Tema 6: FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII
1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice;
2. Reglementarea legală a faptelor juridice;
3. Faptele juridice licite ca izvoare de obligaţii.
1. Noţiunea şi clasificarea faptelor juridice
Prin faptul juridic vom înţelege următoarele:
§ În sens larg, vom înţelege faptele voluntare ale omului care nasc, modifică şi sting raporturi juridice civile.
§ În sens restrîns, vom înţelege toate acţiunile omeneşti, licite sau ilicite, săvîrşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar totuşi, care în temeiul legii, se vor produce împotriva voinţei autorului.
În funcţie de criteriul voliţional al producerii lor, faptele juridice se clasifică în:
a. Evenimente;
b. Acţiuni.
Evenimentele sînt acele împrejurări care nu depind de voinţa omului, dar ale căror rezultate conduc la naşterea sau modificarea unor raporturi juridice. În această categorie de includ fenomenele naturale, naşterea, moartea şi altele. Nu orice eveniment produce efecte juridice. Legiuitorul a selecţionat doar un număr limitat de împrejurări, şi anume pe cele care, prin consecinţele ce le produc, au legătură cu ordinea juridică.
Acţiunile sînt manifestări de voinţă ale oamenilor care produc efecte juridice, adică nasc, modifică sau sting raporturi juridice.
Acţiunile se împart în:
§ Licite – actele oamenilor săvîrşite cu respectarea şi în conformitate cu cerinţele normelor juridice;
§ Ilicite – acele acte ale oamenilor, prin care se încalcă prevederile normelor juridice.
Acestea, la rîndul lor, reprezintă izvoare ale raportului obligaţional.
2. Reglementarea legală a faptelor juridice
Codul Civil, reglementează faptele juridice licite, şi acestea sunt următoarele:
§ Îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1389 – 1397);
§ Gestiunea de afaceri(1378 – 1388);
§ Plata nedatorată (doctrină).
3. Faptele juridice licite ca izvoare de obligaţii
Îmbogăţirea fără justă cauză – reprezintă faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului unei persoane, prin micşorarea patrimoniului altei persoane. Din acest fapt juridic, ia naştere un raport obligaţional, în cadrul căruia, cel care şi-a mărit patrimoniul va trebui să restituie celui însărăcit, valoarea îmbogăţirii sale. Creditorul este cel însărăcit, iar debitorul este cel îmbogăţit. Dacă debitorul, nu-şi îndeplineşte obligaţiunile de restituire, creditorul poate înainta o acţiune în justiţie, prin care să pretindă restituirea, acţiunea numindu-se „actio in rem verso”.
Pentru ca îmbogăţirea fără justă cauză să dea naştere raportului obligaţional de restituire, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
Condiţii materiale
1. Să existe o îmbogăţire a debitorului (ea poate avea loc fie prin dobîndirea unui bun, efectuarea unor lucrări sau prin evitarea unor cheltuieli). Exemplu: prestarea unei munci neremunerate.
2. Să existe o însărăcire a creditorului, care poate consta în:
§ Ieşirea din patrimoniu a unui bun;
§ Prestarea unor servicii neremunerate;
§ Efectuarea unor cheltuieli, etc.
3. Între îmbogăţirea debitorului şi însărăcirea creditorului să existe o legătură directă, nu este neapărat să fie o legătură de cauzalitate.
Condiţii juridice
1. Îmbogăţirea şi însărăcirea să fie lipsite de un temei care să le justifice, adică să nu existe, fie un act juridic, fie o hotărîre judecătorească sau o dispoziţie legală care ar justifica îmbogăţirea;
2. Îmbogăţitul să fie de bună-credinţă. Dacă îmbogăţitul este de rea-credinţă, el va răspunde din punct de vedere delictual.
3. Însărăcitul să nu aibă la dispoziţie un alt mijloc juridic de realizare a dreptului său de creanţă împotriva îmbogăţitului.
Îmbogăţirea fără justă cauză, dă naştere la un raport obligaţional, prin care îmbogăţitul e obligat să restituie însărăcitului valoare îmbogăţirii, restituire făcută în natură (conform articolului 1392/1, bunul dobîndit fără justă cauză). În celelalte cazuri, restituirea se face în echivalent bănesc (în cazul imposibilităţii restituirii în natură). Pe lîngă toate acestea, însărăcitul, poate cere nu numai restituirea valorii însărăcirii, dar şi fructele pe care îmbogăţitul le-a obţinut sau trebuia să le obţină. Aceste fructe, trebuie restituie de la data la care îmbogăţitul a aflat sau trebuia să afle că nu are vreun temei a reţine executarea prestaţiei (1395 Cod Civil).
Conform articolului 1396, la restituirea bunurilor, îmbogăţitul poate cere de la însărăcit, restituirea sau compensarea cheltuielilor necesare şi utile de întreţinere şi păstrare a bunurilor, care au fost suportate din momentul în care era obligat să restituie veniturile, luînd în calcul beneficiul obţinut.
Gestiunea de afaceri – reprezintă un fapt juridic prin care o persoană numită gerant, încheie, din proprie iniţiativă, fără acordul celeilalte persoane, acte juridice, sau săvîrşeşte fapte materiale necesare şi utile în favoarea persoanei respective, numită gerat.
Condiţiile gestiunii de afaceri
1. Existenţa gerării intereselor alteia, adică gerantul trebuie să încheie act juridic sau fapt juridic material, util, pentru o altă persoană.
2. Actele de gestiune, trebuie să fie săvîşite din iniţiativa proprie a gerantului, fără ştirea sau vreo împuternicire din partea geratului, deci să fie o intervenţie spontană. Dacă geratul cunoaşte şi acceptă actele de gestiune, vom fi în prezenţa unui mandat.
3. Actele şi faptele să fie săvîrşite cu intenţia de a gera interesele altuia, deşi nu este exclusă şi posibilitatea ca gerantul să acţioneze şi pentru sine.
4. Gerantul trebuie să dispună de capacitatea de a contracta, deoarece el va încheia acte juridice care includ condiţii ce nu se pun şi pentru gerat.
Efectele gestiunii de afaceri
Ele se produc între gerant şi gerat, gerat şi terţ, gerant şi terţ.
1. Gerant şi gerat. Aici gestiunea dă naştere la următoarele drepturi şi obligaţii reciproce, astfel gerantul va avea următoarele obligaţii:
§ E obligat de a acţiona în favoarea altuia, ca fiind un adevărat proprietar al bunului.
§ Obligaţia de a duce la sfîrşit afacerea începută.
§ Obligaţia de prezenta o dare de seamă geratului despre acţiunile sale.
Obligaţiile geratului:
§ Geratul va fi obligat să compenseze cheltuielile necesare şi utile pe care gerantul le-a suportat prin acţiunile sale. Aceste cheltuieli nu pot depăşi valoarea bunurilor asupra cărora s-a acţionat pentru a fi salvate.
§ Conform art. 383, Cod Civil, geratul poate refuza compensarea cheltuielilor gerantului, dacă acestea au fost făcute contra voinţei geratului sau nu corespund intereselor lui.
§ Geratul va fi obligat să repare şi prejudiciile pe care le-a suferit gerantul.
2. Gerat şi terţ
Cînd gerantul a adus la cunoştinţa geratului actele de gestiune, geratul va fi obligat să respecte tot la ce s-a obligat gerantul, ca şi cum actele ar fi fost încheiate de el însuşi.
3. Gerant şi terţ
Aceste efecte depind de atitudinea gerantului faţă de actele de gestiune. În situaţia în care gerantul aduce la cunoştinţă terţelor că acţionează în numele altei persoane şi gestiunea a fost aprobată, gerantul nu va mai avea nici o obligaţie faţă de terţi. În cazul în care, acţionează fără ca actele de gestiune să fie aprobate, el se va obliga să răspundă personal faţă de terţi.
Plata nedatorată – este faptul juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul. Creditorul este cel care a plătit din eroare, iar debitorul primeşte plata din eroare sau cu ştiinţă.
Condiţiile plăţii nedatorate:
1. existenţa unei plăţi – adică remiterea unei sume de bani sau a unui bun.
2. inexistenţa datoriei. Nu interesează dacă datoria nu a existat niciodată sau a existat, dar fusese stinsă prin plată sau prin alt mod de stingere a obligaţiilor. Inexistenţa obligaţiei poate fi şi relativă, cum este în situaţia în care debitorul plăteşte din eroare unei alte persoane decât creditorul său, ori în situaţia în care creditorul primeşte plata de la o altă persoană decât debitorul.
3. plata să fie făcută din eroare. Condiţia erorii nu este cerută în următoarele cazuri:
§ plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă, dacă acea condiţie nu s-a realizat;
§ plata unei obligaţii care ulterior a fost rezolvată;
§ plata făcută în executarea unei obligaţii nule;
§ plata unei datorii făcută a doua oară de către un debitor care după ce a executat prestaţia datorată pierde chitanţe doveditoare şi este ameninţat cu urmărirea de către fostul său creditor. După găsirea chitanţei ce dovedeşte prima plată efectuată, cea de-a doua plată figurează ca o plată nedatorată.
Efectele plăţii nedatorate.
Diferenţiere în funcţie de obiectul plăţii şi de buna sau reaua-credinţă a debitorului.
La bunuri fungibile, restituirea sumei de bani ori a bunurilor de gen primite, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate. Debitorul de rea-credinţă va plăti dobânzi la suma primită din ziua plăţii ori daune–interese pentru lipsa de folosinţă a lucrurilor fungibile;
La bunuri certe există obligaţia de restituire în natură.
1. Debitorul de bună-credinţă:
§ dacă a înstrăinat bunul cu titlu oneros, va restitui preţul pe care l-a primit;
§ dacă bunul a pierit ori a fost deteriorat din cauză de forţă majoră ori caz fortuit, este liberat de datorie;
2. Debitorul de rea-credinţă:
§ dacă a înstrăinat bunul – plăteşte valoarea bunului din momentul introducerii acţiunii;
§ dacă bunul a pierit în mod fortuit, va plăti valoarea din momentul introducerii acţiunii, cu excepţia cazului în care va face dovada că ar fi pierit şi dacă se afla la creditor;
§ va restitui fructele culese şi va plăti valoarea celor neculese din ziua plăţii.
Obligaţia creditorului este de a plăti debitorului, indiferent dacă acesta a fost de bună ori de rea-credinţă, valoarea cheltuielilor necesare şi utile făcute în legătură cu bunul.
Cazuri în care nu se restituie plata primită nedatorat:
§ cînd creditorul, de bună-credinţă, desfiinţează titlul creanţei sale. Creditorul are acţiune împotriva adevăratului debitor;
§ plata făcută unui incapabil de a primi plata – datorită incapacităţii debitorului, actul plăţii este lovit de nulitate şi, în principiu, nu are obligaţia de restituire. În conformitate cu principiul ocrotirii incapabilului, acţiunea se admite numai în măsura în care plata a profitat incapabilului (atunci când se dovedeşte că bunurile ori banii primiţi au servit pentru dobândirea unor bunuri sau servicii, pentru achitarea unor datorii, precum şi atunci când se găsesc în posesia incapabilului);
§ literatura juridică – actul nul pentru cauză imorală gravă. Practica judiciară a făcut discuţii pe marginea actelor de înstrăinare încheiate în scopul stabilirii, menţinerii ori reluării relaţiilor de concubinaj, considerând că deşi un astfel de act este lovit de nulitate absolută, nu s-ar pune problema restituirii prestaţiilor efectuate în temeiul actului nul, pentru că ar avea ca temei propria faptă ilegală a reclamantului.
Drept MD 