1. TERITORIUL DE STAT – NOŢIUNE ŞI COMPONENTE
Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în limitele căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.
În dreptul internaţional teritoriul de stat este un element de o deosebită importanţă, întrucât vizează o valoare fundamentală pentru existenţa însăşi a statelor.Teritoriul constituie, după cum s-a mai arătat, una din premisele materiale ale existenţei statului, alături de populaţie. Statul se bazează pe populaţia care este situată pe un anumit teritoriu.
Asupra teritoriului său statul îşi exercită pe deplin şi în mod exclusiv suveranitatea şi acţionează în vederea realizării sarcinilor şi funcţiilor sale, celelalte state fiind obligate să nu aducă atingere integrităţii teritoriale a altor state şi drepturilor suverane pe care acestea le au în limitele lor teritoriale.
Deplinătatea suveranităţii teritoriale a unui stat se exprimă prin aceea că în propriul teritoriu fiecare stat este în măsură să determine întinderea şi natura competenţelor sale, să reglementeze raporturile sociale în cele mai variate domenii, să-şi impună autoritatea sa asupra întregului mecanism social şi să dispună asupra resurselor şi bogăţiei naţionale.
Exclusivitatea suveranităţii teritoriale înseamnă că fiecare stat îşi exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu şi nici un stat nu-şi poate exercita suveranitatea pe teritoriul altui stat. Exercitarea suveranităţii mai multor state asupra aceluiaşi teritoriu ar contrazice însuşi conceptul de suveranitate. Între statele independente respectul suveranităţii teritoriale este una dintre bazele esenţiale ale raporturilor internaţionale.
Deplinătatea şi exclusivitatea suveranităţii teritoriale nu exclud, însă, ca un stat, prin propria voinţă şi în condiţii stabilite prin acorduri internaţionale, să permită altor state şi cetăţenilor acestora accesul pe propriul teritoriu şi unele drepturi în folosirea acestuia, în general pe bază de reciprocitate. Astfel, statele îşi acordă reciproc dreptul de tranzit al mijloacelor de transport feroviare, rutiere, aeriene, maritime sau fluviale, dreptul de a efectua schimburi economice şi de a face afaceri, dreptul de a utiliza în anumite limite instalaţiile sau fondurile acestora, etc.
De asemenea, în cadrul cooperării internaţionale statele se pot angaja să se abţină pe propriul teritoriu de la anumite activităţi, cum ar fi amplasarea unor categorii de arme, efectuarea unor mişcări de trupe sau a unor aplicaţii militare, ori de la construirea unor instalaţii care ar dăuna mediului înconjurător şi ar produce prejudicii şi altor state, de a introduce restricţii în ce priveşte desfăşurarea unor activităţi sau de a se supune în cadrul dreptului lor de a legifera unor condiţii şi limite stabilite prin convenţiile internaţionale la care sunt parte.
De la exercitarea în m od exclusiv a suveranităţii de stat asupra teritoriului au existat de-a lungul istoriei şi câteva excepţii, când un anumit teritoriu a fost supus suveranităţii a două sau mai multor state. Acestă situaţie, adesea cu caracter provizoriu, cunoscută sub numele de condominium, a fost specifică evului mediu, fiind legată îndeosebi de conflictele dintre marile puteri sau de regimurile coloniale. În prezent, mai dăinuie în câteva cazuri: Andira (Spania şi Franţa), datând din 1278; Insulele Noile Hebride din Oceanul Pacific (Anglia şi Franţa) şi altele mai puţin importante.
Suveranitatea de stat asupra teritoriului ca fundament al exercitării autorităţii depline şi exclusive a unui stat asupra unui teritoriu constituie o abordare modernă a problemei teritoriului în dreptul internaţional, ca rezultat al evoluţiei relaţiilor internaţionale.
În evul mediu teritoriul era considerat proprietatea exclusivă a monarhului, care-l putea vinde, schimba, dărui sau pune zălog după propria sa voinţă absolută, potrivit regimului aplicat proprietăţii feudale (dominium).Revoluţia franceză a impus ideea de supremaţie teritorială (imperium), ca expresie a autorităţii pe care un stat o exercită asupra unui teritoriu, opusă noţiunii de proprietate.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se impune teoria competenţei, potrivit căreia teritoriul ar reprezenta sfera de validitate în spaţiu a ordinii juridice naţionale, în care statul îşi exercită nu atribuţii de suveranitate, ci doar competenţe stabilite de dreptul internaţional.
Această teorie nu exprimă în mod corect raportul dintre stat şi propriul său teritoriu. Statele nu exercită asupra teritoriului lor o simplă competenţă pe care dreptul internaţional le-ar acorda-o.Şi acesta pentru două consideraţii principale:că statul exercită în drept şi în fapt, pe propriul teritoriu o supremaţie deplină şi exclusivă şi că dreptul internaţional este un drept de coordonare şi nu un sistem instituţional suprastatal îndreptăţit să stabilescă pentru fiecare stat în parte limitele autorităţii pe care acesta ar putea să o exercite asupra teritoriului şi a populaţiei proprii.
Teritoriul de stat se compune din spaţiul terestru, spaţiul acvatic şi spaţiul aerian.
Spaţiul terestru este partea de uscat a teritoriului cuprinsă în limitele frontierei de stat, indiferent unde este situată geografic.El cuprinde atât solul, cât şi subsolul în adâncime până la limita accesibilă tehnicii.
Teritoriul poate fi format dintr-o singură masă continentală sau insulară, poate cuprinde atât teritoriul continental cât şi insular, ori mai multe insule constituite în arhipeleag, după cum teritoriul unui stat poate cuprinde alături de un teritoriu compact numeroase alte teritorii situate la mare distanţă, uneori pe continente diferite, precum şi enclave situate în limitele teritoriale ale altui stat.
Prin asimilare, sunt considerate ca făcând parte din teritoriu şi cablurile submarine, precum şi navele şi aeronavele, când acestea se află dincolo de limitele teritoriului de stat.
Spaţiul acvatic cuprinde apele interioare (râuri, fluvii, canale, lacuri, mări interioare), iar în cazul statelor care au ieşire la mare se adaugă apele maritime interioare şi marea teritorială. Statele maritime exercită şi unele drepturi suverane asupra zonei contigue, a zonei economice exclusive şi a platoului continental, care nu fac parte din teritoriul de stat.
Din teritoriul unor state fac parte şi zonele limitrofe din sectoarele polare ale Arcticii, spaţiul situat între Polul Nord şi ţărmurile nordice ale Europei, Asiei şi Americii de Nord. Aceste sectoare, care pornesc de la limitele graniţelor ţărilor limitrofe şi, de-a lungul meridianelor geografice corespunzătoare, se nasc la Polul Nord, formând triunghiuri, aparţin S..U.A., Canadei, Danemarcei, Norvegiei şi Rusiei.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru şi a spaţiului acvatic al unui stat, ale cărei limite superioare sunt relativ neprecizate, întinzându-se până la limita inferioară a spaţiului extraatmosferic, considerată a fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.
2. MODIFICAREA TERITORIULUI DE STAT
După cum statele înseşi nu au rămas aceleaşi de-a lungul istoriei, nici teritoriul lor nu a rămas imuabil.
Uneori limitele statelor s-au modificat prin voinţa populaţiei respective sau a statelor în cauză în baza unor acte de drept civil, cum ar fi vânzarea- cumpărarea, cesiunea, schimbul, donaţia sau arenda, dar cel mai adesea prin forţă, istoria cunoscând extrem de numeroase situaţii când statele puternice, prin presiuni sau războaie, au impus statelor mai slabe ori învinse modificări substanţiale ale teritoriului lor.
Expansiunea statelor europene pe alte continente ca rezultat al descoperirilor geografice a pus problema legitimităţii cuceririi noilor teritorii descoperite. Asemenea teritorii erau considerate res nulius şi puteau fi însuşite potrivit teoriei priorităţii descoperirii sau a primului descoperitor, ca orice lucru care nu aparţine nimănui, deşi în fapt erau locuite de populaţii adesea foarte numeroase. Stabilirea chiar formală a puterii statului descoperitor prin ridicarea unui monument sau arborarea pavilionului unei nave era considerată drept temei juridic suficient pentru dobândire.
Odată cu încheierea, în mare, a procesului de cucerire a altor teritorii şi de constituire a imperiilor coloniale, Congresul de la Berlin din 1885 stabilea, în special sub impulsul Germaniei unificate care dorea să ia locul vechilor puteri coloniale în posesiunile fictive ale acestora, unele condiţii restrictive pentru stăpânirea de teritorii, între care ocuparea lor efectivă, ceea ce presupune posesia reală cu intenţia de a-şi exercita suveranitatea, stabilirea unei autorităţi responsabile cu funcţii de guvernare şi notificarea către alte state a ocupaţiei, cu precizarea situaţiei geografice şi a limitelor teritoriului respectiv.
Recunoscându-se, însă, dreptul la război al fiecărui stat, se recunoştea în continuare dreptul de a pune stăpânire pe teritoriile ocupate cu forţa. Aceasta se putea face fie prin anexiune (detaşarea unei părţi din teritoriul statului ocupat), fie prin debelaţiune (preluarea întregului teritoriu a statului ocupat şi, ca urmare, desfiinţarea statului respectiv). Exemplele sunt numeroase, unor asemenea procedee căzându-le adesea victimă şi ţara noastră de-a lungul istoriei (Anexarea Bucovinei în 1774, de către Imperiul Habsburgic, a Basarabiei în 1812, apoi în 1940 de către Rusia, ca şi a unei părţi din Transilvania în 1940 etc.).
Interzicerea războiului de agresiune a determinat ca în conformitate cu dreptul internaţional contemporan ocuparea sau anexarea forţată a teritoriului unui stat, ori a unei părţi din acesta, să nu mai fie permise, constituind acte ilicite care atrag răspunderea internaţională şi obligaţia de restituire. Orice modificare teritorială se poate face astăzi potrivit voinţei libere a statelor şi dreptului la autodeterminare al popoarelor, exprimate prin adoptarea unor acte politice şi legislative corespunzătoare ale organelor reprezentative ale statului sau ale mişcării de eliberare naţională respective ori, în anumite conditii, prin voinţa liberă a populaţiei ce ocupă un anumit teritoriu, exprimată sub forma unui plebiscit organizat sub control internaţional.
3. LIMITELE TERITORIULUI DE STAT
Expresia politică şi juridică a limitelor teritoriale ale statelor o constituie frontiera de stat.
Frontiera de stat este linia reală sau imaginară trasată între diferite puncte de pe suprafaţa pamântului care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau de domeniile limitrofe nesupuse suveranităţii vreunui stat. Ea constituie în esenţă limita juridică a spaţiului în care un stat îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă.
Frontiera de stat este inviolabilă.
Dreptul internaţional cunoaşte două feluri de frontiere de stat: naturale (orografice) şi convenţionale (geometrice).
Frontierele naturale se trasează ţinându-se seama de formele de relief şi de particularităţile geografice: albia râurilor sau fluviilor, înălţimile alpine, văile, litoralul maritim etc.
Frontierele convenţionale sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care, în baza unor convenţii internaţionale, despart teritoriile statelor ţinând seama doar în mod excepţional de anumite particularităţi locale sau forme de relief.
Din această categorie fac parte şi frontirerele astronomice, care coincid cu paralele sau meridiane geografice. Asemenea frontiere sunt cele dintre Caneda şi S.U.A., parţial între S.U.A. şi Mexic, între Coreea de Nord şi de Sud, între numeroase state africane, între statele ce stăpânesc sectoarele polare etc.
Ţinând seama de elementele componente ale teritoriului de stat frontierele sunt :terestre, fluviale, maritime şi aeriene.
Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state. Poate fi atât naturală, cât şi convenţională, în funcţie de factori foarte variaţi, istorici şi locali.
Frontiera fluvială este linia care desparte apele unui fluviu sau râu de graniţă.
Dacă fluviul sau râul respectiv este nenavigabil frontiera se stabileşte pe mijlocul apei, iar dacă este navigabil, pe linia celor mai adânci puncte ale albiei care formează şenalul navigabil (talveg). Dacă fluviul are mai multe braţe frontiera se fixează pe braţul principal.În cazul în care se schimbă poziţia albiei, frontiera rămâne în principiu pe locul albiei vechi, iar râul devine apă interioară a statului pe teritoriul căruia şi-a mutat albia.
Frontiera maritimă este, spre larg, limita extremă a mării teritoriale, care poate fi de până la 12 mile marine măsurate de la liniile de bază stabilite prin legislaţia internă, iar faţă de statele riverane, o linie trasată prin înţelegere cu acestea, conform unor reguli de delimitare bazate pe numeroase criterii între care echidistanţa, echitatea, linia generală a ţărmului etc.
Frontiera aeriană este linia perpendiculară care porneşte de la traseul frontierelor terestră, fluvială sau maritimă şi se înalţă până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Frontierele de stat se stabilesc prin lege, în conformitate cu tratatele internaţionale. Stabilirea frontierei se face în cadrul a două operaţiuni – delimitarea şi demarcarea.
Delimitarea frontierelor se face în conformitate cu normele dreptului internaţional, prin tratate între statele vecine în care se precizează direcţia şi aşezarea generală a frontierei şi se face o descriere a traseului , care se fixează pe hartă, anexată la tratat.
Demarcarea înseamnă transpunerea în teren a traseului delimitat al frontierei , care se face de regulă de către comisii mixte ale reprezentanţilor celor două ţări şi constă în stabilirea concretă a fiecărui element sau porţiune a traseului , fixarea de borne şi de stâlpi şi de alte asemenea operaţiuni.
Traseul demarcat al frontierei se descrie amănunţit în procese verbale şi se transpune pe hartă la scară mică, iar fiecare semn de demarcare se descrie sau se fotografiază, se întocmesc scheme ale fiecărei zone.
Regimul frontierei de stat se stabileşte prin legi interne care reglementează modul de trecere a frontierei şi controlul la frontieră, paza frontierei de stat, zonele adiacente frontierei, condiţiile de folosire a terenurilor din apropiere , şederea în localităţile de frontieră şi alte asemenea probleme. Legea română este Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.
Prin convenţii internaţionale între statele vecine se stabilesc punctele de trecere a frontierei, se reglementează răspunderile fiecărei părţi pentru întreţinerea frontierei şi a elementelor de marcare, precum şi numeroase probleme privind colaborarea între guverne şi între organele grănicereşti pentru respectarea regimului de frontieră, prevenirea conflictelor şi incidentelor în zonă şi rezolvarea lor atunci când apar.
4. APELE INTERIOARE, COMPONENTE ALE TERITORIULUI DE STAT
Sunt porţiunile fluviale, lacustre şi maritime care fac parte din spaţiul acvatic, componentă a teritoriului de stat.
Făcând parte din teritoriul statului pe care sunt situate, acestea sunt supuse regimului juridic intern al statului respectiv.
Domeniul fluvial şi lacustru cuprinde cursurile de apă şi lacurile care sunt situate în întregime pe teritoriul unui singur stat, cele care formează frontiera comună dintre două state, precum şi cele care, în special în cazul fluviilor internaţionale, traversează şi separă teritoriile mai multor state.
Cursurile de apă şi lacurile situate în întregime pe teritoriul unui stat se află sub suveranitatea exclusivă a statului respectiv, care le stabileşte regimul juridic şi regulile de utilizare a lor.
În cazul apelor care constituie frontiera comună a două state, fiecare dintre statele respective este în drept să stabilescă regimul de utilizare al părţii ce-i revine până la frontieră, dar de regulă regimul de utilizare, de navigaţie, de amplasare a unor baraje, centrale electrice, etc. Se stabileşte în comun de statele riverane. Aceleaşi principii guvernează şi regimul fluviilor care traversează mai multe ţări pentru porţiunile cuprinse în teritoriul unui anumit stat, în măsura în care aceste cursuri nu au regimul unor fluvii internaţionale.
Apele maritime interioare cuprind zona acvatică situată între ţărm şi linia de la care se măsoară marea teritorială a unui stat maritim. Asupra acesteia se exercită în totalitate legislaţia naţională, zona făcând parte din teritoriul de stat.
În aceeaşi categorie sunt incluse şi mările interioare, adică mările înconjurate în întregime de spaţiul terestru al unui singur stat (mări închise), cum ar fi Marea Aral, de exemplu, sau cele ale căror ţărmuri, dar şi intrarea prin care comunică cu alte mări sau cu oceanul, aparţin aceluiaşi stat ( mări semi închise), cum ar fi Marea Albă sau Marea de Azov.
În apele maritime sunt cuprinse şi golfurile şi băile interioare cu o deschidere spre mare mai mică de 24 mile maritime ( această distanţă reprezentând dublul lăţimii acceptate pentru marea teritorială), precum şi băile şi golfurile „istorice” care, deşi au o deschidere mai mare de 24 mile maritime, au fost declarate de către statele respective ca fiind ape interioare din considerente istorice, datorită faptului că o perioadă îndelungată au fost folosite în mod exclusiv de către acestea. Exemple de golfuri istorice sunt Golful Hudson (Canada), Golful Bristol (Anglia) sau Golful Granville (Franţa).
Golfurile şi băile la care sunt riverane două sau mai multe state, incluse în categoria apelor maritime interioare, se delimitează de către statele respective în baza unor convenţii pe care acestea le încheie între ele, iar în bazinele astfel delimitate reglementările privind regimul juridic şi folosinţa acestora aparţin fiecăruia dintre state pentru partea ce-i revine.
Probleme deosebite ridică regimul apelor porturilor situate în apele maritime interioare.
Regimul apelor portuare, adică al apelor situate în rada portului, între ţărm şi linia care uneşte instalaţiile portuare cele mai avansate spre larg, este reglementat de către statul riveran.Statul respectiv poate să stabilească porturile care sunt deschise şi navelor străine şi poate interzice accesul aricăror nave în unele porturi pe care le declară închise. Porturile închise sunt de regulă cele militare sau cele care servesc în exclusivitate cabotajului maritim al statului respectiv.
În apele portuale navele străine şi echipajul acestora trebuie să se supună reglementărilor statului riveran.
În porturile deschise intrarea şi staţionarea navelor comerciale străine este permisă în baza normelor cutumiare şi a uzanţelor portuare, precum şi a prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1923 privind regimul internaţional al porturilor maritime, convenţie cu caracter multilateral, care sunt detaliate prin reglementări interne.
Navele militare pot intra în porturile altui stat numai în baza unei autorizaţii prealabile a statului respectiv, care poate impune anumite restricţii atât în legătură cu numărul navelor, cât şi cu privire la durata staţionării. Ele pot intra într-un asemenea port fără autorizaţie numai în caz de forţă majoră (furtuni, avarie, etc.) sau dacă la bordul lor se află şeful statului respectiv ori reprezentantul diplomatic acreditat în statul căruia-i aparţine portul.
Navele militare se bucură de imunitate penală şi civilă.
În baza imunităţii de jurisdicţie penală infracţiunile comise la bord de membrii echipajului se pedepsesc conform legilor statului căruia îi apaţine nava militară, iar dacă un asemenea membru al echipajului se refugiază la ţărm va putea fi judecat de statul respectiv numai când nu este cerut înapoi de comandantul vasului. Dacă, însă, infractorul care a comis o faptă penală la bordul navei este cetăţean al statului riveran sau dacă la ţărm s-a comis o infracţiune, iar autorul s-a refugiat la bordul unei nave militare străine, vinovatul trebuie predat autorităţilor locale.
De imunitatea de jurisdicţie se bucură şi membrii echipajelor navelor de stat de orice fel, însă numai dacă aceştia se află pe ţărm în uniformă sau cu titlu oficial. În general, statutul navelor de stat necomerciale este asimilat regimului navelor de război.
În caz de dezertare, membrii echipajelor navelor militare nu pot fi arestaţi de comandantul navei pe ţărm, iar statul de reşedinţă nu este obligat să-i remită pe dezertori statului ai cărui cetăţeni sunt.
Imunitatea de jurisdicţie civilă presupune ca navele militare să nu poată fi sechestrate, confiscate sau rechiziţionate într-un port străin.
5. MAREA TERITORIALǍ
Prin marea teritorială se înţelege o porţiune de mare de o anumită lăţime care se întinde de-a lungul teritoriului unui stat şi care este supusă suveranităţii sale.
Marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian de deasupra acesteia, face parte integrantă din teritoriul de stat. Statul riveran exercită asupra mării teritoriale toate drepturile decurgând din suveranitatea sa la fel ca şi în privinţa teritoriului terestru şi a celorlalte elemente ale spaţiului acvatic, ţinând, însă, seama şi de exigenţele navigaţiei maritime internaţionale.
În marea teritorială statul riveran exercită drepturi cum ar fi:
-dreptul de exploatare economică a zonei (pescuit, protecţia resurselor marine, bogăţiile solului şi subsolului marin etc.);
-dreptul de a reglementa navigaţia (securitatea şi poliţia traficului, căile de navigaţie, pilotajul şi prevenirea abordajelor, transporturile, protecţia cablurilor submarine şi a conductelor petroliere, cabotajul etc.);
-dreptul de protejare a propriei securităţi (condiţiile trecerii navelor, stabilirea de zone interzise, controlul vamal, fiscal şi sanitar, etc.);
-drepturile decurgând din competenţa jurisdicţională de a soluţiona orice litigii privind zona.
Statul riveran este obligat să comunice prin avize către navigatori orice modificare a regulilor stabilite şi să facă publicitatea cuvenită, prin hărţi maritime, culoarelor de navigaţie şi sistemelor de separare a traficului.
Specificul mării teritoriale, care o deosebeşte de apele maritime interioare, este dreptul de trecere inofensivă al navelor comerciale străine. Acest drept presupune ca nevele comerciale să poată naviga prin marea teritorială a altui stat, fără a intra în apele interioare şi să traverseze marea teritorială spre porturi sau din porturi spre larg.
Pentru a fi inofensivă, trecerea trebuie să fie continuă şi rapidă. Oprirea şi ancorarea navelor străine în apele teritoriale sunt permise, dar numai în măsura în care acestea sunt determinate de nevoile obişnuite ale navigaţiei sau de împrejurări fortuite (avarii, furtună, etc.).
Navele ce pătrund în marea teritorială sunt obligate să nu săvârşească acte împotriva păcii, securităţii, ordinii publice sau intereselor statului riveran şi să respecte reglementările privind căile şi regulile de navigaţie.
Potrivit art. 8 al Convenţiei din 1982 privind dreptul mării se consideră că trecerea unei nave prin marea teritorială nu mai este inofensivă dacă nava respectivă: ameninţă cu forţa sau foloseşte forţa împotrive suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar dreptului internaţional;efectuează manevre sau exerciţii cu arme de orice fel; culege informaţii care pot să aducă prejudicii apărării sau securităţii statului riveran;desfăşoară acte de propagandă care prejudiciază interesele apărării sau ale securităţii; permite decolarea de pe navă sau îmbarcarea pe navă a oricăror aparate de zbor;îmbarcă, debarcă sau lansează tehnică militară, scafandri, submarine sau orice alte instalaţii în măsură să efectueze cercetări subacvatice;îmbarcă sau debarcă mărfuri, bani sau persoane cu încălcarea reglementărilor statului riveran; săvârşeşte acte de poluare gravă a mediului;desfăşoară activităţi de cercetare, pescuit sau orice alte activităţi care nu au o legătură directă cu navigaţia.
Intrarea navelor străine cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele state, inclusiv România, unei aprobări prealabile. Submarinele şi celelalte nave submersibile au obligaţia ca în marea teritorială să navigheze la suprafaţă şi să arboreze pavilionul naţional.
Trecerea prin marea teritorială a navelor militare este de regulă liberă. Un mare număr de state, între care şi România, supun, însă, această trecere unei aprobări prealabile, deşi nu există prevederi exprese în acest sens în dreptul internaţional.
Condiţiile trecerii inofensive a navelor maritime prin marea teritorială sunt stabilite de legislaţia internă a fiecărui stat care are ieşire la mare. Statul riveran nu poate împiedica trecerea inofensivă prin marea sa teritorială. El poate, însă, să stabilească în cuprinsul acesteia zone maritime de securitate în care este interzisă intrarea navelor străine de orice fel sau a unor categorii de nave, poate suspenda temporar dreptul de trecere inofensivă în anumite zone şi poate să ia în marea sa teritorială măsurile necesare spre a împiedica sau întrerupe orice trecere care nu este inofensivă.
Statul riveran exercită jurisdicţia asupra navelor aflate în pasaj inofensiv, în anumite condiţii.
Pentru navele comerciale, statul riveran poate efectua acte de instrucţie penală sau de arestare a unor infractori cu privire la faptele penale săvârşite la bordul navei numai dacă: consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran; a fost încălcată ordinea publică în marea teritorială; exercitarea jurisdicţiei a fost cerută de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau consular al statului de pavilion; pentru reprimarea traficului de stupefiante.
Conform legislaţiei sale de poliţie fiscală sau vamală statul riveran are dreptul de vizită, de reţinere sau de captură a navelor comerciale străine, de control al documentelor navei, al încărcăturii acesteia şi al documentelor echipajului, de confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor, putând aplica sancţiuni pentru încălcarea regulilor stabilite.
Dreptul de urmărire a navelor care au încălcat legile sau regulamentele de orice fel privitoare la regimul mării teritoriale poate continua şi după ieşirea în marea liberă a navei infractoare.
În ce priveşte jurisdicţia civilă, statul riveran de regulă nu poate opri o navă aflată în pasaj inofensiv pentru a-şi exercita jurisdicţia civilă asupra persoanelor aflate la bordul navei, dar poate lua faţă de navele comerciale măsuri asiguratorii pentru obligaţii asumate în legătură cu trecerea prin mare.
Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se bucură de imunitate de jurisdicţie în marea teritorială a altui stat. În cazul în care nava respectivă sau echipajul acesteia încalcă legislaţia statului riveran nava poate fi obligată să părăsească marea teritorială. În asemenea împrejurări răspunderea pentru orice prejudiciu produs de navă sau de echipaj revine statului de pavilion.
Lăţimea mării teritoriale este, potrivit Convenţiei asupra dreptului mării din 1982, de până la 12 mile marine.
În timp, această lăţime a variat, multă vreme fiind stabilită la 3 mile marine, care corespundea puterii de bătaie a unui tun, fără însă ca acestă limită să fi fost vreodată unanim acceptată. Ea s-a extins ulterior, prin legile interne, ajungând la oarecare stabilitate regula celor 6 mile marine, iar ulterior, la conferinţa privind dreptul mării din 1958 s-a recunoscut dreptul statelor de a-şi stabili lăţimea mării teritoriale între 3 şi 12 mile marine.
Preocupate să-şi lărgească limita mării teritoriale pentru a avea acces neîngrădit la exploatarea economică a zonelor de coastă, în anii ‚70, unele state sud-americane şi-au lărgit marea teritorială până spre 200 mile marine.
Apariţia şi consacrarea conceptului de zonă economică exclusivă prin Convenţia din 1982 asupra dreptului mării a făcut posibilă stabilirea unei limite acceptate de 12 mile marine pentru toate statele.
Limita interioară de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale o constituie linia de bază. Aceasta poate fi de două feluri: normală, la litoralul fără sinuozităţi; dreaptă, la celelalte, fiind o linie ce uneşte punctele extreme ale formaţiunilor de insule, stânci, etc. strâns legate de uscat şi punctele cele mai avansate ale litoralului.
Limita exterioară a mării teritoriale este o linie paralelă cu linia de bază, aflată la 12 mile marine de aceasta.
Porţiunea de mare aflată între linia de bază dreaptă şi ţărm face parte din apele interioare ale statului.
6. ZONE MARITIME ASUPRA CǍRORA STATELE EXERCITǍ DREPTURI SUVERANE
Suveranitatea deplină a unui stat maritim asupra teritoriului său se exercită până la limita exterioară a mării teritoriale, dincolo de care începe marea liberă.
Nevoile de securitate ale unor state, sau de realizare a unor interese proprii şi în anumite porţiuni de mare situate dincolo de limita exterioară a mării teritoriale au dus la apariţia şi consacrarea unor zone speciale în care statele sunt îndrituite să exercite anumite atribute ale suveranităţii lor.
Aceste zone sunt: zona contiguă, platoul continental şi zona economică exclusivă.
Zona contiguă
Este porţiunea din mare care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale până la o distanţă de 24 mile marine de la liniile de bază spre larg, în care statul riveran are anumite drepturi exclusive, precis determinate.
În acest spaţiu statul riveran este îndreptăţit să exercite controlul pentru prevenirea încălcării legilor şi regulamentelor sale din domeniile vamal, fiscal, sanitar şi al regimului de frontieră. Statul riveran poate lua orice măsuri de prevenire şi de sancţionare a încălcării legislaţiei proprii în aceleaşi condiţii ca şi în teritoriul său naţional, dar numai în domeniile menţionate.
Din punct de vedere istoric, la originea zonei contigue stau zonele în care anumite puteri maritime şi-au rezervat încă din secolul al XVIII-lea unele drepturi de control exclusiv în domeniul vamal, apoi şi în alte domenii, pentru protejarea mai bună a intereselor lor, în condiţiile în care marea teritorială nu depăşea 3 km în lărgime.
Platoul continental
Sub aspect geologic platoul continental reprezintă prelungirea în pantă sub apele mării a ţărmului unui stat riveran pâ nă la zona abruptă.
Sub aspect juridic Convenţia asupra dreptului mării din 1982 defineşte platoul continental ca fiind solul şi subsolul spaţiilor submarine care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru până la limita exterioară a taluzului continental, sau până la o distanţă de 200 mile marime măsurată de la liniile de bază ale mării teritoriale acolo unde limita exterioară a taluzului continental nu ajunge până la această distanţă.
În situaţia în care taluzul continental se întinde pe distanţe pe distanţe foarte mari, de multe sute de kilometri, aceeaşi convenţie stabileşte că platoul continental nu poate depăşi 350 de mile de la linia de bază sau de 100 km dincolo de punctul în care adâncimea apei atinge 2500 m.
Delimitarea platoului continental se face, în limitele stabilite de convenţia menţionată, de către fiecare stat riveran pentru zona sa.
Între statele vecine sau între ţările situate faţă în faţă delimitarea se face prin acordul părţilor în temeiul dreptului internaţional, cu condiţia ca soluţia la care s-a ajuns să fie echitabilă.
Consacrarea juridică a platoului continental a apărut şi s-a impus după al doilea război mondial, atunci când perfecţionarea mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor submarine (flora şi faună, zăcăminte de ţiţei şi gaze sau metalifere) a trezit interesul pentru valorificarea de către statele dezvoltate a unor asemenea resurse.
Regimul juridic al platoului continental s-a conturat la început ca o practică unilaterală a unor state, care a căpătat caracter de cutumă, iar apoi a fost consacrat în cadrul „Convenţiei asupra platoului continental” semnată la Geneva în 1958, de unde a fost preluat în Convenţia asupra dreptului mării din 1982.
Pe platoul continental statul riveran exercită drepturi suverane de explorare şi exploatare a resurselor sale naturale.
Nici un alt stat nu poate dobândi drepturi asupra platoului continental fără consimţământul expres al statului riveran. Totuşi, statul riveran nu poate împiedica un alt stat de a instala şi a utiliza conducte şi cabluri submarine în perimetrul platoului său continental. Traseul acestora se stabileşte, însă, împreună cu statul riveran.
Drepturile statului rinveran în platoul său continental nu depind de ocuparea efectivă sau de vreo declaraţie expresă din partea acestuia.
Drepturile asupra platoului continental nu pot aduce atingere mării libere de deasupra acestuia şi nici spaţiului aerian respectiv, care rămân în afara oricărui drept de suveranitate.
Statul riveran este ţinut să exploateze platoul său continental fără ca prin aceasta să se stânjenească navigaţia liberă sau să se aducă atingeri grave resurselor biologice ale mării.
El poate să construiască sau să implanteze insule artificiale sau alte instalaţii destinate explorării şi exploatării resurselor din zonă şi să stabilească în jurul acestora zone de securitate de până la 500 m, cu condiţia ca ele să nu fie amplasate în locuri ce ar stingheri utilizarea normală a căilor de navigaţie.
Zona economică exclusivă
Conceptul de zonă economică exclusivă este de dată recentă, el apărând după 1946 când unele state sudamericane, interesate în protejarea resurselor lor piscicole, au instituit anumite zone de protejare a pescuitului în dreptul litoralului lor, dincolo de marea teritorială, pe distanţe variabile de până la 200 mile marine în largul oceanului. Asemenea zone au fost ulterior stabilite şi de alte state, în special din Asia şi Africa. Pe cale convenţională acest drept a fost consacrat prin „ Convenţia asupra dreptului mării” din 1982, ca una din cele mai importante noutăţi aduse de această convenţie.
Zona economică exclusivă este o porţiune a mării libere care se întinde spre largul mării pe distanţă de 200 mile marine de la linia de bază de la care se măsoară marea teritorială.
Zona economică exclusivă nu face parte din teritoriul naţional al statului riveran.Ea este supusă jurisdicţiei acestuia numai în ce priveşte unele drepturi economice de exploatare a resurselor.
În zona economică exclusivă statul riveran are drepturi suverane în ce priveşte explorarea şi exploatarea, conservarea şi gestionarea resurselor naturale, biologice şi nebiologice, ale mărilor şi oceanelor.
Liberatea de navigaţie, de survol şi de aşezare a cablurilor şi conductelor submarine, pe care o au toate statele lumii în marea liberă trebuie să fie respectată în acestă zonă.
Statul riveran poate construi şi utiliza în zonă insule artificiale, instalaţii şi lucrări în scop economic şi este singurul în drept să autorizeze şi să reglementeze construirea şi utilizarea unor asemenea instalaţii de către alte state.
El are, de asemenea, dreptul de a desfăşura cercetarea ştiinţifico-marină în zonă şi de a stabili măsurile de conservare a mediului marin, celelalte state având nevoie pentru asemenea activităţi de autorizarea sa.
Statul riveran poate desfăşura în zonă activităţi de pescuit, dar şi alte activităţi de exploatare şi de explorare în zonă în scopuri economice, cum ar fi producerea de curent prin utilizarea apei, a curenţilor marini şi a vântului etc. In privinţa pescuitului, statul riveran poate stabili volumul total al capturilor de peşte, volumul propriei sale capturi şi, prin acorduri cu alte state, cotele de pescuit ale acestora în zonă, acordând în această privinţă un regim preferenţial ţărilor fără litoral şi celor dezavantajate economic, aşa cum se recomandă în cuprinsul Convenţiei din 1982.
7. MAREA LIBERǍ
Principiul mării libere a fost formulat în 1609 de marele jurist Hugo Grotius, în condiţiile în care , datorită dezvoltării comerţului internaţional, vechiul principiu al mării închise, specific evului mediu şi de care profitau marile puteri navale ale epocii care revendicau drepturi exclusive asupra unor mări sau a unor porţiuni din oceane, nu mai satisfăcea interesele proprii cu acces în toate zonele lumii.
Principiul s-a impus apoi pe cale cutumiară, dar consacrarea sa convenţională nu s-a produs decât în secolul nostru prin Convenţia de la Geneva din 1958 asupra mării libere.
Convenţia menţionată definea marea liberă ca acea parte a mării care nu aparţinea mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat şi asupra căreia nu se exercită suveranitatea vreunui stat, fiind deschisă tuturor naţiunilor. Unele noi precizări s-au adus prin Convenţia din 1982 în care se arată că regimul juridic al mării libere se aplică „ tuturor spaţiilor marine care nu fac parte din zona economică exclusivă, marea teritorială ori apele interioare ale unui stat şi nici din apele arhipelagice ale unui stat – arhipeleag”.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii mărilor, potrivit căruia mările şi oceanele lumii sunt deschise tuturor statelor, indiferent dacă acestea au sau nu ieşire la mare şi nici un stat nu poate să-şi declare suveranitatea sa asupra vreunei părţi libere.
Principiul libertăţii mării conferă statelor lumii o serie de libertăţi concrete în marea liberă: libertatea de navigaţie, libertatea de survol, libertatea de a pescui, libertatea de a aşeza cabluri şi conducte submarine, libertatea de a construi insule artificiale şi alte instalaţii autorizate de dreptul internaţional şi libertatea cercetării ştiinţifice. Primele 4 libertăţi aparţin dreptului clasic, fiind consacrate ca atare prin Convenţia din 1958, iar ultimele două sunt prevăzute pentru prima oară în Convenţia din 1982, constituind una din inovaţiile în materie aduse de aceasta.
Libertatea mărilor nu este, însă, absolută.
Convenţia din 1982 impune statelor obligaţia de a coopera în această zonă şi de a-şi exercita libertăţile consacrate luând în consideraţie interesele celorlalte state, precum şi drepturile acestora cu privire la activităţile din zona internaţională a spaţiilor submarine..
Marea liberă trebuie să fie utilizată în scopuri exclusiv paşnice, fiind interzise , de exemplu, experienţele nucleare în marea liberă şi spaţiul aerian de deasupra sa (tratat din 1963) sau plasarea de arme nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor(tratat din 1971). Marea liberă nu este, însă, demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată, restricţiile menţionate având un caracter parţial, astfel că în timp de pace în marea liberă este permisă existanţa flotelor maritime militare, iar în timp de război marea liberă poate fi folosită ca teatru de operaţii militare.
De asemenea, în marea liberă statelor le revin o serie de obligaţii în legătură cu prevenirea şi sancţionarea unor fapte care constituie ameninţări la adresa întregii comunităţi internaţionale:
-de a preveni şi pedepsi transportul de sclavi pe navele aflate sub pavilionul lor;
-de a coopera pentru reprimarea pirateriei în orice loc aflat în afara jurisdicţiei unui stat;
-de a coopera pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrofe;
-de a coopera în interzicerea emisiunilor neautorizate de radio şi televiziune care îşi au baza în această zonă etc.
Navele de război ale tuturor statelor au în acest sens dreptul de a vizita orice navă, indiferent de naţionalitatea pavilionului acesteia, dacă există suspiciuni că la bordul său se săvârşesc fapte de natura celor menţionate şi de a urmări o asemenea navă până ce aceasta intră în zona de jurisdicţie a unui stat.
Statele au, de asemenea, obligaţia de a coopera pentru a asigura ca navele comerciale să poată naviga în deplină securitate şi de a lua toate măsurile pentru prevenirea abordajelor pe mare şi acordarea de ajutor navelor aflate în pericol, echipajelor acestora şi celelalte persoane aflate la bordul navelor.
8. ZONA INTERNAŢIONALǍ A TERITORIILOR SUBMARINE
Descoperirea pe fundul mărilor şi oceanelor, în zona mării libere, dincolo de limita exterioară a platoului continental, a unor importante zăcăminte care în condiţiile dezvoltării spectaculoase a tehnicii contemporane ar putea deveni în scurt timp exploatabile a adus în prim planul preocupărilor statelor lumii, în special a celor cu o dezvoltare tehnologică mai puţin avansată, necesitatea stabilirii unor reguli de drept internaţional privind exploatarea acestei zone, astfel ca ea să nu se facă în beneficiul exclusiv al statelor dezvoltate, ci în folosul tuturor statelor lumii.
Mai multe rezoluţii ale Adunării generale a O.N.U., începând cu deceniul al şaptelea, au instituit un moratoriu asupra exploatării fundului mărilor şi oceanelor, în aşteptarea convenirii unui regim internaţional şi au stabilit unele principii privind exploatarea acestei zone, declarată ca patrimoniu comun al umanităţii.
Convenţia din 1982 asupra dreptului mării a stabilit regimul zonei care constituie patrimoniul comun al umanităţii, în sensul că în această zonă explorarea şi exploatarea resurselor sale trebuie să se facă cu participarea şi în beneficiul tuturor statelor şi popoarelor.
Întrucât convenţia stabilea principii care exprimau îndeosebi punctul de vedere al; ţărilor în curs de dezvoltare, unele state dezvoltate nu au semnat sau au amânat ratificarea acesteia, astfel că în 1994 s-a încheiat un Acord privind aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei din 1982, menţionându-se că ambele instrumente juridice trebuie să fie interpretate şi aplicate împreună atunci când este vorba de regimul zonei patrimoniului comun al umanităţii.
Potrivit Convenţiei, nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitatea sau drepturi suverane asupra vreunei părţi a zonei sau asupra resurselor sale, după cum nici un stat şi nici o persoană fizică sau juridică nu poate să-şi însuşească vreo parte a zonei sau a resurselor sale.
Resursele zonei sunt inalienabile, drepturile asupra acestora aparţinând întregii omeniri. Zona trebuie să rămână deschisă utilizării paşnice de către toate statele, fără discriminări, indiferent dacă acestea sunt riverane sau fără litoral.Fiecare stat trebuie să vegheze ca întreprinzătorii, persoane fizice sau juridice care posedă cetăţenia sau naţionalitatea lor sau sunt controlate de acestea, să respecte întocmai regulile stabilite pentru exploatarea resurselor zonei, fiind răspunzătoare dacă nu au luat măsurile necesare în acest scop.
Pentru rezolvarea problemelor privind exploatarea zonei prin convenţie se crează un mecanism instituţional format din: Autoritatea internaţională a teritoriilor submarine, o organizaţie internaţională, cu organisme corespunzătoare, prin intermediul căreia statele părţi organizează şi controlează activităţile din zonă în folosul întregii omeniri; Întreprinderea, care desfăşoară în zonă activităţi de explorare şi exploatare, de transport şi comercializare a resurselor extrase; Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine, care cuprinde camere speciale pe categorii de diferende, ca organism jurisdicţional.
În zona internaţională a teritoriilor submarine orice activitate se poate desfăşura numai pe baza unei autorizaţii eliberate de Autoritate pe baza unor criterii economice stabilite într-o anexă a Convenţiei şi în Acordul din 1994.
Activităţile pot fi desfăşurate fie de către Intreprinderea subordonată Autorităţii, fie de către statele părţi ori de persoanele fizice sau juridice aparţinând statelor, în asociere cu Autoritatea, şi privesc cercetarea ştiinţifică, explorarea şi exploatarea resurselor din zonă, indiferent de natura acestora.
Statele părţi sunt obligate să asigure ca activităţile din zonă să se facă în mod eficient şi cu evitarea risipei, în aşa fel incât să se asigure protecţia şi conservarea mediului marin, precum şi conform principiilor unei gestiuni comerciale sănătoase, preocupându-se de evoluţia armonioasă a economiei mondiale şi de evitarea oricăror dezechilibre în preţurile şi comerţul mondial, cu luarea în considerare în mod special a intereselor ţărilor în curs de dezvoltare şi a ţărilor dezavantajate geografic.
De asemenea, în exploatarea zonei trebuie să se ţină seama de desfăşurarea normală a activităţilor din marea liberă (navigaţie, pescuit etc.), de regimurile juridice ale celorlalte spaţii marine şi în special de interesele şi drepturile statelor riverane în legătură cu zăcămintele minerale care se extind în zonele aflate sub jurisdicţia naţională a acestora sau dinspre aceste zone spre zona care formează patrimoniul comun al umanităţii.
9. STRÂMTORILE INTERNAŢIONALE
Strâmtorile internaţionale sunt întinderi de apă situate între porţiuni de uscat formând treceri înguste pentru navigaţie. Regimul juridic al acestora interesează atât statele riverane, pentru asigurarea propriei lor securităţi, cât şi celelalte state ale lumii, pentru facilitarea navigaţiei libere a navelor proprii, strâmtorile făcând posibilă scurtarea rutelor între diferite porturi ale lumii.
Până la Convenţia din 1982 asupra dreptului mării, dreptul internaţional nu cuprindea reguli general acceptate privind navigaţia prin strâmtorile internaţionale, existând doar reglementări punctuale asupra unora dintre acestea: Bosfor şi Dardanele ( la Marea Neagră), Sun, Belul Mare şi Belul Mic ( la Marea Baltică), Gibraltar, Magellan etc.
Regimul juridic stabilit prin Convenţia din 1982 prevede că prin strâmtorile care leagă o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă cu o altă parte a mării libere sau a zonei economice exclusive statele au un drept de trecere în tranzit pentru navele lor, similar dreptului de trecere inofensivă prin marea teritorială. Aceasta înseamnă că navele în cauză trebuie să realizeze un trafic continuu şi rapid , să se abţină de la orice activităţi care necesită o autorizare prealabilă din partea statului riveran, sau care sunt interzise de acesta, ori care ar stânjeni navigaţia şi să respecte reglementările privind navigaţia în zonă stabilite de statele riverane.
Statele riverane au obligaţia de a asigura dreptul de trecere în tranzit a tuturor navelor în deplină securitate, fără nici o discriminare. Ele rămân, însă, suverane asupra acestor strâmtori.
Strâmtorile Mării Negre
Constituind singura ieşire spre Marea Mediterană pentru ţările riverane Mării Negre, strâmtorile Bosfor şi Dardanele prezintă atât pentru ţările respective, cât şi pentru alte ţări, o importanţă politică, militară şi economică deosebită.
Stabilirea unui statut internaţional al Bosforului şi Dardanelelor s-a făcut pentru prima oară prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1874, până atunci Imperiul otoman exercitând suveranitatea sa deplină asupra acestora.Alte reglementăriau fost realizate îndeosebi prin Tratatul de la Adrianopole (1829), Tratatul de la Londra (1841) şi Convenţia de la Lausanne(1923).Sub imperiul acestor reglementări internaţionale regimul juridic al acestor strâmtori a oscilat între libertatea deplină pentru navigaţie a navelor unor state (Rusia, Anglia etc.) sau pentru toate statele lumii şi închiderea lor totală pentru navele militare, demilitarizarea şi neutralizarea lor.
Regimul juridic actual al celor două strâmtori este stabilit prin „Convenţia de la Montreux” din 1936.
Potrivit acestei convenţii circulaţia navelor comerciale prin strâmtori este liberă pentru toate statele lumii. În timp de război circulaţia este liberă numai dacă Turcia este neutră, iar dacă Turcia este beligerantă ea poate să interzică trecerea navelor comerciale ale statelor inamice, asigurând drept de liberă trecere pentru navele statelor neutre, cu condiţia ca acestea să nu ajute vreun stat inamic.
Navele militare ale altor state au dreptul de a trece prin strâmtori în timp de pace, dar cu unele restricţii. Statele riverane pot trece prin strâmtori orice navă militară, inclusiv submarine, acestea însă fiind obligate să navigheze numai ziua şi la suprafaţă; pentru statele neriverane trecerea navelor militare este supusă unor restricţii de tonaj, de număr de nave şi de tipul acestora.
În timp de război, Turcia poate închide strâmtorile pentru navele militare ale statelor inamice, iar dacă Turcia nu este beligerantă ea poate permite navelor de război ale altor state să treacă prin strâmtori, cu condiţia ca statele respective să încheie cu ea acorduri de asistenţă mutuală. După al doilea război mondial, marile puteri au căzut de acord la Postdam în 1945 asupra revizuirii acestui tratat pentru a permite tonaje mai mari ale navelor militare, dar negocierile purtate ulterior nu au dus la nici un rezultat.
10. CANALELE MARITIME INTERNAŢIONALE
Sunt căi maritime de navigaţie artificiale, construite pentru a lega două mări sau oceane în scopul scurtării rutelor de navigaţie.
Deşi sunt construite pe teritoriul unui stat şi ca urmare sunt supuse suveranităţii statului respectiv, importanţa pe care o prezintă pentru navigaţia internaţională a determinat ca statutul celor mai importante asemenea canale să capete un caracter internaţional în baza unor tratate, pentru a se asigura dreptul de tranzit prin ele pentru navele tuturor statelor.
Principalele canale internaţionale sunt Canalul de Suez, Canalul Panama şi Canalul Kiel.
Canalul de Suez.
A fost construit între 1859-1869, pe teritoriul Egiptului, care în acea perioadă se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pentru a lega pe o rută mai directă Oceanul Indian, prin Marea Roşie, cu Marea Mediterană.Regimul internaţional al canalului a fost stabilit în baza Convenţiei de la Constantinopol din 1888, care consacra libertatea de trecere pentru toate categoriilor de nave ale tuturor statelor atât în timp de pace cât şi în timp de război, fără oprire şi debarcare şi urmând indicaţiile autorităţii de control. Se stabilea o zonă neutralizată de 3 mile pe ambele maluri care nu putea fi transformată în teatru de război şi nici supusă blocadei şi în care era interzisă construirea de fortificaţii permanente şi se prevedea posibilitatea ca Egiptul să ia unele măsuri restrictive dacă aprecia că securitatea sa ar fi ameninţată.
După naţionalizarea , în 1956, de către Egipt a Companiei Canalului de Suez ca expresie a afirmării suveranităţii sale asupra Canalului şi după eşuarea intervenţiei militare a Angliei şi Franţei, care doreau să-şi păstreze privilegiile în zonă, Egiptul a făcut o declaraţie unilaterală în aprilie 1957 angajându-se să respecte şi după naţionalizare statutul internaţional al Canalului şi să asigure libertatea de navigaţie deplină a tuturor statelor în condiţiile stabilite prin Convenţia din 1888.
Canalul Panama
A fost construit la începutul secolului XX pe teritoriul Statului Columbia în istmul Panama şi deschis navigaţiei în 1914, pentru a se realiza o legătură între Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific.
În 1901 se încheia un tratat între Statele Unite şi Anglia prin care se stabilea statutul juridic al canalului care încă nu fusese terminat, în sensul garantării libertăţii de navigaţie a tuturor statelor în timp de pace şi război în condiţii asemănătoare cu cele privind Canalul de Suez, dar fără a fi demilitarizat, Statelor Unite recunoscându-li-se dreptul de a controla şi asigura securitatea Canalului.
În 1903, Statele Unite încheie un nou tratat cu noul stat Panama, desprins din Columbia şi controlat de S.U.A., prin care dobândea monopolul construcţiei, întreţinerii şi gestiunii ulterioare a Canalului, drepturi largi în ce priveşte apărarea militară a acestuia şi unele drepturi suverane pe timp de 99 de ani pe o fâsie de 5 km pe ambele maluri ale Canalului.Se prevedea neutralizarea Canalului, dar S.U.A. au încălcat această obligaţie, transformând zona într-o bază militară americană.
Ca urmare a revendicării de către Panama a suveranităţii sale asupra zonei Canalului, în 1977 s-a încheiat un tratat între S.U.A. şi Statul Panama potrivit căruia zona canalului trece sub suveranitatea Panama, iar administraţia Canalului şi apărarea militară a zonei sunt transferate treptat statului Panama până în 1999, după care Canalul urmează să dobândească un regim de neutralitate garantat de S.U.A.
Canalul Kiel
A fost construit de Germania pe teritoriul său între 1885-1895 şi leagă Marea Baltică cu Marea Nordului.
Statutul său internaţional a fost stabilit după primul război mondial prin Tratatul de la Versailles, care-l declara deschis navigaţiei libere a tuturor navelor militare şi civile, în timp de pace şi război, pentru toate statele, pe bază de egalitate, cu dreptul pentru Germania ca în timp de război să-l poată inchide pentru navele statelor inamice. Germaniei i se recunoştea dreptul de a reglementa paza canalului, precum şi regimul vamal şi sanitar în zonă.
În 1936, Germania a denunţat tratatul şi a elaborat un nou regulament prin care se menţinea libera trecere a navelor comerciale străine, iar trecerea navelor militare era condiţionată de obţinerea unor
autorizaţii speciale din partea autorităţilor germane. În 1945, regimul internaţional al Canalului Kiel a fost restabilit.
1. FLUVIILE INTERNAŢIONALE
Fluviile internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care îl traversează sau asupra părţii din fluviu care îi revine când acesta desparte două state.
Regimul internaţional al acestor fluvii se referă numai la navigaţie, în privinţa căreia se aplică, potrivit convenţiilor internaţionale, principiul libertăţii de navigaţie.
Prima afirmare a principiului libertăţii de navigaţie s-a făcut printr-un tratat din 1177 încheiat între mai multe state –oraşe italiene cu privire la râul Pad (Po).Tratatul de la Osnabruck din 1648 dintre Suedia, Franţa şi Imperiul German prevedea pentru statele semnatare libertatea de navigaţie pe mai multe fluvii, iar Revoluţia franceză afirma în 1792 principiul libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale.
Prin Tratatul de pace de la Paris din 1814 se stabilea libertatea de navigaţie pe Rin, iar Congresul de la Viena (1815) stabilea regimul internaţional al Dunării şi extindea acest principiu şi la alte fluvii europene, recomandând încheierea de convenţii speciale pentru fiecare fluviu, ceea ce s-a şi realizat ulterior pentru Oder, Niemen, Elba şi Escaut.
Conferinţa de la Berlin din 1885 a stabilit libertatea de navigaţie pe fluviile africane Congo şi Niger, iar prin tratate şi acte interne ale statelor riverane s-a declarat libertatea de navigaţie pe fluviul Amazon din America de Sud.
Tratatul de la Versailles a reafirmat regimul de fluvii internaţionale pentru Elba, Oder, Niemen şi Dunăre.
Din actul final al congresului de la Viena şi din conventiile privind fluviile menţionate rezultă unele principii privind navigaţia pe fluviile internaţionale:
-statele riverane, care sunt suverane asupra porţiunilor de fluviu situate în limitele frontierelor lor, sunt singurele în măsură să reglementeze prin acorduri navigaţia pe fluviile internaţionale;
-în timp de pace navele comerciale ale tuturor statelor au dreptul deplin de a naviga liber, fără discriminare pe fluviile internaţionale;navele de război ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaţionale, iar cele ale statelor riverane pot naviga pe porţiunile de fluviu aparţinând altor state numai cu permisiunea acestora;
-statele riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de navigaţie, iar pentru lucrările de întreţinere şi amenajare pe care le execută au dreptul de a percepe taxe corespunzătoare;
-pentru coordonarea activităţii lor în vederea asigurării navigaţiei statelor riverane pot constitui comisii internaţionale.
Conferinţa de la Barcelona din 1921, convocată de Societatea Naţiunilor, a elaborat o convenţie, un statut şi un protocol privind cursurile de apă navigabile de interes internaţional, care reafirmau principiul libertăţii şi egalităţii de tratament în navigaţia pe fluviile internaţionale, reluând regulile stabilite anterior. Acestea au fost ratificate de un număr relativ mic de state, astfel că până în prezent nu există o reglementare generală şi uniformă pentru toate fluviile internaţionale, ci doar unele principii generale şi reglementări punctuale pentru diferite cursuri de apă.
Regimul navigaţiei pe Dunăre
Statutul juridic de fluviu internaţional al Dunării a fost stabilit prin reglementări internaţionale succesive.
După ce la Congresul de la Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută ca fluviu internaţional, interesul pentru dominaţia asupra acestuia din partea marilor puteri a crescut, marile puteri europene încercând să-şi impună controlul în dauna Imperiului Otoman, apoi a Rusiei, iar prin înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei puterile Europei occidentale şi-au asigurat dominaţia asupra gurilor Dunării şi implicit asupra întregului fluviu.
Prin tratatul de la Paris din 1856 se stabilea pentru prima dată un regim juridic general privind navigaţia pe Dunăre. Tratatul prevedea libertatea de navigaţie atât pentru statele riverane, cât şi pentru cele neriverane şi împărţea fluviul, din punctul de vedere al administraţiei navigaţiei, în 2 sectoare: Dunărea fluvială şi Dunărea maritimă.Pentru ultima porţiune a fost creată Comisia Europeană a Dunării, formată din reprezentanţii marilor puteri (Anglia, Franţa, Prusia şi Sardinia) şi ai marilor imperii riverane (Austria, Rusia şi Turcia).
Însărcinată iniţial doar cu competenţe tehnice privind curăţarea şi amenajarea porţiunii navigabile de la Gurile Dunării, Comisia şi-a extins ulterior nepermis de mult atribuţiile, devenind un adevărat stat în stat. Ea elabora regulamentele de navigaţie, asigura poliţia fluvială, inclusiv prin folosirea forţelor armate ale statelor membre, exercitând un drept de jurisdicţie privind încălcarea regulilor de navigaţie, stabilea şi percepea taxele pentru navigaţie, avea pavilion propriu şi se bucura de imunităţi şi privilegii de orice natură (diplomatică, fiscală, vamală, etc.), aducând prin aceasta grave prejudicii României, pe teritoriul căreia îşi exercita competenţele şi unde îşi avea sediul (la Galaţi).
După primul război mondial, în 1921, se încheia o nouă Convenţie a Dunării la Paris, care instituia un regim internaţional pe toată porţiunea navigabilă a fluviului, da la Ulm până la vărsarea în mare, precum şi asupra principalilor afluenţi ai Dunării (Mureşul, Tisa, Morava şi Drava) şi a canalelor.
Se înfiinţau două organe internaţionale pentru administrarea navigaţiei pe Dunăre: Comisia Europeană a Dunării, formată din reprezentanţii Angliei, Franţei şi României, pentru Dunărea maritimă, de la vărsare până la Brăila, căreia i s-au conferit toate drepturile şi privilegiile pe care le avusese şi înainte de război, şi Comisia Internaţională a Dunării, pentru porţiunea de la Brăila la Ulm, din care făceau parte cele trei mari puteri şi toate ţările riverane.
Între cele două războaie mondiale România a dus o luptă continuă pentru suprimarea privilegiilor Comisiei Europene a Dunării şi pentru afirmarea propriei suveranităţi în ce priveşte puterea de decizie în probleme de reglementare a navigaţiei, stabilirea şi încasarea taxelor, exercitarea propriei jurisdicţii şi apărarea intereselor sale naţionale, obţinând unele midificări ale statutului internaţional în favoarea sa. Prin Convenţia de la Sinaia din 1938 o mare parte a atribuţiilor Comisiei Europene a Dunării au trecut asupra României.
Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este cel stabilit prin Convenţia de la Belgrad din 1948, încheiată numai între statele riverane. El se referă la porţiunea navigabilă a Dunării, de la Ulm până la Marea Neagră, cu ieşire la mare prin Braţul Sulina.
Convenţia recunoaşte suveranitatea deplină a statelor riverane asupra porţiunilor de fluviu aflate în limitele graniţelor lor.Fiecare stat riveran are dreptul să stabilească condiţiile de navigaţie în porţiunea de fluviu supusă suveranităţii sale în baza unor norme generale de navigaţie convenite între statele riverane, să efectueze controlul vamal şi sanitar şi să-şi exercite jurisdicţia în zona proprie, fiind obligate să menţină în stare de navigaţie zona respectivă şi să efectueze lucrările necesare în acest scop.
Navigaţia este liberă pentru navele comerciale ale tuturor statelor, pe bază de egalitate în ce priveşte taxele şi condiţiile de desfăşurare a traficului.
Navigaţia navelor militare ale statelor neriverane este interzisă, iar cea a navelor statelor riverane este permisă pe porţiunile ce revin altor state cu acordul acestora.
Pentru realizarea colaborării statelor riverane şi adoptarea de recomandări privind regulile de navigaţie, de supraveghere a traficului, poliţia vamală sau sanitară şi pentru efectuarea unor lucrări comune de asigurare a navigaţiei a fost constituită Comisia Dunării, cu sediul actual la Budapesta, după ce până în 1957 acesta a fost la Galaţi.
12. ZONELE CU REGIM JURIDIC SPECIAL
Raţiuni de securitate sau de altă natură au determinat ca, în cursul istoriei, anumite zone ale globului pământesc, unele porţiuni de teritoriu sau zone ale spaţiului maritim, inclusiv spaţiul aerian de deasupra acestora, aparţinând fie unor state, fie făcând parte din patrimoniul umanităţii, să capete un statut special în baza unor cutume, sau prin tratate internaţionale.
Asemenea zone cu statut special sunt, pe de o parte, zonele demilitarizate, zonele neutralizate şi zonele denuclearizate, iar pe de altă parte zonele polare(Arctica şi Antarctica).
a) Zonele demilitarizate
Sunt porţiuni de teritoriu în care nu este permisă prezenţa unor forţe sau instalaţii militare. Pe un teritoriu care are un asemenea statut, prin convenţii internaţionale se prevede că nici un stat sau, după caz, statele vecine, nu vor construi ori nu vor menţine şi se vor distruge instalaţii sau fortificaţii militare, nu vor permite amplasarea sau prezenţa unor forţe armate, a armatelor ori a anumitor tipuri de armamente, cu excepţia forţelor de ordine publică cu logistica aferentă acestora.
Demilitarizarea poate să fie parţială sau totală , cu referire la zona de teritoriu pe care o acoperă, ori completă sau limitată, după tipurile de armamente, instalaţii sau forţe armate interzise.
Exemplele de zone demilitarizate sunt numeroase. Câteva dintre acestea privesc: Marea Neagră, prin Convenţia de la Paris din 1856;ambele maluri ale Rinului, prin Tratatul de la Versailles din 1919; canale maritime internaţionale; Insulele Spitzberg şi Urşilor printr-un tratat din 1920; Insula Aaland, prin tratatul ruso-finlandez din 1940; frontiera Italiei cu Franţa şi Iugoslavia şi parţial Sardinia şi Sicilia, prin Tratatul de pace din 1947; întreaga Germanie, prin acordul de la Postdam din 1945; fundul mărilor şi oceanelor etc.
b) Zonele neutralizate
Neutralizarea unui anumit spaţiu geografic constă în obligaţia pe care şi-o asumă statele ca în timp de război să nu desfăşoare operaţii militare în spaţiul respectiv şi să nu-l transforme într-o bază militară.
Neutralizarea poate să însoţească demilitarizarea unui teritoriu, dar poate fi proclamată şi separat.
Zonele neutralizate au fost instituite începând cu secolul al XIX –lea, în special asupra unor căi maritime de interes internaţional (Canalul de Suez – 1888;Canalul Panama – 1903; Strâmtoarea Magellan – 1881 etc.).
Regimul de zonă neutralizată s-a aplicat şi unor zone de importanţă strategică sau unor zone de frontieră. Astfel, prin „ Actul final al Congresului de la Viena” din 1815 erau neutralizate unele porţiuni ale frontierei dintre Elveţia şi Franţa; Tratatul din 1905 dintre Suedia şi Norvegia era neutralizată şi demilitarizată o parte a frontierei dintre ele, pe o adâncime de 25 km; Insulele Spitzberg erau nu numai delimitarizate, ci şi neutralizate în 1920 etc.
În prezent, Antarctica este demilitarizată şi neutralizată.
c) Zonele denuclearizate
Apariţia la sfârşitul celui de al doilea război mondial a armelor nucleare a pus, între alte probleme, şi pe aceea ca anumite zone ale globului pământesc de interes economic, politic şi strategic pentru toate ţările lumii să fie declarate ca scoase în afara amplasării armelor nucleare, pentru a se evita sau a se restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în regiunile respective.
Regimul de zonă denuclearizată este de regulă aplicabil unor spaţii geografice întinse care includ fie teritoriul mai multor state , fie continente întregi.
Statutul juridic de zonă denuclearizată se instituie numai prin tratate internaţionale. În zona denuclearizată statele implicate au obligaţia de a nu produce, achiziţiona, deţine, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se obligă să nu amplaseze, să nu experimenteze sau să folosească arme nucleare în zona respectivă şi să nu atace sau să ameninţe cu atac nuclear statele din zonă.
Instituirea unui regim de zonă denuclearizată presupune realizarea unui sistem de garanţii din partea celorlalte state, din care statele posesoare de arme nucleare nu pot lipsi, precum şi un sistem internaţional de control şi supraveghere, care se execută atât de către organismul special prin tratatul respectiv, cât şi prin aplicarea de către Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică, cu sediul la Viena, a garanţiilor asupra tuturor activităţilor nucleare, care cade în competenţa sa exclusivă.
În ultimele decenii au fost numeroase propuneri de denuclearizare a unor zone, cu unele realizări notabile.
Astfel, prin Tratatul dec la Tlatelolco din 1963 a fost denuclearizată America Latină, prin Tratatul de la Ratatonga din 1985 Pacificul de Sud a fost declarat zonă denuclearizată, iar Tratatul de stat cu Austria din 1955 interzicea ca această ţară să producă şi să depoziteze arme nucleare.
Prin alte tratate internaţionale, care stabileau regimul juridic general al unor teritorii sau spaţii, s-a stabilit ca zonele respective să fie lipsite de arme nucleare. Asemenea tratate sunt cele cu privire la Antarctica (1959), la solul şi subsolul mărilor şi oceanelor(1963), la spaţiul extraatmosferic (1967), la lună şi alte corpuri cereşti (1979).
În 1965, Adunarea generală a O.N.U. a adoptat o declaraţie privind denuclearizarea Africii, dar un tratat internaţional în acest sens nu a fost încheiat.
d) Zonele polare
Teritoriile întinse care înconjoară cei doi poli ai planetei prezintă particularităţi geografice şi demografice care au determinat ca statutul lor juridic să pună unele probleme deosebite şi în final să fie diferit.
La Polul Nord, zona denumită Arctica este constituită din Oceanul Îngheţat de Nord, care cuprinde 2/3 apă şi 1/3 pământ reprezentând mai multe insule, în mare parte acoperite de o calotă de gheaţă.
La Polul Sud se află o zonă nesfârşită de gheaţă de 14 milioane kmp care acoperă un continent – Antarctica.
Ambele zone sunt lipsite de populaţie.
Interesul pentru cele două zone este determinat de considerente strategice, dar şi economice şi de natură ştiinţifică.
Arctica
În lipsa unei populaţii sedentare şi a imposibilităţii ca această zonă să fie ocupată efectiv de un stat, care să-şi poată astfel impune propria suveranitate, soluţia juridică a fost găsită în principiul contiguităţii geografice.
Conform acestui principiu, statele care au graniţa situată la marginile zonei polare şi-au extins suveranitatea şi asupra unor sectoare din această zonă pe meridianele geografice ce străbat limitele laterale ale graniţelor lor, până la pol. Împărţirea astfel stabilită este în general recunoscută de celelalte state, deşi nu există un instrument internaţional multilateral în acest sens.
Antarctica
Interesul deosebit pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârşitul secolului al XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de gheaţă, în subsolul continentului , importante bogăţii naturale.
Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Franţa şi Norvegia, au încercat la începutul secolului nostru să-şi impună suveranitatea asupra unor porţiuni din teritoriu iar ulterior alte state, cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile şi Argentina au ridicat pretenţii asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguităţii.
După al doilea război mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să dobândească un statut internaţional, în afara suveranităţii statelor, astfel că, în urma unei conferinţe internaţionale, în 1959 s-a încheiat la Washington „Tratatul asupra Antarcticii”, între 12 state, la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România).
Tratatul consacră libertatea cercetărilor ştiinţifice în zonă şi obligaţia statelor de a colabora între ele în acest scop, precum şi principiul folosirii regiunii în scopurin exclusiv paşnice.
Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice de asemenea plasarea în zonă a oricăror deşeuri radioactive.
Tratatul nu soluţionează problema suveranităţii asupra zonei, dar în cuprinsul acestuia se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are dreptul de a emite noi pretenţii asupra Antarcticii, iar activităţile desfăşurate în zonă de unele state nu le îndreptăţesc să afirme sau să conteste revendicările formulate anterior tratatului de către unele state.
Dificultăţile apărute ulterior, în special cu privire la protecţia mediului, la regimul resurselor minerale şi al pescuitului în zonă au impus stabilirea unor norme cât mai precise privind asemenea activităţi. Ca urmare, au fost încheiate două convenţii, una la Camberra (Australia) în 1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua la Wellington(Noua Zeelandă) în 1988, asupra reglementării activităţii privind resursele minerale ale Antarcticii (nu a intrat încă în vigoare).
În octombrie 1991 statele părţi la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, prin care, între altele, se interzice prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani.
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii internaţionale, regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice în zonă impunând noi reglementări internaţionale.
13. SPAŢIUL AERIAN
Spaţiul aerian a început să constituie obiect de reglementare juridică internaţională la începutul secolului XX, odată cu apariţia aviaţiei şi a navigaţiei aeriene.
Anterior, problema spaţiului aerian s-a pus doar în plan doctrinar ori în cadrul dreptului intern.În dreptul roman spaţiul aerian era considerat un bun care aparţinea tuturor, nefăcând obiectul vreunei stăpâniri, iar în evul mediu era considerat ca aparţinând proprietarului pământului.
Începuturile utilizării spaţiului atmosferic au ridicat problema dacă asupra acestuia se exercită sau nu suveranitatea statelor. Iniţial a prevalat teoria libertăţii aerului, formulată de Institutul de Drept Internaţional în 1906, considerându-se că spaţiul atmosferic de deasupra teritoriilor statelor nu este supus suveranităţii acestora, statele având asupra spaţiului aerian doar drepturile strict necesare autoapărării.În scurt timp, însă, teoria care proclamă dreptul suveran al statelor asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului terestru şi maritim, până la limita de unde începe spaţiul cosmic a fost îmbrăţişată de toate statele, după primul război mondial devenind un principiu de drept consacrat ca atare în numeroase instrumente juridice internaţionale.
Convenţia de la Paris din 1919 asupra navigaţiei aeriene prevedea în mod expres că fiecare stat are suveranitate deplină şi exclusivă asupra spaţiului atmosferic situat deasupra teritoriului său.În cuprinsul acestui spaţiu, care constituie spaţiul aerian naţional, se recunoaşte, însă, în relaţiile dintre statele părţi, un drept de trecere inofensivă a aeronavelor civile, care să se exercite în condiţii stabilite de fiecare stat, potrivit convenţiei.
Spaţiul aerian situat dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, deasupra mării libere, a zonei economice exclusive şi a platoului continental, este deschis navigaţiei aeriene a tuturor statelor, el constituind spaţiul aerian internaţional.
Suveranitatea statului asupra spaţiului său aerian se materializează in primul rând prin dreptul său de a stabili regimul juridic de survol asupra teritoriului propriu, atât pentru aeronavele naţionale, cât şi pentru cele străine.Fiecare stat reglementează prin legislaţia sa internă condiţiile de acces şi utilizare a spaţiului său aerian şi poate interzice ca anumite aeronave militare sau civile să pătrundă în acest spaţiu. Orice violare a reglementărilor stabilite potrivit legislaţiei naţionale reprezintă o încălcare a suveranităţii statului şi dă dreptul acestuia de a riposta, obligând aeronava infractoare să aterizeze şi luând şi alte măsuri considerate drept necesare.
Suveranitatea statului asupra spaţiului aerian nu exclude, însă, colaborarea internaţională în vederea reglementării navigaţiei aeriene şi a transporturilor aeriene civile internaţionale, o asemenea colaborare fiind deosebit de necesară şi utilă date fiind caracterul extrem de tehnic al domeniului şi importanţa sa strategică deosebită .
Principiile şi normele colaborării internaţionale în utilizarea spaţiului aerian sunt în exclusivitate de natură conventională, ele rezultând din tratate internaţionale, atât multilaterale, cât şi bilaterale.
Principalele reglementări au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Chicago din 1944, când s-au încheiat” Convenţia referitoare la navigaţia civilă internaţională” şi două acorduri suplimentare referitoare la tranzitul aerian, respectiv la serviciile aeriene internaţionale. Prevederile acestora se aplică numai statelor – părţi, aeronavele aparţinând unor state terţe putând beneficia de libertăţile prevăzute numai în baza unor autorizaţii speciale acordate de statul al cărui teritoriu urmează să fie survolat.
Prin instrumentele juridice menţionate se stabilesc cinci categorii de aeronave cărora li se acordă în mod diferenţiat cinci libertăţi ale aerului ( 2 de trafic şi 3 comerciale):
-Aeronavele civile care nu efectuează transporturi pe baze comerciale au asigurate libertatea de survol fără escală şi libertatea de escală tehnică;
-Aeronavele civile care efectuează servicii comerciale (curse aeriene) regulate, şi care sunt cele mai numeroase, se bucură de 3 libertăţi: de a debarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava; de a îmbarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă cu destinaţia pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava; de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă provenind sau având destinaţia pe teritoriul unui alt stat;
-Aeronavele civile care efectuează servicii comerciale întâmplătoare se bucură de libertatea de survol fără escală şi libertatea de escală tehnică, iar de celelalte trei libertăţi, care privesc operaţiuni cu caracter comercial, pot beneficia numai cu acordul şi in condiţiile impuse de statul pe teritoriul căruia are loc escala;
-Aeronavele care efectuează servicii de cabotaj ( prin zboruri între aeroporturile aceluiaşi stat) trebuie să aibă de regulă naţionalitatea statului respectiv, aeronavele străine neputând efectua asemenea zboruri decât cu autioritatea expresă a statului pe teritoriul căruia urmează să execute cursele aeriene;
-Aeronavele de stat, adică acelea care îndeplinesc funcţii de apărare (militare), vamale, de poliţie şi poştale nu pot survola teritoriul altui stat decât cu autoritatea expresă a acestuia.
Condiţiile concrete în care se exercită cele cinci libertăţi sunt stabilite prin numeroase convenţii bilaterale.
Prin Convenţia de la Chicago din 1944 s-a înfiinţat Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (OACI), instituţie spacializată a O.N.U. cu scopul principal de a contribui la dezvoltarea continuă a transporturilor aeriene internaţionale prin uniformizarea normelor şi procedurilor care să asigure respectarea drepturilor statelor părţi la convenţie, înfăptuirea pe baze echitabile a transportului aerian şi evitarea discriminărilor, precum şi îmbunătăţirea securităţii navigaţiei aeriene.
Pentru realizarea colaborării internaţionale în reprimarea infracţiunilor săvârşite la bordul aeronavelor sau care afectează securitatea zborurilor internaţionale au fost încheiate următoarele conventoarele convenţii: Conventia de la Tokio din 1963 referitoare la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor;Convenţia de la Haga din 1970 pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave şi Convenţia de la Montreal din 1971 pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii navigaţiei civile.
Regimul spaţiului aerian al României este stabilit de Codul aerian român aprobat prin Decretul nr. 516/1953 şi modificat în numeroase rânduri.România este membră a OACI din 1966 şi a încheiat acorduri aeriene bilaterale cu peste 60 de state ale lumii.
14. SPAŢIUL COSMIC
Progresele ştiinţei contemporane au adus spaţiul cosmic în sfera colaborării internaţionale şi, ca urmare, şi a reglementărilor internaţionale, odată ce acesta a început să fie abordabil şi să prezinte interes pentru statele lumii.
Punctul de început al erei cosmice este considerat anul 1957, când, la 8 octombrie, a fost lansat primul satelit artificial al pământului. La scurt timp, Adunarea generală a O.N.U. a creat în 1958 un Comitet special pentru problemele spaţiului cosmic, în cadrul căruia s-au elaborat primele rezoluţii privitoare la principiile care trebuie să se aplice colaborării internaţionale în spaţiul extraatmosferic: Rezoluţia nr. 1721/1961 care consacră principiul libertăţii spaţiului cosmic şi Rezoluţia nr. 1962/1963 prin care s-a adoptat Declaraţia asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic, pe baza cărora s-a adoptat în 1967 ceea ce a fost denumit „ tratatul spaţial”, intitulat „Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti”.
După adoptarea tratatului spaţial au urmat alte importante conventii internaţionale privind spaţiul cosmic:
-Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic – 1968;
-Convenţia asupra răspunderii internaţionale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic – 1972;
-Convenţia privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic – 1975;
-Acordul asupra activităţii statelor pe lună şi pe celelalte corpuri cereşti – 1979.
Din toate aceste instrumente juridice internaţionale se desprind, în afara unor reglementări specifice, de amănunt, unele principii şi reguli care se impun statelor atunci când desfăşoară activităţi în spaţiul cosmic:
-Libertatea accesului la spaţiul cosmic, a exploatării şi utilizării acestuia de către toate statele în condiţii de egalitate;
-Activităţile statelor în spaţiul cosmic trebuie să se desfăşoare conform dreptului internaţional şi Cartei O.N.U.;
-Folosirea spaţiului extraatmosferic trebuie să se facă exclusiv în scopuri paşnice, nici un stat nefiind în drept să plaseze pe orbita circumterestră sau în spaţiul cosmic armamente clasice sau arme de distrugere în masă;
-Utilizarea spaţiului extraatmosferic trebuie să se facă în interesul întregii omeniri;
-Nici un stat nu este îndreptăţit să-şi proclame suveranitatea asupra spaţiului extraatmosferic, a lunii sau a oricărui alt corp ceresc, să le ocupe sau să le folosească în mod exclusiv.Luna şi celelalte corpuri cereşti sunt declarate patrimoniu comun al umanităţii;
-Statele trebuie să coopereze şi să se ajute reciproc în tot ceea ce ţine de explorarea sau utilizarea spaţiului cosmic;
-Proprietatea şi controlul asupra obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic revine statului care le-a înmatriculat;
-Astronauţii trebuie consideraţi ca trimişi ai umanităţii în spaţiul extraatmosferic, iar statele sunt obligate să le acorde toata asistenţa posibilă în caz de accident, de pericol sau de aterizare forţată pe teritoriul unui alt stat ori de aterizare în marea liberă;
-Toate statele trebuie să aibă acces la datele ştiinţifice obţinute prin explorări spaţiale, la staţiile, instalaţiile, echipamentul şi vehiculele spaţiale de pe lună şi celelalte corpuri cereşti.
Reglementările realizate până în prezent în domeniul spaţial sunt încă incomplete, ele vor fi, fără îndoială urmate de noi instrumente juridice care să reglementeze şi alte aspecte ale relaţiilor tot mai complexe pe care progresul tehnico-ştiinţific le determină şi în acest domeniu.
Drept MD 