Drept MD

Acasă » Cursuri universitare » Etica şi Deontologia Juridică » ETICA, DISCIPLINĂ FILOSOFICĂ A MORALEI

ETICA, DISCIPLINĂ FILOSOFICĂ A MORALEI


  1. Obiectul şi problematica eticii.

1.1. Delimitări conceptuale

1.2. Obiectul eticii

1.3. Obiectul Eticii Juridice

  1. Evoluţia concepţiilor filosofice despre morală

 

  1. OBIECTUL ŞI PROBLEMELE ETICII

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze relaţiile dintre ei prin norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunităţii, a comunităţii ca întreg sau a anumitor segmente ale acesteia (familie, trib, gintă, popor, naţiune, etnie, organizaţie etc.)

Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa lor de a se impune este puţin probabilă: să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii, interdicţii, permisiuni; să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate; să prevadă sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii. Este de reţinut faptul că chiar şi în cele mai autoritare şi opresive regimuri politice ale istoriei, caracteristicile de mai sus ale reglementărilor s-au menţinut, chiar dacă acestea au convieţuit cu norme de conduită impuse împotriva voinţei majorităţii, în folosul unei persoane sau al unei minorităţi.

La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în diferite momente istorice şi în diferite arii de convieţuire umană, constituite în baza concepţiilor dominante vehiculate în societate despre sursa, valoarea şi sensul existenţei umane. S-au constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-normă destinate să diriguiască viaţa indivizilor şi a comunităţilor umane în conformitate cu idealul uman şi cu sistemul de interese  promovat la un moment dat.


Din multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificată ca aparţinînd de sfera de preocupări a eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este dată de problematica omului, raportată la sensul şi semnificaţia, valoarea şi scopul fiinţei umane, de valori, norme, atitudini şi manifestări raportate la categoriile de “bine” şi “rău”, toate acestea promovate, susţinute şi apărate sub sancţiunea opiniei publice şi a propriei conştiinţe.

1.1. Delimitări conceptuale.

Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă înţelegerea corectă a sensului şi semnificaţiei termenilor cu care aceasta operează. Aceasta, deoarece la nivelul simţului comun, precum şi în unele studii, analize, interpretări sau discursuri moralizatoare, în lucrări ştiinţifice sau articole de presă termenii de bază ai domeniului moral sunt adesea utilizaţi în mod inadecvat.

Un prim mod de utilizare inadecvată este stabilirea unui raport de identitate între etică şi morală, ca noţiuni, sau între etic şi moral ca atribute ale unor persoane, acţiuni, comportamente.

Un al doilea mod inadecvat este utilizarea înpreună, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport,  a celor doi termeni, sub forma binomului “etic şi moral” sau “etico-moral”, sugerând cuprinderea lor sub acelaşi gen proxim, neidentificat, însă.

Pentru înlăturarea  acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum şi evoluţia acestora spre semnificaţia pe care au căpătat-o astăzi în cele mai multe dintre studiile etice.

Termenii etică şi morală au, la începuturile utilizării lor, anumite similitudini. Ei provin din două culturi diferite dar,  în devenirea lor istorică, aflate într-un proces de permanentă influenţă: cultura greacă şi cea latină.

Astfel, termenul etică provine din filosofia greacă (ethos = lăcaş, locuinţă, locuire şi ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenul morală provine din limba latină (mos-mores-moralis = obicei, datină, obişnuinţă).

Urmărind  scopul  de  a  traduce  exact  noţiunea  de  etică  din  limba  greacă  în limba  latină,  Cicero  marele  filozof  al  Romei  antice,  a  creat  noţiunea  de  moralis (morav,  obicei,  caracter).  Cicero  scria  despre  filozofia  morală  înţelegînd  prin  ea aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care Aristotel o numea etică.

Hegel este primul care  face distincţie  între aceşti termeni şi anume  filozoful tratează  morala  ca  fiind  felul  în  care  sunt  percepute  acţiunile  de  către  individ, manifestată  prin  trăirea  vinovăţiei,  iar  moralitatea  felul  în  care  se  manifestă  în realitate faptele omului.[1]

 

Chiar dacă iniţial cei doi termeni au circulat cu relativ acelaşi înţeles, filosofia modernă şi contemporană le-au separat semnificaţiile, astfel că cei mai mulţi eticieni consideră etica drept disciplina filosofică ce studiază morala, în timp ce aceasta din urmă are semnificaţia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv şi individual, cuprinzînd valori, principii şi norme, aprecieri şi manifestări specifice relaţiilor interumane şi supuse  exigenţei opiniei publice şi conştiinţei individuale.  Aderenţa la acest punct de vedere nu este unanimă, ea fiind mai pregnantă în rândul filosofilor cu afinităţi spre cultura greacă, în timp ce romaniştii au preferat, o vreme, să interpreteze ştiinţa despre morală cu acelaşi termen : filosofia morală sau pur şi simplu morală, cu sensul de ştiinţă.

Potrivit primei  tradiţii de definire a  eticii, aceasta este considerată:  ştiinţă  a comportamentului,  moravurilor;  studiu  teoretic  al  principiilor  care guvernează  problemele  practice,  iar  morala  este  socotită:  totalitatea mijloacelor  pe  care  le  folosim  pentru  ca  să  trăim  într-un  mod  omenesc; ansamblul  prescripţiilor  concrete  adoptate  de  către  agenţi  individuali  sau colectivi.

Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire,  etica este ansamblul regulilor de conduită  împărtăşite  de  către  o  comunitate  anumită,  reguli  care  sunt fundamentate  pe  distincţia  între  bine  şi  rău.  Morala  este  ansamblul principiilor  de  dimensiune  universal-normativă  (adeseori  dogmatică),  bazate pe distincţia între bine şi rău.

Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înţelegerea conceptelor de etică şi morală:

  1. a) Teoria similarităţii – cei doi termini au înţeles similar
  2. b) Teoria complementarităţii –  cei doi termeni  cu toate că se referă la acelaşi domeniu  al  vieţii  sociale  au  semnificaţie  diferită,  dar  completându-se reciproc.[2]

În filosofia contemporană, însă, interpretarea eticii ca ştiinţă despre morală a devenit predominantă.

Totodată s-a conturat persectiva că termenul  morală  este legat  de viaţa privată.  Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională).[3]

 

1.2. Obiectul eticii

Încă din explicaţiile date termenilor de bază ai eticii am stabilit că obiectul eticii îl constituie morala. Fie că acceptăm acest punct de vedere, fie că îl preferăm pe cel  care denumeşte ştiinţa despre morală ca Filosofie morală sau Morală, obiectul său de studiu rămâne acelaşi: întreaga sferă a moralei, cu determinaţiile sale teoretice, axate pe înţelegerea categoriilor etice fundamentale, a binelui – reper fundamental al moralităţii şi categorie etică fundamentală şi cu determinaţiile sale practice, legate de problematica fundamentală a vieţii morale.

În Problemele de etică propuse elevilor de liceu, V. Macoviciuc defineşte etica drept “teoria filosofică şi/sau ştiinţifică asupra moralei, adică ansamblul constructelor conceptuale prin care se explică structura, temeiurile şi rigorile experienţelor practico-spirituale ce constituie planul moralităţii trăite, reale”. “Riguros vorbind – mai spune autorul – morala este obiectul de studiu al eticii, chiar dacă în întrebuinţarea lor cotidiană cei doi termeni pot avea aceleaşi semnificaţii” (7, p.207).

Dicţionarul de filosofie (1978) propune următoarea definiţie: “Disciplină filosofică care studiază problemele practice şi teoretice ale moralei”.(9, p. 246), în timp ce în Dicţionarul său de filosofie, Didier Julia preferă să denumească disciplina cu termenul Morală, definind-o ca “ştiinţa binelui şi a regulilor acţiunii umane” şi ca “ştiinţă a scopurilor vieţii, a principiilor de acţiune” (8, p. 217, 218).

  1. E. Moore, în Principia Ethica , susţine că “problema cum trebuie definit “bun” e cea mai importantă problemă a eticii. Ceea ce e semnificat de cuvântul “bun” e, de fapt, (cu excepţia opusului său, “rău”) singurul obiect simplu de cercetat specific eticii” (1, p.30). Autorul subsumează acestei categorii centrale a eticii termeni precum “virtute”, “viciu”, “datorie”, “corect”, “trebuie”, precizând că atunci când formulăm enunţuri ce cuprind aceşti termeni, sau când discutăm adevărul lor, discutăm probleme de etică (1, p. 27).

Ideea de bine este prezentă ca obiect al reflexiilor etice încă de la Platon şi Aristotel, acesteia adăugându-i-se, de-a lungul istoriei filosofiei, o problematică devenită tradiţională:

  • cercetarea originii şi esenţei moralei;
  • definirea şi determinarea noţiunilor de datorie, virtute, sensul vieţii şi fericirea etc.;
  • elaborarea şi fundamentarea teoretică a unor sisteme de norme morale (coduri);
  • cercetarea valorilor şi normelor morale specifice unor profesiuni (deontologia);
  • cercetarea comportamentelor şi atitudinilor morale individuale şi colective (sociologia moralei);
  • cercetarea istoriei moralei şi inventarierea doctrinelor etice;
  • studiul raporturilor dintre etică şi celelalte ştiinţe;
  • fundamentarea gnoseologică şi analiza logică a judecăţilor şi normelor etice (metaetica).

Diferitele curente filosofice adaugă acestei problematici preocupări mai specializate, specifice acestor curente, cum sunt problemele subiectivităţii morale (autocunoaşterea şi responsabilitatea individului) la Socrate, ierarhia valorilor morale la Platon,  “raţiunea practică”, “libertatea şi demnitatea umană” la Kant, raportul dintre “morala subiectivă şi morala colectivităţii” la Hegel, “criza moralei” la Nietzsche, morala şi “comunicarea” la M. Buber şi E. Levinas etc.

 

  Etic şi Juridic

La fel de  important pentru studiul nostru  sunt conceptele de justiţie, de just şi de  injust  raportate  la  comportamentul  oamenilor  în  serviciu,  în  societate  sau  în propria familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la idea de justiţie şi nici la idea de instituţie  judiciară,  ci  mai  mult  la  ceea  ce  este  just,  adică  în  conformitate  cu adevărul,  cu  realitatea  socială  la  un  moment  dat.  Opusul  lui  just  ne  conduce  la ideea de nedrept, incorect, nelegitim, nepermis, inechitabil, nelegal, imoral ş.a.

La  fel,  noi  abordăm  justiţia  şi  ca  virtute  morală.  Denumirea  de  justiţie  o regăsim în latinescul Justiţia, care derivă din  justus  = conform dreptului, la rîndul lui  provenit  din  jus/juris=drept.  Sensul  originar  al  lui  jus  este  religios,  având conotaţia  de  jurare,  de  angajare  printr-o  formulă  sacră;  drept  consecinţă,  în antichitate  jurământul  era  sacru,  reprezentând  angajamentul  de  a  suporta  o pedeapsă  în  cazul  încălcării  sau  a  nerespectării  acestuia.  Justiţia  latină  a  separat chestiunea  binelui  de  lumea  religioasă,  începând  cu  cele  douăsprezece  table, afirmând că ea este construită pentru a face bine şi nu rău în societate.

Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile. Ea se întemeiază pe  respectarea  drepturilor  altuia.  Instituţiile  judiciare  fac  dreptul  şi  impun respectarea acestuia în numele legii şi al adevărului. Din punct de vedere moral şi filozofic  justiţia  este,  totuşi,   un  termen  ambiguu,  întrucât  poate  desemna  justiţia care  există  într-o  societate   (ca  instituţie  judiciară)  sau  justiţia  ca  trăsătură  de caracter a  fiecărui  individ, deci ca  virtute  moral-etică. Diferenţa dintre cele două sensuri este evidentă.

 

  Datorie si Deontologie

„ Datoria”  este  una  dintre  categoriile  fundamentale  ale  eticii  şi  desemnează conceperea de către personalitate a  necesităţii  imperioase a  îndeplinirii a ceea ce porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de a  urma  calea  virtuţii,  de  a  face  bine  altor  oameni  în  dependenţă  de  posibilităţile sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului.

Filozofii  au  meditat  asupra  problemei:  în  ce  constă  datoria  noastră,  adică obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine. Această obligaţie ne îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii, adică să nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre şi în proporţie cu dreptul.[4]

 

1.3. Obiectul Eticii Juridice

Obiectivul  eticii  juridice  îl  constituie  studiul  eticii  personale,  eticii profesionale şi etica normelor juridice, cât şi raporturile dintre ele. Menţinerea  echilibrată  a  focalizării  asupra  acestor  trei  aspecte  conferă următoarele avantaje:

  1. a) Asigurarea unei  abordări  holistice  a  eticii  prin  evitarea  dihotomiei comportamentale
  2. b) Evitarea, creşterea gradului de coruptibilitate la diferite nivele ale societăţii
  3. c) Conferirea autenticității personale şi profesionale
  4. d) Elaborarea unor  norme  juridice  bine  fundamentate  din  punct  de  vedere moral şi care contribuie la păstrarea şi promovarea eticii în societate

Cele trei domenii ale studiului eticii juridice se află, pe de-o parte atât într-un raport  de  condiţionare  reciprocă,  fiecare  dintre  ele  contribuind  la  existenţa celeilalte, cât şi într-un raport de complementaritate prin aceea că fiecare în parte adaugă dimensiuni şi sprijină dezvoltarea celeilalte.[5]

 

  1. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR FILOSOFICE DESPRE MORALĂ

Tema morală este una dintre cele mai vechi teme ale filosofiei. Ea a fost şi este constitutivă naturii umane, iar conştiinţa de sine a omului s-a constituit, înainte de toate, în jurul valorilor morale. Este suficient să aducem ca argument unul dintre cele mai vechi documente istorice, Biblia, în care păcatul originar, care a dus la răspândirea omului în lume şi la devenirea lui istorică, s-a săvârşit tocmai prin accesul acestuia la cunoaşterea binelui şi răului. De altfel, primele judecăţi de valoare morală au apărut în strânsă legătură cu doctrinele religioase ale începutului istoriei şi au rămas până astăzi componente majore ale religiozităţii şi, totodată, surse importante pentru constituirea doctrinelor morale.

Primele idei sistematizate despre morală în afara unor sisteme religioase au apărut în filosofia greacă presocratică. Presocraticii identificau morala cu virtutea, cu viaţa în armonie cu natura, cu universul, fiind prin excelenţă adepţii unei morale individualiste şi cosmogonice.

Realizând marea răsturnare epistemologică a filosofiei greceşti, prin întoarcerea cugetării filosofice spre om, Socrate pune la baza moralităţii raţiunea ca virtute, realizând o ierarhie valorică asupra căreia se vor opri numeroşi alţi filosofi ai antichităţii:

ÎNŢELEPCIUNEA

CURAJUL

CUMPĂTAREA

DREPTATEA

Preluând liniile de cercetare filosofică ale lui Socrate, eroul dialogurilor sale, Platon consideră că morala există în viaţa oamenilor în baza unor prescripţii sub forma virtuţilor, constituite după principiile raţional, voliţional şi sensibil proprii naturii umane, dar aparţinând societăţii ca un “dat” al universului. Platon a gândit etica drept o ştiinţă a organizării raţionale a societăţii, ierarhia valorilor morale stabilită de acesta fiind:

DREPTATEA

ÎNŢELEPCIUNEA

CURAJUL

CUMPĂTAREA

Pentru Aristotel, morala este produsul unui raport social, prin care se asigură cultivarea unor virtuţi confirmate social, apoi trăite conştient. Aristotel a formulat pentru prima dată ideea libertăţii de a alege, dar nu ca un atribut înnăscut al individului, ci ca relaţie socială.

La fel ca predecesorii săi, şi Aristotel are un punct de vedere cu privire la ierarhia valorilor. În concepţia sa, primordială este dreptatea, care generează raporturile individului cu societatea, în timp ce înţelepciunea, curajul şi cumpătarea  determină raportul individului cu sine.

Odată cu apusul carierei politice a lui Alexandru Macedon, stăpânul celui mai mare imperiu din istorie, dar şi ucenic în ale înţelepciunii al lui Aristotel, filosofia intră în ceea ce s-a denumit perioada elenistică. Preocupările pentru soarta fiinţei umane, tot mai ameninţată de desele prăbuşiri ale ordinii sociale, trec de la nivelul trăirilor autentice la nivelul filosofării, astfel că se cristalizează două curente etice majore, care vor influenţa îndeosebi filosofia clasică: epicurianismul (hedonismul), pentru care scopul fundamental al omului este fericirea, şi stoicismul, pentru care omul nu poate urmări alt ţel în viaţă, decât virtutea, sau practica datoriei.

Începând cu anul 529 d.Chr., cînd împăratul imperiului roman, Justinian, a interzis religiile păgâne, în favoarea “Bisericii catolice şi apostolice şi a credinţei ortodoxe”, filosofia clasică a antichităţii este îngenuncheată, fiind interzisă, ca religie păgână. Cele două curente filosofice medievale, patristica şi scolastica, dezvoltă o nouă morală, la baza căreia stau perceptele creştine. Marii filosofi ai antichităţii, îndeosebi Platon şi Aristotel vor fi reinterpretaţi de pe poziţiile creştinismului, fără ca valorile morale promovate de aceştia să-şi găsească, în vreun fel, continuitatea.

Epoca modernă cunoaşte o mare varietate de interpretări ale moralei.

Unele se înscriu în continuarea concepţiilor religioase, unele îl redescoperă pe Platon, altele interpretează morala de pe poziţii psihilogice sau biologice.

Cele două curente majore ale epocii moderne, raţionalismul şi empirismul se manifestă, ca atare, şi în etică, de o parte Descartes şi Spinoza ducând ideile etice spre un raţionalism extrem ( bazate pe cunoaşterea adevărului, la Descartes, respectiv pe cunoaşterea lui Dumnezeu, la Spinoza), de cealaltă parte Hume şi Locke, deducând regulile morale din experienţă şi obişnuinţă.

O perspectivă aparte au realizat materialiştii francezi ai secolului al XVIII-lea, care explicau morala de pe poziţiile ştiinţelor naturii.

Meritul constituirii unei etici robuste, bine conturată în peisajul filosofic, aparţine filosofiei clasice germane, reprezentate de marile repere  ale  filosofiei din toate timpurile, Immanuel Kant şi Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Acaştia s-au constituit în critici nemiloşi ai naturalismului, revenind la raţionalism şi punând bazele eticii ca disciplină filosofică autentică.

Immanuel Kant realizează, în “Scrieri moral-politice”, în “Întemeierea metafizicii moravurilor” şi mai ales în celebra sa lucrare “Critica raţiunii practice” o imagine de mare profunzime a eticii dominată de imperiul datoriei, exprimată sub forma imperativului categoric şi a unităţii dintre libertatea voinţei şi Legea morală.

G.W.F. Hegel consideră moralitatea ca factor constitutiv al statului, la nivel individual manifestându-se doar trebuinţe. Acestea sunt cele care determină respectul pentru lege. Normele morale, după Hegel, sunt impuse de specificul corporatist al societăţii civile, având ca scop buna funcţionare a acesteia.

Cele două mari direcţii postclasice, neokantianismul şi neohegelianismul au deschis drumul filosofiei contemporane spre o mare diversitate de curente etice, începând cu reprezentanţii Şcolii neokantiene de la Baden şi continuând cu mari curente filosofice: neopozitivismul, utilitarismul  şi pragmatismul, existenţialismul, filosofia analitică etc.

Lucrarea “Valorile şi adevărul moral” propune un inventar al principalelor direcţii prezente în peisajul contemporan al eticii de factură anglo-saxonă, scrisă în limbajul filosofiei analitice, cu accent îndeosebi pe studii de metaetică, sau, cum se exprimă autorul, “etica de ordinul doi” (1, p. 242). Prezentăm, în cele ce urmează, două modele de inventar al curentelor etice. Unul diacronic, care ţine seama de istorie, şi unul sincronic, după tabla de materii a lucrării lui Valentin Mureşan. Primul surprinde întreaga evoluţie a eticii, din antichitate până astăzi; este realizat cu o mai mare aproximare, dar şi cu o mai mare putere de cuprindere; al doilea surprinde tabloul eticii contemporane, în care punctele de vedere sunt mai precis şi mai nuanţat delimitate şi  în care este de observat absenţa filosofiei de inspiraţie latină, mai puţin aplecată spre problemele contemporane ale moralei şi mai mult preocupată de analize şi interpretări ale filosofiei antice şi clasice.Valoarea celor două modele este orientativă. Nu există analogii sau corespondenţe între ele, nici măcar pe segmentul contemporan. O imagine de ansamblu asupra eticii este posibilă numai prin examinarea ambelor modele, în conţinutul şi structura lor intimă.

  1. MODELUL ISTORIC AL CURENTELOR ETICE

 

  1. Etica religioasă
  2. Hedonismul
  3. Eudemonismul
  4. Naturalismul
  5. Etica datoriei (deontologismul)
  6. Individualismul (existenţialismul)
  7. Pragmatismul (utilitarismul, consecinţionalismul)

 

 

  1. MODELUL CURENTELOR ETICE CONTEMPORANE

 

  1. Naturalismul
  2. Intuiţionismul
  3. Emotivismul
  4. Prescriptivismul
  5. Proiectivismul
  6. Realizaţionismul
  7. Realismul

 

 

Dacă în privinţa modelului istoric, explcaţiile date evoluţiei curentelor etice este satisfăcătoare pentru identificarea  principalelor idei vehiculate de acestea, în legătură cu modelul propus de V. Mureşan sunt necesare câteva propoziţii de identificare, lăsând la dispoziţia celor care studiază etica pătrunderea în universul explicativ al fiecărui curent etic, cu ajutorul textelor propuse de autor.

Vom folosi, pentru aceasta, aprecierile făcute de J.R, Lucas în Cuvântul înainte la cartea lui V. Mureşan.

Naturalismul este caracterizat de J.R.Lucas  ca un transfer al schemei explicative proprii ştiinţelor naturii, drept pentru care  “părea inevitabil ca moralitatea să fie şi ea adaptată acestei scheme explicative generale iar conceptele noastre de “bun” şi “trebuie” să fie explicate în termeni naturalişti, ca tot ceea ce asigură supravieţuirea speciei (Spencer), sau ca tot ceea ce asigură fericirea cea mai mare pentru cei mai  mulţi (J.S. Mill). Naturalismul explică fenomenul moralităţii, dar el nu dă nici o explicaţie valorii, obligaţiei, deliberării, alegerii sau judecăţii de valoare; toate acestea nu sunt decât epifenomene, care nu trebuie luate prea în serios de cei ce urmăresc să înţeleagă cursul real al evenimentelor.” (1. P. 8)

Respingând naturalismul ca model explicativ al moralităţii, Intuiţionismul consideră că binele nu este o calitate naturală, ci una nenaturală, pe care o percepem prin intuiţie, fapt pentru care atât Moore, cât şi Pritchard şi Ross susţin că nu ne pot spune care e definiţia binelui sau care sunt criteriile după care ceva este bun.

În ce priveşte emotivismul, considerat de aceeaşi factură cu subiectivismul şi expresivismul, acesta se caracterizează prin poziţia potrivit căreia “limbajul moral nu poartă un înţeles cognitiv obiectiv-valabil, ci spune doar care sunt opiniile vorbitorului”. (1, p. 9)  Sursa acestor opinii este emoţia vorbitorului în faţa faptului moral sau imoral.

Prescriptivismul, aşa cum rezultă intuitiv şi din denumirea dată acestui curent,  susţine că “specificul discursului evaluativ e, esenţialmente, orientarea acţiunilor”(1, p. 9), fapt pentru care şi discursul etic trebuie înţeles ca unul prescriptiv, de orientare a acţiunii oamenilor, astfel încât acestea să fie moralmente corecte.

Proiectivismul readuce în discuţie necesutatea obiectivităţii valorilor cu care operează etica, dar punctul de vedere al lui Makie este acela că, în realitate, asemenea valori nu există, drept pentru care  discursul moral e bazat pe o neînţelegere. Două sunt argumentele sale, în acest sens: primul, acela că dacă ar exista, totuşi,  valorile morale ar fi “stranii” şi deci discursul evaluativ moral nu poate fi obiectiv; al doilea, faptul că în domeniul moralei nu se poate realiza un acord convingător.

Realizaţionismul pune priblema unităţii şi corelaţiei dintre valoare, înţeleasă ca “unitare organică” şi sens, ca disponibilitate spre depăşirea limitelor, a graniţelor .

Semnificaţia cotiturii post-lingvistice în etică, inaugurată de Bernard Williams,  o constituie părăsirea dezbaterilor metaetice proprii filosofiei analitice şi “revenirea în prim-plan a problemelor de ordinul întâi”. (1, p. 244) Este perioada în care s-au afirmat sau dezvoltat teorii etice semnificative cum sint utilitarismul, consecvenţialismul, deontologismul, teoria virtuţilor, teoria drepturilor, precum şi o serie de teorii în domeniul eticii aplicate.

Realismul moral este o temă prin  care se continuă tradiţia metaetică, asupra căreia se opreşte studiul lui Sayre-McCord , publicat în cartea lui V. Mureşan. În acest studiu se propune o hartă  a realismului etic cuprinzînd două modele care se interpătrund , numite “teorii ale erorii”, respectiv “teorii ale succesului”, din primul model făcând perte non-cognitivismul, iar din al doilea obiectivismul, intersubiectivismul, subiectivismul şi cognitivismul. Toate aceste teorii sondează condiţiile de adevăr ale propoziţiilor etice.

Un alt studiu, cel al lui David Brink, nepublicat în limba română, dar analizat de V. Mureşan, propune o clasificare tripartită a teoriilor din această categorie: realismul moral, nihilismul,  şi constructivismul.

Aşa cum rezultă din cele de mai sus, tabloul curentelor etice este deosebit de bogat; el este în continuă expansiune, noi teme etice venind să-l completeze, pe măsura creşterii complexităţii vieţii şi activităţii oamenilor şi a relaţiilor dintre aceştia. Privind acest tablou, precum şi numărul deosebit de mare de filosofi care-l populează, înţelegem că este pe deplin justificată afirmaţia potrivit căreia etica este o disciplină filosofică şi ştiinţifică cu un statut bine consolidat în lumea ideilor şi a practicii sociale.

[1] ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL. FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI. 2012 p.5.

[2] ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL. FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI. 2012 p.5-6.

[3] ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL. FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI. 2012 p.6.

[4] ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL. FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI. 2012 p.6-7

[5] ETICĂ JURIDICĂ. NOTE DE CURS. FODOREAN, DANIEL. FACULTATEA DE DREPT. UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI. 2012 p.7

%d blogeri au apreciat asta: