cît şi prognoze pentru desfăşurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.

  • Starea criminalităţii, desemnează situaţia dimensională (spaţial-temporală) a criminalităţii în societate, se utilizează şi conceptul de structură a criminalităţii. Structura desemnează modul de organizare internă, de alcătuire a realităţii materiale, obiective, precum şi organizarea fiecărui element component unul faţă de altul. Dacă starea criminalităţii reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.

4.      Cauzalitatea criminalităţii

Cauzalitatea constată dependenţa dintre diferite fenomene şi stabileşte caracterul acestei dependenţe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii, generează alt fenomen (efect).

Cauzalitatea este o formă  a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de determinare şi reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza şi efectul.

Prin cauză înţelegem fenomenul care în mod obiectiv şi necesar generează alt fenomen.

Cauza se deosebeşte de condiţie, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea unui alt fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o condiţie. Deci, specificul condiţiei constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar ajută la producerea lui. Deci, cauzele şi condiţiile acţionează împreună dar au contribuţii diferite.

În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:

a)      Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;

  • Cauzele legate de persoana criminalului;
  • Cauzele referitoare la mediu.

b)     Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:

  • Sărăcia;
  • Lipsuri materiale;

c)      Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:

  • Temperamentul;
  • Caracterul;

d)     Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;

e)      Cauzele declanşatoare care provoacă trecerea la act:

  • O ceartă sau conflict;

f)       Cauzele ereditare care aparţin elementelor dobîndite prin naştere:

  • Debilitatea mintală;
  • Alte boli de natură psihică.

Cauzele de dezvoltare care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului la influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

În literatura ciminologică se utilizează şi termenul de „factor”, prin care se înţelege o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalităţii sau cauzele criminalităţii ar avea acelaşi sens. Totuşi, după părerea unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se înţelege ceva mai mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît cauza cît şi o condiţie.

În criminologia naţională, una dintre cele mai reuşite clasificări, este făcută de G. Gladkii:

a)      Factorii economici;

b)      Factorii sociali;

c)      Factorii demografici;

d)     Factorii politici;

e)      Factorii juridici;

În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

  • Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului şi cauze referitoare la mediu;
  • cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
  • cauze parţiale, care privesc un segment dintr-un lanţ de cauze;
  • cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;
  • cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
  • cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracţional;
  • cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
  • cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorinţa de răzbunare;
  • cauze declanşatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
  • cauze ereditare, care aparţin elementelor dobîndite prin naştere, ca debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică;
  • cauze de dezvoltare, care se referă la condiţiile de dezvoltare a criminalului, la influenţe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

  • cauze fizice (anatomice-morfologice);
  • cauze fiziologice (precum şi endocrinologice);
  • cauze psihice;
  • cauze sociale.

 

[1] Mateuţ Gh., Criminologie (note de curs),  Arad, 1993, p.126.

[2] Oancea Ion,  Probleme de criminologie, ed. ALL Educational S.A., Bucureşti, a. 1994, 1998, p.28.

[3] Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, ed. Cugetarea, Iaşi, 1999, p.130.

[4] Giurgiu Narcis, op. cit., p. 185.

[5] CP al RM.