DREPTUL ŞI VALORILE SOCIALE

1. Drept şi valoare. Norma juridică, faptul juridic, ra­portul juridic şi valoarea

 

Introducerea noţiunii de valoare în centrul teoriei juridice, sus­ţine M. Virally, nu reprezintă o operă inutilă, nici orientare spre idealism, nici lansare în speculaţii de ordin filozofic sau moral. Dim­potrivă, înseamnă a aprecia cu exatitate maniera în care dreptul apă­ră interesele individuale şi colective. Un alt savant, L.C.TanueL con­stată că dreptul nu este un ambalaj exterior pentru deciziile auto­rităţii, ci un limbaj cu efecte de structură, un rezultat al competiţiei între interese şi valori, Prin valoare înţelegem însuşirea sau calitatea unor lucruri, fapte, idei, obiecte, fenomene de a corespunde unor năzuinţe, unorideajuri de viaţă socială, generate de interesele spi­rituale de convieţuire socială.De aceea, conceperea complexă a dreptului trebuie să includă dimensiunea axiologică, dreptul fiind produsul faptelor sociale şi al voinţei omului, un fenomen material şi un ansamblu de valori mo­rale şi de ordine normativă, un ansamblu de acte de voinţă şi de acte de autoritate, de libertate şi constrîngere. După cum remarcă pe bună dreptate Fr. Rigauh, dreptul este în indisolubilă legătură cuvalorile supreme ale societăţii. De aceea, pe parcursul manualului încauză, noi tratăm şi cunoaştem dreptul în complex, în baza unei teorii tridimensionale propusă de Rehbinder-, dreptul ca ştiinţa a valorilor , ştiinţă a normelor, ştiinţă  a  realităţii.

Normele, ca reguli ce orientează comportamentele umane, sînto prezenţă definitorie a vieţii sociale şi individuale, fiind impuse de cerinţe obiective, de nevoia de sens, scop şi eficienţă a acţiunilorNorma oferă o directivă, indică o limită, conciliază, oferă cri­terii, sugerează un scenariu de urmat, cristalizează o experienţă socială. În lumea variată şi complexă a normelor, în care putem distinge norme obişnuielnice, morale, tehnice, deontologice, religioase, este­tice, de convieţuire socială, protocolare etc, normele juridice institute un specific aparte.Norma juridică, în unitatea trăsăturilor sale definitorii ca: violabilitatea, generalitatea şi impersonalitatea, tipicitatea, imperativitatea, vizează un raport intersubiectiv, se află în relaţii complexe cu valoarea.

Însuşi procesul de constituire a normei juridice implică o dimensiune valorică inerentă, deoarece acesta se raportează ia plenul posibilităţii şi al virtualităţii, reţinîndu-se selectiv ceva din sfera posi­bilităţii, voinţa raportîndu-se la ceea ce nu este încă, la un ideal spre care trebuie să tindă  o realitate. Astfel, selecţia împrejurărilor evocate de ipoteza normei juridice ;   are un temei valoric, nefiind o simplă prezentare ale unor elemente factuale, dispoziţia se dă în numele unor valori, care o legitimează, iar sancţiunea este şi ea indisolubil legată de raţiuni axiologice.

Normele juridice mai pot fi concepute ca  modele abstracte şi generale de intervenţie în relaţiile interindividuale si de grup, astfel încît să se obţină coordonarea conduitelor individuale cu aspiraţiile valorice obiective estimate şi totodată să fie satisfăcute şi interesele materiale şi spirituale ale marii majorilăţi a indivizilor din comu­nitate.

În cadrul operei de legiferare sînt analizate chiar valorile care au fundamentat construcţia normelor anterioare şi necesitatea schim­bării lor. Dacă sînt propuse noi criterii valorice sau o nouă expe­rienţă socială impune o nouă perspectivă axiologică, atunci sistemul normelor juridice cunoaşte transformări care să întruchipeze din punct de vedere juridic schimbările produse.

Tratată la nivelul conştiinţei individuale, opţiunea axiologică se exteriorizează prin conduita juridică a subiectului care valorizează -destinatar al normelor juridice.

Responsabilitatea juridică este implicit o responsabilitate pentru aprecierea faptelor, pentru decizii axiologice motivate, reprezentînd mobilul acţiunii individuale producătoare de efecte juridice. Recu­noaşterea valorii juridice conţinută de o normă de drept şi realizarea prescripţiilor acesteia întăreşte autoritatea normei de drept, confir-mînd concordanţa voinţei legiuitorului şi individului care respectă norma juridică în cadrul aceleiaşi atitudini valorice. Normele juri­dice reprezintă în acest caz „o modalitate specifică de transmisie şi conservare a valorilor”.

După cum s-a constatat, credem că în mod argumentat, „s-ar putea susţine că ideea de valoare nu se aplică celor care nesocotesc legea, căci aceştia nesocotesc chiar valorile. O viziune axiologică asupra dreptului nu face însă diferenţieri de acest gen. Individul care săvîrşeşte un act ilegal acţionează desigur cu dispreţul valorii cuprin­se în regula de drept, dar non-valoarea nu este egală cu non-existenţa din natură, ci este un termen faţă de care se raportează valoarea ca atare^ astfel încît în momentul în care individul alege ilegalitatea, prin aceasta el dă curs unui model impropriu de a ierarhiza valoric alegerile sale şi nimic mai mult”.  În acest context, „Rolul judecăto rului nu constă în a da curs unor mecanisme rigide de juxtapunere a normelorla fapte, ci de a valorifica particularităţile speţei, astfel în­ cît decizia pe care o pronunţă, în raport cu aceste particularităţi şi cu ideca de dreptate care-1 orientează, să fie recunoscută ca deţinătoare de adevăr juridic”.

Între normele juridice şi faptele sociale există relaţii complexe. Dreptul se naşte, cel puţin în parte, din fapte şi totodată se aplică acestora. Se instituie, în mod constant, un du-te-vino între drept şi fapte,, acestea avînd vocaţia de a fi reglementate prin drept şi dreptul fiind destinat, prin definiţie, să reglementeze faptele.

După opinia lui E. Durkheim, dreptul,„el însuşi un fapt social”, nu preia în mod mecanic faptele, semnificaţia atribuită faptelor de către drept, pentru a le permite să aibă consecinţe juridice este atri­buită prin referinţă la valori. Aşa cum remarca M. Djuvara, una este făptui pe care îl constatăm şi care nu comportă nici nu fel de apre­ciere şi alta este dreptul care este prin esenţă însăşi aprecierea. Valo­rile „topite în norma juridică nu funcţionează numai «sincronic», în llpomentul ataşării consecinţelor juridice unor fapte, evenimente sau acţiuni, ci au şi o participare procesuală în care faptele, pentru a dobîndi juridicitate, sînt ajustate, modificate, recreate. Numai examenul valoric poate preîntîmpina sau atenua consecinţele unor si-IBjIfiil, în care normativitatea juridică nu apreciază faptele sociale la iBffifaTbr valoare, deci în ce măsură corespund unor nevoi, interese, aspuaţii umane ale unui timp istoric. Astfel, dreptul poate să atribuie faptelor sociale o semnificaţie şi adeseori consecinţe juridice în afara proporţiilor pe care acestea le poate suporta. Dreptul care a pierdut contactul cu realitatea nu va putea să o supună şi ca urmare, revolta faptelor contra dreptului zguduie din cînd în cînd şi răstoarnă după fmkr.mult sau mai puţin sînge vărsat, instituţiile care nu se adaptează noii situaţii a societăţii”. După cum s-a remarcat în doctrina juridică „în definitiv lentă şi progresivă pentru principii, rapidă şi capri­cioasă pentru simpla tehnică, evoluţia dreptului sub acţiunea faptelor sociale este o realitate inerentă în materie juridică a cărei efectivitate depinde de adecvarea sa la nevoile vieţii sociale”. Fără idolatrie ex­cesivă pentru realitatea faptelor se poate conchide că discordanţa legii faţă de fapte conduce la moartea legii şi că ordinea juridică depinde de compatibilitatea sa cu faptele sociale pe care le regizează. Trebuie atunci să se verifice care este raportul ce uneşte dreptul şi faptele sociale, dacă acestea se găsesc în mod corespunzător în con­ţinutul dreptului pozitiv.

Trebuie să remarcăm că valoarea este o prezenţă implicită sau explicită a raportului juridic. Analizînd această realitate şi eviden­ţiind rolul valorii în definirea raportului juridic şi asigurarea unităţii trăsăturilor sale specifice, M. Djuvara concepe raportul juridic ca o apreciere care se poate face din punctul de vedere al dreptăţii asupra unei fapte comise de o persoană cu privire la altă persoană.

Astfel, dacă considerăm un contract de împrumut prin care A împrumută lui B o sumă de bani cu datoria s-o înapoieze într-o anu­mită zi – ziua scadenţei, debitorul datorînd suma de bani face rău, e vinovat dacă nu o înapoiază. Raportul juridic este apreciat ca avînd un caracter normativ în sensnl că aprecierea nu are ca obiect ceea ce există, ci cum trebuie să fie o activitate. în virtutea acestei norma-tivităţi debitorul trebuie să înapoieze suma de bani la scadenţă, dar s-ar putea ca lucrurile să nu se petreacă întocmai. Raportul juridic cuprinzînd o apreciere normativă este în acelaşi timp un coman­dament, un ordin. Cînd zicem că debitorul datorează în urma unui contract de împrumut o sumă de bani creditorului, prin aceasta înţe­legem că debitorul este supus ordinului de a plăti o sumă de bani. Raportul juridic cuprinde un ordin special, care implică ideea unei obligaţii. Acest ordin se dă în ultimă analiză în numele ideii de jus­tiţie. Dar cînd spunem că cineva nu trebuie să facă o faptă pentru că ar fi nedreaptă, prin aceasta înţelegem că are o obligaţie. Ideea de obligaţie este esenţială, în orice raport juridic. Ori de cîte ori se stabileşte un raport juridic se stabileşte şi un raport de obligaţie. Nu se poate înţelege o obligaţie fără a înţelege că cineva este obligat faţă de altcineva, la ceva. Toate acestea se contopesc într-un tot, în ideea de obligaţie. Aceasta însă implică consacrarea unei valori. Dator­nicul trebuie să plătească la scadenţă suma de bani cuvenită. Sîntem în faţa a două interese. Datornicul ar avea interesul să nu plătească, creditorul are interes să încaseze suma. Ideea de obligaţie subor-1 donează un interes altuia, declarînd că unul are o valoare mai mare decît altul, din punct de vedere raţional, că interesul datornicului trebuie să cedeze în fata interesului creditorului.

 

 

 

2. Specificul valorilor juridice

 

Valorile juridice se instituie în sfera prescripţiilor emise de autorităţile  statului şi ale societăţii civile, fără de care societatea s-ar dez­integra în anarhie şi anomie. Juridicul impune membrilor societăţii o serie de obligaţii – întărite de sancţiuni materiale – şîle acordăo serie de drepturi şi libertăţi, menite să asigure securitatea, coerenţa şi armonia organismului social şi, în acelaşi timp, un „spaţiu de joc” al iniţiativei şi autodeterminării sociale.

Societatea se mişcă, ea însăşi, prin toată dezvoltarea sa în direc­ţia individului, iar pe de altă parte, individul tinde să facă paşi reali în direcţia societăţii, răspunzînd reflex şi lucid. în felul acesta, defi­nirea tipului uman propriu unei societăţi se face în funcţie de va­lorile pe care el este în stare să şi le creeze şi asimileze.

În sistemul general al valorilor, valorile juridice ocupă un loc distinct. Termenii de legalitate, dreptate, justiţie etc. exprimă apre­cierea pe care societatea şi oamenii o dau actelor şi raporturilor juri­dice, respectiv modului de realizare efectivă a dreptului. într- adevăr, raporturile dintre persoane reglementate prin norme de drept sînt legale, tocmai datorită consacrării lor prin aceste reglementări.

Tudor Vianu susţine că valorile juridice sînt caracteristice unor raporturi reale şi spirituale, şi aceasta, deoarece suportul valorilor juridice este real dar nu material, ele formîndu-se din materialul spi­ritual al unor reprezentări şi cunoştinţe despre norme. „Valorile juri­dice, afirmă T. Vianu, sînt simple mijloace şi au un sens pur perseverativ. Nimeni nu urmăreşte valorile juridice pentru ele însele, ca pe nişte scopuri, ci numai pentru a-şi asigura acel cadru legal de viaţăcare să-i permită atingerea finalităţilor substanţiale ale existenţei”.

Reflecţia asupra valorilor juridice ocupă un loc important în gîndirea filozofului român Petre Andrei, care subliniază că „valorile juridice pot constitui obiectul unei ştiinţe a dreptului, a unei socio­logii juridice şi a unei filozofii a dreptului, după cum le studiem ca fenomene formale, raţionale, impuse de stat, ca fenomene sociale regulative ale realităţii sociale sau concepte abstracte ale vieţii prac­tice”.

Reflectînd dezideratul asigurării coeziunii sociale şi tinzînd săinfluenţeze efectiv funcţionalitatea normală a tuturor domeniilor societăţii, valorile juridice au un sporit caracter de generalitate. Astfel de valori precum: dreptatea, legalitatea, justiţia, vizînd scopuri şi im­perative ce urmează a fi realizate, se exprimă prin intermediul nor­melor juridice. „Problema valorilor în domeniul dreptului este pre­zentă atît în activitatea de creare a dreptului, de elaborare a normei de drept, valorizarea socială urmînd transpunera, din domeniul eco­nomic sau politic în domeniul jurdic; a acelor aspecte ale realităţii sociale ce necesită a fi ocrotite cu ajutorul puterii de stat, cît şi în activitatea de realizare a dreptului, respectiv alegerea la nivel de in­divid a conduitei comportamentale, conformă sau neconformă cu prevederile normelor de drept”.

Petre Andrei este de părere că, întrucît normele de drept sînt ele însele sancţionate ca valori ce trebuie respectate, valorile juridice pot fi clasificate în două grupe: o valoare juridică supremă şi valori-mijloace juridice în care intră normele şi legile juridice.

Arătînd că ştiinţa dreptului se ocupă cu fapte de drept, cu fapte ca obiecte ale valorii, Petre Andrei caută să elucideze raportul între faptele de drept ca realitate şi valoarea juridcă, şi, în acest sens, el va trece în revistă ideile celor două şcoli juridice şi anume, şcoala natu­ralistă şi şcoala istorică, ambele însă aflîndu-se la extreme. Astfel, prima şcoală vede izvorul valorilor juridice în raţiunea umană şi deci toate principiile juridice rezultă din raţiune, fapt pentru care ele au o valabilitatr generală pentru toate spaţiile şi timpurile.

În istoria gîndirii, se ştie că Aristotel considera dreptul natural ca izvorînd din natura sufletului omenesc, iar Justinian era de părere dreptul este un produs al providenţei divine. H. Grotius este cel care consideră că principiile dreptului izvorăsc nu numai din natura raţională a omului, ci şi din natura sa socială.

Un punct de răscruce în această problemă îl aduce gîndirea filozofică a lui Im. Kant, unde se subliniază că raţiunea oferă numai posibiiitatea de a se elabora anumite norme prin aplicarea catego-riilor asupra unui anumit material şi, prin urmare, raţiunea nu conţine  norme gata formate.

Şcoala istorică, reprezentată de Savigny şi Puchte, susţinea că valoarea juridică este determinată de evoluţia şi caracterul popoarelor. Prin urmare, dreptul nu este ceva înnăscut şi invariabil, ci este produsul istoriei, el evoluînd, arată Savigny, după anumite legi de necesitate istorică.

Un loc aparte în reflecţia asupra valorilor juridice îl are R. Ierling, care vede evoluţia dreptului ca fiind determinată de voinţa con­ştientă, de un scop, după el, asigurarea condiţiilor sociale este scopul dreptului, iar mijlocul pentru atingerea acestui scop îl reprezintă forţa de constringere a statului.

Tot pe linia depăşirii celor două şcoli se situează şi concepţiafilozofică a dreptului la G.W.F. Hegel, acesta pornind de la ideea că principiul fundamental în drept este libertatea. El consideră că existămai multe valori juridice sau mai multe temeiuri juridice, pe cînd adevăratul drept este unic. Pe linia deosebirii dintre realitatea juridică şi valorile juridiceun rol de seamă l-au avut juriştii neokantieni. Din rîndul acestora, R.Stammler este de părere că orice valoare juridică implică două elemente şi anume: este vorba de matetie şi formă, materia cuprinde faptele de drept, iar forma este ordonarea, respectiv armoinizarea scopurilor gîndite şi impuse faptelor de drept. Trebuie să subliniemcă R Stammler consideră dreptul ca o regulă a vieţii sociale, sau cao formă exterioară a cărei materie este economică. După el, dreptulpozitiv are ca obiect realitatea juridică, iar valoarea juridică ia formadreptului  just sau  dreptului adevărat. Stammler consideră că acest drept just sau drept adevărat este un sistem ideal care trebuie să ser­vească în calitate de etalon pentru ordinea juridică.

Petre Andrei arată că „valoarea juridică este de fapt o valoare normativă pentru legiuitor, pentru determinarea dreptului pozitiv neavînd a face cu ordinea istorică, nici cu timpul şi locul unde a aplicat dreptul pozitiv”. În continuare, sociologul român subliniază că dreptul este nu numai un concept existenţial, ci şi un concept cultural, deoarece prin el se aplică valoarea realităţii faptelor : „Prin drept în genere, remarcă Petre Andrei, se pune în raport realitatea juridică cu valoarea. Ca fenomen cultural dreptul intră în sfera exis­tenţei şi în aceea a valorii, întrucît orice fenomen cultural aparţine existenţei cînd e valorificat, e substratul valorii sau non-valorii”.

În ordinea realităţii, cultura şi, în special, cultura juridică este aceea care are în vedere acele semnificaţii axiologice ce duc la confi­gurarea valorilor juridice. Prin raportarea realităţii, ce urmează să fie reglementată, la cultură, respectiv la modelele culturale, are loc fiin­ţarea valorilor juridice.

Dreptul apare într-adevăr ca „formă existenţială, care serveşte ca substrat şi scenă pentru valoarea juridică, pentru ideea dreptului”. Nerespectarea valorilor juridice se conturează în infracţiuni care atrag intervenţia organelor competente ale autorităţii de stat. în raport cu natura infracţiunilor (contravenţii, delicte, crime etc.) se aplică pe­depse, conform legilor, pînă la cele mai severe sancţiuni penale, a căror executare este asigurată de stat. Cele mai înalte valori juridice sînt cele incluse în Constituţia ţării şi în Declaraţia universală a drep­turilor omului.

Luînd în calcul domeniul restrîns al dreptului, noi considerăm că putem reţine ca funcţională pentru această sferă vechea clasificare făcută încă de Aristotel, în conformitate cu care există valori-scop, deci valori autonome, care nu depind de altele, şi valori-mijloc, care ajută la realizarea altora. Vom reţine dihotomia valori-scop şi valori-mijloc – în exprimarea unora dihotomia valori fundamentale-valori instrumentale – ca fiind destul de funcţională pentru domeniul drep­tului, întrucît în încercările de a stabili sisteme juridice, o serie de valori (şi e cazul celor constituţionale) se constituie în instanţă supremă pentru viaţa unui stat, iar alte valori (cele cuprinse în normele şi legile juridice concrete) au în esenţă rolul de a mijloci reali­zarea celor din prima categorie. Mai pe scurt, putem spune că există valori juridice cu funcţie de întemeiere, valori autonome care dau specificul unei Constituţii, şi valorile cu funcţie instrumentală, me­nite să asigure respectarea celor întemeietoare.

Rolul esenţial al valorilor este ca, prin intermediul normelor să reglementeze diferitele acţiuni umane. Şi cum acţiunile umane se desfăşoară în sfera relaţiilor interumane, e limpede că centrul de greutate al structurii valorilor se situează tocmai în relaţie. Pentru a diferenţia acum între diferitele tipuri de valori, va trebui să ne con­centrăm atenţia asupra „relaţiei” ca esenţă structurală’a valorii.

După cum remarcă şi Giorgio del Vecchio, acţiunile umane asupra cărora se fac evaluările pot fi considerate sub două aspecte. în primul rînd, dacă accentul este pus pe subiect, atunci acţiunile pot fi judecate în raport cu subiectul însuşi, ceea ce înseamnă că relaţia este între acţiunile aceluiaşi subiect. Comparînd aceste acţiuni între ele, subiectul apreciază dacă sînt convergente sau divergente în raport cu valorile şi normele la care el a aderat. Subiectul evaluator stabileşte spre exemplu, dacă acţiunea sa este conformă cu accesul la valoarea „bogăţiei” materiale, economice, sau cu accesul la valoarea „adevă­rului”, a „sacrului”, a „frumosului” sau „binelui”.

În al doilea rînd, accentul poate fi pus pe relaţia dintre subiect şi ceilalţi subiecţi, caz în care aprecierea are o notă obiectivă mai pro­nunţată. In această situaţie subiectul nu poate face abstracţie de efec­tele acţiunii sale în raport cu ceilalţi semeni. Dacă, spre exemplu, acţiunea religioasă de a crede într-o divinitate sau acţiunea estetică de a aprecia ceva ca frumos nu impietează cu nimic asupra altor indivizi, în schimb acţiunea juridică se plasează direct în cadrul re­laţiei dintre indivizi, pentru că ea nu trebuie să fie conformă doar cu imperativele subiectului, ci şi cu acelea ale celorlalţi subiecţi care formează comunitatea.

În fine, unii autori, printre care şi Giorgio del Vecchio, discută şi despre o a patra caracteristică a valorilor şi normelor juridice în expresia generalităţii. Dar să observăm că această trăsătură este una dintre cele mai slabe pentru a distinge dreptul de alte domenii, mai ales faţă de morală, spre exemplu. Pentru că şi în drept şi în morală gradul de generalitate este relativ acelaşi, adică funcţie de comuni­tăţile umane care au adoptat diferitele valori şi norme. Putem spune fără îndoială, că o normă juridică nu se referă la singularităţi, la ₀ persoană sau doar la o acţiune, ci la o clasă de acţiuni. Deci e vorba de „generalul” valabil pentru o clasă de fenomene sau acţiuni. Lucrurile stau la fel însă şi pentru nomele morale, care sînt valabile la nivelul comunităţii pentru clase de acţiuni, nu pentru cazuri in­dividuale.

Dacă încercăm să sintetizăm acum cele spuse pînă aici, va re­zulta următorul tablou: sfera dreptului cuprinde, pe de o parte, va­lorile fundamentale şi, pe de altă parte, valorile instrumentale. Rea­lizarea valorilor se face cu ajutorul normelor, care sînt reguli, adică un fel de „cadre”, de „forme” ce fac posibile acţiunile juridice. Tot­odată, realizarea valorilor presupune existenţa imperativelor, respec­tiv a mijloacelor, a instrumentelor concrete prin intermediul cărora să se poată înfăptui valorile.

Valorile fundamentale ale dreptului cad (cel puţin pînă în pre­zent) exclusiv în sfera de cercetare a filozofiei, întrucît ştiinţa încă nu reuşeşte să pătrundă şi să investigheze cu mijloacele sale (în) acest domeniu.

Naşterea acestor valori, evoluţia şi justificarea lor ţin de preocu­pările filozofiei. Originea acestor valori se pierde în unitatea cul­turală a comunităţilor umane, unitate în cadrul căreia predomină relaţiile de implicare reciprocă. Spaţiul şi timpul, acesta din urmă în accepţia sa de „durată”, de „prezent continuu”, favorizează formarea unui „topos cultural” care permite coexistenţa valorilor şi implicarea lor reciprocă.

Cu toate că mult timp, ca urmare a influenţei pozitiviste, descripţia ştiinţifică a fost considerată ruptă de evaluare, de judecata de valoare în ultimi anii, prin eforturile filozofiei analitice s-a conştientizat tot mai mult că între cele două există o legătură logică. S-a constatat mai întîi, pe latură negativă, că nu doar termenii valorici pot să fie vagi, ci la fel de vagi pot fi şi termenii descriptivi.

Trebuie să remarcăm apoi, într-o manieră pozitivă, că termenii cu care operăm conţin o dualitate interioară, ei putînd avea, pe de o parte, un înţeles descriptiv şi, pe de altă parte, un înţeles evaluativ. Cînd unul din înţelesuri se realizează, celălalt se potenţează şi invers. Sigur că, în cazul termenilor valorici (precum „justiţie”, „bine” etc), primează înţelesul evaluativ, cel descriptiv ocupînd un loc secundar.

Motivele pentru care înţelesul evaluativ predomină în raport cu cel descriptiv în cazul termenilor ce exprimă valori par să fie două, în concepţia lui R.M. Hare. În primul rînd, înţelesul evaluativ ră-mîne constant pentru orice clasă de obiecte în care este utilizat res­pectivul cuvînt. Spre exemplu, termenul de „justiţie” este utilizat ca o constantă indiferent la care din valorile sau faptele din sfera drep­tului este aplicat. Dar el poate fi utilizat şi cu înţeles descriptiv cînd îl aplicăm la o clasă determinată de fenomene juridice. în al doilea rînd, înţelesul evaluativ este predominant la aceşti termeni, deoarece forţa lor evaluativă poate fi utilizată pentru a schimba înţelesul descriptiv pentru cazul fiecărei clase de obiecte. Cu această situaţie ne întîlnim ori de cîte ori reformăm un sistem juridic sau un sistem moral.

 

 

 

3. Cultură şi civilizaţie juridică

 

Cultura este un termen „atît de încărcat de valori diverse încît rolul său variază simţitor de la un autor la altul şi pentru care s-au găsit peste 200 de definiţii”. Abordarea complexă a culturii a relevat faptul că aceasta cuprrride ansamblul fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoaşterii şi, totodată, ca valori sintetice.

Cunoaşterea nu e suficientă prin ea însăşi pentru a da o imagine unitarp a ceea ce este cultura. Valoarea ne apare ca o împlinire a cunoaşterii, în care produsul cunoaşterii se raportează la om, la ne­voile, năzuinţele, scopurile acestuia. Aşadar, înainte de a fi întru­chipare valorică, implicînd apreciere, judecata de valoare, cultura este cristalizare a cunoaşterii. Cele două momente se implică reciproc în definirea culturii: dacă valoarea e precedată şi condiţionată de cunoaştere, aceasta din urmă duce cu necesitate, pe scara socie­tăţii, la valoare. Produsele cunoaşterii sînt prin însăşi esenţa şi geneza lor susceptibile de o valorizare pe planul umanului, sînt deci valori potenţiale sau actuale pentru om.

Cultura este un sistem deschis dar integrat şi coerent de valori, iar civilizaţia este sensul activ al culturii şi vocaţia universală a omului. O valoare culturală sau un sistem de valori reprezintă o posibilitate de civilizaţie, dar realitatea însăşi a civilizaţiei presupune realizarea funcţiei sociale a valorilor culturale, integrarea lor în toate compartimentele vieţii sociale, civilizaţia fiind în fapt „cultura pătrunsă în toate celulele vieţii sociale”. Ca o cultură specializată, cultura ju­ridică a fost definită ca „sistem de elemente materiale şi spirituale care se raportează la sfera de acţiune a dreptului şi se exprimă în conştiinţa şi condiţia oamenilor”, sfera culturii juridice cuprinzînd  sistemul de norme juridice, raporturile juridice, conştiinţa juridică conduita juridică licită sau ilicită, iar în sfera civilizaţiei pot fi incluse opinia publică şi lupta împotriva încălcărilor de lege.

S-a menţionat de către I. Dobrinescu că „dreptatea este elemen­tul funcţional al culturii juridice, că numai cel dotat cu acest element gîndeşte şi acţionează juridic şi că este fără sens să propui să se rea­lizeze cunoaşteri juridice celor lipsiţi de înţelesul valorilor juridice. Iar, în continuare, acelaşi autor notează „Noi toţi vedem în dreptate conştiinţa prin referire la «alter», iar în «alter» pe un om mai puţin pretenţios decît cel leibnitzian de «iubire de aproape al înţeleptului» şi anume acela care îţi cere să te transpui în poziţia juridică adversă şi să o apreciezi ca pe a ta şi să le judeci pe amîndouă de pe poziţii egale”,

Au fost exprimate şi rezerve cu privire la teza valorică în drept pe motiv că nu toate obiectivele urmărite în aceeaşi valoare, iar solu­ţia adoptată depinde de temperamentul fizic şi mental al subiecţilor, de educaţie, influenţa mediului, experienţă, factori care au un ca­racter individual şi adesea inconştient şi ca atare rămîne problema­tică încorporarea dreptului pozitiv la fundamente care pretind să im­pună tuturor concepţiile proprii ale cîtorva.

Noi putem face o replică, împreună cu alte opinii, că selecţia juridică este „constrînsă” să ierarhizeze valoric nu fără a fi lipsită de un criteriu obiectiv, ci din contră, numai referindu-se comparativ la configuraţia anterioară a drepturilor şi obligaţiilor, la normele şi principiile de drept, care integrează valori juridice consacrate.

Civilizaţia reprezintă rezultatele modului concret în care va­lorile culturale se valorifică într-o societate într-o etapă sau epocă istorică dată. Ea „se deosebeşte de noţiunea de „cultură” prin aceea că gradul de cunoaştere şi trăire a valorilor (cultura) şînt exprimate de totalitatea faptelor şi comportamentelor omeneşti (civilizaţia).

Cultura juridică devine astfel forma esenţială şi conţinutul deter­minant al comportamentului uman civilizat. Cetăţeanul civilizat esle acela care cunoaşte legile statului în care trăieşte şi îi respectă pre­vederile. Aceasta semnifică faptul că respectarea şi executarea legilor ca formă a realizării dreptului constă în subordonarea condiţiei indi­viduale faţă de condiţia prescrisă prin normele juridice, apărînd în acest mod „conduita tip” sau „modelul de conduită” civilizată în raport cu starea legalităţii.

Este momentul punerii în discuţie, în perimetrul dreptului, a distincţiei, ce se făcea adesea, între sintagmele „om cult” şi „om civi­lizat”. Trebuie precizat de la început că ele nu se identifică, nu numai grafic, ci şi semantic, încît desemnează conţinuturi diferite. Om cult în domeniul dreptului (şi nu avem în vedere aici numai specialiştii domeniului) este acel cetăţean, indiferent de profesia lui, care cu­noaşte cît mai temeinic şi exhaustiv varietatea elementelor ce con­figurează structura culturii juridice (concepţii şi docirine juridice, ştiinţele dreptului, jurisprudenţa, starea legalităţii, reglementările dreptului pozitiv etc). Om civilizat este cel care, chiar dacă nu deţine volumul de cunoştinţe din domeniul dreptului, ca cel pe care l-am numit om cult, cunoaşte atît cît îi este necesar pentru a respecta legile ţării şi a fi , astfel, un bun cetăţean. Mai direct spus, volumul cunoştinţelor de drept oricît de mare ar fi el, ce face dintr-un individ un om cult juridiceşte, nu-i oferă acestuia automat şi statutul de om civilizat. Cunoştinţele juridice oricît de întinse ar fi ele sînt insuficiente dacă nu sînt susţinute de faptele de conduită şi comportament conform legii