Secţiunea I
consideraţii generale
1. Importanţa răspunderii juridice în dreptul mediului
În domeniul protecţiei mediului, pentru atingerile aduse acestuia prin săvârşirea de fapte ilegale, dar şi pentru daunele ecologice produse, s-a impus necesitate stabilirii răspunderii juridice.
Conştiinţa de mediu este considerată în doctrină1 ca fiind una din cele mai importante căi de realizare a cointeresării protecţiei şi dezvoltării mediului. Realitatea confirmă însă că această conştiinţă ecologică sau este doar în formare la multe persoane, sau lipseşte, iar consecinţele negative asupra mediului sunt evidente. Din aceste motive, se apelează la legislaţie pentru suplinirea lipsei acestei conştiinţe şi pentru educarea oamenilor, chiar pe cale coercitivă.
Dreptul stabileşte regulile de conduită în domeniul mediului, dar şi sancţiunile care pot interveni în situaţiile în care aceste reguli se încalcă prin săvârşirea de fapte dăunătoare mediului.
Alături de calea cointeresării bazată pe conştiinţa de mediu, pe conştiinţa de proprietar, răspunderea juridică reprezintă una din căile importante şi eficiente de realizare a cointeresării în domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului. Folosirea constrângerii juridice, a sancţionării faptelor anti-mediu este un mijloc necesar, alături de mijloacele de conştientizare, de stimulare şi de amplificare a interesului populaţiei, în vederea ocrotirii şi dezvoltării mediului.
Comportamentul oamenilor poate fi dirijat în direcţia respectării regulilor de conduită impuse de dreptul mediului, prin instituirea unor forme de răspundere juridică severă.
În literatura de specialitate străină[2] se apreciază că pentru starea actuală a mediului ar exista o responsabilitate colectivă ce aparţine: comunităţilor ştiinţifice, savanţilor, tuturor oamenilor care doresc progresul deşi sunt conştienţi că el comportă riscuri la nivelul avantajelor avute tocmai din progresele realizate.
2. Situaţiile care antrenează răspunderea juridică în dreptul mediului
Pot fi trase la răspundere juridică orice persoane fizice sau juridice care nu respectă legislaţia mediului. Persoanele care răspund juridic se pot afla în situaţii de agenţi poluanţi (când prin faptele lor poluează efectiv mediul) sau de agenţi nepoluanţi (când prin faptele lor ilicite nu poluează mediul propriu-zis dar acestea sunt sancţionabile după normele de dreptul mediului).
2.1. Răspunderea juridică pentru faptele poluante3
Prin faptele poluante se poluează mediul, se cauzează un prejudiciu ecologic. Răspunderea juridică pentru faptele poluante este o răspundere specială, de dreptul mediului, ce presupune existenţa unui element special- poluarea factorilor de mediu.
Poluarea mediului poate fi rezultatul acţiunii umane dar şi rezultatul unor fenomene naturale, prin care agenţii poluanţi intoxică, poluează factorii de mediu. Poluarea factorilor de mediu (sol, subsol, păduri, ape, atmosferă) prin fapte poluante atrage răspunderea juridică.
2.2. Răspunderea juridică pentru faptele nepoluante
Normele de dreptul mediului, reglementează şi acele fapte care deşi nu poluează în mod direct mediul, sunt sancţionabile în condiţiile stipulate prin acestea şi atrag răspunderea juridică.
Reglementarea – cadru în materie, dar şi alte reglementări speciale prevăd astfel de fapte, cum ar fi: schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor agricole sau forestiere fără aprobare; refuzul de prezentare autorităţilor pentru mediu a datelor privitoare la emisiile de poluanţi; prezentarea de date sau informaţii false în studiile de impact asupra mediului etc.
3. Formele răspunderii juridice în dreptul mediului. Prezentare
Răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale, este o categorie juridică specifică tuturor ramurilor de drept, ce sugerează ideea de sancţiune juridică deoarece intervine în cazul încălcării prevederilor legale şi are ca efect aplicarea de sancţiuni legale. În funcţie de specificul normei juridice încălcate, răspunderea juridică îmbracă o serie de forme concrete, cum ar fi: răspunderea civilă, răspunderea represivă (contravenţională şi penală), răspunderea disciplinară.
Legea nr.137/1995 republicată, stabileşte în art.82 doar trei forme fundamentale ale răspunderii juridice ce intervine ca urmare a încălcării prevederilor sale, respectiv: răspunderea civilă, contravenţională sau penală.
Secţiunea II
RĂSPUNDEREA CIVILĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI
1. Generalităţi
1.1. Situaţiile în care intervine răspunderea civilă
Când prin fapta poluantă s-a cauzat un prejudiciu patrimonial unei persoane, intervine răspunderea juridică civilă (delictuală sau contractuală). În cadrul răspunderii juridice civile se sancţionează, în general, o conduită antisocială a subiectelor de drept, care prin faptele lor ilicite produc pagube anumitor factori de mediu.
De regulă, răspunderea civilă are un caracter subiectiv (este dependentă de culpa autorului); când însă, legea prevede expres, poate interveni şi o răspundere obiectivă, independentă de culpa autorului.
În literatura de specialitate4 există o preocupare continuă pentru stabilirea şi identificarea pagubelor ecologice precum şi pentru stabilirea modalităţilor de reparare a acestora.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului, intervine în situaţia în care se întrunesc cumulativ, următoarele condiţii:
– săvârşirea unei fapte ilicite (acţiune-inacţiune);
– cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;
– existenţa unui raport de cauzalitate;
– capacitatea delictuală a autorului în momentul săvârşirii faptei ilicite;
– culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedită, dat fiind caracterul obiectiv al răspunderii civile de mediu.
1.2. Noţiunea de “daună ecologică” depoluator şi de „victimă a prejudiciului”5
“Daună ecologică” este considerată ca fiind acea vătămare care aduce atingere tuturor factorilor de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi cu consecinţe greu de stabilit. Noţiunea de daună ecologică include prejudiciile cauzate mediului natural şi artificial, protejate din punct de vedere juridic.
Cu privire la victima daunei ecologice în literatura juridică de specialitate6 au existat controverse, respectiv, dacă victima unei asemenea daune este mediul sau este omul. Există opinii după care mediul este considerat cauza poluării şi nicidecum victima pagubelor; alţi autori consideră că dauna ecologică este provocată mediului de către om.
Daunele ecologice chiar dacă nu sunt cauzate direct persoanelor umane, sunt cauzate mediului care le înconjoară, factorilor de mediu şi implicit şi deţinătorilor acestora, cărora le revine sarcina probei (pagubei ecologice, poluatorului şi raportului de cauzalitate).
Victima prejudiciului ecologic, se apreciază că este mediul7, deoarece specificul răspunderii civile în dreptul mediului constă în faptul că prejudiciul este cauzat mediului, deoarece dacă prejudiciul ecologic ar fi creat omului şi bunurilor sale s-ar angaja instituţia răspunderii civile delictuale proprie dreptului civil, fără particularităţi. Deşi daunele ecologice se răsfrâng în cele din urmă asupra omului, raportul de cauzalitate este cel dintre fapta ilicită şi modificarea adusă mediului, indiferent dacă aceasta a condus sau nu la prejudicierea unor persoane. Tocmai în aceasta constă specificul răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului.
Prejudiciile ecologice pot fi cauzate factorilor naturali sau artificiali, şi în funcţie de gravitatea lor se grupează în: deteriorări ale mediului şi dezastre ecologice.
Victimă a poluării este titularul unui drept sau interes, care reclamă o vătămare a integrităţii sale fizice, a unui interes de natură patrimonială sau care acţionează ca gestionari sau apărători a unor elemente de mediu (O.N.G.)
Victima poluării are dreptul la repararea integrală a prejudiciului ecologic suferit, ceea ce implică o echivalenţă între paguba cauzată şi repararea acesteia.
Poluatorul mediului poate fi, în termeni generali, orice persoană fizică sau juridică, precum şi natura. În termeni juridici, poluator al mediului este acea persoană care a cauzat prejudiciu mediului şi care răspunde juridic pentru consecinţele negative ale faptelor sale (acţiuni-inacţiuni) produse mediului. Ca subiect al raportului juridic de mediu, poluatorul este acea persoană care răspunde atât pentru pagubele cauzate prin poluare (în calitate de poluator) cât şi pentru faptele de încălcare a normelor juridice de mediu fără consecinţa poluării (în calitate de subiect de drept).
1.3. Evaluarea şi repararea daunelor ecologice
În practica judiciară străină s-au conturat următoarele căi fundamentale de evaluare a daunelor ecologice:
– evaluarea pagubelor ecologice cauzate integrităţii persoanelor şi bunurilor lor sau activităţilor comerciale;
– evaluarea pagubelor aflate în afara circuitului civil;
– evaluarea daunelor ecologice prin negocierea acestora dintre reprezentanţii statului, poluatorului, victimelor, etc.
Repararea pagubelor ecologice este o operaţiune dificilă şi complexă ce nu se poate asigura de fiecare dată complet şi perfect deoarece:
– prejudiciul nu este reparabil întotdeauna în natură;
– sursa poluării este de multe ori imprecisă şi din acest motiv autorul poluării nu se poate identifica;
Repararea daunelor ecologice presupune în prealabil:
– stabilirea responsabilului (persoană fizică sau juridică, instituţie sau autoritate publică);
– identificarea victimei poluării;
– stabilirea modalităţii de reparare a prejudiciului ecologic cauzat.
Stabilirea unei legături de cauzalitate între poluare şi paguba rezultată este dificilă, deoarece de cele mai multe ori paguba, vătămarea se produce mai târziu, fapt pentru care, în acest sens se instituie o prezumţie a probabilităţii legăturii cauzale. Legătura de cauzalitate este dificil de stabilit adesea şi datorită pluralităţii surselor potenţiale de prejudiciu ecologic şi mai ales datorită caracterului acestora.
Astfel, problema cauzalităţii şi respectiv, cea a determinării poluatorului este dificilă şi pentru că paguba ecologică poate fi consecinţa mai multor fapte ale aceleiaşi persoane, sau poate fi consecinţa unui sistem de acţiuni-inacţiuni exercitate de mai multe persoane, caz în care se pune problema identificării şi individualizării acestora. Când poluatorul nu poate fi identificat sau atunci când poluarea este rezultatul unui fenomen natural, repararea prejudiciului se face dintr-un fond special, extrabugetar.8
În cazul activităţilor generatoare de risc major, este obligatorie asigurarea pentru daune, situaţie în care obligaţia de reparare a prejudiciului ecologic revine societăţii de asigurări căreia poluatorul îi plăteşte asigurarea respectivă.
În literatura şi practica judiciară străină s-au stabilit, în scopul determinării legăturii de cauzalitate, următoarele sisteme:
– sistemul echivalenţei condiţiilor (consideră drept cauză a poluării, toate faptele care au precedat apariţia prejudiciului);
– sistemul cauzei proxime (propune din multitudinea cauzelor care au precedat prejudiciul pe ultima care a înglobat şi efectul celorlalte);
– sistemul cauzei adecvate (consideră drept cauză doar pe aceea care în mod obişnuit este tipică pentru producerea acelui tip de prejudiciu ecologic).
Modalitatea cea mai privilegiată şi mai corectă de reparare a prejudiciului ecologic este repararea în natură însă, distrugerea fizică face dauna ireversibilă de cele mai multe ori, situaţie în care se impune reparaţia prin echivalent.
Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul mediului, prejudiciul trebuie să întrunească următoarele condiţii:
– să fie patrimoniale (să aibă un efect cuantificat în cost al daunelor);
– să fie cert (să existe; sunt certe atât prejudiciile actuale cât şi cele viitoare dacă există certitudinea că ele se vor produce);
– să fie determinat ca întindere, ca valoare (pe bază de expertize judiciare).
Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu este posibilă întotdeauna, Legea mediului prevede obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cauzat şi de a reface cadrul natural deteriorat, încercând o restabilire a condiţiilor anterioare producerii prejudiciului, urmărindu-se prin aceasta o “restitutio in integrum” în dreptul mediului.
Există prejudicii ecologice cauzate prin fapta ilicită a unei singure persoane dar există prejudicii ecologice cauzate prin fapta ilicită a mai multor persoane.
2. Răspunderea civilă obiectivă
2.1. Necesitatea răspunderii civile obiective
Art.81 alin.1 din Legea nr.137/1995,republicată, stabileşte categoric faptul că: “Răspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv, independent de culpă”9. La baza instituirii răspunderii civile obiective pentru pagubele ecologice a stat modelul răspunderii civile obiective, independente de culpă, prevăzută de dispoziţiile art.1000 alin.1 din Codul civil10.
Necesitatea obiectivizării răspunderii juridice în dreptul mediului a fost susţinută de o serie de autori, fiind fondată pe ideea de risc11, după care orice activitate desfăşurată de o persoană creează un risc pentru alta, făcând responsabil pe autorul său pentru prejudiciul pe care-l poate cauza fără a mai fi nevoie de dovada culpabilităţii.
Răspunderea celor care au determinat o acţiune asupra mediului, modificând şi afectând calităţile sale, se antrenează sub forma obligării acestora la repararea prejudiciilor provocate. Răspunderea pentru riscul ecologic se angajează în situaţiile în care poluarea este determinată de activitatea generală a unor agenţi economici12.
Poluarea fiind rezultatul acumulării lente a unor efecte negative care produc latent consecinţe negative, periculoase, grave asupra mediului, impune reguli particulare în privinţa răspunderii pentru pagubele cauzate. Regimul răspunderii civile pentru risc impune indemnizaţia victimei, indiferent de culpa autorului, singurul caz de exonerare a răspunderii fiind forţa majoră.
Alături de principiul special al răspunderii civile obiective independentă de culpă, Legea mediului consacră în materie de răspundere pentru prejudiciu şi răspunderea soildară, în cazul pluralităţii autorului13.
Prin instituirea acestor principii complementare, se urmăreşte satisfacerea cerinţelor principiului fundamental ”poluatorul plăteşte”.
Prin instituirea răspunderii obiective, independente de culpă, victima poluării va trebui să dovedească numai existenţa prejudiciului şi raportul de cauzalitate între faptă şi pagubă, eliminându-se proba culpei, care este deosebit de dificilă în materie ecologică.
De asemenea, prin instituirea răspunderii solidare, în caz de pluritate de autori, coautorii prejudiciului ecologic vor răspunde solidar, independent de culpa lor. În ceea ce priveşte obligaţia de asigurare pentru daune în cazul activităţilor generatoare de risc major, problemele controversate în literatura de specialitate sunt legate de faptul că nu există o definiţie clară şi o identificare corespunzătoare a unor asemenea activităţi14.
Legislaţia specială cuprinde dispoziţii care consacră, pentru anumite cazuri de degradare, sau poluare a mediului, răspunderea civilă, bazată pe culpa autorului15 aceasta reprezentând o excepţie de la regula instituită prin art. 81 din legea cadru. Acest fapt apreciem că demonstrează o necesitate a legilor succesive cu privire la consecinţele produse mediului prin diferite activităţi.
2.2. Caracteristicile răspunderii civile obiective
Caracterul obiectiv al răspunderii juridice pentru cauzarea prejudiciilor ecologice prezintă următoarele caracteristici:
– poluatorul, parte a raportului juridic de răspundere civilă, este responsabil indiferent dacă este sau nu culpabil;
– poluatorul este ţinut responsabil în anumite condiţii chiar şi pentru cazul de forţă majoră;
– poluatorul este exonerat de răspundere juridică în cazul unui cataclism natural excepţional şi în cazul în care prejudiciul ecologic a fost cauzat prin fapta grav culpabilă a victimei;
– victima prejudiciului ecologic, parte şi ea în raportul juridic de răspundere, are dreptul să pretindă repararea prejudiciului suferit prin dovada pagubei cauzate;
– indiferent de atitudinea subiectivă a poluatorului, victima prejudiciului ecologic are dreptul la despăgubire;
– culpa autorului nu trebuie dovedită, ea este prezumată, singurul raport cauzal dintre fapta ilicită şi rezultatul ei dăunător asupra mediului fiind un temei suficient pentru antrenarea răspunderii reparatorii, eliminându-se astfel obstacolul probei culpei, fapt foarte dificil în materie ecologică;
– proba existenţei culpei fiind inutilă, asigurarea calităţii şi protecţiei mediului este o obligaţie de rezultat;
– răspunderea civilă obiectivă, prin dreptul mediului reprezintă o excepţie de la regula, după care se răspunde dependent de culpă, spre deosebire de răspunderea civilă, din dreptul civil unde regula generală este răspunderea întemeiată pe greşeală;
– răspunderea civilă obiectivă pentru daunele ecologice este în deplină concordanţă cu caracterul variat al mijloacelor şi căilor de poluare;
3. Alte cazuri de răspundere civilă obiectivă consacrate de legislaţia internă
Răspunderea civilă delictuală obiectivă este reglementată expres şi de alte acte normative, amintind în acest sens, Codul aerian român din 195316 şi Legea nr.111/1996 republicată în 1998, privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare17.
3.1. Răspunderea civilă obiectivă pentru pagubele cauzate mediului de către aeronave
Articolul 47 din Codul aerian reglementează răspunderea juridică obiectivă a operatorului aerian pentru orice prejudiciu care a produs decesul sau vătămarea sănătăţii pasagerilor ori avarierea sau pierderea bagajelor, a mărfii şi/sau a poştei. Din interpretarea acestui text de lege se pot desprinde următoarele reguli:
– răspunderea pentru prejudiciile cauzate revine celui ce exploatează aeronava (operatorului aerian);
– răspunderea juridică care se angajează este răspunderea civilă contractuală, care intervine doar în situaţia cauzării de prejudicii pentru pasageri;
– răspunderea este independentă de culpa celui ce exploatează aeronava sau de culpa unei terţe persoane;
– exploatantul aeronavei este exonerat de răspundere, numai dacă dovedeşte că prejudiciul cauzat se datorează intenţiei sau culpei grave a victimei;
Instituirea răspunderii juridice obiective delictuale (pentru cauzarea de prejudicii persoanelor aflate la sol şi bunurilor acestora) se justifică prin aceea că, aeronautica a introdus în viaţa socială un izvor de primejdii deosebit de grav, terţul de la sol fiind în neputinţă de a se apăra, de a stabili cauza unor accidente aviatice şi de a dovedi culpa exploatantului aeronavei. Astfel, prejudiciile cauzate vieţii şi sănătăţii persoanelor şi bunurilor acestora aflate la sol, dă naştere unui drept la repararea prejudiciului, dacă victima dovedeşte paguba suferită şi raportul cauzal cu acţiunea aeronavei, fără a fi necesară dovada culpei celui ce o exploatează, deoarece aceasta se prezumă.
3.2. Răspunderea civilă obiectivă pentru pagubele cauzate prin activităţi nucleare18.
Utilizarea energiei nucleare pe scară tot mai largă la nivel mondial, a pus şi problema securităţii desfăşurării activităţilor în domeniul nuclear, precum şi problema răspunderii pentru prejudiciile cauzate în astfel de activităţi.
La nivel naţional şi internaţional, s-au adoptat reglementări adecvate, ce cuprind norme severe de securitate cu privire la industria nucleară, la gravitatea pagubelor şi consecinţelor ce se pot produce prin desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear dar şi la dificultatea şi complexitatea reparării prejudiciilor cauzate.
Consecinţele dezastruoase ale accidentelor nucleare au determinat reglementarea regimului juridic în materie nucleară, la început la nivel internaţional.
Convenţia de la Paris din anul 1960 şi de la Viena din 1963, privind răspunderea civilă pentru daunele nucleare urmate de Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei de la Viena19, stabilesc regimul particular al răspunderii civile pentru pagubele nucleare.
Dispoziţiile acestor convenţii internaţionale au stabilit următoarele principii în legătură cu răspunderea civilă pentru daunele nucleare:
– răspunderea civilă pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivă şi exclusivă;
– responsabilul este exploatantul;
– cei ce desfăşoară activităţi în domeniul nuclear au obligaţia de asigurare sau altă garanţie financiară;
– nediscriminarea şi unitatea de jurisdicţie;
Legea nr.111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare republicată în 1998, cuprinde reglementări ce vizează problema autorizării în domeniul nuclear, obligaţiile titularilor de autorizaţie şi ale persoanelor fizice şi juridice care desfăşoară astfel de activităţi, supravegherea stării de sănătate a personalului, a populaţiei şi a mediului, răspunderea civilă pentru pagubele nucleare etc.
Exploatantul unei instalaţii nucleare este responsabil pentru toate daunele nucleare produse la instalaţia respectivă. Daunele nucleare care dau naştere dreptului la reparaţie conform regimului special, sunt cele provocate de accidentele nucleare şi care nu sunt exceptate de la reparaţie de către dispoziţiile exprese în materie.
3.2.1. Principiile răspunderii civile în domeniul nuclear
Exploatantul răspunde obiectiv de orice daună nucleară, victima fiind dispensată de obligaţia dovedirii culpei, ea trebuie doar să identifice persoana răspunzătoare de accidentul nuclear care de regulă, este titularul autorizaţiei prealabile. Excepţia de la principiul răspunderii obiective a exploatantului o reprezintă: cazul răspunderii solidare a mai multor exploatanţi şi culpa gravă a victimei.
Un alt principiu al răspunderii pentru daune nucleare îl constituie principiul dirijării răspunderii spre exploatant, după care acesta este cel ţinut să repare în mod exclusiv pagubele cauzate printr-un accident nuclear, victima neputând acţiona contra unui terţ. De asemenea, exploatantul nu are drept de regres împotriva altor persoane, decât dacă există o cauză contractuală expresă.
Răspunderea exploatantului este guvernată şi de principiul limitării în timp a dreptului de a introduce cererea în reparaţie (zece ani de la data accidentului nuclear20, sau trei ani de la data de la care victima a cunoscut dauna nucleară şi identitatea exploatantului21), precum şi principiul limitării cuantumului maxim de acoperire a pagubei.
3.2.2. Cauze exoneratoare de răspundere civilă obiectivă pentru daunele nucleare
Aceste cauze sau situaţii exoneratoare de răspundere juridică au un caracter restrictiv şi cuprind următoarele ipoteze:
– tulburări politice cu caracter intern, cum sunt: insurecţia armată, războiul civil, etc.;
– tulburări politice cu caracter internaţional: conflicte armate, cazuri de terorism, etc.;
– cataclism natural excepţional, calamităţi catastrofale.
Secţiunea Iii
Răspunderea contravenţională în dreptul mediului
1. Consideraţii generale
1.1. Definiţie. Trăsături caracteristice ale răspunderii contravenţionale în domeniul dreptului mediului şi ale contravenţiei ecologice
Răspunderea contravenţională în dreptul mediului intervine atunci când faptele de degradare a mediului prezintă un pericol social mai redus, fiind incluse în categoria contravenţiilor prin legi sau alte acte normative.
La această formă a răspunderii juridice22 se recurge în dreptul mediului în situaţia săvârşirii contravenţiilor ecologice, ea prezentând o serie de avantaje cum ar fi:
– procedura judiciară este rapidă, lucru favorabil reparării cu prioritate a prejudiciilor ecologice;
– măsurile dispuse sunt executorii;
– sancţiunile contravenţionale se aplică de către agenţi specializaţi.
Contravenţia ecologică este fapta săvârşită cu vinovăţie, de un pericol social mai redus decât infracţiunea, prin care se aduce atingere factorilor de mediu. Contravenţia ecologică vizează, de regulă, încălcarea obligaţiilor legale privind protecţia şi conservarea mediului, iar încălcarea prevederilor acesteia naşte prezumţia de culpă.
Contravenţia ecologică, poate consta într-o acţiune sau inacţiune, săvârşită cu intenţie sau din culpă, iar forma răspunderii juridice care intervine este răspunderea contravenţională ecologică (ca răspundere specifică, de dreptul mediului), ce prezintă o serie de trăsături proprii şi care este strâns legată de alte instituţii juridice ale dreptului mediului.
2. Elementele constitutive ale contravenţiei ecologice
Contravenţia de mediu cuprinde următoarele elemente constitutive:
– Obiectul – îl constituie valorile, relaţiile sociale de mediu, factorii naturali şi artificiali, interesele legitime privitoare la un mediu sănătos, nepoluat, afectate de poluare şi apărate prin norme juridice de mediu;
– Subiectul – poate fi activ (persoană fizică sau juridică responsabilă de săvârşirea contravenţiei ecologice), sau pasiv (societatea, reprezentată formal-juridic de stat);
– Fapta ilicită – constă în nerespectarea de către subiectul activ a unor interdicţii sau obligaţii imperativ prevăzute de legislaţia mediului, prin care se produc consecinţe negative pentru mediu. Acţiunea ilicită constă în a face ceva ce nu este permis, în a acţiona într-un mod prohibit de normele juridice imperative din legislaţia mediului (poluarea apelor prin deversare de deşeuri, hidrocarburi, capturarea de animale interzise, etc.), iar inacţiunea ilicită constă în a nu face ceva, în a nu acţiona în direcţia indicată de legislaţia mediului (neasigurarea de sisteme proprii de supraveghere a unor instalaţii etc.);
– Vinovăţia – este atitudinea psihică negativă a contravenientului faţă de faptă şi de urmările sale. Contravenientul poate acţiona ilicit cu intenţie sau din culpă.
3. Categorii de contravenţii ecologice şi de sancţiuni contravenţionale
Art. 83 din Legea nr.137/1995, republicată, consacră următoarele categorii de contravenţii sancţionate cu amendă:
– încălcarea prevederilor legale privind obligaţiile ce revin autorităţilor publice centrale şi locale în legătură cu: emiterea acordului sau autorizaţiei de mediu; publicitatea procedurii de autorizare; revizuirea bilanţului de mediu; elaborarea programului de conformare, a normelor tehnice şi a regulamentelor privind protecţia împotriva poluării radioactive etc.;
– încălcarea obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice în legătură cu: furnizarea de date corecte pentru elaborarea studiilor de impact; regimul îngrăşămintelor chimice, pesticidelor, etc.;
– încălcarea de către proprietari şi deţinători legali de terenuri, a obligaţiilor de întreţinere a spaţiilor verzi; perdelelor forestiere, a gardurilor vii etc.;
– încălcarea prevederilor legii, de către persoane fizice sau juridice, privind respectarea obligaţiilor autorităţilor administraţiei porturilor, conformarea la dispoziţiile autorităţii pentru protecţia mediului etc.
Cuantumul amenzilor contravenţionale se actualizează anual prin Hotărâre de Guvern.
Amenda contravenţională, este sancţiunea cea mai frecvent utilizată pentru încălcarea normelor de dreptul mediului prin fapte contravenţionale. Ea reprezintă suma de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească (voluntar sau silit), cuantumul ei fiind stabilit în funcţie de gradul de pericol social al faptei, de împrejurările săvârşirii faptei şi urmările ei, precum şi de persoana contravenientului.
Amenda aplicată contravenţiilor ecologice are caracter legal, cuantumul ei este cuprins între cele două limite legale, iar individualizarea ei se face conform legii. În multe ţări din Europa, amenda pentru mediu nu cunoaşte o limită maximă, iar în ţări ca Polonia, Cehia, Ungaria, amenda este proporţională cu gradul de poluare şi cu periculozitatea acestuia.
Alături de amenda contravenţională, unele legi speciale în domeniu prevăd şi sancţiuni contravenţionale complementare care se aplică cumulat cu amenda, cum ar fi:
– Confiscarea sau sechestrarea, unor bunuri ce au legătură cufapta contravenţională (produse prin contravenţie sau utilizate pentru săvârşirea ei), şi care trec în proprietatea statului, fără plată, urmând a fi valorificate, conservate sau distruse, după caz.
– Anularea sau suspendarea autorizaţiei, obţinută pe baza unor date sau informaţii false (autorizaţii de comercializare, utilizare şi prestări servicii la produsele de uz fitosanitar, pesticide, îngrăşăminte chimice).
– Refuzul de acordare de aprobări sau licenţe de import pe timp de 2-10 ani, pentruproduse, substanţe şi deşeuri toxice dacă nu se conformează dispoziţiilor cerute în acest sens.
– Retragerea avizului pentru operaţiuni de comerţ exterior, pentru o perioadă cuprinsă între 2-10 ani, pentru cei ce nu respectă regimul impus pentru diferite substanţe, produse destinate operaţiunilor de comerţ exterior.
– Suspendarea sau încetarea unor activităţi pe diferite perioade
Subiecte ale răspunderii contravenţionale în materia protecţiei mediului, cele care sunt pasibile de aplicarea sancţiunii contravenţionale în condiţiile legii şi care pot fi orice persoane fizice indiferent de cetăţenie sau rezidenţă, precum şi persoanele juridice ca entităţi colective, cu precizarea că amenzile aplicate acestora sunt în cuantum majorat.
4. Cauzele exoneratoare de răspundere contravenţională ecologică
Conform dispoziţiilor generale în materia contravenţiilor sunt: legitima apărare, cazul fortuit, constrângerea fizică sau morală, eroarea de fapt, starea de necesitate, iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului, prescripţia executării sancţiunii23.
5. Procedura contravenţională şi executarea sancţiunilor contravenţionale
Procedura contravenţională presupune următoarele etape:
– constatarea contravenţiilor ecologice se face, de regulă, de către personalul împuternicit al ministerului de resort sau a celui cu atribuţii apropiate, de către persoanele împuternicite de administraţia judeţeană şi locală, de către ofiţerii şi subofiţerii de poliţie, de către personalul M.A.N., împuternicit în domeniile sale de activitate, conform competenţelor locale24
– aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face, de regulă, de către agentul constatator, după procedura obişnuită sau după o procedură specială, pe baza procesului-verbal de constatare a contravenţiei care trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de lege.
– împotriva procesului-verbal de constatare şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 30 de zile de la data comunicării actului (art. 84 din legea-cadru), care se depune la organul din care face parte agentul constatator, urmând a se înainta judecătoriei în a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia; plângerea suspendă executarea, iar hotărârea judecătorească este definitivă şi executorie.
6. Executarea sancţiunilor contravenţionale
După natura lor, sancţiunile contravenţionale se execută în diferite moduri:
– amenda contravenţională, se execută de contravenient prin plata sumei de bani stabilită, voluntar sau pe calea executării silite; termenul de executare prin achitare este de 15 zile de la data comunicării procesului-verbal sau a înştiinţării de plată; neachitarea amenzii în termenul legal declanşează procedura executării silite, prin organele competente.
– sancţiunea suspendării, retragerii sau anulării autorizaţiei de funcţionare, se execută prin comunicarea acesteia.
Secţiunea Iv
Răspunderea penală în dreptul mediului
1. Consideraţii generale
Din categoria instrumentelor juridice de protecţie şi conservare a mediului, mijloacele de drept penal sunt cele mai severe.
Răspunderea penală, alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice dreptului mediului este un mijloc represiv important pentru protecţia şi dezvoltarea mediului. Prin implicarea legii penale în protecţia mediului, se urmăreşte realizarea în primul rând a uneia din funcţiile sale fundamentale, respectiv funcţia preventivă (prevenţia generală şi prevenţia specială).
Comportamentele inconvenabile din punct de vedere social-economic sunt reglementate şi incriminate atât prin norme de incriminare-cadru cât şi prin norme de incriminare speciale.
Capitolul V din Partea specială a proiectului de Cod penal român, se intitulează „Crime şi delicte contra mediului înconjurător.” Astfel, art.369 este în legătură cu încălcarea regulilor privind protecţia atmosferei, art.370-373 cuprinde dispoziţii privind încălcarea regulilor privind protecţia apei; art.374-376 cuprinde dispoziţii privind protecţia fondului piscicol şi a vânatului, precum şi protecţia fondului forestier; art.37 se referă la poluarea fonică, iar art.378 la poluare accidentală.
Răspunderea penală pentru încălcarea legislaţiei mediului, se înscrie în cadrul răspunderilor infracţionale, specificul angajării ei în domeniul protecţiei mediului fiind determinat de natura obiectului ocrotit de lege, respectiv factorii de mediu, a căror atingere este adusă prin infracţiunea săvârşită.
Infracţiunea ecologică, poate fi definită ca fiind fapta socialmente periculoasă, săvârşită cu vinovăţie, ce reprezintă o ameninţare a intereselor societăţii în domeniul protecţiei mediului, a vieţii şi sănătăţii oamenilor. Infracţiunea ecologică este acea faptă periculoasă ce constă în poluarea mediului (natural sau artificial), perturbarea activităţii de prevenire, reducere sau înlăturare a poluării, de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor, animalelor şi plantelor sau să producă mari pagube economiei naţionale.
Infracţiunea de mediu reprezintă o categorie relativ nouă, de ultimă generaţie, în cadrul general al infracţiunilor. Ea are ca rezultat afectarea obiectivă a calităţii mediului sau punerea în pericol a acestei valori sociale. Infracţiunile de mediu pot fi fapte comisive sau omisive săvârşite cu vinovăţie sub formă de intenţie sau culpă sub toate modalităţile lor.
Infracţiunea ecologică este un element constitutiv al raportului de răspundere penală în dreptul mediului. Raportul juridic penal de mediu cuprinde: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Subiectele raportului de răspundere penală în dreptul mediului sunt: subiectele active (persoane fizice şi juridice) şi subiectele pasive (statul). Persoana fizică este subiect activ dacă îndeplineşte condiţiile generale de responsabilitate juridică penală. De regulă, subiecţii activi sunt calificaţi. Subiectul pasiv general la infracţiunile de mediu este stabil, deoarece el este chemat să asigure respectarea ordinii de drept pe teritoriul asupra căruia îşi exercită suveranitatea, respectiv, respectarea calităţii mediului. Subiecte pasive secundare sunt acele persoane fizice sau juridice care sunt titulare ale valorii sociale protejate.
Obiectul raportului juridic de mediu îl reprezintă acţiunea-inacţiunea prin care se încalcă dispoziţiile legale cu privire la menţinerea, dezvoltarea şi protejarea durabilă a mediului, la respectarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos. Răspunderea penală pentru infracţiunile ecologice atrage sancţionarea penală.
2. Aspecte specifice privind răspunderea penală în dreptul mediului
Art. 82 din Legea nr.137/1995 dispune că: “încălcarea prevederilor acestei legi atrage după sine răspunderea contravenţională, civilă sau penală după caz”
Răspunderea penală în acest domeniu este prevăzută nu numai în legea-cadru ci şi în alte legi speciale, sectoriale (Codul silvic, Legea nr.103/1996, Legea nr.107/1996, Legea nr.111/1996, republicată în 1998, Legea nr.18/1991 republicată, Legea nr.169/1997, Legea nr.60/1974, Codul penal, Codul aerian etc.)
În temeiul unor reglementări naţionale şi internaţionale cu privire la răspunderea penală în domeniul mediului25, s-a format o legislaţie penală, specială, iar în doctrină s-a consacrat un drept penal al mediului.
Pentru angajarea răspunderii penale în dreptul mediului, infracţiunea ecologică trebuie să aibă un pericol social ridicat şi să prezinte o serioasă ameninţare a intereselor globale ale oamenilor, plantelor şi animalelor, a bunurilor materiale.
Răspunderea penală în acest domeniu se aplică ca ultimă măsură şi are ca sarcină protejarea relaţiilor sociale de mediu prin reprimarea infracţiunilor ecologice.
Legea nr.137/1995, republicată, este legea generală în materie raportată la alte legi speciale în acelaşi domeniu, dar este în acelaşi timp o lege specială dacă o raportăm la Codul penal.
Legea nr.137/1995 incriminează la art. 85 un număr de 32 de infracţiuni ecologice, unele dintre ele fiind variante ale unor infracţiuni din Codul penal, altele sunt infracţiuni-cadru în raport cu cele prevăzute în legi speciale, iar altele reprezintă incriminări noi26.
Luând în considerare specificitatea dispoziţiilor penale înscrise în Legea nr.137/1995, în raport cu cele din Codul penal şi din legile speciale, în doctrina de specialitate27 s-au stabilit următoarele reguli de interpretare:
– când aceeaşi faptă întruneşte cumulativ atât elementele infracţiunii înscrise în Legea nr.137/1995, cât şi cele ale infracţiunii speciale înscrise într-o lege specială, vor avea prioritate de aplicare dispoziţiile din legea specială (indiferent dacă este sau nu favorabilă făptuitorului) datorită caracterului lor special într-un sector dat;
– când aceeaşi faptă întruneşte cumulativ atât elementele infracţiunii înscrise în Codul penal, cât şi cele ale infracţiunii înscrise în Legea nr.137/1995 ca lege specială, vor fi aplicabile exclusiv dispoziţiile penale speciale înscrise în Legea nr.137/1995;
– când o faptă este considerată infracţiune ecologică de o lege specială, fără a fi încriminată astfel şi în legea-cadu nr.137/1995, nu înseamnă că fapta a fost dezincriminată de legea generală, ci se aplică exclusiv dispoziţiile penale speciale din legea specială.
3. Clasificarea (gruparea) infracţiunilor ecologice
Din interpretarea art.85 din Legea nr.137/1995, în funcţie de pedepsele aplicabile, infracţiunile ecologice se pot grupa în două mari categorii:
– Infracţiuni de pericol calificat, care cuprind faptele de natură să pună în pericol viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală (art.85 punct 1 şi 2);
– Infracţiuni de rezultat şi de pericol28, care cuprind faptele ce se concretizează printr-un rezultat negativ pentru mediu (contaminarea mediului cu substanţe toxice, pesticide etc.), sau care pun în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a unor persoane (continuarea activităţii după dispunerea încetării acesteia), fiind prevăzute de art.85 pct. 3 şi 4.
După obiectul supus ocrotirii, infracţiunile se grupează în:
- Infracţiuni prin care se aduc atingeri activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului, care la rândul lor se grupează în:
a) Infracţiuni cu privire la procedura de autorizare cum sunt:
– Continuarea activităţii după suspendarea acordului/autorizaţiei de mediu;
– eliberarea acordului/autorizaţiei fără documentaţia obligatorie completă;
– prezentarea unor concluzii false în studiile de impact
b) Infracţiuni la regimul substanţelor şi deşeurilor toxice şi periculoase care cuprind:
– infracţiunea de introducere în ţară pentru depozitare, stocare, distrugere a acestor categorii de substanţe;
– infracţiunea de nesupunere la testare a oricărei substanţe noi;
– infracţiunea de transport sau tranzit, fără autorizaţie de pesticide şi de substanţe sau deşeuri periculoase;
– infracţiunea de omisiune a raportării prompte a unui accident major;
– infracţiunea de incinerare a deşeurilor periculoase în instalaţii neomologate;
– infracţiunea de depozitare a deşeurilor sau substanţelor periculoase în spaţii subterane neautorizate sau neadecvate;
– infracţiunea de neluare a măsurilor corespunzătoare pentru limitarea impactului substanţelor sau deşeurilor periculoase asupra mediului;
– infracţiunea de aprobare sau facilitare ilegală a intrării în ţară a substanţelor sau deşeurilor periculoase
c) Infracţiuni la regimul îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor, includ:
– infracţiunea de folosire a momelilor periculoase pentru omorârea animalelor sălbatice, a peştilor, în scop de consum sau comercializare;
– infracţiunea de neasigurare şi nesupraveghere a depozitelor pentru pesticide şi îngrăşăminte chimice;
– infracţiunea de fabricare, utilizare fără autorizaţie a acestor substanţe;
– infracţiunea de nerespectarea interdicţiilor privind utilizarea îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor pe terenurile agricole.
d) Infracţiuni la regimul protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante, grupează:
– infracţiunile de contaminare a mediului sau expunerea populaţiei la radiaţii datorită nesupravegherii surselor de radiaţii ionizante.
– infracţiunile de omisiune a raportării prompte a creşterii contaminării peste limita admisă.
- Infracţiunile prin care se aduce atingere protecţiei resurselor naturale şi conservării biodiversităţii, cuprind:
a) Infracţiuni privind protecţia apelor şi ecosistemelor acvatice, ca de exemplu:
– infracţiuni de nerespectare a restricţiilor pentru protecţia apelor şi a atmosferei;
– infracţiuni de spălare în apele naturale, a ambalajelor de pesticide şi de alte substanţe periculoase, a utilajelor folosite la transportul lor etc.;
– infracţiuni de descărcare direct în apele naturale a apelor uzate şi a deşeurilor de pe anumite vase sau platforme.
Constatarea şi cercetarea infracţiunilor ecologice se fac din oficiu, de către organele de urmărire şi cercetare penală, potrivit competenţei legale. De la caz la caz, infracţiunile prevăzute de art.85 din Legea nr.137/1995, republicată, pot intra în concurs cu alte infracţiuni prevăzute de Codul penal.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1A se vedea Ernest Lupan, op. cit., 1997, pag.268-269, precum şi op.cit., 2001, partea a V-a..
[2] Jacques Dufresne, La responsabilité colective, Colloque juridique IX –eme, Paris, pag.131-138.
3 Cu privire la regimul juridic al răspunderii pentru poluare, a se vedea, E. Lupan, I. Trofimov, Răspunderea de dreptul mediului, în Rv. „Fiat Justitia”, Cluj-Napoca, nr.1/1998, pag.207-208.
4 G. Martin, La responsabilité civile, pour faits de pollution, P.P.S., 1978; Mircea Duţu, În legătură cu răspunderea civilă pentru daune ecologice, Rev.”Dreptul” nr.10-11/1991, pag.23-32, precum şi Specificul sancţiunilor de drept al mediului, Rev. „Dreptul” nr.10-11/1994.
5 A se vedea, Ernest Lupan, Noţiunea juridică a poluatorului mediului, Rev. „Curentul juridic”, Tg-Mureş, nr.1-2/2002, pag.82-87.
6 Mircea Duţu, op. cit., pag.160-161.
7 F. Caballero, în Essai sur la notion juridique de nuisance, L.G.D.R., Paris, 1981, la pag.293, defineşte dauna ecologică ca fiind orice pagubă cauzată direct mediului, independentă de repercusiunile sale asupra persoanelor şi bunurilor.
8 A se vedea, Legea nr.73/2000 privind Fondul pentru Mediu publicată în Monitoprul oficial nr.207 din 11 mai 2000.
9 Încă înainte de adoptarea prezentei legi-cadru, în doctrină s-a pus problema obiectivizării răspunderii juridice pentru poluarea mediului; a se vedea, Mircea Duţu, art. cit.; Ernest Lupan, Consacrarea caracterului obiectiv al răspunderii juridice pentru poluarea mediului, Analele Universităţii din Oradea, 1995, pag.82-84.
10 Vezi, Mircea Eliescu, Răspunderea civilă delictuală ,Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag.372 ;Francisc Deak, Condiţiile şi fundamentul răspunderii cauzate de lucruri, Rev. Română de drept, nr.1/1967, pag.25; Gheorghe Tomşa, Răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de lucruri pe care le avem sub pază, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag.163.
11 A se vedea, S. Lungu, Răspunderea civilă în cazul poluării mediului înconjurător, Rev. Română de drept, nr.3/1978, pag.25.
1[2] Art.81 alin.2 din Legea nr.137/1995 dispune că “în cazul activităţilor generatoare de risc major, asigurarea pentru daune este obligatorie”.
13 În cazul prejudiciului ecologic, coautorii răspund solidar, indiferent de culpă, obiectiv, în raport cu victima acestuia.
14 A se vedea, Mircea Duţu, op. cit., pag 181.
15 Art.16 din Legea nr.103/1996 a fondului cinegetic şi piscicol, republicată; art.67 din Legea nr.18/1991 fondului funciar, modificată şi completată; art. 24 din Legea apelor nr.107/1996.
16 Codul aerian din 1953 a fost aprobat prin Decretul nr.516 din 30 decembrie 1953, modificat ulterior.
17 Prin această lege s-a abrogat Legea nr.61/1974, cu privire la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear.
18 Pentru detalii privind răspunderea civilă pentru pagubele nucleare, a se vedea: I. Anghel, Răspunderea civilă pentru pagubele produse prin folosirea în scopuri paşnice a energiei atomice, Rev. română de drept nr.2/1971, pag.66-68; Mircea Duţu, Răspunderea civilă pentru pagubele nucleare, Rev. Dreptul, nr.10-11/1993, pag.47-50.
19 România a aderat la acestea, prin Legea nr.106/1992.
20 Art. XI din Convenţia de la Viena din 1963 prevede două cazuri în care termenul general de prescripţie de zece ani poate fi prelungit.
21 Pentru detalii, a se vedea, Mircea Duţu, op. cit., pag.192-194.
22 Temeiul legal general îl constituie prin Ordonanţa de Urgenţă nr.2/2001, privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial nr.413 din 25 iulie 2001.
23 A se vedea, în detaliu, aspecte legate de prescripţia aplicării şi executării sancţiunii contravenţionale, Mircea Duţu, op. cit., pag.202-203.
24 Art.84 din Legea privind protecţia mediului; Reglementările speciale prevăd că faptele contravenţionale să fie constatate de specialişti civili (inspectori, etc.).
25 În cadrul C.E. s-a elaborat proiectul unei Convenţii privind protecţia mediului prin mijloace penale.
26 A se vedea, A. Ungureanu, Consideraţii cu privire la răspunderea persoanelor fizice şi a prepuşilor persoanelor juridice pentru săvârşirea faptelor penale înscrise în Legea protecţiei mediului nr.137/1995, Rev. Română de drept, nr.4-6/1996.
27A se vedea, Mircea Duţu, op. cit., pag.208.
28 La infracţiunea de pericol, infracţiunea s-a consumat atunci când prin faptele incriminate s-a creat o stare de pericol pentru viaţa sau sănătatea umană, animală sau vegetală, chiar dacă pericolul respectiv nu s-a materializat.
Drept MD 